Primul apostol al celor de alt neam: femeia samarineanca

18.05.2020 12:14

Evanghelia ne povesteste despre intalnirea samarinencei cu Hristos la fantana. În vremea aceea a venit Iisus la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. Şi era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a așezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.

Domnul nostru Iisus Hristos vine la ţarina pe care Sfântul Iacov i-a lăsat-o fiului său, Iosif. Nu cred că această ţarină i-a fost lăsată lui Iosif atât de mult, cât i-a fost lăsată lui Hristos, pe care Sfântul Iosif Patriarhul l-a prefigurat, căci într-adevăr, soarele şi luna Îl adoră, în timp ce toate stelele Îl binecuvântează. Din această pricină Domnul a venit la această ţarină pentru ca Samarinenii, care doreau să ceară pentru ei înşişi moştenirea patriarhului lui Israel, să-L recunoască pe Stăpânul lor şi să se convertească la Hristos, care a devenit Moştenitorul legitim al Patriarhului.(Cezar de Arles) După ce a trecut hotarele Iudeii şi era acum printre străini, Mântuitorul se odihneşte la Fântâna lui Iacov. El ne arată nouă ca într-un tip şi în ghicitură, că predica Evangheliei trebuie să plece de la Ierusalim şi cuvântul dumnezeiesc trebuie acum să se extindă către păgâni.Totuşi, aceasta nu semnifică faptul că patriarhii trebuie să fie mai puţin cinstiţi. Hristos îi va îmbrăţişa pe ei din nou şi va fi din nou ospătat şi odihnit de ei, în sfinţii Lui, păstrându-le lor harul cel dintâi nevestejit.(Sfântul Chiril al Alexandriei) Multe lucruri citim şi credem, în lumina Tainei Întrupării. Chiar şi în înseşi simţirile firii noastre omeneşti noi privim dumnezeiasca măreţie. Iisus este împovărat de călătorie, ca să-i odihnească pe cei osteniţi. El doreşte să bea, chiar când este pe cale să dăruiască băutura cea duhovnicească celor însetaţi. El era înfometat, când chiar El era hrana de mântuire a celor flămânzi. (Sfântul Ambrozie de Mediolanum). Dacă noi nu înţelegem Taina lacrimilor Lui, Taina flămânzirii şi însetării Lui, să ne amintim că Cel care era însetat a dăruit din Sine râuri de apă vie. Când El mânca şi bea, era o îngăduinţă, nu pentru necesităţile Lui, ci pentru obiceiurile noastre. (Ilarie de Poitiers) Evreii se dusmaneau cu samarinenii, dar Iisus Hristos a inceput El Insusi discutia cu femeia, ui­mind-o. Si mai mult a uimit-o cand i-a spus ca i-ar putea da o apa deosebita, care se da doar celor credinciosi. Atunci a venit o femeie din Samaria să scoată apă. Iisus i-a zis: Dă-Mi să beau!, fiindcă ucenicii Lui se duseseră în cetate ca să cumpere de mâncare. Femeia samarineancă I-a zis: Cum Tu, Care eşti iudeu, ceri să bei apă, de la mine, care sunt femeie samarineancă? Pentru că iudeii nu au amestec cu samarinenii. Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi știut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel Ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El şi ţi-ar fi dat apă vie. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi au băut din ea el însuşi şi fiii lui şi turmele lui?

Apoi a surprins-o si cu discutia despre sotul ei. Iisus i-a zis: Mergi şi cheamă pe bărbatul tău şi vino aici. Femeia a răspuns și a zis: N-am bărbat. Iisus i-a zis: Bine ai zis că nu ai bărbat, căci cinci bărbaţi ai avut şi cel pe care îl ai acum nu-ţi este bărbat. Aceasta adevărat ai spus.

Iisus a răspuns şi i-a zis: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-Mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. Domnul i-a vizitat si multi au crezut. De ce ea, o femeie pacatoasa, s-a invrednicit de intalnirea cu Mantuitorul? Ea avea trei calitati inalte: întai de toate, avea condescendenta fata de oamenii de alt neam si de alte confesiuni. Noi trebuie sa invatam de la ea o lectie de bunavointa. Roaga-te pentru oricine. Sfantul Nicolae a vindecat si pe mahomedani, si pe saracini. Nu lega o mare prietenie cu ei, fereste-te de dispute pe tema credintei si de rugaciunea comuna, dar acorda-le ajutor la nevoie.In al doilea rand, aceasta femeie avea dorinta de cunoas­tere, dragoste de cugetarea duhovniceasca. Multi astazi nu se gandesc la credinta, dar samarineanca tindea sa-L cunoasca pe Dumnezeul Adevarului. Si, cel mai important, avea dragoste fata de aproapele. Poti cunoaste Adevarul si sa-l tii ascuns in tine, ea insa s-a grabit sa-i aduca pe multi la Hristos.Iata de ce s-a invrednicit ea de discutia cu Mantuitorul. Darul cuvantului trebuie folosit pentru a vesti celor necredinciosi despre Dumnezeu; altfel vom raspunde pentru ei in vesnicie. Fa aceasta cu intelepciune, vorbeste cu cei care au judecata. Daca oamenii nu asculta si manifesta indiferenta, nu arunca inaintea lor pietrele pretioase ale cuvantului de propovaduire. Multi pier prin cuvant, nu prin fapta. Sfantul Antonie ii impartea pe ucenicii sai in ascultatori din curiozitate (egiptenii) – pe dansii „hraneste-i” si elibereaza-i – si in ascultatori de dragul aspiratiei spre Dumnezeu (ierusalimitenii). Cuviosul Pimen spunea:“Cine tace pentru Dumnezeu bine face, si cine vorbeste pentru Dumnezeu bi­ne face.“Prorocul Isaia spunea: Preotii care nu vestesc voia lui Dumnezeu sunt asemenea cainilor care nu latra. Nu as­cunde adevarul. Cuvantul lui Dumnezeu este argint, ofera-l celorlalti dupa nivelul si starea fiecaruia. Medicul recunoaste boala dupa limba. Boala duhovniceasca o recunoastem de asemenea dupa limba: cel nechibzuit este asemenea unei tobe care bate, in timp ce sfantul cugeta la lucrurile sfinte. Cel intelept stie cand sa taca si cand sa vorbeasca. Sa tin­dem spre aceasta intelepciune. Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea. Cel ce crede in Mine, precum a zis Scriptura: rauri de apa vie vor curge din pantecele lui. Desigur, dupa cum explica Sfantul Evanghelist, spunand aceste lucruri, Hristos S-a referit la Duhul Sfant, pe Care il vor lua toti cei care cred in El (In 7,37-39). Acest adevar se leaga de practica simbolica din timpul sarbatorii Corturilor, prin care iudeii varsau apa pe Jertfelnicul arderilor de tot. Acest ritual era expresia multumirii si a recunostintei fiilor lui Israel, carora Dumnezeu le-a potolit setea in pustie. Din porunca Domnului, Moise a lovit cu toiagul o stanca de pe muntele Horeb, de unde a iesit apa, cu care poporul israelit si-a potolit setea (Ies. 17,1-7). Talcuirea Sfantului Apostol Pavel referitoare la acest fapt are un profund caracter hristologic. Referindu-se la izbavirea miraculoasa a poporului lui Israel, el spune ca iudeii beau din piatra duhovniceasca care ii urma, iar aceasta piatra era Hristos (I Cor. 10, 4). De altfel, dupa cum am mai spus in repetate randuri, Cel care S-a aratat lui Moise si tuturor profetilor a fost Dumnezeu Cuvantul neintrupat.

Când Domnul vine în inimile noastre, aduce cu El apa vieţii şi splendorile Împărăţiei Sale. Dacă bem din această apă nu numai că primim satisfacţie imediată, dar putem avea asigurarea că, într-o zi, Iisus va veni să ne ia într-o ţară unde niciodată nu vom îmbătrâni, unde nu vor fi riduri şi cărunteţe, nici durere şi suspin. Aceasta e ţara „tinereţii fără bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte”, cum arată basmele româneşti.Auzind acestea, oare, nu dorim să bem şi noi din apa vieţii, care îi converteşte pe păcătoşi, îi vindecă pe cei bolnavi, îi întăreşte pe cei slabi, îi mângâie pe cei muribunzi şi dă tuturor salvarea şi viaţa, dăruite nouă de Hristos prin moartea şi Învierea Sa? „Dă-mi să beau!”. Acesta trebuie să fie strigătul creştinilor de astăzi, expuşi atâtor pericole, loviţi de atâtea dureri, doborâţi de atâtea lupte şi răniţi de numeroase înfrângeri. Răspunsul la acest strigăt poate fi primit în Biserică, Fântâna nesecată a darurilor dumnezeieşti. Adresându-se lumii noastre, care a devenit un pustiu arid şi un pământ însetoşat, Hristos Domnul grăieşte:„Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” (In 7, 37-38). Este arătat în sfintele cărţi că Duhul Sfânt este numit “darul lui Dumnezeu”? Dacă oamenii caută și aceasta, noi avem în Evanghelia lui Ioan cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos care spune: Dacă cuiva îi este sete, să vină la Mine şi să bea; Cel ce crede în Mine, precum zice Scriptura, izvoare de apă vie vor curge din pântecele lui. Şi Evanghelistul mai are ceva de adăugat: Şi aceasta o spunea despre Duhul, pe care Îl vor primi cei ce vor crede în El (In 7,37-39). Şi apoi, Apostolul Pavel de asemenea spune “Şi noi toţi am băut dintr-un singur Duh” (I Cor 12,13). Chestiunea este unde apa este numită darul lui Dumnezeu, care este Duhul Sfânt? Dar, precum aflăm aici că această apă este Duhul Sfânt, tot aşa găsim în altă parte în Evanghelia însăşi că aceasta apă este numită Darul lui Dumnezeu. Căci, atunci când acelaşi Domn vorbeşte cu femeia samarineancă la fântână, către care a spus Dă-mi să beau, şi ea a răspuns că iudeii nu au nici o treabă cu samarinenii, Iisus a răspuns şi a zis către ea: dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis Dă-mi să beau, tu I-ai fi cerut şi El ţi-ar fi dat apă vie... Pentru că această apă vie, aşa cum a explicat Evanghelistul, este Duhul Sfânt, fără nici o îndoială că Duhul este darul lui Dumnezeu, despre care Domnul spune aici dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu şi cine este cel care ţi-a zis Dă-mi să beau, tu I-ai fi cerut şi El ţi-ar fi dat apă vie... Căci ceea ce este aici într-un verset “râuri de apă vie vor curge din pântecele lui” este în altul “se va face în el izvor de viaţă săltătoare spre viaţa veşnică”.(Fericitul Augustin)

Cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta niciodată. Femeia I-a zis: Doamne, nici găleată nu ai, şi fântâna e adâncă; de unde, dar, ai apa cea vie? Deja, Domnul nostru înalță opinia pe care o avea femeia despre el, făcând-o să realizeze că nu era o persoană obişnuită. Ea se adresează lui cu cinstire, prin titlul de “Doamne”.(Sf. Ioan Hrisostom) Totuşi, pentru că femeia nu înţelegea încă aceste cuvinte şi nu ştia ce era “apa cea vie”, ea a zis către El: Doamne, nu ai găleată, şi fântâna este adâncă. De unde ai Tu apa cea vie?. Tonul conversaţiei se schimbă. Mai înainte, ea spusese cu îndrăzneală: “Cum tu, iudeu, ceri să bei apă de la mine”, acum, ea a folosit potrivit apelativul Doamne înaintea cuvintelor ei.Înainte de a vorbi cu El, îl suspecta că este vreun călcător de lege din cauza setei lui puternice. Apoi, după ce a înţeles din răspunsul şi cuvintele pline de pace că nu cerea apă pentru că era chinuit de sete, a dat mare cinstire cuvintelor Lui. De unde să îmi dai mie, spune ea, apa cea vie? Nu ai nici găleată şi fântâna este adâncă. (Teodor de Mopsuestia)

Dumnezeu Se descopera celor ce au inima curata si cauta adevarul fara viclesug, fara rastalmaciri, fara interpretari. Hristos Se descopera cu delicatete si cu gingasie, in chip firesc, fara sa sperie pe om. Astazi Se decopera unei femei simple, fara sa o inspaimante, fara sa o cutremure, dezvaluindu-Se treptat pe masura ce ea poate sa inteleaga cine este El. Cand nu ne inchinam singurului Dumnezeu adevarat, atunci, fara sa stim, avem partasie cu insusi diavolul. Dupa cum spune psalmistul David: “toti dumnezeii neamurilor sunt draci“, pentru ca dracul, sub chipul inchinarii lui Dumnezeu, incearca sa-si creeze un cult al lui. Astazi, in ratacirea cea mai de pe urma in care traim, oamenii ajung pana la cea mai de pe urma nebunie. Pe vremea aceea, oamenii n-ar fi slujit de bunavoie cu niciun chip lui Satan, dar in ratacirea lor slujeau idolilor”.

Femeia din samaria este onesta in adancul ei, fara atatea masti pe care noi ni le punem ca sa ne protejam si ca sa parem altfel. Sufletul femeii este neintortocheat, necosmetizat, asa cum il aveau carturarii si fariseii. Dumnezeu ne cheama sa fim atenti la toti cei care ne vorbesc, ca prin tot omul Dumnezeu ne poate vorbi. Evanghelia nu numai cea de astazi ne cheama sa fim atenti la fiecare cuvant, la fiecare vorba pe care o adresam celuilalt. De multe ori, plini de ingamfare, plini de parere de sine, refuzam sa vorbim, refuzam sa spunem ce gandim. In momentul cand Dumnezeu Se descopera sufletului, Dumnezeu se face cunoscut in chip firesc. Adevaratele revelatii il fac pe om de nezdruncinat. Asa au loc marile convertiri, asa au plecat multi oameni la manastire, asa au ajuns multi oameni sa-si dea seama pana la capat de desertaciunea acestei vieti pentru ca Dumnezeu le-a luminat inima. Inchinarea in duh si in Adevar, adica, iesind din prejudecatile tale, din cosmetizarile tale, din intelesurile tale inguste si dorind din toata inima sa slujesti lui Dumnezeu. Nu inseamna sa faci abstractie de trup, sa nu faci metanii, sa nu postesti, ci sa traiesti toate in adanc. In orice loc ne putem intalni si noi cu Dumnezeu, daca ne rugam cu credinta, pentru ca El vrea sa Se descopere noua. Sa-L cautam si sa stim ca-L vom afla, daca ne vom apropia cu inima plina de credinta, de adevar si de durere de El. Evanghelia ne cheama sa nu ne poticnim in Dumnezeu, chiar si atunci cand raspunsul Lui este altfel decat ne asteptam noi. Dumnezeu Se apropie cu delicatete de noi. Omului celui simplu i Se descopera pe masura intelegerii lui, in chip firesc, cautand de la el inima smerita, inima primitoare de Dumnezeu. Omul, cand se intalneste cu Dumnezeu, asa cum fierul se inroseste in foc, se inroseste si el in lumina Duhului Sfant si devine alt om. Evanghelia ne cheama sa devenim si noi ca femeia samarineanca, lasand la o parte galetile grijilor si fricilor noastre si cunoscand ca Dumnezeu a venit printre noi in chip smerit, a venit sa ne descopere ca nu suntem singuri, ci este “cu noi pana la sfarsitul veacurilor”

Atunci ea a inceput sa-I puna intrebari, indeosebi referitoare la subiectul dispu­tei in credinta dintre evrei si samarineni: inchinarea in Du­hul Adevarului. Ea L-a crezut pe Hristos. Femeia I-a zis: Doamne, văd că Tu eşti Proroc. Părinţii noştri s-au închinat pe acest munte, iar voi ziceţi că în Ierusalim este locul unde trebuie să ne închinăm. Și Iisus i-a zis: Femeie, crede-Mă că vine ceasul când nici pe muntele acesta, nici în Ierusalim nu vă veţi închina Tatălui. Voi vă închinaţi căruia nu ştiţi; noi ne închinăm Căruia ştim, pentru că mântuirea din iudei este. Dar vine ceasul, şi acum este, când adevărații închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că și Tatăl astfel de închinători Își dorește. Duh este Dumnezeu, şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. I-a zis femeia: Știm că va veni Mesia, Care Se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate. Iisus i-a zis: Eu sunt, Cel ce vorbesc cu tine.

A fugit in oras, le-a spus oamenilor ce i s-a intamplat, ca si altii sa creada. Iar femeia şi-a lăsat găleata și s-a dus în cetate şi a zis oamenilor: Veniţi să vedeţi un om care mi-a spus toate câte am făcut. Nu cumva Aceasta este Hristos? Și au ieşit din cetate şi veneau către El.

Deci a venit (Mântuitorul)  la o cetate a Samariei, numită Sihar, aproape de locul pe care Iacov l-a dat lui Iosif, fiul său. De ce Evanghelistul este atât de exact în ceea ce priveşte acest loc? Este aşa pentru că atunci când tu vei auzi ceea ce spune femeia, Iacov, părintele nostru ne-a dat această fântână, să nu socoteşti că este ciudat. Căci Siharul este locul unde Simeon şi Levi au făcut un mare măcel de oameni din cauza mâniei lor datorită batjocoririi Dinei... Şi de unde au luat samarinenii numele lor? Samaria şi-a primit numele de la Somer, un munte apropiat, numit aşa după un fost proprietar al lui(1 R. 16:24; Isaia 7:9 ). Locuitorii acestei ţări au fost în trecut nu Samarineni, ci israeliţi. Dar la un moment dat, ei au căzut sub mânia lui Dumnezeu şi Regele Asiriei i-a mutat pe ei în Babilon şi Media, punând păgâni din diferite părţi în Samaria, în locul lor... Dumnezeu, totuşi, a trimis lei să rănească pe barbari pentru a arăta că nu datorită lipsei de putere a Lui i-a predat pe iudei duşmanilor, ci pentru păcatele înseşi ale poporului. Regelui i s-a spus aceasta şi el a trimis un preot să îi instruiască în Legea lui Dumnezeu. Dar ei nu au sfârşit cu viclenia lor, ci aceasta a avut un efect cu jumătate de măsură. La un moment dat, ei şi-au părăsit idolii şi au slujit lui Dumnezeu. În acest punct, iudeii s-au întors, dar întotdeauna au fost geloşi pe aceștia ca străini şi inamici, numindu-i pe ei “samarineni”, după acel munte.(Sfântul Ioan Hrisostom)

Samaria este o regiune centrală muntoasă a statelor vechi de pe țărmul de est al Mării Mediterane, inclusă între frontierele Regatului biblic al Israelului și mai ales pe teritoriile triburilor israelite ale lui Efraim și Manase. Numele „Samaria” este derivat de la orașul antic Samaria, capitala Regatului de nord al Israelului. La nord, Samaria este delimitată de Valea Izreel; la est, de către Valea Rift a Iordaniei; la vest, de către Muntele Carmel (în nord-vest) și câmpia Șaron (în vest); la sud, de munții Ierusalimului. În timpurile biblice, Samaria „se întindea de la mare Mediterana până în Valea Iordanului”, conținând Muntele Creasta și Câmpia Șaron. Dealurile Samariei nu sunt foarte înalte, ajungând rareori la o înălțime de peste 800 de metri. Clima Samariei este mult mai ospitalieră decât clima de mai la sud. Muntele Hațor marchează limita geografică între Samaria la nord și Iudeea la sud. Lanțurile muntoase din partea de sud a regiunii continuă în Iudeea fără o diviziune clară.

Potrivit Biblia ebraice, israeliții au capturat regiunea cunoscută sub numele de Samaria de la canaaniți și au atribuit-o tribului lui Iosif. După moartea regelui Solomon ( 931 î.Hr.), triburile nordice, inclusiv cele din Samaria, s-au separat de triburile sudice și au fondat Regatul Israel. Inițial, capitala sa a fost Tirzah până în vremea regelui Omri (884 î.Hr.), care a construit orașul Shomron și a făcut-o capitală.

În perioada 726-722 î.Hr., noul rege al Asiriei, Shalmaneser al V-lea, a invadat Canaanul și a asediat cetatea Samariei. După un atac de trei ani, orașul a cedat în fața asediatorilor și o mare parte din populație a fost luat în captivitate și deportată. Există puține documente și cronici pentru perioada cuprinsă între căderea Samariei și sfârșitul Imperiului Asirian.

Se pare că mulți s-au întors în 715 î.Hr. din cauza revoltelor sclavilor împotriva regelui asirian Sargon. Tremper Longman al III-lea sugerează că Ezra 4:2, 9-10 implică faptul că regii asirieni ulteriori au readus tot mai mulți israeliți în Samaria. În Biblie, Samaria a fost condamnată de către profeții evrei pentru „casele de fildeș” și palatele luxoase pline de bogății păgâne. În anul 6 î.H, regiunea a devenit parte a provinciei romane Iudeea, după moartea regelui Irod cel Mare. De-a lungul timpului, regiunea a fost controlată de numeroase civilizații diferite, printre care au fost israeliții, babilonienii, Imperiul Persan, vechii greci, romanii, bizantinii, arabii, cruciații și turcii otomani.

După ce iudeii s-au întors din captivitate, ei erau geloşi pe Samarineni, pe care îi priveau ca pe străini şi duşmani... Samarinenii nu foloseau toate Scripturile, ci numai scrierile lui Moise, şi se foloseau puţin şi de prooroci. Ei erau nerăbdători şi îşi amintească originile lor iudaice şi se mândreau cu Avraam, pe care îl numeau strămoşul lor, pentru că era din Caldeea, şi de asemenea Iacov, pentru că erau descendenţii lui. Dar iudeii îi considerau păgâni şi gândeau că erau o necurăţie, ca şi restul lumii păgâne... Şi astfel, femeia, fiindu-i spus: Dă-mi să beau, foarte firesc a întrebat: Cum deci tu, care eşti iudeu, ceri de la mine, o femeie samarineancă? Ea ştia că El este iudeu după îmbrăcăminte şi după vorbă. Observaţi cât de politicoasă este ea aici. Căci, chiar dacă Domnului i-ar fi fost interzis să aibă de-a face cu ea, aceasta era porunca lui, nu a ei. Evanghelistul nu spune că samarinenii nu aveau de-a face cu iudeii, ci că iudeii nu aveau de-a face cu samarinenii. Femeia, însă, deşi nu era greşeala ei, a dorit să corecteze ceea ce ea credea că se făcea fărădelege.(Sfântul Ioan Hrisostom)

Noul Testament menționează Samaria în Luca17:11-20, în întâmplarea miraculoasă a vindecării celor zece leproși, care a avut loc la granița dintre Samaria și Galileea. Ioan 4:1-26 consemnează întâlnirea lui Iisus la fântâna lui Iacov cu femeia din Sihar, în care el declară că este Mesia.

Și mulţi samarineni din cetatea aceea au crezut în El, pentru cuvântul femeii care mărturisea: Mi-a spus toate câte am făcut. Deci, după ce au venit la El, samarinenii Îl rugau să rămână la ei. Şi a rămas acolo două zile. Și mult mai mulţi au crezut pentru cuvântul Lui. Iar femeii îi ziceau: Credem nu numai pentru cuvântul tău, căci noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristos, Mântuitorul lumii. În Acts 8:2 se menționează că prima comunitate de ucenici ai lui Iisus a început să fie persecutată în Ierusalim și a fost împrăștiată pe tot cuprinsul regiunilor Iudeea și Samaria. Filip a mers în cetatea Samariei și a predicat și i-a vindecat pe cei bolnavi.În timpul lui Iisus, Iudaea romanilor a fost împărțită în toparhiile Iudeea, Samaria, Galileea și Paralia. Samaria ocupa centrul provinciei Iudaea (Ioan 4:4). Iudaea a fost redenumită mai târziu Syria Palaestina în 135, în urma revoltei lui Bar Kohba. În Talmud, Samaria este numită „țara poporului cuthim”. 

Dar atunci au sosit ucenicii Lui. Și se mirau că vorbea cu o femeie. Însă nimeni n-a zis: Ce o întrebi? sau: Ce vorbeşti cu ea?...Între timp, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: Învăţătorule, mănâncă. Iar El le-a zis: Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o ştiţi. Ziceau, deci, ucenicii între ei: Nu cumva I-a adus cineva să mănânce? Iisus le-a zis: Mâncarea Mea este să fac voia Celui Care M-a trimis pe Mine şi să săvârşesc lucrul Lui. Nu ziceţi voi că mai sunt patru luni şi vine secerişul? Iată, zic vouă: Ridicaţi ochii voştri şi priviţi holdele, că sunt albe pentru seceriş. Iar cel ce seceră primeşte plată şi adună roade spre viaţă veșnică, pentru ca împreună să se bucure şi cel ce seamănă şi cel ce seceră. Căci în aceasta se adevereşte cuvântul: Că unul este semănătorul şi altul secerătorul. Eu v-am trimis să seceraţi ceea ce voi n-aţi muncit; alţii au muncit şi voi aţi intrat în munca lor.

Poate că cea mai vi­zi­­bilă tendinţă a su­fletului omenesc, iar aceasta se î­n­tâm­­­plă mai cu seamă în vremurile moderne, este aceea spre cunoaştere. Şi când fac a­ceas­tă afirmaţie nu am în min­te numai ceea ce în general numim a fi un demers ştiinţific, nici chiar atracţia de a afla şi de a vedea fapte de cultură locală sau universală. Mă gândesc la fap­tul că inclusiv lecturarea Scrip­turii este animată de o sete după descifrarea mesajului mereu actual al cuvintelor dum­nezeieşti, de descoperirea de noi şi noi sensuri ascunse în tex­tul biblic. Şi cu toate acestea, ce ne poate oferi cu­noaş­te­rea Scripturilor?

Care este sensul adânc al acestei cărţi inspirate? O întrebare simplă, care se poate ivi spontan şi pe care ne-o poate adresa orice om, fie şi numai dintr-o simplă curiozi­ta­te. Şi, vrând să oferim un răs­puns cât mai convingător, sim­ţim că deodată ceea ce pă­rea clar şi de la sine înţeles devine greu, de neexprimat şi com­p­licat. Ce fel să ne cons­tru­im discursul? La ce comentariu scripturistic să recurgem ca să ne putem face cât mai bine în­ţe­leşi? Acum aş îndrăzni să răs­pund că la nici unul! De ce?

Pen­tru că aceste comentarii (cel puţin cele ale Sfinţilor Pă­rinţi) nu au fost scrise în pri­mul rând pentru a fi memorate sau studiate, ci pentru un lucru mult mai înalt şi mai de preţ, a­nu­me pentru a ne învăţa cum să dobândim harul Duhului Sfânt. Inclusiv Scripturile nu sunt date omului decât după iconomie, căci „ar fi trebuit să n-a­vem nevoie de ajutorul Sfin­te­lor Scripturi, încât harul Du­hu­lui Sfânt să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre“, spune cel mai mare exeget al Scripturii din istoria Bi­se­ri­cii, Sfântul Ioan Gură de Aur, în Omilia I la Matei. Dar şi Sfân­tul Maxim Mărturisitorul tâl­cuieşte convorbirea de la fân­tâna lui Iacov dintre Hristos şi femeia samarineancă – de ca­re facem pomenire în această du­minică şi al cărei conţinut îl cu­noaştem cu toţii -, într-un mod neaşteptat, a fi mai mult de­cât un dialog despre cunoaş­te­re şi tradiţii veterotestamen­ta­re.

Fântâna lui Iacov este Scrip­tura; apa e cunoştinţa din Scrip­tură; adâncimea fântânii, în­ţe­lesul greu de atins al tai­ne­lor Scripturii. Găleata e eru­di­ţia în tâlcuirea cuvântului dum­nezeiesc al Scripturii, pe ca­re nu o avea Mântuitorul, fiind însuşi Cuvântul şi netrebu­ind să dea celor credincioşi o cu­noştinţă adunată prin învă­ţă­tură şi studiu, ci dăruindu-le din harul duhovnicesc înţelep­ciu­­nea cea necontenit ţâşnitoa­re… Căci găleata, adică eru­di­ţia, scoate o foarte mică parte din cunoştinţă, lăsând întregul ne­atins, întrucât acela nu poa­te fi cuprins de nici un cuvânt. Dar cunoştinţa după har cu­prin­­de toată înţelepciunea câtă e îngăduită oamenilor, fără stu­diu, ţâşnind în chip variat, po­trivit cu trebuinţele.

“Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăși, dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu, în veac nu va mai înseta, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare, spre viaţă veşnică. Femeia a zis către El: Doamne, dă-mi această apă, ca să nu mai însetez, nici să mai vin aici să scot.

La această pericopă, putem con­stata că, dincolo de sensul li­teral al dialogului de la fântâ­na lui Iacov între altele despre a­devărata închinare şi primire a lui Mesia ca Mântuitor, se mai află un sens duhovnicesc, ca­re subliniază faptul că ade­vă­rul cel mai profund al Scrip­tu­rii se cunoaşte numai prin Per­soana lui Iisus Hristos, în calitatea Sa de Cuvânt veşnic al lui Dumnezeu, prin care s-au şi scris Scripturile, iar aceasta se întâmplă „fără studio şi prin povăţuirea venită de la ha­rul Duhului Sfânt. Realitatea ne­creată, dumnezeiască, care stă la temelia textului evan­ghe­lic, dimen­siunea de cale spre Hristos a Scripturii, Singurul care, pe lân­gă mântuire, ne poate dărui şi cunoaşterea înţelepciunii în­tre­gii Scripturi, asupra căreia ne-au prevenit de multă vreme Sfin­ţii Părinţi. Sfântul Serafim de Sarov spunea că scopul vieţii creş­­tine este dobândirea Sfântu­­lui Duh. Tot astfel s-ar putea spu­­ne fără îndoială că scopul Sfin­tei Scripturi este Hristos În­suşi, adică părtăşia cu Cu­vân­tul cel veşnic al lui Dum­nezeu, la modul cel mai real cu pu­tinţă, aşa cum chiar Hristos i-a descoperit astăzi femeii sa­ma­rinence, într-un dialog, la mar­ginea fântânii lui Iacov. Și era acolo fântâna lui Iacov. Iar Iisus, fiind ostenit de călătorie, S-a aşezat lângă fântână şi era ca la al şaselea ceas.

Poate vreodată Puterea lui Dumnezeu să fie epuizată? Desigur că nu. Dar El ostenea pentru că nu putea găsi oameni credincioși. Hristos era împovărat, deci, pentru că nu găsea nici o virtute în poporul Său. Astăzi, de asemenea, neascultarea noastră Îl împovărează, aşa cum face şi slăbiciunea noastră. Căci noi suntem slabi când nu urmăm lucrurile care sunt puternice şi statornice, ci urmăm ceea ce este temporar şi vremelnic.

Mântuitorul cere apă de la femeie, adică, se preface că îi este sete pentru ca El să-i dea harul veşnic celui însetat. Căci Izvorului nu putea să îi fie sete, nici El, în Care era Apa cea vie, nu avea nevoie să scoată apa plină de sedimente pământeşti. Deci, lui Hristos i-a fost sete? A însetat, mai sigur, pentru mântuire şi nu pentru apă omenească. El era însetat nu de apa acestei lumi, ci de mântuirea neamului omenesc. Într-un chip minunat, deci, Izvorul care şedea lângă izvor, a produs izvoare de milă în acel loc, şi turnând apa cea vie, El purifică pe femeia care era în desfrânare cu cel de-al şaselea bărbat, care nu îi era bărbat, ci adulter. Într-un nou fel de minune, femeia care a venit la izvorul din Samaria ca o desfrânată, s-a întors curată de la Izvorul lui Hristos. Ea, care căuta apă, a adus înfrânare. Imediat ce Domnul îi arată păcatele, ea le recunoaşte, se mărturiseşte lui Hristos şi anunţă pe Mântuitorul. Părăsindu-şi găleata, ea aduce nu apă, ci har înapoi în oraş. Ea pare, într-adevăr, că s-a întors fără povară, căci s-a întors plină de sfinţenie. Ea s-a întors plină, spun, pentru că ea, care a venit ca o păcătoasă, se întoarce ca o vestitoare, şi ea care şi-a lăsat găleata în urmă, a adus înapoi plinătatea lui Hristos pentru cetatea ei, fără nici o pierdere. Căci chiar dacă nu a adus apă oamenilor din oraş, ea a adus înăuntru Izvorul mântuirii. Sfinţită, deci, prin credinţa în Hristos, femeia se întoarce acasă. Domnul nostru vine la fântâna de apă ca un vânător. El a cerut apă pentru ca să dea apă, sub pretextul cererii apei. El a cerut să bea ca unul care îi era sete, pentru ca porţile potolirii setei să îi fie deschise. A cerut ceva femeii pentru ca El să o înveţe şi pentru ca ea să-I ceară ceva. Deşi era bogat, Domnul nu s-a ruşinat să facă o cerere ca o persoană aflată în nevoie, pentru ca să înveţe pe cei săraci cum să facă o cerere. Lui nu i-a fost frică că va fi respins vorbind cu o femeie, pentru ca să mă înveţe pe mine că oricine stă în adevăr nu va fi mâhnit.

“Ei s-au mirat că stătea acolo, vorbind cu o femeie”. Și-a trimis ucenicii pentru ca să nu-i alunge prada. A aruncat o momeală pentru porumbel, pentru ca prin acesta să prindă întregul stol. El a făcut o cerere pe ocolite pentru ca El să-i răspundă direct. “Dă-mi apă ca să beau”. Acesta a fost începutul întâlnirii. A cerut apă şi apoi a dăruit o făgăduinţă despre apa vieţii. A cerut şi apoi a abandonat cererea, aşa cum ea şi-a părăsit găleata. El a părăsit pretextul pentru adevăr, căci sosise adevărul pentru care folosise pretextul. (Sfântul Efrem Sirul)

Este semnificativ faptul ca Dumnezeu Cuvantul, Cel care a potolit setea iudeilor in pustie si in cinstea Caruia, drept multumire, poporul ales tinea ritualul simbolic de care am vorbit, vine acum la templu si spune ca El este apa care stinge setea sufleteasca a omului, dar cu toate acestea, intampina rezistenta din partea „celor care fusesera izbaviti“. Hristos nu Se opreste la simpla afirmare a faptului ca El este apa si izvorul vietii. In acelasi timp, El intareste adevarul ca, daca omul crede in Hristos, rauri de apa vie vor curge din pantecele lui (In 7,38). Dupa cum explica Sfantul Evanghelist, aici se vorbeste despre darul Duhului Sfant, pe care Hristos il va da celor care cred in El. Prin urmare, apa este harul Duhului Sfant, dar si al intregii Sfintei Treimi, iar cel care il va primi, va fi vorbitor despre Dumnezeu, pentru ca va face din toata existenta sa o oglinda a lui Dumnezeu. Potrivit talcuitorilor Sfintelor Scripturi, pantecele este inima omului. In Vechiul Testament, prin cuvantul pantece, nu era desemnat stomacul, ci omul interior, care se identifica cu inima. David spune: si legea Ta in mijlocul pantecelui meu, adica in inima mea (Ps.39,11). De asemenea, Hristos nu vorbeste despre un râu, ci despre râuri cu apa vie, referindu-Se la prisosinta harului Duhului Sfant. Astfel, sufletul in care intra si ramane Duhul Sfant izvoraste din toate izvoarele sale bogatie de apa vie. Un exemplu sunt Sfintii Apostoli, care erau cunoscuti pentru intelepciunea primita de la Dumnezeu, careia nimeni nu putea i sa se opuna. Din cuvintele lui Hristos, reiese si faptul ca El este de o cinste cu Duhul Sfant. Pentru ca a spus ca este de o cinste cu Tatal, Hristos trebuia sa vorbeasca si despre adevarul ca este de o cinste cu Duhul Sfant. Darul Duhului Sfant, pe care Hristos il ofera poporului pentru a-i potoli setea, este in realitate lucrarea si aratarea in lume a Duhului Sfant, prin Hristos. Teologia nu este o stiinta intelectuala, alcatuita din studii si dizertatii, ci inseamna impartasirea darurilor Duhului Sfant.

Evanghelia din Duminica de astazi, dedicata intalnirii Mantuitorului cu femeia samarineanca, este pentru noi un prilej de ne intreba: Oare cine mai ravneste astazi in acest fel dupa Hristos, Dumnezeul cel Viu si dupa apa cea vie si vesnica a Duhului Sfant? Practic, cine mai cauta astazi Duhul Sfant? Atunci el S-a simtit în aceasta lume, “în pamânt pustiu si neumblat si fara de apa“ (Psalm 62:3), si a strigat catre Dumnezeu ca spre singurul Izvor de bautura nemuritoare, dupa care tânjeste sufletul care are judecata si s-a trezit. “Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când voi veni si ma voi arata fetei lui Dumnezeu?”. Nu este nevoie sa dovedim ca hrana cea trupeasca nu poate astâmpara sufletul omului, nici ca bautura trupului nu poate potoli setea sufletului. Dar pâna si tot acest duh al vietii, care straluceste prin toate lucrurile facute, dându-le viata si armonie, este întru neputinta de a hrani si înviora sufletul. Trupul primeste hrana în chip nemijlocit, care este în esenta de acelasi fel cu trupul. Trupul este din tarâna, si hrana pentru trup este tot din tarâna. De aceea trupul se simte bine în lume, unde se afla cele ce sunt asemenea lui. Dar sufletul se afla în suferinta; el este îngretosat si se împotriveste ca sa primeasca hrana în chip mijlocit, si aceasta hrana este diferita de suflet. De aceea, sufletul se simte în aceasta lume ca într-o tara straina, printre straini”.

Adevăraţii slujitori ai Dumnezeului Celui adevărat se închină Lui în Duh şi Adevăr; că Dumnezeu caută, adică doreşte să aibă asemenea închinători. Dacă Dumnezeu doreşte să aibă asemenea închinători, înseamnă, bineînţeles, că El primeşte numai asemenea închinători şi slujitori, că numai asemenea închinători şi slujitori îi plac. Învăţătura aceasta ne-a vestit-o însuşi Fiul lui Dumnezeu. Să credem învăţăturii lui Hristos! Să primim cu toată dragostea atotsfânta învăţătură a lui Hristos! Iar pentru a urma Lui în amănunţime, să cercetăm ce înseamnă a te închina lui Dumnezeu Tatăl cu Duhul şi cu Adevărul. Adevărul este Domnul nostru Iisus Hristos, precum a dat El mărturie despre Sine: Eu sunt calea şi adevărul şi viaţa (In 14,6). Adevărul este Cuvântul lui Dumnezeu: Cuvântul Tău este adevărul (In 17,17). Acest Cuvânt era mai înainte de veci în Dumnezeu, a fost rostit de Dumnezeu şi către Dumnezeu; acest Cuvânt este Dumnezeu: acest Cuvânt este Făcătorul tuturor, văzutelor şi nevăzutelor (In 1,1-3;Col. 1,16). Acest Cuvânt trup S-a făcut şi S-a sălăşluit întru noi, şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr (In 1,14). Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, ci Cuvântul lui Dumnezeu, Fiul Cel unul-născut, Care este în sânul Tatălui, Acela a mărturisit (In 1,18).

Primirea Adevărului este totodată şi primire a Sfântului Duh: fiindcă Adevărul Cel atotsfânt vesteşte despre Sine că El va trimite pe Sfântul Duh de la Tatăl ucenicilor Săi. Este firesc ca Sfântul Duh al Adevărului să adăsteze acolo unde lucrează Sfântul Adevăr şi să pecetluiască lucrările lui. Deopotrivă, unde lucrează Sfântul Duh se află arătarea preaîmbelşugată a Adevărului, precum şi Domnul le-a grăit ucenicilor Săi: Iar când va veni Acela, Duhul adevărului, vă va povăţui pe voi la tot adevărul (In16,13). Înfăţişând minunata legătură dintre Cuvântul dumnezeiesc şi Duhul Cel dumnezeiesc, Domnul a zis despre Duhul: Acela pe Mine Mă va slăvi, că dintr-al Meu va lua şi va vesti vouă. Toate câte are Tatăl, ale Mele sunt (In 16,14-15). Duhul vesteşte şi arată oamenilor pe Fiul Cel de o fiinţă cu El, Duhul, Care este atras de oameni prin credinţa acestora în Fiul Cel de o fiinţă cu Duhul. Pe adevăratul creştin, Sfântul Duh îl zideşte duhovniceşte şi îl schimbă la faţă întru sălaş al lui Dumnezeu (Ef 2,22); El zugrăveşte şi sălăşluieşte pe Hristos în omul cel lăuntric (Ef 3, 16-17). El aduce oamenilor înfierea de către Dumnezeu, făcându-i asemănători cu Hristos, sălăşluind în ei însuşirile lui Hristos (In 14,6). Oamenii înfiaţi de Dumnezeu se roagă Lui ca unui Tată, fiindcă Duhul Sfânt mărturiseşte, în chip cu totul învederat şi simţit, duhului omului înnoit de El (Rom 8,16) despre unirea acestui om cu Dumnezeu, despre înfierea lui de către Dumnezeu.

Întrucât sunteţi fii, spune Apostolul, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre, care strigă: Avva Părinte! (Gal 4,6). Acest fel de închinători sunt recunoscuţi drept adevăraţi închinători ai lui Dumnezeu! Pe închinătorii de acest fel, care se închină lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr, îi caută şi îi primeşte Dumnezeu. În afara adevăratului creştinism nu este nici cunoştinţă de Dumnezeu, nici slujire lui Dumnezeu. Nimeni nu vine la Tatăl, fără numai prin Mine (In 14,6), a grăit Domnul. Pentru cel care nu crede în Domnul Iisus Hristos nu este Dumnezeu: Tot cel ce tăgăduieşte pe Fiul, nici pe Tatăl nu-L are (I In 2,23), cel ce nu crede în Fiul nu va vedea viaţă, ci mânia lui Dumnezeu va rămâne peste el (Ioan 3, 36). Nu este cu putinţă să ne apropiem de Dumnezeu, nu este cu putinţă să intrăm în vreo împărtăşire cu Dumnezeu altfel decât prin mijlocirea Domnului nostru Iisus Hristos, singurul mijlocitor, singurul mijloc de împărtăşire între Dumnezeu şi oameni! Nu este adevărată cunoaştere a Domnului Iisus Hristos fără mijlocirea Sfântului Duh! Nimeni nu poate numi pe Domnul Iisus, a zis Apostolul, fără numai întru Duhul Sfânt (I Cor 12,3). De n-are cineva Duhul lui Hristos, acela nu este al Lui (Romani 8, 9). În afara creştinismului nu e virtute vrednică de Cer! „Binele“, a zis Preacuviosul Marcu Ascetul, „nu poate fi nici crezut, nici lucrat, fără numai în Hristos Iisus şi în Sfântul Duh“.

Nu cumva eşti Tu mai mare decât părintele nostru Iacov, care ne-a dat această fântână şi el însuşi a băut din ea şi fiii lui şi turmele lui? Samarinenii deci erau străini, căci erau colonişti dintre Babilonieni, însă ei numeau pe Iacov părintele lor din nouă motive. Ei au locuit o ţară care se învecina cu pământul evreiesc, şi astfel, ca vecini, au fost influenţaţi de rugăciunile acestora şi au fost obişnuiţi să laude pe strămoşii iudeilor. Mai mult, era într-adevăr adevărat că cel mai mare număr de locuitori din Samaria răsăriseră din rădăcina lui Iacov. Căci Ieroboam, fiul lui Nebat, strângându-se împreună zece triburi ale lui Israel şi jumătate de trib al lui Efraim, au plecat din Ierusalim în zilele Împărăţiei fiului lui Solomon şi au luat Samaria şi au clădit case şi cetăţi acolo.(Sfântul Chiril al Alexandriei) Când femeia obiectează: Eşti tu mai mare decât părintele nostru Iacov?, Iisus nu răspunde De fapt sunt mai mare, care l-ar face să sune ca şi cum s-ar lăuda, pentru că acolo nu era nici o dovadă în acest sens. Cu toate acestea, răspunsul lui îl implică… Este ca şi cum ar fi spus, Dacă Iacov este cinstit pentru că v-a dat vouă această apă, ce ai spune tu dacă Eu v-aş da o apă cu mult mai bună decât aceasta?El face o comparaţie, totuşi, nu pentru a-l înjosi pe Iacov, ci pentru a se cinsti pe sine. Observaţi că Iisus nu spune că apa este inferioară sau rea. Ci mai mult, El afirmă un simplu fapt al firii: oricine bea din apa aceasta, va înseta din nou.(Sfântul Ioan Hrisostom)

Iisus a răspuns şi i-a zis: Oricine bea din apa aceasta va înseta iarăşi; Să nu uităm faptul că este ceva spiritual ceea ce Domnul ne făgăduieşte. Ce vrea El să spună când zice: “Oricine va bea din apa aceasta va înseta din nou”? Este adevărat şi pentru această apă şi pentru ceea ce ea semnifică. Pentru că apa din fântână este plăcerea lumii în adâncul ei întunecat; din aceasta, oamenii o scot pe ea în vasele dorinţei. Aplecându-se înainte, ei coboară pofta (dorinţa) pentru a atinge plăcerea prinsă în adâncul fântânii şi se bucură de plăcerea şi de dorinţa dinaintea ei pe care o coboară pentru a o prinde. Căci cine nu a trimis înainte dorinţa, nu poate lua plăcerea. Consideraţi dorinţa, deci, ca o găleată şi plăcerea ca o apă din adâncul fântânii. Când cineva a intrat în plăcerea acestei lumi, ori de-ar fi mâncare sau băutură, sau baie, sau spectacol, sau afacere, oare el sau ea nu va înseta din nou? Deci, “oricine bea din apa aceasta - spune El - va înseta din nou”. Dar cel ce primeşte apă de la mine “nu va înseta niciodată”. “Noi vom fi săturați”, se spune, “cu bunătăţile casei Tale” (Ps 64,5). Care apă deci este dăruită de Iisus, dacă nu cea despre care este spus “Că la tine este Izvorul vieţii” (Psalm 35, 10)? Căci cum vor înseta “cei care vor bea din grăsimea casei tale” (Psalm 35, 9)? (Fericitul Augustin)

Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac, căci apa pe care i-o voi da Eu se va face în el izvor de apă curgătoare spre viaţă veşnică. (In. 4, 14) Uneori, Scriptura numeşte harul Duhului “foc”, iar alteori îl numeşte “apă”. În acest fel, se arată că aceste nume nu sunt descriptive în esenţa lor, ci în lucrarea lor. Căci Duhul, care este invizibil şi simplu, nu poate fi făcut din diferite substanţe… În acelaşi fel, în care el numeşte Duhul prin numele de “foc”, făcând aluzie la proprietatea vibrantă şi de încălzire a harului şi puterea lui de a distruge păcatele, iar alteori el îl numeşte “apă” pentru a sublinia curăţirea pe care o face şi marea împrospătare pe care o aduce acelor minţi care-l primesc pe el. Căci harul face sufletul binevoitor ca un fel de grădină, plină cu tot felul de copaci roditori şi îmbelşugaţi, neîngăduind să ajungă la el nici deznădejdea, nici complotul Satanei. El potoleşte toate săgeţile cele aprinse ale vicleanului, spune Sf. Ioan Hrisostom, iar Sf Chiril al Alexandriei adaugă: Noi trebuie să ştim că Mântuitorul aici numeşte harul Duhului Sfânt apă. Căci oricine bea din apa aceasta, va avea darul învăţăturilor dumnezeieşti izvorând din sine în mod stăruitor. El nu mai are nevoie de mustrare de la alţii. Ci mai mult, este de-ajuns să îndemni pe cei care însetează după Cuvântul dumnezeiesc şi ceresc, ca ei să trăiască în viaţa acesta de pe pământ împreună cu sfinţii profeţi şi cu apostolii. Ei sunt moştenitorii misiunii acestora, despre care s-a scris: “Scoateţi apă cu bucurie din izvoarele mântuirii” (Is.12,3) Amin (postat pe fb de ioan monahul)