Prima minune săvâșită de Domnul Iisus
Nunta din Cana. Familia constituie biserica cea mică, în timp ce Biserica constituie familia cea mare.
Citind Evanghelia a patra a Sfântului Ap. Ioan, descoperim că minunile săvârşite de Iisus Domnul nostru, pe lângă prezentarea faptică istorică de unde nu lipsesc şi elementele geografice, dezvăluie în relatarea lor importante învăţături dogmatice care ne-au revelat nouă taina dreptei credinţe, care ne asigură calea spre viaţa cea veşnică, spre împărăţia fără final a lui Dumnezeu. Chiar în capitolul al doilea al Evangheliei, primul început al minunilor pe care Domnul şi Mântuitorul nostru îl face la rugămintea Preasfintei Sale Maici se desfăşoară la o nuntă în localitatea Cana din Galileea, oraşul în care se născuse Natanael (Bartolomeu) cel fără vicleşug (Ioan 1, 47). Conform relatării evanghelice, dialogul dintre Hristos şi Preasfânta Fecioară Maria a grăbit acest început al minunilor. Terminându-se vinul, mama Lui, I-a spus: "Nu mai au vin". În textul grec al Sfintei Evanghelii răspunsul Mântuitorului nu a întârziat: "ce aştepţi de la Mine femeie? Ceasul Meu nu a sosit!". Mama Lui s-a îndreptat către cei ce slujeau spunând: "Ceea ce vă spune El faceţi !" cap. 2, 5. Minunea s-a petrecut la cuvântul Lui când cele şase vase de piatră s-au umplut cu apă, iar apa, spre bucuria celor prezenţi s-a prefăcut în vin, lucru apreciat cum se cuvine de către ucenici.
Nunta - imaginea împărăţiei lui Dumnezeu Adesea ascultăm această minune când participăm la bucuria unei nunţi sau când citim din Sfânta Evanghelie în capitolul al doilea, scrisă de Sfântul Ioan. Fiecare ascultând-o îşi face o imagine proprie asupra minunii, alţii care au avut fericirea vizitării Ţării Sfinte o localizează geografic prin imaginaţia memoriei, gândindu-se la ea. Însă scopul propus aici este de a descoperi sensul minunii şi mesajul transmis în Evanghelie către noi.
La început, Sfântul Ioan vorbeşte despre nunta din Cana Galileii. Ce însemna atunci o nuntă şi care era impactul asupra vieţii obişnuite a unui astfel de eveniment? Înainte de nunta propriu-zisă exista logodna; aceasta se făcea timpuriu, după ani, mirele (logodnicul) ducea logodnica în casa părinţilor lui, adesea pe un asin, însoţiţi de un convoi în care dominantă era starea de bucurie exprimată prin muzică şi cântece specifice momentului. Când logodnica era în casa părinţilor lui, acesta (logodnicul) mergea şi se bucura împreună cu prietenii lui de acest eveniment. Târziu în noapte se întorcea acasă la părinţii lui. Pilda celor zece fecioare, dintre care cinci erau înţelepte, iar cinci fără minte, dezvăluie partea acestui ritual, când trebuiau să aştepte până la miezul nopţii venirea mirelui (Matei 25, 1-13). După logodnă urma o perioadă de timp în care se pregătea nunta. Punctul central îl constituia masa de nuntă. În acest sens, amintim căsătoria regelui Solomon care a închinat acestui eveniment Cântarea cântărilor: "Ieşiţi fetele Sionului, priviţi pe Solomon încoronat, cum a lui maică l-a încununat, în ziua sărbătorii nunţii lui, în ziua bucuriei inimii lui" cap. 3. 1. Oaspeţii (nuntaşii) cântau în cinstea mirilor, dansând de bucurie. "Marea nu poate să stingă dragostea, nici râurile s-o potolească..." cap. 8-7. Adesea, Mântuitorul Iisus Hristos S-a folosit de imaginea nunţii pentru a exprima frumuseţea şi bucuria de negrăit a imaginii împărăţiei lui Dumnezeu... "Împărăţia cerurilor s-a asemănat unui împărat care a făcut nuntă fiului său..." (Matei 22, 2-14).
De ce tocmai la o nuntă a săvârșit Hristos prima Sa minune? Legătura dintre Dumnezeu și poporul Său, care se realizează de-a lungul a secole întregi, duce la o legătură tainică, asemenea legăturii unei nunți, această legătură este imaginea fidelității întemeiată pe dragoste, “în ce chip se însoțește mirele cu mireasa, Cel ce te-a zidit Se va însoți cu tine, și în ce chip se veselește mirele de mireasă, așa Se va veseli de tine Dumnezeul tău!“ Familia privită din perspectiva existenţei umane poate fi comparată atât cu un izvor cât şi cu o albie a vieţii, care îşi are sursa în Creator. Aşadar, familia conferă prin structura sa unitate întregii societăţi. Contextul istoric al legăturii dintre Dumnezeu şi poporul Său, de-a lungul a secole întregi, realizează o legătură tainică asemenea unei nunţi. În limba noastră pământească, această legătură este imaginea fidelităţii întemeiate pe dragoste, "în ce chip se însoţeşte mirele cu mireasa, Cel ce te-a zidit Se va însoţi cu tine, şi în ce chip se veseleşte mirele de mireasă, aşa Se va veseli de tine Dumnezeul tău!" (Isaia 62, 5). Nunta înseamnă viaţă, bucurie, viaţa are nevoie de apă, de sens, de curaj, de dăinuire şi putere de biruinţă. Sfântul Evanghelist Ioan relatează despre această minune la nuntă, ca un program pentru toţi, ca un îndemn la participarea bucuriei ospăţului ceresc care începe în taina Sfintei Liturghii aici, pe pământ. Acest început al minunilor la nunta din Cana Galileii descoperă sensul unei alte bucurii, a unei alte împliniri, a unui alt sens al existenţei. Primii apostoli prezenţi la nuntă erau obişnuiţi cu viaţa lor destul de obositoare a pescuitului, a greutăţilor zilnice, a asupririi celor mai puternici, a celor străini ocupanţi ai ţării lor, a aşteptării venirii unui timp nou în care să domnească adevărata fericire şi dreptate. Scoaterea apei din vase, deci ascultarea de cuvântul Domnului, a arătat puterea minunii, bunătatea vinului şi perpetuarea bucuriei nunţii. Iisus Domnul a vorbit adesea despre "apa cea vie" (Ioan 4, 10), despre vinul din "roada vieţii" (Matei 26, 29), despre nuntă, şi toate acestea au avut mesajul unei bucurii biruitoare asupra lipsurilor, suferinţelor şi a morţii.
Vinul cel nou este învăţătura Mântuitorului. Acest moment înălţător, sublim şi unic îl arată pe Iisus Domnul ca Cel ce veşnic poartă grijă de propria creaţie pe care a venit s-o izbăvească din moarte prin bunătate, îngăduinţă, iertare şi mângâiere. Slava Lui începe a se arăta la acest eveniment, vinul cel nou era şi este învăţătura Sa, cuprinsă în Sfintele Evanghelii, şi pentru ca ea să rămână mereu actuală, având capacitatea şi misiunea de a schimba radical şi definitiv viaţa noastră, a fost transformată din apă în vinul cel nou şi bun care se dă tuturor celor ce cred, ca pahar al binecuvântării spre împărtăşirea cu Sângele Lui care este "adevărata băutură" (Ioan 6, 55).
"Faceţi ceea ce vă va spune!". Pe de altă parte, atunci ca şi astăzi în unele cazuri, o nuntă presupune multă cheltuială şi mult sacrificiu, provocând financiar pe cei ce o organizau. Multe familii nu-şi puteau permite anumite cheltuieli, alţii se îndatorau pentru mulţi ani după trecerea fericitului eveniment. În Cana Galileii nunta s-a desfăşurat în sensul celor mai sus menţionate. Oameni sărmani au epuizat vinul, vasele erau goale, bucuria celor prezenţi era ameninţată de lipsă, de final neprevăzut, de tristeţe. Istoria minunii biblice are ceva demn de sesizat şi bine menţionat. Scurtul dialog dintre Iisus şi mama Sa pare mai degrabă un răspuns negativ la cerere. Textul original grec se traduce: "Ce am eu şi tu", dând o întreagă serie de păreri şi interpretări. În limbajul nostru obişnuit care evoluează din timp în timp, cuvintele Mântuitorului se pot adapta astfel "ce este aşa de important?" sau "ce ne priveşte pe noi" sau "aceasta nu-i problema noastră...".
Subtil, Sfântul Ioan redă îndemnul celei ce L-a născut şi crescut pe Cel veşnic venit în lume pentru mântuirea ei. Cuvintele ei reprezintă mesajul ei către lume, către noi, către fiecare mamă, apostol, slujitor: "Faceţi ceea ce vă va spune!" sau "împliniţi ceea ce auziţi de la El" sau "aceasta este calea spre viaţă, împlinirea celor auzite de la El". În aceste cuvinte, predica Maicii Domnului sintetizează toată datoria noastră de creştini în împlinirea poruncilor lui Dumnezeu. Apariţia în creaţie a unui nou element, apa; dintru început, apa era semnul vieţii, al existenţei, elementul care întreţine viaţa. Apa serveşte la curăţirea şi întreţinerea corpului uman, fereşte de boală şi moarte (mai ales în epoca temutelor epidemii) care au secerat viaţa a milioane de oameni. Cele şase vase erau pline cu apă pentru spălarea de praful roşu al străzilor galileene, se pare că în timpul nunţii se goliseră, apa fiind folosită, iar acum trebuiau din nou umplute. Ritualurile spălărilor aveau şi au aspect de strictă necesitate igienică, mai ales în zona foarte caldă, toridă în care furtunile de nisip sunt o realitate mereu prezentă, aducând cu ele neplăcerile specifice. Acum la această nuntă, din elementul esenţial al vieţii, apa, prin minunea cuvântului "umpleţi vasele până sus, scoateţi acum şi duceţi nunului", Ioan 2, 7-8, izvorăşte vinul cel bun, ca semn al nesfârşitei bucurii a vindecării şi a înnoirii. Nunta aceasta, trăind bucuria prezenţei Mirelui celui veşnic, descoperă în minune gustul cel bun al vinului bun, tainic ştiut de unde provine doar de Preasfânta Sa Maică, slujitorii prezenţi şi cei câţiva ucenici ai Săi.
Astăzi, rolul şi importanţa acordate familiei sunt tot mai mult diminuate. Biserica Ortodoxa nu şi-a schimbat si nu îşi va schimba vreodată viziunea asupra familiei, care are drept temei iubirea Sfintei Treimi si icoana văzuta Familia Sfânta, în care Fiul lui Dumnezeu a crescut ,,Cu înţelepciunea si cu vârsta si cu harul la Dumnezeu si la oameni” Rolul sau este acela de a susţine şi afirma valorile familiei şi a întări poziţia acesteia în societate. Familia este parte a întregului, trup din trupul Bisericii. Dacă Regula Mare a Bisericii este valabilă în egală măsura şi pentru biserica mica, se aplica si reciproca. De aceea, responsabilitatea şi grija pe care statul, toate celelalte instituţii şi fiecare dintre noi trebuie să le manifestăm faţă de ea, constituie o necesitate ce se impune de urgenţă în zilele noastre. Familia este prima societate naturală care se sprijină pe legătura indisolubilă dintre bărbat şi femeie şi care se completează cu o lume nouă, în care apar copiii. Familia conferă omului ajutor şi siguranţa celui dintâi pas pe care îl face în viaţă şi fără de care nu poate face un altul. Dacă Dumnezeu a zis ,,nu este bine sa fie omul singur pe pământ”, înseamnă că familia este însăşi viaţa şi cea dintâi instituţie, mama a tuturor celorlalte, fiind astfel unitatea primordială, embrionul, întregii societăţii, purtând în sine toată viaţa, aşa cum poartă celula energiile materiei. În cultura creştină, familia reflecta în constituţia ei misterul Sfintei Treimi. După cuvântul Mântuitorului care a spus că ,,Eu si Tatăl Una suntem”, în chip asemănător, bărbatul şi femeia, prin căsătoria lor, alcătuiesc o singură fiinţă, în lumina Sfintei Treimi. Dealtfel, Taina Slujbei Cununiei începe cu invocarea Sfintei Treimi: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, care să vă binecuvânteze pe voi, cei ce vă uniţi prin ea, să vă dea viaţă îndelungată, să vă înmulţiţi pentru naştere de prunci buni, de asemenea pentru a da spor în viaţă şi în credinţă. Rugăciunea invocată mai cere să îi umple pe cei doi, mire şi mireasă, de toate bunătăţile cele pământeşti, dar şi să îi învrednicească de deplina desfătare a bunătăţilor făgăduite în viaţa veşnică. De ce oare familia constituie biserica cea mică, în timp ce Biserica constituie familia cea mare? Fiindcă prin aceasta familia devine un mijloc prin care se promovează nu doar valorile lumii acesteia, dar mai ales, valorile vieţii veşnice, scopul ei fiind acela de a lărgi hotarele Împărăţiei lui Dumnezeu, prin lucrarea ei duhovnicească sub oblăduirea proniei cereşti. Iisus Hristos a venit în lume să ne asigure şi să ne înveţe sensurile Împărăţiei Cerurilor, dar pentru aceasta era nevoie de mântuire. Înţelepţii folosesc trăirea creştină, în familie, pentru a obţine mântuirea şi întrarea în Împărăţia Cerurilor. A privi familia numai din perspectivă umană, fără a ne raporta la Sfânta Treime, este un fapt care depărtează familia de taina iubirii lui Dumnezeu, astfel ea este ameninţată de numeroasele primejdii interioare şi exterioare, pentru că societatea şi perspectiva umană priveşte ca normalitate adulterul, divorţul, păcatul împotriva firii, avortul, abandonul copiilor şi multe alte racile care afundă familia în păcate. Învăţătura Bisericii defineşte familia, care ia fiinţă prin Sfânta Taina a Nunţii, sau a Căsătoriei, drept biserica cea mica, sau biserica domestica. La baza uniunii naturale a bărbatului cu femeia stă Taina Iubirii, aşa cum mai este numita plastic Căsătoria, iar scopul urmărit este acela al trăirii unei vieţi creştine şi al procreării. Pentru că aceasta uniune se face în Hristos şi în Biserica, ea primeşte chipul unirii dintre Iisus Hristos şi Biserica. Prin unirea tainei, cele doua parţi devin indisolubile şi convergente. Prin asimilare şi reciprocitate, Regula Bisericii Mari devine regula bisericii de acasă, iar împlinirea ei face vie şi lucrătoare Evanghelia in Biserica şi în lume. Şi tot în virtutea acestei uniri, modul de manifestare, în raportul cu lumea al Sfintei Treimi, devine modelul de manifestare al familiei creştine. Iar aceasta, deoarece atitudinea actuala este una şi aceeaşi cu a tendinţelor manifeste ale sistemelor, politicilor şi necesităţilor imediate, în care se întrevăd trei mari tendinţe distructive pentru familie şi anume: cea privitoare la responsabilităţi, cea a delimitării şi izolării familiei de societate şi cea a alternativelor propuse să înlocuiască familia. Conştienţi fiind că suntem responsabili şi avem o datorie, mai întâi în faţa familiei şi abia apoi societăţii, altfel spus, în raport cu responsabilităţile tradiţionale ale părinţilor întreolaltă şi faţă de copii, ale copiilor faţă de părinţi, care formează coeziunea şi comuniunea în familie şi care sunt reduse uneori, tendenţios, la unul de subordonare dictatorială, tiranică chiar, observăm că se vorbeşte tot mai mult despre responsabilităţile indivizilor, a persoanelor în familie. Familia creştină, ca şi toate celelalte instituţii cu rol formativ şi educativ luate ca valori tradiţionale, se confruntă cu o reala criză, iar actuala starea de criză trebuie să ne pună pe gânduri, fiindcă este vorba de viitorul urmaşilor noştrii. Azi, toţi vor libertate, dar ce fel de libertate? Libertatea de a trăi în patimi, iar dacă le vorbeşti despre stăpânirea poftelor, te vor privi ca pe un duşman, ca pe un inamic al plăcerilor, sau poate ca pe un nebun. Într-o lume în care omul este supus procesului de dezintegrare, valorile tradiţionale creştine sunt într-un real proces de diluare sau de substituire, le lepădăm, sau ne îndoim de ele, deşi sunt de la Domnul. Până şi Sarra se îndoia de puterea şi mila lui Dumnezeu, care i-a promis un fiu la adânci bătrâneţe. „Să mai am eu oare această mângâiere acum, când am îmbătrânit şi când e bătrân şi stăpânul meu?”
În spiritualitatea românească, familia creştină se înscrie cu propriile ei valori. Femeile credincioase care îşi numeau soţul, omul meu, stăpânul meu, domnul meu, formulau o expresie care cuprinde o întreagă expunere și fundamentare a relaţiei dintre Hristos şi Biserica Sa. Soţul era capul trupului unic, dar soţul era pentru ea, mai ales, omul dat ei de către Dumnezeu, omul cu care îşi concepea şi năştea copiii, cu care îi creştea, îi ducea la Biserica şi alături de care îşi trăia viaţa în cea mai perfectă curăţenie trupească şi sufletească, lipsită de orice imaginaţie şi umbrire perversă a căsniciei. Cultul neprihănirii până la cununie şi a devotamentului, al credinţei şi al statorniciei până când moartea îi va despărţi, au fortificat şi fortifică familia tradiţională.
Gândeşte-te la Avraam, la Sarra, la Isaac, la cele 318 slugi ale lui, toată casa era în ordine şi unire, familia era plină de credinţă, de evlavie, de religiozitate, de pietate, de smerenie. Iată, în acest fel trebuie să ne îngrijim noi, azi, de căminele noastre, de familiile noastre, pentru ca să putem să intrăm în familia cea mare a Bisericii, fiindcă familia este o mică biserică şi numai în ea este cu putinţă ca femeile şi bărbaţii să devină mai buni şi împreună să treacă peste toate încercările vieţii. A avea deci, astfel, sentimentul unei adevărate revelaţii a divinităţii în cei pe care Dumnezeu ni i-a dat să ne fie alături, atunci viaţa de familie se poate baza pe fidelitate şi devotament, ca valori religios morale izvorâte din credinţă şi din frică de Dumnezeu. Avraam o iubea mult pe Sarra, fiindcă în toate câte îi poruncea ea avea încredere în el. Sarra plinea porunca Patriarhului neamurilor, dar în primul rând un adevărat Apostol al familiei sale, iar ea, soţia lui, se temea de bărbat. Ce frumos spune Sarra: Nu mi s-a întâmplat mie aceasta până acum, să pot să zămislesc copii, iar de acum domnul meu este bătrân şi nu mai putem spera decât de la o minune. Exista, aşadar, o ruşine sacră faţă de păcatele proprii, care astăzi, pentru soţul şi soţia contemporană au devenit virtuţi: căsătoriile de probă, fără legătura sacră a Tainei Sfintei Nunţi, desfrâul liber, perversiunile sexuale din cadrul cuplului sau cu alte cupluri, avorturile în masa, toate au devenit lucruri curente şi tind să polueze tot mai mult normalitatea, fără a se ţină seamă că ele sunt cu totul în afara firii. Ne trăim drama unei societăţi, care, deşi mai vorbeşte despre Dumnezeu, L-a transformat de mult într-o noţiune contractuală, mă rog lui Dumnezeu şi Sfinţilor Lui pentru ca să-mi ajute în afaceri şi să-mi dea sănătate, ca să pot să reuşesc la examene şi să-mi găsesc un bărbat bun. Uneori ne rugăm chiar şi pentru nelegiuiri, să cucerim soţul rivalei, să nu ne prindă când furăm, să reuşim să mituim sau să luăm mită, să reuşim să înşelăm pe cineva, să fim aleşi în diferite funcţii ca să ne pricopsim şi multe altele. Vezi deci că la mulţi aceasta este acum credinţa noastră şi pentru aceasta L-am făcut bun, acum, pe Dumnezeu. Omul nu trăieşte singur, izolat, ci în sânul familiei, ca o fiinţă socială. Această calitate rezultă şi din cuvintele lui Dumnezeu rostite după crearea lui Adam.“Nu este bine sa fie omul singur; să-i facem ajutor pe potriva lui”.
Omul, creat de Dumnezeu, de la început a trăit în familie, familie care a fost nucleul social din care a făcut parte în primul rând bărbatul şi femeia sa, ei sunt fundamental, acesta este primul pas şi nu poţi face direct pasul al treilea sau al cincilea, începi cu primul. Familia este temelia vieţii sociale, sau după expresia unor învăţaţi, ea este celula societăţii, ea corespunde unei nevoi naturale a oamenilor, deoarece între cele două sexe există o coordonare şi o completare reciprocă spre a putea corespunde scopului procreării, care este aceea a înmulţirii neamului omenesc şi ajutorarea reciprocă. Familia creştină se întemeiază prin actul căsătoriei sub o formă solemnă, prin care cele doua persoane se obligă a convieţui împreună întreaga lor viaţă. Legătura care se crează în acest fel între bărbat şi femeie este mai puternica şi mai intimă decât orice altă legătură de sânge. “De aceea va lăsa omul pe tatăl si pe mama sa si se va lipi de femeia sa si cei doi vor fi un trup”.
În Noul Testament, căsătoria creştină nu numai că a fost binecuvântată de Mântuitorul, dar a fost ridicată la rang de Taină, legătura dintre bărbat şi femeie închipuind legătura dintre Hristos şi Biserică.„Taina aceasta este mare, iar eu zic, in Hristos si in Biserica”. Scopul căsătoriei este întreit: naşterea de copii, deci înmulţirea neamului omenesc, ajutorarea reciprocă a soţilor pentru uşurarea sarcinilor vieţii, dar şi ferirea de desfrânare, învăţătura creştină văzând în căsătorie singura cale accesibilă tuturor, spre a nu cădea în păcatul desfrânării.,,Dar din cauza desfrânării, fiecare să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său. Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată, asemenea şi femeia bărbatului.” Circumstanţele căsătoriei creştine, ca eveniment viitor și nesigur, de a cărei îndeplinire atârnă existenţa unor factori este un examen dificil, precum, cei ce se căsătoresc să nu se afle în legătura de rudenie apropiata, să facă acest pas numai după o matură chibzuinţă şi numai dacă sunt convinşi ca între ei există iubire reciprocă şi bună înţelegere. Nu este indicat ca o căsătorie să fie bazată mai mult pe frumuseţea trupească şi pe instincte, deoarece pasiunea trece, nerămânând în urmă iubirea şi nici nu este indicat ca între cei doi viitori soţi să fie deosebiri de convingeri ideologice, dar nici diferenţe prea mari de vârstă. Cei ce se căsătoresc au datoria să facă acest pas după ce s-au convins ca au chemare spre viaţa de familie.Cuvântul familie, la creştini, are în general două sensuri: unul propriu şi altul duhovnicesc.
În sens propriu, înseamnă unirea conjugala dintre cei doi soţi, prin Taina Nunţii, în vederea naşterii de copii şi spre ajutorul reciproc. Iar în sens duhovnicesc, prin familie se înţelege obştea tuturor creştinilor, care formează Biserica unică, pe care a întemeiat-o Fiul lui Dumnezeu în lume, prin moartea şi învierea sa. Scopul principal al familiei creştine este ca fiecare din soţi să-şi ajute partenerul de căsătorie, pentru uşurarea greutăţilor vieţii pământeşti, îmbărbătarea lor în vremea primejdiilor şi ispitelor, înfrânarea trupească, evitarea cumplitelor păcate ale desfrânării care biruiesc şi stăpânesc, mai ales, pe cei necăsătoriţi şi pe cei divorţaţi.Prin aceste scopuri, familia devine cea dintâi Biserică, şcoală şi casă a credinţei în Dumnezeu, a sfinţeniei, a naşterii şi educării copiilor, în dreapta credinţă şi în frică de Dumnezeu. Numai o familie care împlineşte cu sfinţenie aceste scopuri divine pe pământ, poate fi cu adevărat binecuvântată de Dumnezeu şi umbrita de harul Duhului Sfânt. Sfântul Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se înfiinţează familia, Taină mare, dar nu altfel, ci numai dacă ea este întemeiată în Hristos şi în Biserica ,,Taina aceasta mare este; iar eu zic în Hristos şi în Biserică.” În familiile întemeiate fără cununie şi deci fără binecuvântare divină, numai pentru desfrânare şi pentru ucidere de copii, pentru vază, dar şi pentru divorţ, pentru adunare de averi necinstite, precum şi pentru a face alte păcate, ei bine, familiile acelea vor fi greu pedepsite de Dumnezeu în ziua judecăţii, dacă nu se vor pocăi cât mai curând. Familia este izvorul divin al vieţii pe pământ, precum însuşi Dumnezeu este singurul izvor al vieţii cereşti şi pământeşti. Omul nu poate exista şi rodi singur, ci numai in comunitate, în familie. ,,Fericit este bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se va lua cununa vieţii, pe care a făgăduit-o Dumnezeu celor ce Îl iubesc pe El. Nimeni să nu zică, atunci când este ispitit: De la Dumnezeu sunt ispitit, pentru că Dumnezeu nu este ispitit de rele şi El însuşi nu ispiteşte pe nimeni. Ci fiecare este ispitit când este tras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte.” Atâta vreme cât creştinul îţi determină viaţa în funcţie de legi şi valori, el va putea fi un element sănătos al societăţii, un bun cetăţean, un tată de familie respectabil, o persoană cu demnitate, dar, de fapt, nu activează nici un element specific identităţii sale creştine. Toate acestea nu pentru că cele de mai sus ar fi necreştine sau împotriva creştinismului, dimpotrivă toate acestea, de obicei, se leagă de natura profundă a omului, care este creştină, sau chiar au fost determinate de influenţele peste veacuri ale învăţăturii şi poruncilor credinţei creştine. Astăzi, când părinţii sunt dispreţuiţi, chiar şi de copiii lot, iar rudele sunt uitate, când prieteniile dispar şi societăţile se dezintegrează, nu este putin lucru este să existe oameni cu iubire unii pentru alţii, chiar dacă aceasta iubire este de cele de mai multe ori interesată. De obicei, se prezentă lumii şi mai ales celor tineri, învăţătura creştină într-o formă pur convenţională, susţinând că numai în acest fel poate să aibă vreun ecou. Această afirmaţie este greşită, deoarece exclude de la început orice posibilitate ca omul să cunoască natura reala şi provenienţa învăţăturii creştine. Omul nu devine creştin atunci când se conformează pur şi simplu unor legi şi canoane, când este ordonat şi se adaptează mediului social, el devine creştin atunci când se smereşte şi se pocăieşte, când sparge carapacea egoismului sau.
Din Evanghelia Sfântului Apostol Ioan, ucenicul iubit și nevinovat al Mântuitorului pe care a scris-o într-un mod rezumativ și cu un scop bine definit “Acestea toate s-au scris ca să credeți că Iisus este Fiul lui Dumnezeu și crezând să aveți viață în numele Lui“ descoperim că minunile săvârșite de Iisus Domnul nostru, pe lângă prezentarea faptică istorică, de unde nu lipsesc și elementele geografice, dezvăluie în relatarea lor importante învățături fundamentale ale religiei, principii de bază şi obligatorii pentru care ne-au revelat nouă taina dreptei credințe, care ne asigură calea spre viața cea veșnică, spre împărăția fără sfârşit a lui Dumnezeu. Așa să ne ajute Dumnezeu. Amin (postat pe fb de ioan monahul)