Pretul sufletului nostru este Insusi Dumnezeu
,,Din pricina pacatelor, cu ingaduinta lui Dumnezeu demonii sunt dezlegati intre oameni. Nu-i asa ca-i mai usor pentru ei intre oameni decat in adanc? Cata vreme sunt intre oameni, ei ii chinuie pe oameni; cand sunt in adanc nu se au decat pe ei pentru chinuire, in chin sunt si cand sunt printre oameni, dar atunci chinul lor e usurat de chinul celorlalti. Diavolul e distrugatorul trupului, „un ghimpe in carne”, cum l-a numit Apostolul Pavel (II Cor. 12,7). Prin trup se catara, ca pe o scara, in suflet si apuca inima si mintea omului, pana le devora cu totul, le schimonoseste si le goleste de curatia si frumusetea lor dumnezeiasca, de intelegere si dreptate, de dragoste si de credinta, de dorinta de bine si de nadejde in bine. Apoi se protapeste in om ca pe un tron al sau, ii apuca toate firele sufletului si trupului in mainile sale si omul ajunge sa-i fie lui animal de povara pe care-l calareste diavolul, fluier prin care canta diavolul, fiara salbatica prin care sfasie diavolul... Nu se spune ca acesti oameni L-au vazut pe Hristos, L-au recunoscut, I-au spus pe nume ori au vorbit cu El; toate acestea le-au facut demonii dintrinsii. Oamenii aceia parca nici n-ar fi existat…momâi mănate cu biciul de diavoli“ (Sf. Nicolae Velimirovici)
(Luca 8, 26-27) „Şi au ajuns cu corabia în ţinutul Gerghesenilor, care este în faţa Galileii. Şi ieşind pe uscat, L-a întâmpinat un bărbat din cetate, care avea demon şi care de multă vreme nu mai punea haină pe el şi în casă nu mai locuia, ci prin morminte.”
Demonizatul rătăcea fără haine printr-o mare mizerie și prin mormintele morților. Era în mare suferință și ducea o viață rușinoasă. El era dovada vie a cruzimii demonilor și a necurăției lor... Oricine ar fi victima lor și sclav al puterii lor, se transformă îndată într-un exemplu al mizeriei, lipsit de binecuvântare, de orice cuget sau trezvie. Unii se întreabă de ce sunt oamenii posedați de către diavol? Le răspund celor care vor să audă explicația, că motivele unor astfel de lucruri sunt foarte profunde. Cândva, zis-a Domnului unul dintre sfinți: judecata ta ca lumina de amiază (Ps 36,6). Atât timp cât purtăm acest gând în minte poate nu vom pierde semnul. Dumnezeul tuturor oamenilor le îngăduie înadins unora să cadă în puterea lor. Nu face asta pentru a le aduce suferință, ci pentru ca ei să învețe din propria pildă cum ne tratează demonii și pentru a evita dorința de a se supune lor. Exemplul unuia învață pe mulți. (Sf Chiril al Alexandriei ) Moartea adevarata nu este cea a trupurilor, cea exterioara, ci moartea cea ascunsa, cea a omului interior. Cine a trecut insa din moarte la viata in cele ascunse ale sale, acela, chiar daca trupul lui se distruge, el ramane viu in vecii vecilor. Si trupurile unora ca acestia se refac la loc in stralucire, caci ele sunt sfintite de duhul care a trait in ele. De aceea crestinii nici nu pomenesc cuvantul „moarte”, ci se roaga pentru odihna „celui adormit”. Trupurile crestinilor nu se pierd. Moartea este lasata de Dumnezeu, in marea Lui intelepciune, ca un prag de trecere in vesnicie a celor ce au dorit in mod liber aceasta. Ea este punctul in care se triaza sufletele, dupa propria lor vointa – unde a dorit fiecare sa mearga: in moartea vesnica sau in viata vesnica.
Dumnezeu nu sileste pe nimeni, ci respecta vointa fiecaruia. Omul se dezvolta in cele duhovnicesti cu incetul, precum o samanta care creste in pamant, precum o planta care da fructul tarziu, cand se coace, dupa ce au batut-o vanturile si ploile! Tot asa se dezvolta si omul interior, omul duhovnicesc, acolo unde este nevoie de atata intelepciune si finete; putin cate putin ajunge el om duhovnicesc. Nu dintr-o data se schimba un suflet; este imposibil acest lucru! Numai indelunga experienta ii da statornicia si siguranta in cele duhovnicesti. Aceasta, ca orice școala se invata pornind de la semne, in clasele primare, urmand apoi liceul, facultatea si specializarea; nu se afla totul dintr-o data. Daca lumea vazuta are atatea trepte de inaintare, cu atat mai multe are lumea nevazuta!
Desavarsit ajunge doar cel care a trecut multe examene. Cei ajunsi la ultimele probe poarta in minte si in inima semnul crucii, si tot ceea ce exista in lumea aceasta este pentru ei gunoi, desertaciune… Pentru ca vrednice de admirat pentru ei nu mai sunt decat comorile ceresti. Omul care il simte pe Dumnezeu in inima sa a descoperit comoara comorilor, nu mai doreste nimic, pentru ca are el insusi o avere ce nu se pierde; sufletele oamenilor pretuiesc mai mult decat toate creaturile si tot universul. Numai in om Se odihneste Dumnezeu. Cea mai mare demnitate a omului este pretul sufletului sau. Toate comorile pamantului nu-l pot plati, numai Dumnezeu Insusi il poate rascumpara. Nici ingerii n-au fost capabili sa mantuiasca sufletele oamenilor.
Dumnezeu coboară din corabie să îngrijească suflete ratacite care nu-l pot chema asa cum profețește Isaia: Căutat am fost de cei ce nu întrebau de Mine, găsit am fost de cei ce nu Mă căutau. Şi am zis: "Iată-Mă, iată-Mă aici, la un neam care nu chema numele Meu! Tins-am mâinile Mele în toată vremea către un popor răzvrătit, care mergea pe căi silnice, după cugetele sale, Oameni care întărâtau fără încetare faţa Mea jertfind în grădini şi pe lespezile acoperişului ardeau miresme; Stăteau în morminte şi mâncau în crăpături de stâncă, mâncau carne de porc, ale căror vase erau pline de mâncăruri spurcate, Şi care ziceau: "Dă-te înapoi, nu te apropia de mine, căci eu sunt sfânt faţă de tine!"(Is. 65, 1-5)
Pretul sufletului nostru este Insusi Dumnezeu; de aceea a si venit El pe lume, ca sa plateasca acest pret pentru creatura Lui iubita. Caci numai cele asemanatoare se pot rascumpara intre ele. Dumnezeu Ziditorul, prin Fiul Sau Iisus Hristos, a venit sa-l rascumpere pe om si Si-a rastignit propriul suflet pe Cruce pentru a implini aceasta, atat de mare a fost dragostea Lui pentru sufletul omului. Cel nemuritor a hotarat sa moara pentru om, iar sufletul dreptului este slujit de ingerii lui Dumnezeu (exemplul lui Elisei). Iar dupa cum in lumea vazuta regii si imparatii nu sunt serviti decat de oameni alesi, iar pentru primirea lor se pregatesc palate impodobite, tot asa sufletele care-L slujesc pe Dumnezeu sunt suflete alese si casele lor sunt permanent infrumusetate cu toate virtutile. Unde casa sufletului este curatita pe deplin, acolo vin Domnul si ingerii sa se odihneasca!
Dumnezeu Insusi si cetele ingeresti lupta pentru sufletul ales impotriva duhurilor rautatii, atat de mult este pretuit sufletul omului. Daca insa omul este usuratic si se increde doar in bunatatea si milostivirea lui Dumnezeu, continuand sa traiasca in lenevie si pacat, crezand ca tot va fi iertat, se inseala si dispretuieste iubirea Tatalui pentru el. Neatentia da prilej duhurilor rele sa intre in casa sufletului si sa o pustiasca. Multi oameni ce duc o viata corecta in aparenta si practica cultul religios cu constiinciozitate sunt linistiti in constiinta lor ca merg pe drumul cel bun. Se inseala insa, necautand sa analizeze ce se petrece in inima lor! Acolo trebuie sa fie adevarata corectitudine, nu numai in comportarile exterioare, care de foarte multe ori sunt false, ipocrite. Nu intotdeauna aparenta evlavie este urmare a sfinteniei inimii. Pacatul sta ascuns si tasneste din cand in cand, prin diferite ganduri, in mintea omului.
Cine nu duce lupta cu gandurile nu lupta cu satana si, mai curand sau mai tarziu, aceste ganduri rele se vor revarsa si in afara si-l vor conduce pe cel aparent corect la pacate fatise. Raul este ca un izvor ce tasneste neincetat. Asadar, sufletul trebuie sa se sileasca in permanenta sa opreasca valurile rautatii care vin peste el sub forma de ganduri inca de la inceput.
Toata lumea cea vazuta este permanent in miscare, in agitatie, in lupta. Nimeni nu cunoaste insa cauza acestor nesfarsite tulburari, care sunt opera satanei. In lumea nevazuta a gandurilor omenesti tot satana lucreaza si tulbura. El este stapanitorul lumii acesteia, vazute si nevazute. Oamenii nu stiu, nu-si dau seama, ba inca nici nu vor sa stie, ca sunt permanent purtati de o putere straina si li se pare firesc tot ceea ce, de fapt, este contrar adevaratei lor firi, create dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Intreaga omenire, saraca, este amarnic inselata de satana.
Numai cei luminati, care au castigat pacea lui Hristos, stiu si simt de unde vine toata agitatia lumii. Raul a pus stapanire pe lume prin placerea pe care o provoaca trupurilor si sufletelor. Este ca un foc ce aprinde inima si apoi coboara prin toate madularele trupului, indemnandu-l la desfranare, iar pacatul savarsit creeaza obisnuinta, incat omul nu mai este capabil sa iasa din el decat cu mare, foarte mare greutate. La fel se intampla cu patimile: toate devin ca niste munti ce apasa sufletul, il ingreuneaza, il strivesc de pamant, nu-i mai dau libertatea sa se inalte spre Dumnezeu. Cat de mult ingreuneaza sufletul lacomia, imbuibarea, ca si betia, si toate trei starnesc pofta desfranarii in om, chemandu-se una pe cealalta.
Patimile ard sufletul omului ca niste sageti de foc, distrugandu-l, omorandu-l. Cei prudenti insa, cand simt aceste patimi ca se nasc in ei, se infurie pe ele, se lupta cu ele si satana nu mai are putere asupra lor.Cei sarati cu sarea cea cereasca sunt foarte putini si numaidecat sunt cunoscuti cei ce vorbesc din comoara Duhului Sfant, iar vietile lor sunt exemple de sfintenie; acestia sunt vasele alese ale lui Dumnezeu. Cel ce vorbeste fara sa fie condus de lumina si harul ceresc nu poate convinge mintea oricui. Este nevoie de munca si osteneala multa pentru a transforma inimile oamenilor.
Un lucru de seama nu este atat a izbavi pe cineva de un demon, cat a-l izbavi de pacat. Nu diavolul ne impiedica sa dobandim imparatia cerurilor, dimpotriva, el chiar ne ajuta, fara a o voi, fireste, facandu-l mai intelept pe cel pe care l-a stapanit, spre deosebire de pacat, care ne scoate din imparatia lui Dumnezeu. Atunci, daca nu diavolul ne alunga din imparatia cerurilor, ne alunga pacatul si mai mare binefacere este a izbavi pe cineva de pacat.Sa ne cercetam bine pe noi insine si sa vedem daca nu cumva avem demon. Fiecare sa fie cu luare-aminte la sine. Pacatul este mai greu lucru decat a avea demon, fiindca demonul ne smereste. Sau nu-i vedeti pe demonizati cand scapa de raul din ei si se insanatosesc ca de o boala, cat sunt de smeriti, de mahniti si de rusinati? Nu-i vedeti ca nici ochii nu cutezaza a-i ridica si a-i privi pe semenii lor? Iata ce lucru de mirare: ei se rusineaza pentru cele ce patimesc, dar noi nu ne rusinam pentru cele ce faptuim. Ei, desi li s-a facut nedreptate, se rusineaza, in schimb noi, chiar daca facem altora nedreptate, nu ne rusinam. Lucrurile pe care le fac ei nu sunt vrednice de rusine, ci sunt vrednice de mila, de iubirea oamenilor, de iertare, de nespusa admiratie si de multe laude, pentru ca, desi lupta cu un demon, toate le rabda cu multumire. Toate care le facem noi cu adevarat sunt vrednice de ras, de osanda, de pedeapsa si de focul gheenei. Toate cate ne rusineaza si ne fac vinovati de pacatele cele mai grele nu sunt vrednice de iertare. Vezi, dar, ca pacatul este mai inspaimantator decat demonul? Vezi ca ei, posedatii, au un indoit folos din patimile lor? Mai intai, fiindca se fac mai intelepti si mai cucernici si, in al doilea rand, pentru ca, ispasindu-si pedeapsa aici, pe pamant, pentru pacatele lor, merg apoi, curati si indreptati, la Domnul“. (Sf. Ioan Gură de Aur)
(Luca 8, 28) „Şi văzând pe Iisus, strigând, a căzut înaintea Lui şi cu glas mare a zis: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui.”
Bărbatul din Gherghesen, sau mai bine zis, legiunile de demoni ce intraseră în el, au căzut la picioarele Domnului, zicând: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Rogu-Te, nu mă chinui! (Lc 8,28). Observați aici amestecul de teamă, îndrăzneală și mândrie. Cuvintele pe care este făcut să le spună sunt impregnate cu o mare trufie! Este dovada de mândrie a vrășmașului care are îndrăzneala să zică: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Să fiți siguri că este Fiul lui Dumnezeu cel Preaînalt … luați aminte la slava lui Dumnezeu, Cel mai presus de toate. Cu o putere de netăgăduit și cu o tărie de neasemuit îl zdrobește pe diavol, doar prin puterea voii Sale. (Sf Chiril al Alexandriei)
(Luca 8, 30) „Şi l-a întrebat Iisus, zicând: Care-ţi este numele? Iar el a zis: Legiune. Căci demoni mulţi intraseră în el.” Care-ţi este numele? Răspunsul fiind (Mc 5,9) „legiune (ori oştire, ori leghion) este numele meu, căci suntem numeroşi“. (Legiunea, unitate militară romană cuprindea după cum se ştie cea. 5-6 000 de oameni.) Rezultă de aici că dacă îngăduim unui singur păcat să pună stăpânire pe trupul şi sufletul nostru, altfel spus unui singur demon să pătrundă înlăunlrul fiinţei noastre, suntem pierduţi. Acel unic demon se va înmulţi, va prolifera (cum se spune în limbaj medical); mulţime mare de draci va veni asupră-ne buluc, grămadă, potop. Păcatele şi dracii se înmulţesc întocmai ca microbii patogeni care pătrund în corpul nostru, şi ne îmbolnăvesc, sălăşluindu-se într-un teren prielnic. Inmulţirea dracilor şi intrarea noastră sub stăpânirea lor se mai aseamănă şi cu înrobirea toxicomanului de către un halucinogen (stupefiant, drog). Fie că drogul se nufrieşte haşiş, morfină, cocaină ori heroină, rezultatul e acelaşi: dependenţa toxicomanului de acel drog. Medicii zic dependenţă, dar vorbind pe româneşte substantivul trebuie tălmăcit robie“. ( Sf Nicolae Steinhardt) Oare nu au știut ei demonii natura adevărată a acestui nume? Ereticii trebuie găsiți a fi vinovați, nu după învățăturile apostolilor, ci de gura demonilor. Cei din urmă spun adesea: Ce ai cu mine, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu Celui Preaînalt? Adevărul a dus la această mărturisire îndărătnică, și forțați fiind să asculte, amărăciunea lor mărturisește puterea acestei naturi. Puterea aceasta îi depășește, căci au părăsit trupurile pe care le stăpâneau de multă vreme. Atunci când recunosc natura lui Iisus, adică natura Dumnezeiască, ei își aduc cinstirea cuvenită. În același timp, Iisus mărturisește că El este Fiul prin minunile Sale, precum și prin numele Său. O, ereticilor, unde găsiți voi numele vreunei creaturi sau a altceva asemenea, în aceste cuvinte prin care demonii mărturisesc Cine este El de fapt? (Ilarie de Poitiers)
Știm că în Evanghelia după Matei, doi demonizați L-au întâmpinat pe Iisus în ținutul Gadarenilor (Mt 8, 28). Aici Sfântul Luca îl prezintă pe un astfel de om fără de haine. Oricine și-a pierdut acoperământul naturii și al virtuții este precum cel gol. Nu cred că trebuie ocolit, ci dimpotrivă, trebuie căutat motivul pentru care Evangheliștii par să se contrazică în ceea ce privește numărul. Deși numărul lor diferă, taina se confirmă. Cel cu duh necurat într-însul reprezintă pe neamuri, pe cei acoperiți de vicii, goi în fața greșelilor și înclinați spre a păcătui. Omul este autorul propriilor frământări. Dacă omul nu ar trăi precum porcii, demonii nu ar fi putut niciodată să aibă putere asupra sa. Dacă a pus totuși stăpânire pe el, a fost nu pentru a-l distruge, ci pentru a-l încerca. După venirea Mântuitorului, demonii deja nu mai puteau strica binele, astfel că acum poate nu caută distrugerea tuturor oamenilor, ci doar a celor șovăitori. Un tâlhar nu îi atacă pe cei înarmați, ci pe cei fără apărare. Acela care știe că cei puternici îl vor disprețui sau cei tari îl vor distruge îi tulbură cu rele doar pe cei slabi. Dacă cineva se întreabă de ce le îngăduie Dumnezeu aceasta demonilor, îi răspund :pentru ca oamenii buni să fie încercați, iar cei răi pedepsiți, căci aceasta este o pedeapsă a păcatului. Căci așa spune Legea, pentru că Domnul trimite fierbințeli, tremur, spirite rele, orbire și alte nenorociri, ca pedeapsă pentru păcătoși (Sfântul Ambrozie)
Hristos l-a întrebat și i-a poruncit să spună care îi este numele, iar el a răspuns: Legiune (Lc 8, 30) pentru că mulţi demoni intraseră în el. Oare l-a întrebat Iisus asta pentru că n-ar fi știut și pentru că, precum noi, ar fi vrut să știe ceva ce nu știa? Nu este oare absurd să spunem sau să ne închipuim aceasta? Dumnezeu fiind, El este atotștiutor și cearcă inimile și rărunchii oamenilor (Ps. 7, 9). El a întrebat pentru că și asta făcea parte din planul de mântuire a omului și pentru ca noi să aflăm de mulțimea mare de demoni ce împărțeau sufletul unui singur om, născând în el o nebunie groaznică și înfiorătoare. Cu adevărat, demonii se pricep să facă rău, iar după cum ne învață și Scriptura, despre bine nu au nici-o cunoștință (Ier 4,22).(Sf Chiril al Alexandriei) Gadarenii stabiliseră o regulă între ei ca să nu iasă să vadă minunile Mântuitorului nostru și de aceea, El a înecat turma de porci ca să îi facă să iasă împotriva voinței lor. Legiunea, care a fost pedepsită, este simbolul lumii. Le-a poruncit demonilor să intre în porci și nu în oameni, El, despre care s-a zis: Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni (Luca 11, 15), a pornit o luptă împotriva diavolului pe munte și împotriva legiunii, conducătorul puterii sale (cf. Mc. 5, 13). Iar când diavolii au intrat în turma de porci, s-au înecat îndată. Puterea Celui milosârd, care veghea asupra acestui om, s-a arătat prin fapta aceasta căci demonii îl imploraseră să nu îi alunge sau să-i trimită în Gheenă. (Sfântul Efrem Sirul)
Manifestarile lucrarii duhului rautatii in nefericitul demonizat erau, ingrozitoare: isi avea locuinta in morminte, si nimeni nu putea sa-l lege nici macar in lanturi, pentru ca de multe ori fiind legat in obezi si lanturi, el rupea lanturile, si obezile le sfarama, si nimeni nu putea sa-l potoleasca; si neincetat, noaptea si ziua, era prin morminte si prin munti, strigand si taindu-se cu pietre (Sfantului Marcu). Aceasta este forma cea mai puternica de indracire, cand omul pierde orice control asupra sa si se afla sub deplina stapanire a demonilor. Actiunile lui dau in vileag pierderea nu numai a ratiunii, ci pana si a celor mai elementare instincte, chiar si a instinctului de conservare. In starea aceasta, el se poate sinucide, se poate schilodi singur; o intristare si o suferinta inexplicabila ii sfasie inima; noaptea si ziua tipa si se loveste de pietre. In acelasi timp, el poseda o forta uriasa, nefiresc de mare, asa incat rupe lanturile, sfarama obezile, si nimeni nu-i in stare sa-l potoleasca. Duhul rau nu-si lasa din gheare jertfa nici macar o clipa, si din forta crizelor se poate vedea, intr-adevar, ca in nefericitul posedat se ascunde nu un singur demon, ci o legiune intreaga. Aceasta forma de indracire se intalneste relativ rar in ziua de astazi, insa cei ce au mers la locurile sfinte, mai ales cand sunt aflate moaste de sfinti, a avut, probabil, prilejul sa observe si asemenea cazuri. Cand au fost aflate moastele Cuviosului Serafim din Sarov, la racla Cuviosului a fost adus din Siberia un indracit legat in lanturi, fiindca altfel nu putea fi stapanit deloc – dar in padurea de langa manastire, aproape la capatul drumului, nefericitul a fost cuprins brusc de puternica tulburare. Aceasta tulburare s-a transformat repede intr-o criza de indracire incredibila, in timpul careia si-a rupt lanturile cu o putere neomeneasca si a fugit. Mult mai des se intalnesc cazuri de indracire periodica, ale carei crize sunt legate indeobste de anumite momente ale slujbelor sau de anumite cantari bisericesti. Probabil ca toata lumea stie de femeile care atunci cand se canta Heruvicul sau „Pe Tine Te laudam…” si cand are loc Închinarea la Sfintele Daruri incep sa latre, sa miaune si sa tipe cu glas salbatic. Aceste strigate se transforma intr-un urlet cumplit, de fiara, daca cineva incearca sa le apropie pe indracite cu sila de Sfintele Daruri. Aceasta se explica prin faptul ca „dracii se intalnesc cu puterea buna, pe care o urasc si care este mai puternica decat ei, care ii arde, ii stramtoreaza, ii loveste dupa dreptate, ii alunga afara din locuinta lor indragita (parintele Ioan din Kronstadt)…
…Și întorcându-ne la urletul acesta al demonului, care acoperă, parcă, tot, această limbuţie pe care o dă demonul oamenilor, acestora care sunt stăpâniţi, limbuţie de a spune toate cele rele, întunecate, înfricoşătoare, e limbuţia care vede numai cele rele şi încearcă să acopere cu urletele şi cu strigătele posibilitatea de a i se spune că mai sunt şi lucruri bune, posibilitatea de a vedea că mai sunt și lucruri bune. În agitaţia şi datul de pământ cu urlete şi strigăte, vrei să-ţi spui că e numai rău, totul e rău. Şi aceasta, dacă suntem sinceri, cred că o auzim tot timpul în adâncul sufletelor noastre, că diavolul nu stă.
(Luca 8, 34) „Iar păzitorii, văzând ce s-a întâmplat, au fugit şi au vestit în cetate şi prin sate.”
,,Putem desprinde o învățătură și din ceea ce li s-a întâmplat porcilor. Demonii sunt cruzi, răi, periculoși și îi rănesc pe cei care cad sub puterea lor. Întâmplarea aceasta arată vădit acest lucru, întrucât au condus turma de porci deasupra hăului și i-au înecat în ape. Hristos le-a îndeplinit cererea pentru ca noi să desprindem învățătură din ceea ce s-a întâmplat și să vedem că sunt nemiloși, niște fiare ce nu pot fi îmblânzite și cu unica intenție de a face rău celor care cad sub puterea lor. Dacă cineva dintre noi este desfrânat, necurat, iubitor de murdărie și se complace de bună voie în oroarea păcatului, Dumnezeu îngăduie ca o astfel de persoană să cadă în puterea lor și să se scufunde în abisul blestemului. Niciodată nu se va întâmpla ca cei cu dragoste pentru Hristos să le cadă pradă. Nu ni se va întâmpla nici nouă, niciodată, atât timp cât Îi urmăm pașii, evităm neglijarea faptelor bune, ne dorim lucruri care ne fac cinste și care se potrivesc vieții demne de lauda la care ne îndeamnă Hristos prin învățăturile Evangheliei.(Sf. Chiril al Alexandriei) Se spune în Evanghelie că păzitorii au fugit (Mt 8,33). Nici filozofii, nici mai-marii sinagogii nu pot oferi vindecare oamenilor care pier. Numai singur Hristos șterge păcatele oamenilor, dacă aceștia nu refuză vindecarea. Nu vrea să îi vindece pe cei care nu doresc aceasta și îi părăsește pe cei slabi, pentru care prezența Sa este o povară, așa cum a fost cazul Gerghesenilor. Au ieșit din țara aceea, care întruchipează sinagoga, și L-au rugat să plece de la ei, căci erau înfricoșați... De ce nu îl primește Hristos pe omul vindecat, ci îl sfătuiește să se întoarcă la casa sa? Poate pentru ca să nu-l lase să se mândrească și ca să dea un exemplu necredincioșilor, deși casa aceea poate fi un han prin natura ei. Odată ce a primit vindecarea minții, Hristos i-a poruncit să părăsească mormintele (Mt 8, 28) și să se întoarcă la casa sa, la cea duhovnicească. Cel care a purtat în el un mormânt al minții devine un templu al lui Dumnezeu. (Sf. Ambrozie al Milanului)
În viata duhovniceasca starile intermediare sunt cel mai greu de suportat. Vechiul a fost depasit, noul inca nu si-ai facut aparitia. Cea mai grea perioada din istoria poporul lui Israel au fost cei patruzeci de ani cand a ratacit prin pustiu. In Egipt inca se mai dedau la desfatari pacatoase, in pamantul fagaduintei era fericirea promisa, dar in pustiu totul era gol, mort, fara viata. Intocmai si tu, suflete al meu, nu suporti sa ramai multa vreme in pustiu si nu poti accepta legea interdictiilor. Ne simtim apasati si amenintati de primejdie cand ne vedem casa dereticata si impodobita, dar goala, nelocuita.
Dragostea noastra fata de pacate poate fi inlocuita doar de o noua iubire, dar legea ei nu poate fi inlocuita.De aceea, in rugaciunile pe care le indreptam catre Dumnezeu trebuie sa cerem sa ne trimita o comoara duhovniceasca, una care sa fie mai presus de cea la care am renuntat, un izvor viu de iubire, care sa reverse apa binefacatoare peste pustiul parjolit de seceta al inimii noastre, care sa ne aduca deplina bucurie si sa umple golul din noi. Invata-ma, Doamne, sa inteleg in ce masura ceea ce astept sa-mi dai depaseste tot ce am lasat in urma, in vechea tara a Egiptului!
Prefa legea in har, robia in libertate, jertfa mea in izvor de bucurie. Atunci, „in locul plangerii”, voi primi „untdelemnul bucuriei”, in loc de „duhul uratului, vesmant de slava” cand El ne va imbraca in „haina de mantuire si in vesmant de veselie“ (Is. 61, 10). Atunci casa nu-mi va mai fi pustie, ci templu al Duhului lui Dumnezeu, iar duhul raului va fi izgonit din ea pentru totdeauna. Dumnezeu a creat toate cele ce se vad si le-a daruit oamenilor spre bucuria lor. Le-a dat si placeri, dar le-a dat si o lege a dreptatii.
De la venirea lui Hristos insa, Dumnezeu cere o alta dreptate: o inima curata, ganduri nevinovate, cuvinte folositoare, sfintenie deplina, desavarsire. Si drept este sa ne ceara aceasta, pentru ca ne-a trimis si modelul de urmat. N-au fost numai porunci scrise si graite, ca in Tablele lui Moise, ci a fost un trup viu, carne si oase, ca noi, inima si minte ca a noastra. Faptele lui Iisus si cuvintele Lui ne cere acum Dumnezeu sa le urmam. Si pe buna dreptate! Iar Iisus singur spune: „Daca n-as fi venit si nu le-as fi spus!“. Nu mai avem deci posibilitatea sa ne justificam, sa ne dezvinovatim vreodata.
Orice munca facuta asteapta un profit, o rasplata, un premiu. Cel ce ara munceste din greu in nadejdea recoltei. Cel ce isi ia sotie se gandeste sa aiba mostenitori. Orice munca, orice lucru sunt facute in vederea unui scop, altfel este inutil si fara sens. Tot asa crestinul se preda lui Dumnezeu, lepadandu-se de lume, in nadejdea venirii Domnului si a vietii vesnice. Crestinul lucreaza, munceste, se lupta in scopul castigarii Duhului Sfant. Mereu este cu frica si atentie in ostenelile lui si nu se increde niciodata in propriile lui puteri. Caci Insusi Iisus a spus: „Fara Mine nu puteti face nimic“. Numai Iisus singur daruieste in ascuns viata si ajutor si pe Sine Insusi Se ofera celui ce, la randul lui, I-a oferit mintea si inima sa. Este un schimb de duhuri. Celui ce leapada totul si se preda lui Dumnezeu si Dumnezeu ii trimite Duhul Lui sfintitor. Acestia devin alesii Domnului, pe care El ii hraneste in alt chip decat pe ceilalti oameni. Acestora le da o altfel de hrana decat restului lumii. Unii sunt servitorii si altii sunt fiii lui Dumnezeu! Cel ce voieste sa devina fiu al Tatalui si sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu trebuie sa dovedeasca aceasta dorinta a lui prin toata comportarea sa exterioara si prin toata gandirea lui ascunsa.
Vazand truda noastra, Domnul Se milostiveste de noi si ne curateste, ca sa putem deveni adevarati fii al Lui. Ne trimite mesageri care sa ne inflacareze ravna, caci o creatura creste si insufleteste o alta creatura. Precum norii, ploaia si soarele dau viata plantelor, tot asa si profetii, apostolii si sfintii au fost lumini calauzitoare pentru intreaga omenire. Fiecare specie isi are mediul ei de viata. Nici una nu-si poate schimba locul si mediul in care au fost plasate de Creator fara sa piara. Tot asa exista si o imparatie a satanei si a ingerilor cazuti impreuna cu el, dar si o imparatie a luminii, unde se bucura ingerii si duhurile sfintilor. Omul de carne nu poate vedea si nici pipai vreuna din aceste doua imparatii.
Numai oamenilor duhovnicesti, care au un ochi al sufletului, in afara celui al corpului, li se arata aceste imparatii ascunse, nevazute, dar atat de reale. Crestinul adevarat are ca hrana sufleteasca acel foc ceresc al harului. Acest foc il invioreaza, il spala, il curateste, il sfinteste, il face sa creasca in desavarsire, insa cand acest foc, din vreo neatentie oarecare, il paraseste pe om, imediat acesta cade rapus de duhurile rautatii. Asa precum mor creaturile scoase din mediul de viata al speciei lor, tot asa moare sufletul atunci cand este scos din focul harului dumnezeiesc. Sa priveghem deci neincetat sa nu iesim din focul hranitor si datator de viata adevarata.
Sufletul omului este mireasa lui Dumnezeu, a Mirelui ceresc. Toata viata noastra este o pregatire pentru aceasta unire mistica, contopire si unire cu Dumnezeu. Dar aceasta mireasa, sufletul, trebuie sa se sileasca sa placa Mirelui Hristos, cu nimic sa nu-L scarbeasca, iar trupul in care salasluieste sufletul trebuie si el sa fie demn de aceasta mare cinste, sa fie un vas curat al Duhului, caci este imposibila curatenia si sfintenia unuia fara a celuilalt. Sufletul nu se poate sfinti daca trupul nu traieste in curatenie, iar trupul nu poate fi curat daca sufletul este bantuit de ganduri necurate. Unul pe altul se purifica si impreuna se vor uni cu Dumnezeu la inviere, cand trup si suflet vor fi proslavite, asa cum a fost Hristos pe Tabor. Dar vai de sufletul care cade din har si moare, caci mare intristare se face pentru el in Ceruri! Asa vorbeste Ezechiel in profetia lui despre sufletul cazut si „gasit gol in pustie“. Asa a cazut poporul evreu si a fost parasit de Dumnezeu si dat prada rautatii neamurilor. Multi sfinti au cazut, desi primisera darul Duhului Sfant, dar apoi nu au mai dus o viata curata si dragostea lor a scazut si „caderea din urma a fost mai mare“, caci satana aceasta a urmarit neincetat: sa-i insele, daca este cu putinta, chiar si pe cei alesi; iar aceasta straduinta a lui va fi aceeasi, pana la sfarsitul veacului.
Pe insusi Hristos a indraznit diavolul sa-L ispiteasca, pe Fiul lui Dumnezeu, atata libertate i s-a dat! De aceea, permanent sa luptam cu frica pentru mantuirea noastra, caci orice secunda de neatentie este prilej de biruinta si de patrundere in sufletele noastre a celui viclean. Nimeni niciodata sa nu se mandreasca cu harul pe care l-a dobandit, sa nu fie sigur de el insusi niciodata. Tocmai aceasta siguranta de sine o doreste satana; mandria este pacatul cel mai subtil care zace in fiecare din noi. Acesta a fost primul pacat care l-a prabusit pe lucifer din Cer, si dupa el a cazut Adam, amagit de aceeasi siguranta de sine. Mai usoare sunt celelalte pacate grosolane, ce se pot indeparta si se pot ierta decat trufia care sta ascunsa in sufletul nostru. Numai smerenia o poate scoate afara.
Darul Duhului Sfant se da, dar se si ia inapoi de catre Dumnezeu. Omul care se ambitioneaza, care tine la parerile sale, considerandu-le intotdeauna drept cele mai juste, acesta cu siguranta pierde Duhul Sfant, caci a pierdut smerenia. Pavel se temea de el insusi sa nu cada, zicand: „Pentru ca nu cumva, dupa cum am predicat altora, sa ma gasesc pe mine insumi inconsecvent“. Ce frica avea el deci!
Iar noi ne mandrim, ne credem ajunsi pe treptele cele de sus ale desavarsirii si judecam fara mila gresalele fratilor nostri. Cand il vedem pe aproapele nostru cazand, sa fim atenti sa nu cadem si noi, iar nu sa-l judecam. Sa nu dispretuim harul din noi, neglijand munca noastra continua de curatire. Sa nu judecam pe nimeni, nici pe cei rai si stricati, sa nu-i criticam, sa-i vedem curati si drepti, asa cum ar trebui sa fie si sa ne rugam neincetat pentru indreptarea lor, caci inca „nu stiu ce fac”. Asa priveste cel curat cu inima pe toti cei din jurul lui. Pentru ochiul curat, toate sunt curate. Ca pe niste bolnavi trupeste, de care ni se face mila, sa-i privim pe bolnavii sufletesti. De multe ori, fara ca noi sa stim, in acesti oameni aparent stricati in ochii lumii se ascund sfinti de-ai lui Dumnezeu, sau viitori sfinti.
Cei ce se tem de Dumnezeu sunt stapani peste toate, chiar si peste moarte. Nu au frica de nimic si de nimeni in afara de Dumnezeu. La inviere, corpul omului va reveni din nou la forma in care a trait pe pamant, caci scris este: „Nici un fir de par nu se va pierde“. Toate vor fi luminoase, spiritualizate. Fiecare om va fi cel care a fost pe pamant. Fiecare isi va primi plata sau pedeapsa, asa cum a meritat, in acelasi trup in care a trait. Gresita este credinta topirii tuturor sufletelor in Dumnezeu, si a celor buni, si a celor rai. Acolo unde se afla Duhul Sfant, acolo se iveste si lupta cea grea. Unde nu este cruce si durere nu este nici Duhul. Toti profetii si sfintii au fost prigoniti. Cei ce nu sufera prigoane degeaba cred ca au primit harul; nu au nimic! Numai crucea este semnul coborarii harului. Iisus ce exemplu ne-a dat, ce fel de suferinta a trimis Tatal peste El? „Ii veti avea de dusmani pe cei din casa voastra“. Iisus a fost omorat de poporul Sau. Iudeii n-au fost prigoniti, semn ca Duhul Sfant Se retrasese de la ei. Doar crestinii au fost martiri, caci este necesar ca adevarul sa fie prigonit.
Pacatul nu vine niciodata din afara omului, ci din inima lui porneste. Provocarea vine din afara, dar consimtirea sau acceptarea momelii exterioare se produce inlauntrul omului, in mintea si in inima lui. Numai rugaciunea alunga gandurile ispititoare si pastreaza inima curata. Gresita este credinta ca, o data ce Hristos S-a rastignit ca sa stearga pacatele lumii, ele au si disparut, iar noi suntem gata mantuiti prin jertfa Sa. Cati crestini botezati, care au primit harul prin botez, continua inca sa duca o viata urata, si cati crestini din biserici n-au inca inima curata! Pacatul ramane in lume, a ramas si dupa jertfa lui Hristos. El a venit doar sa ne arate cum il putem noi distruge, ne-a dat metoda vizibila, palpabila de a alunga pacatul din trupurile si sufletele noastre, de aceea El este denumit Mântuitorul lumii. Caci nimeni nu va mai putea spune niciodata ca pacatul a fost mai tare ca el si ca n-a stiut cum sa-l biruiasca. La judecata, nimeni nu se va mai putea justifica. Insusi Hristos spune ca cei din Sodoma si Gomora inca vor mai avea vreo scuza, pentru ca au trait inainte de venirea Lui.
Omul simplu, care isi pleaca genunchii cu frica si umilinta la rugaciune, reuseste sa coboare pacea in sufletul lui, linistea intregii lui fiinte, si incetul cu incetul capata o cunostinta si o intelepciune pe care cei plini de cultura si inteligenta n-o pot capata si n-o pot pricepe. Omul simplu si curat este ocupat cu tainele dumnezeiesti si are groaza de stralucirile pamantului, pe care le considera un gunoi pe langa ceea ce simte el in sufletul lui. Satana lucreaza si ispiteste in mod diferit pe fiecare om si mai ales il provoaca in punctul lui cel mai slab, cel mai delicat, cel mai lipsit de aparare. De aceea si spune Iisus: „Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita“. Cine gusta harul ceresc sa nu se leneveasca, sa nu-si inchipuie ca a ajuns sus si nu mai are ce castiga, ci sa se munceasca mereu, fara incetare, pentru a pastra acest har – har care strabate trupul si sufletul deopotriva. Tot astfel pacatul stapaneste toate membrele fiilor intunericului, caci „din inima ies gandurile cele rele“.
Cei care se cred drepti pentru ca nu simt nici o pofta, dar nici calea lui Dumnezeu n-o urmeaza, se insala pe ei insisi. Caci, la prima provocare, se aprind si sunt invinsi de pacat in ganduri si in inima, chiar daca practic nu-l implinesc. Curatirea adevarata nu este cea exterioara, a trupului, ci cea interioara, a mintii si a inimii. In cel curat si Domnului ii place sa locuiasca, si acela devine un om ceresc care se poate jertfi pe sine insusi. De aceea omul depaseste in vrednicie toate creaturile, caci in nici una nu se coboara Dumnezeu decat in om; nici chiar in ingeri.
Nici o creatura nu se poate schimba prin propria ei vointa. Plante, animale, stele, toate si toate cate se vad nu au vointa libera si personala; omul singur are vointa. De aceea el are chipul si asemanarea lui Dumnezeu, Cel ce a hotarat creatia prin vointa. Omul poate hotari singur, prin propria vointa, ceea ce voieste, raul sau binele – nimeni nu-l opreste; el este liber. Cel care voieste se poate infrana de la pofte si vicii si mintea lui invinge raul din el.Trebuie deci sa cautam lumina pentru a fi luminati, iar nu sa stam linistiti in intuneric, asteptand ca lumina sa vina singura la noi.
„Cautati si veti gasi; bateti si vi se va deschide; cereti si veti primi” – spune Iisus. De aceea crestinii sunt straini de lumea aceasta, pentru ca mangaierea lor vine din alta parte. Bucuria lor sunt lacrimile de pocainta, pacea duhului ceresc, nadejdea in bogatiile viitoare din Ceruri. Dispretuiti si respinsi, ei sunt totusi fericiti, nemaidorind iubirea si aprecierea oamenilor. Dar vai de crestinul care se bizuie pe darul Duhului Sfant care, de fapt, nu-i apartine lui personal, ci numai ostenelilor de care s-a invrednicit mai inainte. Cel care considera Duhul Sfant ca pe o bogatie a lui personala il pierde cu siguranta si cade din nou prada firii lui pacatoase.
Amagirea sarpelui este foarte perversa si „subtire”, nici nu se simte; din contra, pare o forma de evlavie si de sfintenie. Chiar si cu gandul se poate comite pacatul; acolo in minte se da lupta cea grozava si nevazuta. Acolo se implineste adulterul. Cel ce nu este atent la gandurile lui si nu stie cum si pe care sa le alunge imediat, acela pacatuieste necontenit, nevazut de nimeni; dar, vai!, la judecata totul va tasni in afara, tot ce este ascuns in inimile si in mintile oamenilor. Cei incercati si experimentati nu se intristeaza in nenorociri, in suferinte si mizerii. Nimic nu-i mai poate surprinde. Ei privesc saracia ca pe o bogatie, postul ca pe o placere, ocara si batjocura ca pe o cinste. Iar cand dau peste belsug, peste avere, peste multumire trupeasca, peste cinste, atunci ei se tem si fug de acestea ca de foc!
Oamenii par cu totii asemanatori, dupa chip si trup; si totusi, cat de diferiti sunt intre ei! Aparent formam o unitate, o umanitate, dar in realitate suntem atat de dezbinati! Ceea ce se petrece in inima face unitatea, iar nu infatisarea din afara. In inima se afla viata si moartea; acolo este vrednicia, acolo rautatea, iar adevaratul om este cel ascuns vederii trupesti. Inima este palatul lui Hristos. Inima este corabia sufletului, condusa de capitanul mintii. Mintea guverneaza gandurile, ca un conducator de cai care struneste haturile, intoarce caruta acolo unde vrea. Cel ce stie s-o conduca bine nu se lasa manat de animale.
De la caderea lui Adam, sarpele s-a furisat in sufletul omului si s-a facut stapan pe el, a devenit ca un al doilea suflet, de care bietul om nu-si da seama. De aceea rasar gandurile necurate in minte si poftele cele rele pe care omul le crede normale si bine de implinit. Dar adevarul nu este acesta. Iisus spune: „Cine va vrea sa-si scape sufletul, il va pierde” si „Cine nu-si uraste sufletul sau nu este discipol al meu“, sau „Cine isi iubeste sufletul il va pierde”. Sufletul sau este stricat de pacatul ce s-a furisat intr-insul de la caderea lui Adam. Asadar, cel care face voia sufletului sau face voia sarpelui ce-l stapaneste. Insa cel ce se supara pe poftele sufletului sau, il cearta, se lupta cu gandurile rele ce-i vin in minte si-i provoaca inima sa doreasca ceva, unul ca acesta primeste ajutor de la Dumnezeu, devine curat prin lupta nevazuta, se inalta si se indumnezeieste, ajunge fiu al lui Dumnezeu si primeste pecetea Duhului Sfant, care-l va alege la invierea din morti ca mostenitor al Imparatiei Cerurilor.
Cine a gustat din Duhul Sfant are si bucurie si mangaiere, dar si frica si cutremur; si veselie mare, dar si lacrimi neincetate. Se intristeaza pentru ei si pentru tot neamul lui Adam, caci firea tuturor este stricata. Lacrimile de pocainta le devin insa inviorare si dulceata. Insa daca omul care s-a facut partas al harului este mandru, sigur de puterea lui, crezand ca poate ajunge chiar sa faca minuni si sa invie mortii, acela n-are sufletul curat si pregatit, ci este inselat de diavol. Nu este sarac cu duhul, nu este smerit, dar el insusi n-o stie si se crede smerit. Adevaratul semn al pecetei Duhului Sfant este umilinta totala, incercarea de a ramane ascuns ochilor oamenilor, iar nu a dori sa se arate tuturor. Si chiar daca ar poseda el toate darurile, al facerii de minuni, al vindecarilor, al cuvantarilor, al postirii, al rugaciunii nesfarsite -, pe toate si le ascunde de ochii lumii si se considera a fi praf si cenusa, nevrednic de nici o fapta buna. Cu cat gusta ei mai mult din Dumnezeu, cu atat sunt mai flamanzi si iubesc mai mult singuratatea, si nu lumea, pentru ca numai in singuratate pot vorbi cu Dumnezeu linistiti. Acesta este adevaratul semn al crestinului curat, iar nu laudarosenia acelora ce se considera ajunsi la putere si la forta de a-i schimba pe altii; acestia sunt amagiti de satana.
Dumnezeu ne-a pregatit Imparatia. El este gata sa ne-o dea in orice clipa, dar noi nu suntem gata inca s-o primim. Avem zeci de motive de invocat, zeci de amanari de facut. Oare nu este drept ca cel ce i-a poftit pe musafiri si a pregatit masa sa se supere pe musafirul care n-a venit si s-a scuzat, ca cel ce si-a cumparat boi sau cel ce si-a luat nevasta si n-au putut veni la pranzul Domnului, din Evanghelie? Omul, nenorocitul, nu-si da seama ce fericire si bogatie il asteapta in Ceruri la sfarsitul lumii. Se indoieste de fagaduinta lui Dumnezeu. Nu are incredere in promisiunile Lui, de aceea nici nu lupta impotriva satanei, ci se lasa ispitit de acesta. Toate nenorocirile pamantesti sunt, usor de suportat la gandul bucuriilor ceresti. Dar cine mai crede in ele, cine le mai asteapta si le mai doreste?!
Închei cu ce spunea parintele Proclu. Sa vă paziti a nu vă dezbraca, vrajmasul, de dragostea care aveti intre dumneavoastra. Si a va ierta mai des si a zice cate o rugaciune ca Duhul Sfant sa izgoneasca acele duhuri. Dar sa stiti ca toti diavolii din iad au iesit pe fata pamantului. Unde-s doi-trei crestini da navala si atata-i vrajeste vrajmasul pe crestini ca… – uite ceva: pentru ca suntem crestini foarte slabi, nu mai suntem crestini cum eram candva… Suntem neputinciosi si noi numai atata putem sa ne descurcam, daca avem smerenie; si cat pot, cand m-oi duce la o biserica sa-mi pun in minte ca toti is mai buni, in biserica aceea, decat mine si eu sa zic si-n gand cate o rugaciune asa mica: „Doamne, primeste-ma si pe mine in pocainta!“, si a zice o rugaciune-n gand, si a asculta Sfanta Liturghie si a pleca cu liniste si Duhul Sfant nu ma va lasa in parasire. Iar daca ma duc in biserica si incep a cantari si ma uit in jos la celalalt… pot pica in cap, dar nu cu capul, cu mintea pot pica, si Duhul Sfant ma lasa-n parasire si atunci vin necazurile. Dar cat putem, a nu ne lasa de rugaciune si a ne pastra credinta sanatoasa. Asa… Si cand m-oi pune la rugaciune sa n-am nimica cu nimeni. Daca are altul, treaba lui! Sa n-am eu… Si, cat pot, a nu plati rau pentru rau. Si la rugaciune sa ma rog pentru toti care mi-au spus sa ii pomenesc la rugaciune. Si bunul Dumnezeu nu ne va lasa in parasire, fericesc foarte mult pe crestinii care au duhovnic si, daca au duhovnic, cred la bunul Dumnezeu ca vor capata mantuire, ca prin acest duhovnic se poate sa ne putem marturisi. Ca oameni, gresim, si prin marturisire ne usuram si bunul Dumnezeu nu ne va lasa daca avem smerenie.
Se apropie acele zile de pe urma. Anii durerilor s-au inceput. îi mare nenorocire acum. Cine s-a trezit n-are altceva de facut decat sa planga. Dar sa nu planga ce-i aici, ci ce ne asteapta dincolo. Aici trece: cu bune, cu rele se trece viata. Fara sa vrem, ne trezim la capatul drumului. Viata noastra este asa: pe unii ii asteapta bucuria la capatul drumului si pe altii, mahnirea, scarba. Eu am observat lucrul acesta, ca daca ma rog cu smerenie, rugaciunea smerita grabeste puterea sfanta. Si daca nu ma smeresc, n-am smerenie indeajuns, ispitele dau navala… orice se intampla cu mine sa nu zic: din cauza cutaruia, ci trebuie sa zic asa: pentru pacatele mele. Si daca zic „pentru pacatele mele” si ma smeresc si ma rog, iar și iar, din toata inima, că bunul Dumnezeu va randui sa faca vreme buna. Amin (postat pe fb de ioan monahul)