Prea Cuvioasa Maica noastra Parascheva și-a agonisit comoara nestricăciunii - care este Hristos
Cum a răsărit gândul aducerii sfintelor sale moaşte la Iaşi în mintea Voievodului Vasile Lupu şi a Mitropolitului Varlaam, numai Dumnezeu ştie. Cunoaştem însă că urmarea acestui gând este de o importanţă covârşitoare. Oraşul Iaşi nu poate fi conceput fără Sfânta Parascheva. Prezenţa ei în inima cetăţii constituie un continuu izvor de viaţă fără de care ieşenii, moldovenii în general, ar fi fost şi ar fi mult mai săraci în inima lor. Peste ei se revarsă de atâtea veacuri har peste har, putere peste putere, binecuvântare peste binecuvântare, şi ei simt acest lucru. La bucurie şi la încercare vin să-i mulţumească, să-i aducă o floare sau s-o implore să intervină în viaţa lor. Voievozii şi mitropoliţii Moldovei, boierii ţării, preoţii şi monahii, universitarii şi medicii, profesorii de şcoli liceale şi generale, studenţii şi elevii, oameni „mari“ sau oameni simpli s-au îndreptat, valuri, valuri, spre racla cu sfintele moaşte pentru a primi binecuvântare, întărire şi nădejde. De ce se întâmplă acest lucru? Cum este el posibil? Răspunsul este unul singur: Duhul Sfânt.
Cuvioasa Parascheva, această fiinţă îmbrăcată în veşmântul simplităţii duhovniceşti, care a ajuns la iubire de Dumnezeu şi de oameni pe calea desăvârşitei smerenii, a devenit locaş al Sfântului Duh în sufletul şi trupul ei. După moarte, Duhul Sfânt n-a lipsit rămăşiţele pământeşti ale Sfintei Parascheva de puterea Sa. Lumina Sfântului Duh, puterea mângâietoare şi tămăduitoare, izvorul Său de viaţă dătător sunt simţite ca atare în moaştele Sfintei Parascheva de cei care, în bucurie sau cu inima înfrântă şi smerită, se apropie de binecuvântata raclă. Acum, la 370 de ani de la aducerea sfintelor sale moaşte la Iaşi, gândul nostru de adâncă mulţumire se îndreaptă către Milostivul Dumnezeu care a înveşmântat Iaşul şi Moldova, ţara şi lumea cu o asemenea floare.
La Bucuresti Biserica Mihai Bravu Cercelusi își serbeaza Hramul de baza, Sfânta Parascheva, Luni 14 Otombrie. Inițial, când locuitorii au cumparat locul și l-au sfințit s-au gândit să puna Hramul Sfinții Petru și Pavel, dar in anul 1948 când vrednicul de pomenire, Patriarhul Justinian Marina a venit să sfintească constructia, se întorcea de la Iasi, de la sarbatoarea Hramului Sfintei Parascheva, iar toata tara serba, mergea la pelerinaj, sau vorbea de hramul sfintei, a fost un mare succes al crestinismului si ortodoxiei in acele perioade tulburi, ce prevesteau anii grei de communism, iar preotul și credincioșii parohiei au dat bisericii Hramul de baza, Sfânta Parascheva, astăzi biserica are hramurile a doi sfinți tineri, ca și tânarul inviat duminica de Hristos, Fanurie si Parascheva, alaturi de cel primit la demolarea Bisericii Brezoiau, Sfanta Treime.
Biserica îndeamnă şi cheamă pe toţi la sfinţenie. Chemare la sfinţenie este tot ce se cântă şi se citeşte aici; chemare la sfinţenie sunt toate cuvintele pe care le rosteşte preotul din faţa Sfântului Altar. Chemare la sfinţenie este glasul clopotului ce adună pe credincioşi în biserică; chemare la sfinţenie este toată atmosfera aceasta de lăcaş al lui Dumnezeu. Fiţi sfinţi, vă spune Biserica, tindeţi către sfinţenie, gustaţi-o, vă strigă ea. Întreaga creştinătate ortodoxă sărbătoreşte saptamăna aceasta pe Sfânta Cuvioasă Paraschiva.
Iata una din cantarile de preaslavire, pe care a inaltat-o Biserica astazi Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva. In ea se cuprinde, in putine cuvinte, intregul fel de trai al aceleia pe care astazi o sarbatorim. Caci dupa cum intr-o picatura de apa putem vedea apa nemarginitelor oceane si a maretelor talazuri, si dupa cum avand numai o raza de lumina, putem sti daca ea face parte din soarele cel mare si stralucitor, la fel si din aceste putine cuvinte ale acestei cantari bisericesti, putem cunoaste viata Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva. Putem sti felul deosebit in care si-a trait viata, si deci cum a ajuns la perfectiunea [desavarsirea, n.n.] sfinteniei, pentru care ii aducem toate inchinaciunile si rugile noastre din aceste clipe, si in acele de naprasna ori de bucurie din viata noastra de toate zilele.
Dacă au fost sfinţi mai mari prin suferinţa lor pentru Domnul Hristos, ca aţâţia mucenici, sau mari prin viaţa lor ca aţâţia drepţi, pustnici sau cuvioşi, dacă toţi au darul sfinţeniei şi dreptul la cinstirea noastră, apoi Sfânta Cuvioasă Paraschiva – atât pentru viaţa ei sfântă, cât şi pentru faptul amintit, că moaştele şi duhul ei străjuiesc ţara noastră, încât cu drept cuvânt i se mai zice şi Patroana sau Lauda Mitropoliei Moldovei – cu adevărat are dreptul la o mai mare iubire din partea noastră, la o mai aleasă veneraţie şi la o mai desăvârşită cunoaştere şi urmare a pildei vieţii ei. Şi într-adevăr, cum am spus, poporul nostru drept credincios, după cuviinţă, dă Sfintei Paraschiva cinstea care i se cuvine: atâtea lăcaşuri sfinte sunt închinate ei, atâtea biserici şi mănăstiri au hramul Sfânta Paraschiva sau Sfânta Vineri, atâtea creştine poartă numele Cuvioasei, atât de mult este intrat cultul Sfintei în popor, care aşteaptă cu sfinţenie pe Sfânta Vineri, aţâţia credincioşi – mii şi mii – de cu vreme iau drumul Iaşiului pentru a se închina Sfintelor ei moaşte; iar bisericile cele mai populate sunt acelea care, purtând hramul Cuvioasei noastre Maici Paraschiva sau Sfânta Vineri, în zilele de post, mai ales Vinerea, fac rugăciuni pentru ajutorarea celor în necazuri şi nevoi.
Poporul nostru credincios a înţeles să cinstească cum se cuvine pe Cuvioasa Paraschiva. Poporul o cinsteşte, biserica o slăveşte cu cântări şi laude, iar Duhul ei se bucură în Ceruri lângă Mirele său Hristos, căci viaţa ei scurtă, dar sfântă i-a fost încununată de Dumnezeu, Căruia i-a slujit cu cununa sfinţeniei.Se cuvine acum, când noi îi sărbătorim amintirea, când fiecare creştin, cel puţin în treacăt, uitându-se şi întorcând filele calendarului, îi pronunţă numele, se cuvine să nu plecăm din sfântul lăcaş în care am venit pentru prăznuirea ei fară a auzi istorisindu-i-se pe scurt viaţa.
Sfânta Cuvioasă Paraschiva s-a născut acum 1000 de ani în satul Epivata din ţinutul Traciei, din părinţi de neam mare, bogaţi şi buni creştini. Pe copila lor ei o crescură în dragostea şi frica lui Dumnezeu. De mică, copila Paraschiva era o adevărată creştină, care cunoştea şi practica virtuţile creştine, mai mult chiar decât părinţii ei. Iubirea de săraci mai ales o caracteriza. Cu voia sau fară voia părinţilor, mica Paraschiva da tot ce avea săracilor. De multe ori, se dezbrăca de hainele ei frumoase, curate şi scumpe, pentru a îmbrăca cu ele pe câte un copil sărac în zdrenţe, schimbând cu acesta haina de cerşetor. Adesea, părinţii o certau pentru acest fapt, dar Paraschiva nu putea să sufere trecând pe alăturea copii de seama ei în zdrenţe, fară ca ea să nu facă ceva pentru ei. Odată, ieşind din biserică, auzi un glas care-i şopti: „ Cel ce voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-mi urmeze. Plecă îndată din casa părinţilor şi intră într-o mănăstire de maici din Iradia Pontului, unde petrecu 5 ani în post aspru şi continuă rugăciune.
Copila Paraschiva, care n-avea decât 10 ani la intrarea în mănăstire, uimi pe celelalte vieţuitoare prin viaţa ei, prin tăria credinţei şi dragostei ei, prin practica scrupuloasă a vieţii monahale. Pleacă însă de aici după 5 ani la locurile sfinte, să calce pe urmele şi drumurile străbătute de Domnul. Şi intrând într-o mănăstire de pe malul Iordanului, în acelaşi fel de viaţă aspră, în rugăciuni pentru ea şi lumea necăjită din afară, în viaţă cu adevărat pustnicească, trăieşte până la vârsta de 25 de ani, când îngerul Domnului, arătându-i-se în vis, îi porunceşte să vină în ţinutul părinţilor săi, pentru ca acolo să-şi dea duhul în mâinile Domnului, iar trupul să-i rămână ţării sale. Şi împlinind porunca dumnezeiască, vine în ţara sa, unde, petrecându-şi viaţa lângă biserica satului, după 2 ani, la vârsta de 27 de ani, îşi isprăveşte viaţa de aici, pentru a se muta cu duhul în ceruri.
Trupul ei fiind îngropat, multă vreme trecu; şi îngropându-se odată lângă ea un om păcătos, oamenii îi găsiră sfintele ei moaşte neputrezite şi pline de o mireasmă plăcută. Unul din gropari, având peste noapte un vis, i se porunci a scoate aceste sfinte moaşte, căci ele sunt pline de puteri minunate. Corpul Sfintei Paraschiva, care în scurta viaţă pământească mult s-a trudit, prin osteneala cea pustnicească, prin desele îngenuncheri şi asprele înfrânări de tot felul, a fost cu mare cinste dezgropat şi aşezat, în cântări şi laude, în biserica Sfinţii Apostoli din Epivata.
Si iata, precum Moisi prin pustie a avut de luptat cu atatea patimi si cu atatea razvratiri contra lui Dumnezeu, la fel si Cuvioasa Parascheva in pustiul singuratatii a avut de luptat cu multi si nenumarati vrajmasi ai Crucii lui Hristos, pe care i-a biruit prin taria credintei ei si a vietii nevinovate. Si iarasi, precum Moisi a inchis ochii pe muntele Nebo, privind spre Tara Fagaduintei, la fel si Prea Cuvioasa Maica noastra Parascheva a adormit intru Domnul, privind cu ochii si trimitandu-si sufletul in tara de peste veac unde nu-i murmur, nici suspin, si nici durere, ci viata fericita fara de sfarsit. Si astfel, ca una care-si inchinase viata Domnului, Care e viata insasi, n-a murit ci a trecut prin moarte la viata, iar trupul fiindu-i pus sub brazda mormantului, nici el n-a suferit prefacere, ci el si astazi se pastreaza intreg, asa precum l-a gasit cel ce l-a dezgropat in urma unei porunci, pe care a avut-o prin vis, ca sa o dezgroape. Iata, prin urmare, ca si trupul este dat vietii celei vesnice…
Cine sunt sfinţii? Sunt oameni ca şi noi, numai că aceştia au pus iubirea de Dumnezeu mai presus decât iubirea de tată, de mamă, de fiu, decât iubirea de pământ, decât iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, prin urmare, sunt oameni care au urmat întocmai pe Iisus, iubindu-L pe El mai presus decât acestea din viaţa asta. Într-o zi am ascultat necazul unei mame: – fata era credincioasă până ce i-a murit soţul, după care s-a răzvrătit şi împotriva icoanelor. Adică Dumnezeu este bun numai cât îţi merge bine în lumea aceasta, dar când îţi vine un necaz, te întorci împotriva icoanelor, a Bisericii, a lui Dumnezeu. În cazul acesta, omul (femeia aceasta) a iubit ceva în lumea aceasta mai mult decât Dumnezeu. Şi Iisus a zis limpede: “Cel ce iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine.” “Cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 37). Şi mulţi Îl urmează pe Iisus până la muntele Fericirilor, dar foarte puţini Îl urmează până la Golgota, până sus pe Cruce. Până sub Cruce a străbătut numai iubirea Maicii Sale şi a ucenicului iubirii.(Sf. Arsenie Boca)
In apropierea marilor sărbători şi a sfinţilor importanţi, peste tot auzim discuţii ce ating problema cinstirii sfinţilor, a icoanelor şi a sfintelor moaşte. Evlavia credincioşilor şi dragostea pentru sfinţii lui Dumnezeu însufleţesc Biserica, făcând-o vie. Însă, cu tot norul de mărturii şi de minuni care curg sub ochii noştri, încă mai există unii care se întreabă: „De ce ne închinăm sfintelor moaşte? De ce sunt importanți sfinții, nu putem să ne rugăm direct lui Dumnezeu? Pelerinajele şi cinstirea Sfintelor Moaşte nu înseamnă, oare, lipsă de cultură şi rezultat al îndoctrinării religioase?”
Termenul de „sfânt” apare în spiritualitatea creștină încă din primele zile ale religiei creștine. Sfântul Apostol Pavel, în epistolele sale, numește „sfinți” pe creștinii primelor biserici. Această numire apostolică este legată de primirea Sfântului Botez și de participarea la dumnezeiasca Euharistie. Mai târziu, după ce numărul celor care au devenit creștini a crescut, au fost numiți „sfinți” acei creștini care, prin faptele și viața lor l-au urmat întru totul pe Mântuitorul Hristos. Primele trei secole creștine au adus o altă valență a acestui termen – sfinți au început să fie numiți martirii pentru credință. Eroii credinței, acei oameni care preferau să moară, în loc să se lepede de Dumnezeu, au devenit sfinții Bisericii.
Încetarea persecuțiilor și pacea adusă de Sfântul Împărat Constantin cel Mare au dus la apariția altor categorii de sfinți. Departe de zgomotul lumii, unii credincioși au căutat sfințenia în liniștea pustiului – sfinții cuvioși. Teologii și marii gânditori ai religiei creștine, care au trăit conform Evangheliei, au fost numiți și ei în ceata sfinților lui Dumnezeu. Apostoli, mucenici, cuvioși, împărați, oameni simpli, ierarhi și preoți, bărbați, femeii sau copii, oameni care au înțeles că esența vieții este bucuria învierii și mărturisirea cu toată inima a credinței formează ceata sfinților.
Deci, sfinții pe care zilnic îi cinstim și le pomenim faptele au fost oameni, asemenea nouă. Ce îi deosebește față de noi, oamenii de astăzi? Viața lor curată, în care au pus iubirea de Dumnezeu mai presus de iubirea de tată, de mamă, mai presus de iubirea de pământ, iubirea de lumea aceasta. Sfinţii, așadar, sunt oameni care au urmat întocmai Mântuitorului, iubindu-L pe El mai presus de lucrurile trecătoare ale lumii.
Cum îi cinstim pe sfinții lui Dumnezeu? Una dintre cele mai frumoase cântări ale Bisericii ne arată care este legătura noastră cu sfinții: „Doamne, de nu am avea pe sfinții Tăi rugători și bunătatea Ta milostivindu-se spre noi!”. Așa cum îi numește Biserica, „prieteni și casnici ai lui Dumnezeu”, sfinții au puterea să se roage pentru noi în fața lui Dumnezeu. De aceea, spunem totdeauna: „Sfinte… roagă-te pentru noi!”. Sfintenia este manifestarea indumnezeirii omului. Importanta minunilor tine de faptul ca ele sunt semne ale transparentei, ale luminii, ale bunatatii lui Dumnezeu aratate in sfinti. Bunatatea este o forta penetranta care depaseste forta legii. Sfantul iradiaza lumina lui Hristos Cel inviat. Sfintenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a aratat pe Sine mai presus de legi in Cel inviat si care este si cu noi intr-o lepadare de Sine, intr-o participare la suferintele noastre. De aceea, aceasta participare isi gaseste sensul culminant in bucuria Invierii. Sfintii traiesc in viata lor pamanteasca transparenta Invierii care desavarseste legile naturii. Sfintii arata in viata lor sfintenia lui Dumnezeu. Ei sfintesc in ei insisi numele lui Dumnezeu prin rugaciune, apoi il arata in mod transparent prin purtarea lor.
Mijlocirea sfinților o obținem prin cinstirea pe care noi, credincioșii actuali, le-o aducem.
Dar cum îi cinstim pe sfinți? În primul rând, urmându-le exemplul vieții lor. Credința profundă, viața curată, faptele izvorâte din bunătatea lor ar trebui să devină coordonate ale vieții noastre. Pe plan secund, îi cinstim pe sfinți prin zilele de prăznuire rânduite de către Biserică, prin participarea la slujbele închinate lor – având icoanele lor în bisericile și în casele noastre, prin purtarea numelor lor și prin închinarea la sfintele lor moaște.
Moaștele sfinților – semnul sfințeniei lui Dumnezeu, împărtășit oamenilor. Cuvântul românesc „moaște” reprezintă o moștenire rămasă din folosirea limbii slavone, în Biserica noastră. Sensul acestui termen este acela de „relicvă” sau „rămășițe pământești” ale sfinților. Cinstirea sfintelor moaşte îşi găseşte un temei adânc în învăţătura de credinţă a Bisericii Ortodoxe. Motivul pentru care Biserica cinsteşte sfintele moaşte nu este numai unul de ordin comemorativ, de aducere aminte a sfinţilor Bisericii. Moaştele sunt cu adevărat sfinţite, sunt purtătoare de har, întrucât s-au împărtăşit de slava şi puterea dumnezeiască.Prin închinarea la rămășițele pământești ale unui sfânt, creștinul cinsteşte însăşi puterea dumnezeiască din ele.
Când vorbim de Sfânta Paraschieva ne gândim și la comentariile facute de sfinții parinți.
Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte.
(Lc. 7, 36) Unul din farisei L-a rugat pe Iisus să mănânce cu el. Şi intrând în casa fariseului, a şezut la masă. Înțelegeți că Hristos a venit la masa fariseului nu ca să-și sature trupul cu mâncare, ci pentru a săvârși în continuare lucrarea cerului cât timp se mai afla cu trupul pe acest pământ. (Fericitul Augustin); Matei înfățișează această femeie turnând mir pe capul lui Hristos și poate că de aceea a ezitat să o numească păcătoasă. După Luca, o păcătoasă a uns cu mir picioarele lui Hristos. Ea nu poate fi una și aceeași femeie, decât dacă evangheliștii par să se contrazică… dacă înțelegeți această deosebire, veți vedea pe această femeie ca fiind fericită oriunde va fi propovăduită evanghelia. Ea va fi pomenită pentru totdeauna, pentru că a turnat mireasma dreptelor lucrări și mirul faptelor bune pe capul lui Hristos. (Sfântul Ambrozie al Milanului)
Şi iată era în cetate o femeie păcătoasă şi, aflând că şade la masă, în casa fariseului, a adus un alabastru cu mir. Şi iată – se spune – era în cetate o femeie păcătoasă. Cine este această femeie? Fără îndoială că este Biserica… Ea auzit că Hristos a venit în casa fariseului, adică la sinagogă. A auzit că acolo, la paștele iudeilor, Hristos a așezat taina pătimirilor Sale, a împărtășit din taina Trupului și a Sângelui Său și a descoperit taina mântuirii noastre. Ea a socotit pe cărturari ca fiind doar niște simpli păzitori ai ușilor. Vai vouă, învăţătorilor de Lege! Ea sfărâmat ușile certurilor și a nesocotit chiar și superioritatea fariseilor. Arzând, alergând și asudând, și-a croit calea în marea cameră din mijlocul ospățului legii. Acolo, a aflat de pătimirile lui Hristos ce vor urma și că fost vândut la un ospăț al iubirii, printre pahare dulci.(Petru Hrisologul).
Şi, stând la spate, lângă picioarele Lui, plângând, a început să ude cu lacrimi picioarele Lui, şi cu părul capului ei le ştergea. Şi săruta picioarele Lui şi le ungea cu mir.Fericit cel ce poate unge picioarele lui Hristos, chiar și cu untdelemn. Simon încă nu-L unsese, dar mai fericită este ea, cea care unge cu mir. Harul mai multor flori strânse într-un buchet împrăștie o altă dulceață a miresmei. Doar Biserica mai face această ungere. Ea are nenumărate flori, cu felurite miresme. Ea a trebuit să-și asume asemănarea unei păcătoase, pentru că și Hristos și-a luat asemănare de păcătos.(Sfântul Ambrozie al Milanului); Femeia aceea nu intrase în comuniune cu Cuvântul, pentru că era încă păcătoasă. Ea a arătat cinstea cuvenită Stăpânului cu cel mai de preț lucru al ei, adică cu buna mireasmă, și a șters ceea ce a rămas din parfum cu podoaba capului, cu părul. Apoi, a turnat lacrimi de pocăință și astfel, păcatele sale au fost iertate. Acesta este un simbol al învățăturii Domnului și al suferințelor Sale. Ungerea picioarelor cu mir cu bună mireasmă sugerează învățătura dumnezeiască, al cărei bun miros și nume s-a răspândit până la marginile pământului: în tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii cuvintele lor. Mai mult decât atât, picioarele unse ale Domnului îi simbolizează pe apostoli, iar dulcea mireasmă a mirului prefigurează pogorârea Sfântului Duh peste ei. Vreau să spun că imaginea picioarelor Mântuitorului trebuie să fie atribuită apostolilor, care au mers în toată lumea pentru a propovădui evanghelia.(Clement Alexandrinul);
Şi văzând, fariseul, care-L chemase, a zis în sine: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Observați a cui era această casă. Femeia păcătoasă este slăvită în casa fariseului și mai departe, Biserica este îndreptățită în casa Legii și a proorocilor și nu în cea a fariseilor. Fariseul a fost necredincios, iar femeia a fost credincioasă. Fariseul a spus: Acesta, de-ar fi prooroc, ar şti cine e şi ce fel e femeia care se atinge de El, că este păcătoasă. Iudeea este casa legii care nu este scrisă pe piatră, ci pe tablele de carne ale inimii. Biserica este desăvârşită, fiind mai mare decât Legea, pentru că Legea nu cunoaşte iertarea păcatelor, iar Biserica o cunoaște. Legea nu deţine taina prin care păcatele ascunse sunt curăţite; de aceea, ce lipseşte din Lege se află în Evanghelie (Sfântul Ambrozie al Milanului);Ea nu se va gândi că, dacă i-a fost iertat puțin, să iubească la fel de puțin și, ignorând dreptatea lui Dumnezeu și căutând-o pe a sa, să nu se supună dreptății lui Dumnezeu (Rom. 10, 3). Simon era prins în mrejele păcatelor sale, iar femeia, căreia multe păcate i s-au iertat pentru că mult iubise, l-a întrecut. Ea mai cu putere și mai cu adevărat va socoti că toate păcatele de la care a oprit-o Dumnezeu vor fi numărate ca unele iertate.(Fericitul Augustin).
Şi întorcându-se către femeie, a zis lui Simon: Vezi pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta şi apă pe picioare nu Mi-ai dat; ea însă, cu lacrimi, Mi-a udat picioarele şi le-a şters cu părul ei.
Vindecarea bolnavului este slava doctorului. Domnul a săvârșit aceasta pentru a mări și mai mult necinstirea fariseului, care defăima slava Doctorului nostru. Hristos săvârșise minuni pe străzi și avea să săvârșească minuni și mai mari îndată ce avea să intre în casa fariseului, decât cele săvârșite afară. Pe stradă vindecase trupuri bolnave, însă în casă a vindecat suflete bolnave. Afară, a dat viață adormitului Lazăr, înăuntru, a dat viață femeii păcătoase care era adormită. A redat sufletul viu trupului mort din care plecase și a îndepărtat păcatul de moarte de la femeia păcătoasă în care sălășluise. Acel fariseu orb, pentru care minunile nu fuseseră de ajuns, a nesocotit lucrurile de rând pe care le-a văzut din cauza lucrurilor minunate pe care nu reușit să le vadă. (Sfântul Efrem Sirul)
Sărutare nu Mi-ai dat; ea însă de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele.
Sărutul este semnul iubirii. Sărută cu adevărat picioarele lui Hristos cel care, citind Evanghelia, recunoaște faptele Domnului nostru Iisus și le cinstește cu o sfântă dragoste. Cu un smerit sărut, mângâie urmele pașilor lui Hristos. Sărutăm pe Hristos, în sărutul Sfintei Împărtășanii: cine citeşte să înţeleagă.Biserica nu încetează să sărute picioarele lui Hristos și cere nu una, ci mulțime de sărutări în Cântarea Cântărilor. Precum Preasfânta Maria Îi ascultă fiecare cuvânt, primește în inima sa fiecare cuvânt al Său când sunt citite Evanghelia și profețiile și ține toate aceste cuvinte în inima sa. Numai Biserica are și primește aceste sărutări, precum o mireasă, căci sărutul este garanția nunții și darul căsătoriei.(Sfântul Ambrozie)
Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns; ea însă cu mir Mi-a uns picioarele. Ea, prin dragostea sa, a adus fățiș lacrimile ce zăceau ascunse în străfundul ochilor săi, iar Domnul, pentru curajul său, a adus fățiș gândurile care erau ascunse în fariseu… . Domnul nostru, stând în mijlocul lor, a rostit o pildă despre aceștia doi, ca femeia să fie întărită prin aceasta, iar fariseul să fie descoperit prin tâlcuirea ei. (Sfântul Efrem Sirul)
De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte”. O primă iertare este cea prin care suntem botezați pentru iertarea păcatelor. O a doua iertare este la primirea muceniciei. O a treia este cea dată atunci când săvârșim milostenie, căci Însuși Mântuitorul spune: Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate. O a patra iertare a păcatelor ne este dată prin faptul că iertăm și noi greșelile fraților noștri. Domnul și Mântuitorul spune: Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. El ne-a învățat să ne rugăm, spunând: și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostril. O cincea iertare este atunci când cineva va converti un păcătos de pe calea greșelii sale. Sfânta Scriptură spune: să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate . O a șasea iertare vine din mulțimea dragostei; Însuși Domnul a spus:Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit,iar Sfântul Apostol Petru spune: Dragostea acoperă mulţime de păcate. Există și o a șaptea iertare a păcatelor, cea prin penitență, deși este fără îndoială grea și ostenitoare. Păcătosul spală în lacrimi așternutul său, iar lacrimile sale îi devin pâine ziua şi noaptea (Origen); Se întâmplă ca omul, fie el în orice stadiu al vieții sale, să poată uneori să aducă rugăciune curată și fierbinte. Chiar și din locul cel mai de jos, când un om se pocăiește de teama pedepsei și a judecății ce va să vină, cererile sale îl pot îmbogăți cu aceeași râvnă a duhului precum cea a omului care a atins curăția inimii, care privește la binecuvântările lui Dumnezeu și care este umplut de o covârșitoare bucurie. Precum și Domnul a spus: Cel care știe că i s-a iertat mult începe să iubească mult.(Sfântul Ioan Casian) Hristos este dragostea noastră. Dragostea este folositoare pentru că s-a jertfit pe sine în fața morții pentru păcatele noastre. Dragostea este bună pentru că a iertat păcatele. Sufletul nostru să se înveșmânteze cu dragostea care e mai tare decât moartea (Cânt. 8, 6). Precum moartea este sfârșirea păcatelor, la fel este și dragostea sfârșitul lor, pentru că cel care iubește pe Domnul încetează să mai păcătuiască. Căci dragostea nu gândește răul și nu se bucură de nedreptate, ci toate le suferă (1 Cor. 13, 5-7). Iar dacă cineva nu caută binele său, cum îl va putea el căuta pe cel al aproapelui? (1 Cor. 13, 5). Acea moarte prin baia botezului, prin care fiecare păcat este îngropat, este atât de puternică încât iartă fiecare greșeală. Cu o asemenea dragoste a venit la Hristos femeia din Evanghelie, iar El spune că: Multele sale păcate i-au fost iertate pentru că mult a iubit. Moartea mucenicilor este și ea de o aceeași tărie, căci șterge greșelile de dinainte. Pentru că cere o dragoste la fel ca cea a mucenicilor, moartea suferită după chinuri asemenea celor îndurate de ei este la fel de puternică pentru a opri pedeapsa păcatelor. (Sfântul Ambrozie al Milanului)
Crestinii se uita in calendar pentru a vedea care este sfantul zilei si ii aduc rugaciuni. In acea zi ei isi aseaza viata sub obladuirea sfantului si cauta sa imite cum pot virtutile acestui sfant, simtindu-se ocrotiti de rugaciunile lui. Sunt venerati de asemenea si cei care au murit in sfintenie, care au facut totul pentru dainuirea Bisericii, care si-au dat viata pentru Dumnezeu, au iradiat in lumina lui Hristos si ne-au lasat prin aceasta o Biserica vie. Fara sfintii din trecut, Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dainui. Traditia vie si prin aceasta Biserica insasi nu se poate mentine fara o succesiune a sfintilor. “Aduceti-va aminte de inaintasii vostri”, spune Sf. Ap.l Pavel. Este recunostinta pentru toti cei care ne-au transmis Evanghelia. Viata Bisericii nu a fost niciodata intrerupta pentru a reincepe din nou. Sfintii sunt importanti si prin ceea ce ne transmit: si anume Biserica vie, in spiritualitatea ei, in forta sa spirituala si exemplul lor. Ii veneram pentru ca sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile cele mai inalte ale indumnezeirii. Se intereseaza de uman asa cum se intereseaza de Hristos; sunt impreuna cu Hristos asa cum sunt ingerii. Se spune ca, impreuna cu Hristos, ingerii au si ei un mare interes pentru mantuirea noastra. Sfintii, care sunt si oameni, o fac cu atat mai mult. Despre ei Sfantul Pavel spune ca nu vor avea fericirea deplin decat impreuna cu noi, cand vom fi cu totii impreuna. Ei se roaga pentru noi. Iar cand ne rugam pentru vrajmasi, ei se roaga cu si mai multa osardie. De aceea cerem rugaciunile lor. Exista trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscatori pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de indumnezeire si pentru rugaciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roaga-te pentru noi!” Nu le cerem mantuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunand: “Mantuieste-ne pe noi.” Nu este vorba de mantuire in sensul in care ne-a dat-o Hristos, dar in viata noastra exista atatea greutati, incat o rugam sa ne ajute, sa ne dea posibilitatea sa lucram pentru mantuirea noastra. Ea ne mantuieste in virtutea unirii ei desavarsite cu Fiul Sau, Mantuitorul nostru. In aceasta consta cultul sfintilor care iradiaza, fiindca iradierea lor ajunge pana la noi. Nu credem ca exista doua Biserici, o Biserica pamanteasca si o Biserica cereasca. Exista o singura Biserica care se prelungeste de pe pamant in cer. Nu suntem rupti de viata pamanteasca pentru ca avem privirile indreptate, concentrate spre cer. Inaintam spre lumea de dincolo luptand aici pentru a ajunge acolo incununati de prezenta lui Hristos, a Duhului sfant in noi. Aici crestem, aici trebuie sa lucram, chiar si in viata sociala, in perspectiva vietii de dincolo. Fara viata pamanteasca nu putem creste. Este ceea ce fac sfintii. Facand voia lui Dumnezeu, ei traiesc “pe pamant ca in cer“.
Iata cum Prea Cuvioasa Maica noastra Parascheva, prin viata curata si milostenii, si-a strans nu comori pe care moliile le mananca si furii le fura, ci si-a agonisit comoara nestricaciunii, care este Hristos. Ea de mica inchinandu-si viata lui Hristos, cu Hristos e si acum si va fi si in vecii vecilor. Iata cum si in aceasta privinta s-au implinit cele spuse de Mantuitorul ca: “Acolo unde este comoara voastra, acolo este si sufletul vostru“. Comoara Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva a fost in Hristos, apoi in Hristos e si viata ei. Din intreaga crestinatate, noi suntem cei mai fericiti crestini, pentru ca praznuind astazi pe Prea Cuvioasa Maica noastra Parascheva, avem in mijlocul nostru aceasta comoara nepretuita a Sfintelor ei Moaste. Intr-adevar, putem zice ca si noi avem comoara cea vesnica in Domnul nostru Iisus Hristos, caci iata, unde e comoara, aici suntem si noi. Unii ati venit din departari mari pentru a va inchina la aceasta comoara a Sfintelor Moaste, iar altii, din imprejurimi si din oras, ati parasit preocuparile voastre pentru a va inchina Sfintei Parascheva si asa unii cu altii cerem ajutorul ei cel sfant si dam marturie nedezmintita de pretuire a vietii si a moastelor Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva. Pe cand cei din departari, praznuiesc aceasta sarbatoare, invaluind intr-o o pretuire nespus de mare, doar sufleteste aceasta comoara. Iata cum, dupa o vara de munca si suferinte, clipele acestea de rugaciune si praznuire sunt cele mai sfinte momente din viata noastra. Caci, intr-adevar, v-ati inaltat sufletele langa aceasta comoara a Sfintelor Moaste. Aceasta venire a D-voastra aici si aceste rugaciuni pe care le-ati facut la Sfintele Moaste ale Cuvioasei Parascheva, ne vorbesc mult de acel zbor si de acea tresaltare din suflete catre o viata de inaltare in Domnul. Pilda o aveti in Cuvioasa Parascheva. Si aceasta dorinta de induhovnicire a vietii catre o mai inalta traire ce o cautati, o marturisiti prin venirea la aceasta comoara, pentru a va atinge buzele si sufletele de aceste Sfinte Moaste ce ne sunt marturia unei eroice vieti de traire in Domnul.
Multe minuni şi multe vindecări săvârşind, moaştele sale au fost mutate la Târnova, de aici la Belgradul sârbesc şi apoi în Ţarigrad. Iar domnitorul ţării Moldovei, evlaviosul Vasile Lupu, plătind bani mulţi turcilor stăpânitori, le aduse cu mare alai la Iaşi, aşezându-le în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, iar urmaşii săi, în zilele cele mai de pe urmă, mutându-le în Mitropolia Moldovei. Şi aici, ca şi în celelalte cetăţi, Sfânta Paraschiva multe minuni a săvârşit. Şi astăzi, ca şi altă dată, cei ce se închină Domnului cu credinţă şi cer ajutorul ei sunt ascultaţi. Să citească şi să se intereseze toţi cei ce nu ştiu şi vor vedea că dacă cultul Sfintei Paraschiva este atât de răspândit la noi, dacă Cuvioasa a devenit atât de populară în ţara noastră, aceasta se datorează darului său de a alina suferinţele sufleteşti şi trupeşti ale celor ce sunt în nevoi. Doctrina creştină nu este o învăţătură sortită să rămână închisă între scoarţele câtorva cărţi. Ea este viaţă. De aceea, un mare scriitor creştin spune că sufletul este de la natură creştin, cu alte cuvinte, că ceea ce este mai normal, mai natural, este viaţa creştină. Dacă biserica creştină a luptat în toate timpurile cu moravurile vremurilor pentru a întrona viaţa creştină în lume, nu înseamnă că ea a luptat cu normalul pentru a împământeni o viaţă străină naturii noastre umane. Nu, ci ea luptă pentru a converti sufletul omenesc pervertit. Creştinismul este viaţa. El poate fi admirabil trăit până în cele mai mici amănunte şi detalii. Dovadă avem pe toţi sfinţii bisericii noastre. Ce sunt toţi aceştia, decât exemple de viaţă creştină perfectă? Ce ne învaţă ei, decât că religia creştină este perfect viabilă, că orice creatură omenească poate să o trăiască? lată, prin urmare, binecredincioşi creştini, că prăznuirea sfinţilor – oameni care s-au distins prin viaţa lor adânc creştină – ne este de real folos: ne deschide ochii minţii şi ne face să luăm îndemn pentru a trăi şi noi învăţătura creştină. Sfinţii, deci cu viaţa lor rămân pentru noi modele vii de urmat. Cine socoteşte că Biserica noastră predică o învăţătură greu de realizat în viaţa aceasta să se uite la toţi sfinţii, care au fost oameni ca şi noi, dar care au putut să trăiască întocmai învăţătura Bisericii. Sfinţenia lor este trăirea normală a vieţii creştine, iar eroismul lor constă numai în aceea că au avut curajul şi puterea să se decidă a urma Domnului Hristos. Biserica îndeamnă şi cheamă pe toţi la sfinţenie. Chemare la sfinţenie este tot ce se cântă şi se citeşte aici; chemare la sfinţenie sunt toate cuvintele pe care le rosteşte preotul din faţa Sfântului Altar. Chemare la sfinţenie este glasul clopotului ce adună pe credincioşi în biserică; chemare la sfinţenie este toată atmosfera aceasta de lăcaş al lui Dumnezeu. Fiţi sfinţi, vă spune Biserica, tindeţi către sfinţenie, gustaţi-o, vă strigă ea, câţi creştini nu vin până aici şi auzind aceste îndemnuri nu se dau înapoi şi nu-şi scuză refuzul de a urma apelul bisericii, prin imposibilitatea trăirii, astăzi, a acestei sfinţenii! Dar se înşală. Priviţi la sfinţi, priviţi viaţa lor; aţi auzit acum viaţa Sfintei Paraschiva. O copilă – şi a fost în stare de atâta jertfa, de atâta curaj. Da, veţi zice, dar aceasta s-a întâmplat acum sute de ani în urmă; astăzi nu se mai poate trăi aşa; cine mai ia astăzi calea pustiului? Nu vă temeţi şi nu vă înşelaţi. A fi sfânt nu înseamnă să dai trupul tău muceniciei, pentru învăţătura creştină: nimeni nu-ţi cere astăzi să mori pentru credinţă, ca odinioară martirii. A fi sfânt – a fi adică desăvârşit creştin – nu înseamnă să părăseşti lumea luând calea pustiului. Dacă Biserica creştină ar avea numai aţâţia sfinţi câţi martiri sau cuvioşi şi pustinici au fost, dacă viaţa creştină nu s-ar fi realizat decât în sfinţii din calendar, creştinismul n-ar mai nădăjdui să realizeze o lume în care să troneze Dumnezeu. În cartea sfinţeniei lui Dumnezeu, sfinţi nu sunt numai cei din calendarele noastre, ci ei se numără cu miile şi cu milioanele. Câţi anonimi, trăind viaţa creştină cu adevărat, nu se vor fi bucurat acum în ceruri, fară ca noi să-i cunoaştem? Da! A fi sfânt este a fi adevărat creştin. Şi a fi adevărat creştin, dacă este greu, nu este imposibil. „Luaţi jugul Meu, că este uşor, şi sarcina Mea este uşoară ”, zice Domnul Iisus Hristos. Cineva nu se naşte sfânt şi creştin, el devine. Sfinţii au fost oameni ca şi noi, mulţi, la începutul vieţii lor, oameni în păcate ca şi noi, cu necazuri ca şi noi, cu greutăţi ca şi noi. Păcătos este nu cel pe care Dumnezeu l-a lăsat aşa, ci cel care nu vrea să devină creştin prin viaţă, nu prin nume. Creştin cu adevărat este cel care încearcă şi se străduieşte să trăiască învăţătura creştină. Sfinţenia, adică realizarea creştinului într-un om este posibilă oricând. Dacă este greu să părăseşti lumea, pentru a primi de bunăvoie ostenelile pustniciei în vederea mântuirii pe care o căutăm, apoi nu este absolut necesar a face acest lucru. Cine o face, de mari dureri se învredniceşte. Aceştia pot deveni modele de viaţă creştină, aceştia sunt cei care pot să încălzească inima noastră pentru dorul veşniciei, s-o întărească în credinţă şi virtute, să ne ajute în rugăciuni şi în necazuri, ca unii care de prea mari daruri s-au învrednicit. Mare lucru este acesta, dar el nu se cere de la noi toţi. Pentru noi, destul este să ne nevoim şi să urmăm poruncile Bisericii: fă binele, fereşte-te de rău, ajută pe săraci, iubeşte pe Dumnezeu şi pe aproapele, nu face nici un rău nimănui, munceşte în mod cinstit, cercetează, iubeşte şi ajută Biserica. Harul dumnezeiesc este gata să se reverse peste oricine face acest efort şi reuşeşte să urmeze învăţătura Domnului. Exemplele altora ne întăresc şi ne încurajează; când este vorba de viaţa noastră sufletească şi de modele de suflete alese, pe care să le luăm ca exemplu, avem destule: sfinţi care au murit pentru credinţă, sfinţi care au trăit din copilărie viaţa creştină, ca Sfânta Paraschiva, sfinţi care, în prima parte a vieţii lor păcătoşi fiind, s-au întors la Dumnezeu, sfinţi copii, sfinte femei, cuvioase sau din lume, sfinţi cuvioşi călugări sau trăind în lume ca şi noi. Iată atâtea modele de viaţă creştină, pe care Biserica ni le pune înainte. Printre ele Sfanta Cuvioasă Paraschiva străluceşte ca un luceafăr. Şi mai ales când rămăşiţele ei pământeşti sunt aproape de noi; când numele ei nu este doar un nume pierdut în istorie, ci e legat în faţa noastră de trupul cu care a câştigat sfinţenia şi mântuirea, – exemplul vieţii ei este mai puternic, mai îmbietor. Sfânta Paraschiva este pentru noi un dascăl al sfinţeniei prin viaţa şi sufletul său, o siguranţă a sfinţeniei, un semn vorbitor şi îmbietor către sfinţenie prin sfintele sale moaşte. Fie ca pomenirea vieţii ei de astăzi să trezească în noi dorul pentru o viaţă sfântă, să nască în noi curajul de a ne apropia de această viaţă creştină, care şi pentru noi a fost dată, care de oameni ca şi noi a fost realizată. Amin. (postat pe f.b de Ioan Monahul)