Praznuirea Sfântul Cuv. Paisie de la Neamț la Începutul Postului Naștrerii Domnului
An de an pe 15.11 avem ziua Inceputului Postului Nașterii Domnului, care coincide cu prăznuirea unui om pentru care postul, smerenia, rugăciunea, curătenia sufleteasca și dragostea pentru Hristos au fost reperele vieții sale: Sfântul Cuvios Paisie de la Neamt.
Postul Nasterii Domnului sau Postul Crăciunului a fost instituit în sec. IV-V, deci mai tarziu decât Postul Sfintelor Pasti. Este un post al pocăintei, dar nu are aceeași intensitate ca Postul Sfintelor Pasti. Nu exista în el slujbe speciale cu metanii, nu exista un canon de pocainta precum Canonul Sfantului Andrei Criteanul pe care îl citim in Postul Sfintelor Pasti. Desigur, orice post ne cheama la pocăinta, însa Postul Craciunului îmbina pocainta cu milostenia si fapta buna, la care ne indeamna Evangheliile dinaintea si din timpul acestui Post. Tot pe 15 avem în Duminica a 25- de la Rusalii Pilda samarineanului milostiv.
,,Nevoinţa cumpătată nu are preţ. Căci unii dintre nevoitori întrebuinţau hrana cu măsură şi aveau măsură în toate – în nevoinţe, în necesităţile trupeşti, în obiectele de cult şi orice lucru îl foloseau la timpul său şi după un anumit statut cumpătat. De aceea Sfinţii Părinţi nu recomandă să începi un post peste puteri, ca să nu ajungi la slăbiciune. Postul moderat şi cumpătat este baza şi capul tuturor virtuţilor. Cum lupţi cu leul şi cu groaznicul şarpe, aşa trebuie să lupţi cu duşmanul în neputinţa trupească şi sărăcia sufletească. Dacă cineva vrea să aibă mintea trează de la gânduri murdare, trebuie să-şi cureţe trupul prin post. Este cu neputinţă să fii preot fără a ţine post. Postul este necesar ca şi aerul. Postul, pătrunzând în suflet, omoară păcatul din adâncul lui” (din: Sfântul Paisie de la Neamt – Velicicovski -)
Postul nașterii Domnului este un post de pregatire duhovniceasca, de curatire duhovniceasca, ca sa primim in noi, in pestera trupului nostru si in ieslea sufletului nostru, pe Mantuitorul Iisus Hristos, Care vine in lume si Se face om, pentru ca pe oameni sa-i ridice la viata duhovniceasca si dumnezeiasca. De aceea, in Catavasii se spune: „Hristos Se naste, slaviti-L! Hristos din Ceruri, intampinati-L! Hristos pe pamant, înaltati-va!”. Iar postul ne ajuta ca prin sârguință duhovnicească sa ne înaltăm la frumusetea momentului ca sa-L Slavim și să-L întâmpinam de Iisus Hristos, Domnul si Dumnezeul nostru.
Biserica noastra ortodoxa prăznuieste la 15 noiembrie pe Sfantul Cuvios Paisie de la Neamt (Velicicovski). Cuviosul și de Dumnezeu purtătorul Părintele nostru Paisie de la Neamț s-a născut în orașul Poltava din Ucraina în anul 1722, la 21 decembrie, într-o binecuvântată familie preoțească, fiind al unsprezecelea copil din cei doisprezece frați. Tatăl său se numea Ioan și era protoiereu al Poltavei, iar mama sa se chema Irina. Din botez s-a numit Petru.
Tatăl său murind de tânăr, în anul 1735 copilul a fost dat de mama sa să învețe carte la Academia teologică din Kiev, întemeiată de mitropolitul moldovean Petru Movilă. După patru ani, părăsind școala, intră în viața monahală la Mănăstirea Medvedeski, având vârsta de 19 ani. Aici este făcut rasofor, primind numele de Platon. După puțină ședere în Mănăstirea Pecerska, vine în Moldova, în anul 1745, și se stabilește la schitul Trăisteni - Râmnicu Sărat și apoi la Mănăstirea Dălhăuți.
În vara anului 1746 se duce la Muntele Athos, unde se nevoiește ca sihastru patru ani de zile.
Nici lacrimile mamei, nici dorul fraților tăi, nici pământul natal nu te-au putut opri să urmezi lui Hristos, ci toate lăsându-le, pe diavoli i-ai biruit și ispitele tinereții le-ai potolit și pe prietenii tăi i-ai părăsit, alergând spre cele cerești, fericite (codac) Ne minunăm de râvna ta, sfinte, cum ai lăsat cele trecătoare pentru cele veșnice; cum ai biruit slăbiciunile firii și ți-ai găsit adăpost în pământ străin, ajungând fiu sufletesc al Cuviosului Vasile de la Poiana Mărului și sihastru iscusit în Sfântul Munte Athos (icos)
În anul 1750 este tuns, aici, în monahism de Cuviosul Vasile de la Poiana Mărului, duhovnicul său, primind numele de Paisie. Apoi, este hirotonit ieromonah și întemeiază o obște monahală în Schitul Sfântul Prooroc Ilie, unde se nevoiește până în vara anului 1763, adunând în jurul său 64 de călugări români, ucraineni și ruși.
S-au minunat părinții din mănăstirile Dălhăuți și Poiana Mărului, văzând râvna ta pentru rugăciune și ascultare, smerenia cea adâncă a inimii tale și lacrimile care curgeau din ochii tăi.(codac) Din copilărie ai urmat lui Hristos, având Tată pe Dumnezeu, maică Biserica, acoperământ pe Preasfânta Fecioară, frați pe sfinți și pe îngeri, și povățuitori pe Cuvioșii Athosului și pe duhovnicii din mănăstirile Moldovei.(icos)
Din motive binecuvântate, în vara aceluiași an, se reîntoarce în Moldova împreună cu toți ucenicii săi și se stabilește la Mănăstirea Dragomirna, unde se nevoiește doisprezece ani, până în 1775. Aici, Cuviosul Paisie formează o obște mare de 350 de călugări și traduce, împreună cu ucenicii săi români, care erau buni cunoscători ai limbii eline vechi, o parte din scrierile filocalice ale Sfinților Părinți, devenind, astfel, ctitorul Filocaliei în limbile română și slavonă. Filocalia de la Dragomirna din 1769 este prima colecție majoră de traduceri românești filocalice (626 pagini), adunate de monahul Rafail.
Urmând lui Hristos, fericite părinte, ai părăsit casa părinților tăi și, neaflând odihnă în patria ta, în muntele Athosului sihastru te-ai făcut; și ca un alt Avraam în binecuvântatul pământ românesc te-ai sălășluit, ajungând mare stareț și Părinte, cu mulți fii duhovnicești în țara Moldovei.(codac) Născut în familie preoțească, de mic ai iubit pe Hristos și ai dorit liniștea și neîncetata rugăciune (icos)
Am ales din viata sa , pe care o găsim in scrieri descrisa pe larg, cateva fragmente care ne arata atat masura duhovniceasca la care dusese Sfantul obstea monahala careia ii era staret, cat si duhul Sfantului Paisie, care via si care isi rasfrangea energiile sale in jur, sfintind, luminand, intorcând oameni la Dumnezeu. Cu adevarat Sfantul Paisie si obstea sa ajunsesera la “unimea credintei si la impartasirea Sfantului Duh“, iar aceasta se datoreaza acestui “dreptar” duhovnicesc urmat de cuvios: “sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului” si “pentru fiecare simţea durere”.
Căzând Bucovina în mâinile străinilor, ai plecat, Cuvioase Părinte, la Mănăstirea Secu, înjumătățind obștea fiilor tăi, și, cu lacrimi fierbinți despărțindu-te de ei, te-ai așezat aici, Părinte, adunând și alți ucenici în jurul tău și împreună cu ei slăveai neîncetat pe Dumnezeu (codac) La Mănăstirea Secu nevoindu-te, ai umplut munții și văile de pustnici și Cuvioși, înnoind schiturile Sihla și Sihăstria spre lauda lui Dumnezeu (icos)
În anul 1775, Moldova de Nord căzând sub ocupație austriacă, Cuviosul Paisie a fost nevoit să se stabilească la Mănăstirea Secu, în data de 14 octombrie, împreună cu 200 de monahi, lăsând la Dragomirna o obște de 150 de monahi. Aici se nevoiește patru ani, continuând aceeași rânduială de viață duhovnicească atonită, ca și la Dragomirna.
Cum vom lăuda nevoințele tale, Cuvioase Părinte? Că ne minunăm de râvna ta în lucrarea faptelor bune; de tăria ta în osteneli; de răbdarea ta în privegheri de toată noaptea; de lacrimile tale cele de taină și de darul neîncetatei rugăciuni care se odihnea în inima ta. De aceea, te rugăm, ajută-ne și pe noi cu darul tău, să pășim pe calea pocăinței (codac) Părinte între părinți și dascăl între dascăli te știm, Cuvioase Părinte Paisie; duhovnic iscusit cu dreaptă măsură, stareț înțelept și părinte a mii de călugări și mare rugător înaintea Preasfintei Treimi (icos)
Nu prin metode administrative, nu prin disciplina cazona sau chiar prin teroare! – asa cum este “la moda” astazi, din pacate, si peste tot in Biserica – dupa modelul “managementului eficient” al lumii luciferizate – nu exterior, artificial si mecanic, nu prin “intelepciune omeneasca”, ci prin “metoda” lui Hristos: prin pilda personala de sfintenie, prin slujire si iubire jertfelnica fara masura, pana la capat. Asa cum spunea si un alt Cuvios cu acelasi nume, Paisie Aghioritul:
“Cea mai mare neoranduiala in manastiri este din pricina oranduielii lumesti, cu disciplina spartana, care nu numai ca oboseste, mai ales pe omul obosit de azi, ci izgoneste si ‘sfanta nevinovatie’ si absoarbe toate puterile sufletesti si trupesti in cele pamantesti, iar omul uita pe Dumnezeu“. La fel concepea viata duhovniceasca din manastiri si Arhimandritul Sofronie: “In locul regulei scrise trebuie ca inima noastra sa se largeasca…” Obstea Sfantului Paisie, care a trait poruncile lui Hristos, ne arata ca cererea de la Liturghie, mentionata in titlul acestui articol, este nu numai realizabila, ci si foarte necesara pentru mantuirea noastra.
Cu binecuvântarea mitropolitului Moldovei Gavriil Calimachi și la îndemnul domnitorului Alexandru Moruzi, Cuviosul Paisie s-a mutat la Mănăstirea Neamț, cu o mare parte din obștea de la Secu, în ziua de 14 august 1779, unificând astfel cele două mănăstiri sub povățuirea unui singur stareț.
Urmând întru toate lui Hristos și sfinților Lui, ai iubit cel mai mult rugăciunea și învățăturile dumnezeieștilor Părinți. De aceea, fericite, ai întemeiat în Moldova trei cetăți duhovnicești ale neîncetatei rugăciuni: Dragomirna, Secu și Mănăstirea Neamțului, făcând din această țară al doilea Athos ortodox.(codac) Ne minunăm, Sfinte Părinte Paisie, de darurile ce le-ai primit de la Hristos, de smerenia și blândețea inimii tale și de grija pe care o aveai pentru poporul ortodox prigonit de cei de altă lege (icos)
Timp de cincisprezece ani, cât a fost stareț al celor două mănăstiri unificate, Neamț - Secu, Cuviosul Paisie păstrează cu sfințenie același regulament de viață monahală din Sfântul Munte Athos, atât în ceea ce privește rânduiala sfintelor slujbe, cât și nevoința monahilor la chilie. La biserică erau datori să ia parte toți părinții și frații, afară de cei bolnavi sau cei trimiși la ascultări. Marele stareț venea cel dintâi la sfintele slujbe și neîncetat se ruga cu rugăciunea inimii, vărsând în taină multe lacrimi. În obștea Cuviosului Paisie de la Neamț se aflau mai mulți călugări, sporiți duhovnicește, care aveau darul lacrimilor și al neîncetatei rugăciuni, căutând să-i urmeze întru toate părintelui lor sufletesc.
Nu trebuie omis a sublinia ca astazi se vorbeste cu prea multa usurinta despre “mostenirea paisiana“, despre “spiritualitatea paisiana” (la fel de usor cum se vorbeste si despre “traditia palamita” si despre “vederea Luminii necreate” in legatura cu Sfantul Grigorie al Tesalonicului, (praznuit ieri) si de aici despre isihasm si vietuirea isihasta, despre filocalie si duh filocalic, ca si cum ar fi niste realitati pe care le-am putea avea “la degetul nostru mic”, iar nu ca si cum ar fi niste piscuri de traire duhovniceasca, aflate la distante astronomice fata de nivelul nostru duhovnicesc jalnic.
O atenție deosebită a acordat Cuviosul Paisie de la Neamț traducerii din limba greacă a scrierilor patristice filocalice, continuând, astfel, șirul traducerilor de la Dragomirna și Secu. Unii călugări moldoveni, munteni și ardeleni, fiind buni eleniști, traduceau scrierile Sfinților Părinți din limba greacă veche în limba română, iar călugării slavi traduceau în limba slavonă, făcând din Mănăstirea Neamț o adevărată academie patristică și duhovnicească, nemaiîntâlnită în alte țări ortodoxe din acea vreme.
Cuviosul Paisie era și un bun organizator și înnoitor al vieții monahale, întemeind în jurul Muntelui Ceahlău câteva sihăstrii de călugărițe, pe care le îndruma duhovnicește, rânduindu-le duhovnic pe Cuviosul Iosif Pustnicul, unul dintre ucenicii săi de la Neamț. Alt ucenic al său cu viață sfântă era Cuviosul Irinarh Rosetti, mare lucrător al rugăciunii inimii, fondatorul Mănăstirii Horaița și al altor așezăminte monahale din Moldova, din Athos, precum și al bisericii de pe Muntele Tabor, din țara Sfântă.
N-ai dat somn ochilor tăi, Cuvioase Părinte, nici genelor tale dormitare, căci ziua și noaptea te rugai pentru tine și pentru fiii tăi, ca să fiți izbăviți de cursele vrăjmașului (codac) Vas al rugăciunii și pom al Raiului fiind, de sus primeai har și mângâiere prin mijlocirea Maicii Domnului și a tuturor sfinților, cărora cu credință le-ai urmat (icos)
E la moda astazi, cand oricine poate fi (inchipuit sau dupa diploma) “teolog”, a face – din cuvinte – teologia cea mai inalta, mestesugind vorbe mari si pretioase despre realitati ceresti de care suntem complet straini si la care, cu gradul nostru de intinare si de impatimire lumeasca, ar trebui sa ne raportam cu cea mai mare sfiala, cu teama si cutremur. Ce anima pe multi dintre “fanii” discutiilor pe teme inalte, cum ar fi isihasmul, Filocalia, Lumina necreata, etc. ne temem ca nu este altceva decat un soi de snobism duhovnicesc si intelectualismul care cauta in Ortodoxie ceva care sa fie in ton cu parerea inalta despre sine pe care o au respectivele persoane. Se cauta o spiritualitate “de cea mai buna calitate”, rafinata, “subtire”, demna de niste persoane cu gust si cu pretentii. Despre aceasta, Parintele Seraphim Rose a scris niste randuri foarte importante, referindu-se si citandu-l tocmai pe Sf. Paisie in sprijinul ideilor sale (de pilda aici).
Se spune despre obştea Cuviosului Paisie de la schitul Sfântul Ilie că petrecea în mare lipsă materială, dar în desăvârşită armonie şi râvnă duhovnicească. Pe lângă participarea zilnică la slujbele bisericeşti, frăţimea se îndeletnicea şi cu lucrul mâinilor în deplină dragoste, smerenie şi tăcere. Stareţul Paisie iubea tare mult citirea cărţilor Sfinţilor Părinţi. Iată ce răspundea el stareţului Atanasie care îl învinuia de oarecare lucruri: “Să nu zici, părinte Atanasie, că ajunge una sau două cărţi pentru mântuirea sufletului. Doar nici albina nu adună miere dintr-o floare, ci din multe. Aşa este şi cel ce citeşte cărţile Sfinţilor Părinţi. Una îl învaţă dreapta credinţă; alta îi vorbeşte de tăcere şi rugăciune; alta îi spune de ascultare, de smerenie şi răbdare, iar alta îl îndeamnă către iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Aşadar din multe cărţi patristice învaţă omul să trăiască după Evanghelie”. Despre dragostea cea duhovnicească iarăşi învăţa pe ucenici, Cuviosul Paisie: “Petrecerea în viaţa de obşte a fraţilor adunaţi în numele lui Hristos, fără deosebire de neam, îi uneşte aşa de mult prin dragoste, încât toţi devin un singur trup, având un singur cap – pe Hristos -, un singur suflet, o singură voie şi un singur scop, păzirea poruncilor lui Dumnezeu, îndemnându-se unul pe altul la lupta cea bună, supunându-se unul altuia, purtând sarcinile unul altuia“.
Astazi, este de plans si un anume fel de gandire contemporana, care vede lucrarea manastirilor sub aspect predominant formal si exterior. Desi se invoca ipocrit “traditia paisiana“, pentru unii oameni de pe diverse pozitii din Biserica, pana la cele mai inalte, manastirile sunt privite extrem de pragmatic si secularizat (ca sa nu spunem ateist), ca un fel de unitati de productie, evaluate dupa eficienta, productivitate si rentabilitate. Sau sunt vazute doar ca un fel de asociatii filantropice, a caror ratiune de a fi este exclusive pentru aceasta lume, care trebuie sa atraga cat mai multe fonduri si sa arate ca astfel “exista” si “produc” ceva util, palpabil si masurabil.
Dar dupa cate vedem in viata Bisericii, rugaciunea in Duh, dragostea de Dumnezeu si inima insangerata de patimirea pentru aproapele sunt dreptarele, lucrarea si unica “strategie” prin care manastirile se pot transforma in adevarate centre de iradiere a Duhului Sfant (Sfantul Siluan Athonitul – o pilda a iubirii adevarate pentru fiecare dintre “cei mai mici frati ai lui Hristos). Altfel, daca nu tinem seama de experienta si de practica Sfintilor Parinti, a Sfantului Cuvios Paisie de la Neamt, de pilda, nu vedem cu ce vom face misionarism, cu care duh?!… Cu duhul lumii? O fi buna organizarea, buna si ordinea – cu masura – dar cand lipseste Duhul, sunt bune de nimic, caci daca “dragoste nu am (avem), făcutu-(ne)m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător“
Purtarea de grijă a lui Dumnezeu te-a chemat la Neamț, Sfinte Părinte Paisie, unde, cu multe lacrimi, ai venit cu fiii tăi de la Mănăstirea Secu, pentru a spori viața cea duhovnicească în Hristos (codac) Primit ai fost cu mare bucurie în Mănăstirea Neamț unde, cu rugăciuni și privegheri de toată noaptea, slăvind pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu (icos)
Cuviosul Paisie zicea: “Dumnezeiasca ascultare, fiind rădăcina şi temelia vieţii călugăreşti, este strâns legată de viaţa de obşte, cum este legat sufletul de trup. Că una fără alta nu poate exista. În obştea noastră, spunea Cuviosul Paisie, nimeni nu are nimic al său personal, că toţi sunt încredinţaţi că lăcomia este calea lui Iuda vânzătorul. Cel ce vine în mânăstire este dator ca toată averea sa, până la cel mai mic lucru, s-o pună până la moarte, cu trupul şi cu sufletul său”.
Altădată învăţa pe ucenici, zicând: “Cu adevărat, nu toţi în obştea noastră au ajuns deopotrivă măsura vârstei duhovniceşti. Cei mai mulţi şi-au lepădat cu totul voia şi cugetul lor, supunându-le în toate fraţilor şi răbdând cu mare bucurie ocările şi ispitele. Ei necontenit sunt stăpâniţi de mustrarea de sine şi se socotesc mai nevrednici decât toţi.
Alţii, nu puţini, cad şi iarăşi se scoală; greşesc şi din nou se pocăiesc; cu greu rabdă mustrările şi ispitele, dar nu rămân de cei dintâi, ci se roagă cu căldură lui Dumnezeu să le trimită ajutor. Sânt puţini însă şi de aceia care nu pot deloc să rabde ispitele şi mustrările. Aceştia au nevoie să fie hrăniţi cu laptele milei, al iubirii de oameni şi al îngăduinţei, până vor ajunge la cuvenita vârstă duhovnicească”
Cum vom tăcea, Sfinte Părinte Paisie, și să nu vestim faptele tale, și a lăuda nevoințele cele de taină? Căci, adăugând osteneli peste osteneli, stropindu-le cu multe lacrimi și adunând în jurul tău mulțime de călugări, ai făcut din Mănăstirile Neamț și Secu cer pământesc și rai duhovnicesc (codac) Lăudăm, Cuvioase Părinte, viața ta și cinstim mulțimile călugărilor adunați în jurul tău, care neîncetat slăveau pe Dumnezeu cu cântări duhovnicești și cu glasuri îngerești; căci toți te iubeau, toți îți urmau și cu bucurie râvneau după Hristos (icos)
Pentru sfințenia vieții sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamț era cunoscut în toate țările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peșterilor din Kiev și de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei. De aceea, în 1790, mitropolitul Ambrozie, trecând prin Moldova, l-a făcut arhimandrit. În vremea aceea, mulți dregători, boieri și chiar ierarhi sau domnitori poposeau la Mănăstirea Neamț, dorind să vadă pe acest mare stareț cu viață sfântă. Influența lui a fost mare asupra multor mănăstiri și schituri din Moldova: Dragomirna, Secu, Neamț, Agapia, Văratec, Bisericani, Râșca, Vovidenia, Pocrov, Tarcău, precum și Cernica, Robaia, Căldărușani etc., din țara Românească.
Păstorii cei duhovnicești te căutau, Cuvioase, călugării și sihaștrii urmau sfaturile tale, bolnavii cu trupul și cu sufletul primeau de la tine sănătate și binecuvântare; pe săraci îi îndestulai și nimeni nu ieșea de la tine lipsit și nemângâiat (codac) Cunoscut s-a făcut numele tău în toate țările ortodoxe și mulți alergau în obștea Mănăstirii Neamț, dorind să urmeze vieții tale sau măcar să te vadă și să te asculte. Căci duhovnicii îți cereau sfat, domnitorii cereau binecuvântare, călugării urmau îndemnurile tale, săracii se întorceau miluiți (icos)
Se spunea despre Cuviosul Paisie că permanent era ocupat cu frăţimea şi uşile chiliei lui nu se închideau până la ceasul nouă seara. Unii ieşeau şi alţii intrau. Pe unii îi mângâia, iar cu alţii se bucura…
Când Cuviosul Paisie nu putea să-şi cerceteze fraţii la câmp, fiind departe de mânăstire, le trimitea câte o scrisoare, plină de sfaturi duhovniceşti. Iată cum îi învăţa pe fraţi într-una din aceste scrieri:
“Fiilor, păziţi-vă de zavistie! Unde este zavistie acolo nu este Duhul lui Dumnezeu. Stăpîniţi-vă limba ca să nu grăiască cuvinte deşarte. Cine îşi stăpîneşte limba, îşi păzeşte sufletul de întristare. De la limbă vine viaţa şi moartea. Întru toate să aveţi smerenie, bunătate şi dragoste. Întăriţi-vă cu temerea de Dumnezeu, cu amintirea morţii şi a veşnicelor munci. Rugăciunea lui Iisus să o repetaţi necontenit. Aduceţi lui Dumnezeu jertfă curată, neprihănită cu bună mireasmă, după creştineasca voastră făgăduinţă. Aduceţi osteneala şi sudorile voastre de sânge ca o ardere de tot. Zăduful şi arşiţa zilei să fie pentru voi ca răbdarea mucenicilor”.
La chilii, Cuviosul Paisie cerea călugărilor să facă trei lucruri: să citească cuvintele Sfinţilor Părinţi, să practice rugăciunea minţii şi, după putere, să facă adesea metanii cu lacrimi. Iar mărturisirea gândurilor către duhovnici o considera marele stareţ temelia vieţii duhovniceşti şi nădejdea mântuirii pentru toţi.
De aceea poruncea fraţilor, mai ales celor începători, să se mărturisească în fiecare seară la duhovnicii lor şi să primească Trupul şi Sîngele Domnului, o dată pe lună; iar bătrînii şi cei bolnavi, mai des, la două – trei săptămîni, iar schimonahii săptămînal.
Spovedania fraților obștii se făcea în fiecare seară, iar pentru cei mai sporiți, o dată la trei zile. Pentru aceasta, Cuviosul Paisie a rânduit 24 de duhovnici, care spovedeau și îndrumau duhovnicește întreaga obște, iar marele stareț supraveghea bunul mers al celor două mănăstiri, atât în cele duhovnicești, cât și în ascultările de obște, primind la chilia sa pe cei care veneau pentru sfat și binecuvântare. Cei neascultători primeau canon și mustrare părintească.
Spunea unul dintre ucenicii săi, zicând: “Treizeci de ani am trăit pe lângă dânsul şi nu l-am văzut niciodată întristându-se pentru nevoile materiale. El numai atunci se întrista tare, când vedea călcându-se vreo poruncă dumnezeiască şi mai ales de bunăvoie. Că sufletul său şi-l punea pentru cea mai mică poruncă a Stăpânului”. De multe ori zicea stareţul: “Să piară toate ale noastre, să piară şi trupul nostru, dar să păzim poruncile lui Dumnezeu şi cu dânsele sufletele noastre!”
Altădată iarăşi le zicea Cuviosul Paisie: “După măsura ostenelilor voastre, cu timpul veţi dobândi lacrimi şi plâns cu nădejde, spre mângâierea sufletului. Se va ivi în voi râvna fierbinte de a trăi după poruncile Domnului şi veţi câştiga smerenie şi răbdare, milă şi iubire către toţi, iar mai ales către cei nedreptăţiţi, către bolnavi şi bătrâni”.
Odată unul din fraţi i-a spus: “Părinte, cugetul îmi spune că mă urăşti, deoarece adeseori mă cerţi cu mânie în faţa fraţilor!” Iar Cuviosul Paisie i-a răspuns: “Iubite frate, dacă Sfânta Evanghelie porunceşte să iubim şi pe vrăjmaşii noştri şi să le facem bine, atunci cum pot eu să urăsc pe fiii mei duhovniceşti? Iar dacă vă mustru cu mânie, să vă dea Domnul şi vouă astfel de mânie! Că eu sunt nevoit a sta împotriva firii fiecăruia. Împotriva unora, adică a mă arăta mâniindu-mă, înaintea altora trebuie să plâng ca şi prin una şi prin alta să vă aduc vouă folos”.
Despre creşterea vieţii duhovniceşti din obştea Cuviosului Paisie, scria mai târziu, ucenicul său Platon aceste cuvinte: “Puteai să vezi atunci în Mânăstirea Dragomirna, înflorind viaţa călugărească ca o minune nouă. Că oameni vii fiind, pentru dragostea lui Dumnezeu erau morţi de bunăvoia lor pentru cele pământeşti. Şi cum voi putea vorbi cu înţelegere, decât numai din parte despre tainica lor lucrare? Adică înfrângerea inimii, smerenia adâncă, frica de Dumnezeu, luarea aminte de sine, tăcerea gândurilor şi rugăciunea inimii, pururea săltând cu nespusă şi aprinsă dragoste către Hristos şi către aproapele. Că multora dintr-inşii neincetat le curgeau lacrimile; nu numai în chilie, ci şi în biserică şi în vremea ascultării şi în timpul citirii şi al vorbirii duhovniceşti ca o roadă a Duhului Sfânt. Cu cuviinţă dar, aici se împlineau cuvintele Sfântului Isaac Sirul, care grăieşte: Adunarea celor smeriţi este iubită lui Dumnezeu, precum adunarea serafimilor“.
Către cei ce voiau să deprindă rugăciunea lui Iisus, Cuviosul Paisie spunea: “Dacă cineva ar îndrăzni să facă această rugăciune de capul lui, nu după rânduiala Sfinţilor Părinţi, fără întrebarea şi sfatul celor iscusiţi, fiind încă mândru, pătimaş şi neputincios, trăind fără ascultare şi supunere, ba încă ducând şi viaţă singuratică în pustie, acela cu adevărat, şi eu zic, uşor va cădea în toate cursele diavolului. Căci artă numesc Sfinţii Părinţi această dumnezeiască rugăciune, pentru că precum arta nu o pot învăţa oamenii singuri, fără un dascăl, aşa nu este cu putinţă deprinderea rugăciunii lui Iisus, fără un iscusit povăţuitor”.
Pentru cei ce nu găsesc povăţuitori iscusiţi, zicea Sfântul Preacuviosul Părintele nostru Paisie:
“Dacă cineva va trăi sub ascultare, dar n-ar găsi în părintele său duhovnicesc un povăţuitor iscusit cu fapta şi experienţa în această lucrare dumnezeiască, căci în timpul de azi este mare lipsă de povăţuitori iscusiţi în rugăciunea lui Iisus, să nu cadă în deznădejde. Ci, continuând să rămână sub ascultare, în locul părintelui său duhovnicesc, să alerge la învăţătura Sfinţilor Părinţi şi de la ei să înveţe această rugăciune. Numai acela nu va simţi iubirea fierbinte pentru deprinderea rugăciunii minţii, care este cuprins de cugete pătimaşe pentru viaţa aceasta şi legat cu legăturile grijii de trup, care îndepărtează pe mulţi de împărăţia lui Dumnezeu. Iar cine voieşte să fie unit prin dragoste cu preadulcele Iisus, lepădând toate frumuseţile şi desfătările lumii, ca şi odihna trupească, nu va mai dori să aibă în viaţa aceasta nimic altceva decât să se îndeletnicească necontenit cu facerea acestei rugăciuni din paradis…”.
Aşa îşi învăţa ucenicii acest vas ales al Duhului Sfânt. Spuneau ucenicii lui că adeseori vedeau pe Cuviosul Paisie stând aproape toată noaptea cu durere de inimă lângă patul celor foarte bolnavi. Împreună suferea şi suspina cu ei, mângâindu-i cu nădejdea vindecării şi a mântuirii, dându-le nu puţină uşurare în amara lor durere.
Iată cum descrie viaţa duhovnicească din Mânăstirea Neamţ un călugăr călător, anume Teofan:
“Sărăcia lor de bunăvoie era desăvârşită. Prin chilii, în afară de icoane, cărţi şi unelte pentru lucru manual, nu mai era nimic. Călugării se distingeau mai ales prin smerenie, iar de mândrie cu totul fugeau, de ură şi de zavistie nu ştiau. Dacă se întâmpla ca cineva să jignească pe altul se grăbea numaidecât să se împace. Cel ce nu voia să ierte pe fratele care i-a greşit era alungat din mânăstire.
Mersul călugărilor era modest. La întâlnire fiecare se silea să facă el înainte închinăciune. În biserică fiecare stătea la locul ce i se hotărâse, iar vorbăria deşartă era cu desăvârşire oprită atât în biserică şi în chilii, cât şi în afară”.
Ucenicul său, Platon, spune următoarele despre Cuviosul Paisie:
“Era în el dragoste înfocată, cu care din tinereţile sale a iubit pe Domnul cu tot sufletul său. Că pe toţi îi iubea, îi încălzea cu dragostea şi râvna sa. Pentru fiecare simţea durere. Iar pe fiii săi duhovniceşti îi îmbrăţişa mai mult decât pe sufletul său. Pe tot omul ce venea la dânsul, pentru milă sufletească sau trupească, nu-l întorcea în deşert. Niciodată nu se întrista asupra cuiva, măcar de l-ar fi supărat cu ceva”.
Iar despre smerenie zicea Cuviosul Paisie: “Smerenia este temelia tuturor virtuţilor evanghelice. Ea este atât de trebuincioasă pentru mântuire, cum este respiraţia pentru viaţa omului. Toţi sfinţii prin diferite căi s-au mântuit, dar fără smerenie nimeni nu s-a mântuit şi nici nu poate să se mântuiască. De aceea, tot cel ce vrea să se mântuiască, trebuie să se socotească din toată inima înaintea lui Dumnezeu, ca cel mai de pe urmă între oameni şi pentru orice păcat să se condamne pe sine, iar nu pe alţii”.
“Iarasi aici trebuie sa spunem cateva lucruri, nu de la noi, ci de la sfintii care au trait aproape de vremurile noastre si ne-au avertizat asupra primejdiilor duhovnicesti. Noi, in vremurile acestea de mare saracie duhovniceasca, nu mai avem parte de povatuitori duhovnicesti cum erau in primele veacuri crestine, nu mai exista marii traitori in Duh, oameni care erau miscati in toate, si in cuvant si in fapta si in gand de Duhul Sfant, oameni care sa arate fara gres celorlalti calea mantuirii. Asta nu o spunem noi, o spun sfintii care au trait in vremurile noastre.
Cuviosul Paisie Velicikovski, de la Neamt a colindat tot Sf. Munte in secolul XVIII si n-a gasit un povatuitor duhovnicesc cum voia inima lui. A colindat si toata Ucraina si Moldova, l-a cunoscut pe Cuviosul Vasile de la Poiana Marului, barbat sfant, dar totusi n-a fost multumita inima lui. Cuviosul Vasile voia sa-l faca preot inainte de varsta canonica de hirotonie si, de aceea, a fugit de el.
A fugit la Sf. Munte, dar n-a gasit nici acolo un povatuitor duhovnicesc cum voia inima lui si atunci s-a retras singur si a incercat de unul singur, povatuit de cartile duhovnicesti, sa lucreze cele duhovnicesti in singuratate si stim ca, acolo, dupa cativa ani, l-a gasit Staretul Vasile de la Poiana Marului, de care fugise si i-a aratat cat de primejdios este ce face: ca s-a retras mai inainte de vreme in pustie. Si atunci a inceput sa primeasca impreuna-vietuitori si a ajuns sa stranga o obste mare in jurul lui.
Deci el s-a confruntat deja cu lipsa aceasta si deplangea lipsa aceasta in secolul XVIII.
Pentru sfințenia vieții sale, numele Cuviosului Paisie de la Neamț era cunoscut în toate țările ortodoxe, începând din Muntele Athos până în Lavra Peșterilor din Kiev și de la Mănăstirea Optina până în sihăstriile din nordul Rusiei.
Cuviosul Paisie de la Neamţ a fost cel mai iscusit stareţ al mânăstirilor româneşti din secolul XVIII până în zilele noastre. Personalitatea lui de mare stareţ s-a impus în toate ţările ortodoxe, fiind pentru toţi monahii din obştea sa părinte, dascăl, povăţuitor, duhovnic şi rugător neadormit către Dumnezeu.(codac) Apropiindu-te de obștescul sfârșit, întristare a cuprins pe toți, Sfinte Părinte Paisie și, mutându-te la cele cerești însoțit de îngeri, numărat ai fost în ceata Sfinților Părinți, lăsând cu multe lacrimi pe fiii tăi (icos)
În toamna anului 1794, îmbolnăvindu-se, și-a dat sufletul său curat în mâinile Domnului nostru Iisus Hristos în seara zilei de joi, 15 noiembrie, la vârsta de 72 de ani. A fost plâns de toată obștea celor două mănăstiri, cu schiturile lor, care numărau peste 1000 de călugări români, ruși, ucraineni, greci, bulgari. Sâmbătă, 17 noiembrie, a fost înmormântat în gropnița bisericii mari, zidită de Binecredinciosul Voievod Ștefan cel Mare și Sfânt.
Cinstitul tău mormânt, din biserica Mănăstirii Neamț, și sfintele tale moaște ne mângâie și ne ajută pe toți cu puterea rugăciunilor tale către Dumnezeu. De aceea, Sfinte Părinte Paisie, roagă-te pentru noi, ca să dobândim iertare de păcate (codac) Ca un duhovnic iscusit ai venit la noi și ca un înger în trup ai plecat la Dumnezeu, Cuvioase Părinte Paisie, lăsându-i întristați pe fiii tăi sufletești. Pentru aceasta, roagă-te înaintea Preasfintei Treimi să ne acopere de tot răul pe pământ și să ne facă moștenitori ai cereștii împărății (icos)
Fiind cinstit ca sfânt, încă din viață, ucenicii săi i-au săvârșit slujba de pomenire, rânduindu-i ca zi anuală de prăznuire 15 noiembrie. În ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, precum și în secolul al XIX-lea, ucenicii lui români au răspândit isihasmul în țările Române, iar cei slavi în peste 100 de mănăstiri din Rusia și Ucraina.
O, Cuvioase Părinte Paisie, cunună a monahismului ortodox, stareț sfânt și părinte duhovnicesc, podoabă a Bisericii și moștenitor al împărăției cerești, primește aceste smerite rugăciuni de la noi, nevrednicii fiii tăi (codac) Născut în familie preoțească, de mic ai iubit pe Hristos și ai dorit liniștea și neîncetata rugăciune (icos)
În 1988, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse l-a canonizat pe Cuviosul Paisie de la Neamț. În 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a rânduit pomenirea ca sfânt a Cuviosului Paisie de la Neamț, fiind trecut în calendar la data de 15 noiembrie. La mormântul lui de la Mănăstirea Neamț vin să se închine și să-i ceară ajutor nu numai credincioși din România, ci și din alte țări.
Cuvioase Părinte Paisie, fiu al Ucrainei și părinte duhovnicesc al Moldovei, lauda monahismului ortodox, stareț sfânt al Mănăstirii Neamț, părinte și dascăl al neîncetatei rugăciuni și povățuitor blând și smerit al cuvioșilor călugări, cu evlavie îngenunchem înaintea sfintei tale icoane și cu credință cerem să te rogi înaintea Preasfintei Treimi pentru noi păcătoșii, fiii tăi.
Ascultă rugăciunile noastre și le du la Hristos Dumnezeu și la Preasfânta Fecioară Maria. Îndepărtează ispitele cele grele de la noi și, cu rugăciunile tale, ajută-ne să biruim patimile și gândurile noastre cele rele. Învață-ne, Sfinte Părinte Paisie, să ne rugăm cu lacrimi; învață-ne să ne iubim și să slăvim neîncetat pe Dumnezeu. Alungă dintre noi furtuna ispitelor trupești și sufletești, neascultarea, mândria și tot cugetul viclean. Întărește iarăși viața duhovnicească în mănăstirile noastre și, mai ales, smerenia, ascultarea și sfânta rugăciune.
Izbăvește-ne de împuținarea credinței și împietrirea inimii și roagă-te Domnului să ne dăruiască părinți duhovnicești buni și darul sfintelor lacrimi, ca, astfel, trăind în smerenie și viață curată, să dobândim cereasca împărăție pe care ne-a făgăduit-o Hristos. Roagă-te, Cuvioase Părinte Paisie, împreună cu toți sfinții, să întărească Hristos dreapta credință în lume și viața sfântă în mănăstirile, în satele și orașele de pretutindeni.
Ajută-ne, Cuvioase Părinte Paisie să împlinim poruncile lui Hristos, și, împreună cu cetele cerești, roagă-te pentru părinții noștri ierarhi, preoți și călugări, pentru mame și copii, pentru cei care sunt în suferințe și în nevoi, pentru toți dreptcredincioșii creștini și pentru pacea Bisericii lui Hristos, ca să ne acopere de tot răul cu harul Preasfintei Treimi, Căreia I se cuvine laudă și mulțumire în vecii vecilor. Amin.
,,Apărătorule al dreptei credinţe şi lauda monahilor, Cuvioase Părinte Paisie, din pruncie iubind pe Hristos, ca un alt Avraam ai părăsit patria ta, în Muntele Athosului nevoindu-te; şi, adunând ceată de ucenici, te-ai aşezat în ţara Moldovei cea binecuvântată şi Mănăstirea Neamţului rai pământesc ai făcut-o. Pentru aceasta, împreună cu îngerii, nu înceta a te ruga lui Dumnezeu pentru sufletele noastre,, Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)