Praznicul Bunei Vestiri
Astăzi prorocia făcută de Isaia cu o sută de ani în urmă prin cuvintele: „Iată fecioara va lua în pântece şi va naşte fiu şi vor chema numele Lui Emanoil” (7,14) se împlineşte. În decursul istoriei omenirea a primit multe veşti însemnate, dar singura veste din istoria umanităţii, care a schimbat cursul ei, este vestea că Dumnezeu vine printre oameni, este cea mai frumoasă şi mai importantă veste pe care a primit-o vreodată și o primeşte astăzi din cer, de la Dumnezeu, prin îngerul Gavriil și o aflam din Evanghelia lui Luca:"Iar in a sasea luna a fost trimis ingerul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se chema Iosif, din casa lui David; iar numele fecioarei era Maria. Si intrand ingerul la ea, a zis: Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvantata esti tu intre femei. Iar ea, vazandu-l, s-a tulburat de cuvantul lui si cugeta in sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Si ingerul i-a zis: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu. Si iata vei lua in pantece si vei naste fiu si vei chema numele lui Iisus.
Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt se va chema si Domnul Dumnezeu Ii va da Lui tronul lui David, parintele Sau. Si va imparati peste casa lui Iacov in veci si imparatia Lui nu va avea sfarsit. Si a zis Maria catre inger: Cum va fi aceasta, de vreme ce eu nu stiu de barbat? Si raspunzand, ingerul i-a zis: Duhul Sfant Se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri; pentru aceea si Sfantul care Se va naste din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Si iata Elisabeta, rudenia ta, a zamislit si ea fiu la batranetea ei si aceasta este a sasea luna pentru ea, cea numita stearpa. Ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Si a zis Maria: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvantul tau! Si ingerul a plecat de la ea". Acest lucru îl sărbătorim astăzi. Oricât am încerca să căutăm în istoria umanităţii vreo alta veste care să schimbe fundamental, viaţa oamenilor, nu o vom găsi. Din păcate, nu reflectăm într-un mod profund la faptul că Dumnezeu Tatăl ne face cel mai minunat dar, trimiţându-L pe Fiul Său în lume. Fiu care îşi găseşte sălaş în trupul celei mai curate fiinţe pământeşti, Sfânta Fecioară Maria.
Sărbătoarea de astăzi, deși se numește Buna Vestire a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, este şi un praznic împărătesc al Mântuitorului Iisus Hristos, pentru că astăzi s-a întrupat om, din Fecioara Maria. Prin urmare, Cel ce a binevoit a Se întrupa pentru a noastră mântuire, Hristos, adevăratul nostru Dumnezeu, este sărbătorit în primul rând. Dar, întrucât întruparea Lui se face din Fecioara Maria, cinstim deodată cu Domnul Iisus, și pe Maica Sa, Pururea Fecioara Maria. Îngerul cel întîistătător din Cer a fost trimis să zică Născătoarei de Dumnezeu: Bucură-te! Și împreună cu glasul cel netrupesc, văzându-Te pe Tine, Doamne, Întrupat, s-a înspăimântat și i-a stat înainte(acatist)
Sfânta Biserică ne-a rânduit un popas duhovnicesc bine-venit, hrănindu-ne din viața și lumina aproape nepământene a vieții Fecioarei Maria, care, iată, acum la praznicul Blagoveșteniei, primește veste de la înger că va zămisli în pântecele ei pe Dumnezeu Cuvântul. Este cea mai veche sărbătoare închinată Născătoarei de Dumnezeu căci o găsim menționată încă din secolul al III-lea. Primii creștini o numeau „Zămislirea lui Iisus”. Despre acest lucru ne încredințează Sfântul Grigorie Taumaturgul (+270) prin cuvântarea sa rostită cu prilejul slăvitului praznic. După mai bine de patru veacuri, în Răsărit, sărbătorii i s-a dat în Răsărit numele de Buna Vestire a Sfintei Fecioare Maria, care, în primele veacuri creștine, se ținea în ajunul Botezului Domnului, la 5 ianuarie, iar din sec. al IV-lea s-a hotărât pentru respectiva zi data de 25 martie, după o veche tradiție, care învață că în această zi a adus îngerul vestea Mariei. Cum nu se poate mai adevărat căci până la Crăciun, 25 decembrie sunt exact nouă luni, perioadă în care Hristos, pe Care nu l-au încăput nici cerurile, s-a sălășluit în pântecele preacurat al Preasfintei Maici.
Buna Vestire este prima sarbatoare confirmata in documente, dintre sarbatorile Maicii Domnului. Data acestei sarbatori a variat la inceput. La inceput aceasta era doar locala si cu denumirea de sarbatoare a asteptarii Nasterii Domnului. Variatia datei de praznuire a existat in Apus pana in sec. XI, cand data de 25 martie s-a generalizat in toata lumea catolica. Numai la armeni Buna Vestire se praznuieste pe 7 aprilie, in raport cu data veche a sarbatorii Nasterii Domnului (6 ianuarie). In Rasarit insa, data de 25 martie s-a generalizat probabil indata ce Nasterea Domnului a inceput sa fie sarbatorita peste tot pe 25 decembrie, adica inca din prima jumatate a sec. al V lea.
Cine a şezut în beznă, a fost chinuit de ea şi apoi a fost scos la lumină, nu poate să nu simtă mângâiere de la faptul că vede lumina zilei, soarele cel plăcut şi toate făpturile de tot felul, pe care acesta le luminează. El nu va uita nicicând chinul de mai înainte şi nici clipa când a fost izbăvit de el. Si noi suntem, după firea noastră, în întuneric: a strălucit, oare, lumina lui Hristos în inimile noastre? Ochiul minţii noastre îl contemplă, oare, pe Dumnezeu, Cel în Treime închinat, pe Acest Soare gândit, şi toate tainele descoperite nouă despre cârmuirea şi răscumpărarea de către Dumnezeu a lumii, contemplă el, oare, Această Lumină, Ce luminează toate cele ce sunt? Ne amintim, oare, de clipa când a fost alungată bezna şi ne-a înconjurat cu strălucirea Sa Lumina Cea gândită? Cine poate să spună asta, acela să se bucure… cine nu poate, să iasă întâi din beznă, şi atunci se va bucura. Astăzi este începutul mântuirii noastre; astăzi taina ascunsă dinainte de veci este descoperită. Acest lucru se petrece atunci când Gavriil aduce Vestea cea Bună Mariei şi, când ea, la rândul ei, îi spune „Fie mie după cuvântul tău!”.
Știindu-se pe sine sfânta întru curăție, a zis lui Gavriil cu îndrăznire: Preaslăvitul tău glas cu anevoie se arată a fi primit sufletului meu; că naștere cu zămislire fără sămânță, cum îmi spui? Înțelesul cel greu de pătruns căutând Fecioara să-l înțeleagă, a grăit către cel ce slujea: Din pântece curat, cum este cu putință să Se nască Fiu, spune-mi? Iar el cu frică a zis: Bucură-te! (acatist)
Cine a gustat din bunătăţile aduse pe pământ de Domnul – adică şi această lumină a cunoştinţei, şi această libertate de legăturile păcatului, şi puterea de a face binele, şi această vindecare a rănilor inimii, şi această înfiere dumnezeiască – petrece neîncetat într-o neprefăcută bucurie cerească.Pe aceia îi vom ferici, iar celor străini de starea aceasta le vom dori să intre în bucuria Domnului pe calea cea dreaptă a gustării bunătăţilor care aduc bucuria adevărată. Nu vă amăgiţi! Bucuria duhovnicească nu este o pornire de o clipă, întâmplătoare, silită a inimii, ci este răsfrângerea stării de bucurie statornică a întregii fiinţe, ce vine mai cu seamă din legăturile ei cu Dumnezeu şi din primirea de la El a mai înainte pomenitelor bunătăţi. Ne putem încorda inima cu de-a sila spre bucurie, însă bucuria va fi azvârlită din ea îndată, ca un băţ aruncat vertical în apă. Ne putem amăgi pentru o clipă inima zugrăvindu-i bunătăţi părute, însă aceasta va fi nu bucurie, ci beţie, care se sfârşeşte de obicei printr-un mare chin. Luaţi seama, deci, şi nu vă amăgiţi. Puteti întâlni multe lumini – lumini ale cugetării deşarte, care nu sunt lumini ale cunoştinţei, ci nişte luminite asemenea celor care aproape întotdeauna plutesc deasupra trupurilor moarte.
Puterea Celui de Sus a umbrit-o atunci, spre zămislire, pe cea care nu știa de nuntă; și pântecele ei cel cu bună roadă, ca o țarină dulce, l-a arătat tuturor celor ce vor să secere mântuire. Având Fecioara primit în pântece pe Dumnezeu, a alergat la Elisabeta; iar pruncul acesteia, îndată cunoscând închinarea ei, s-a bucurat și, cu săltări în pântece (acatist)
Ziua de astazi este de fapt Praznicul Preacinstitei Nascatoare de Dumnezeu, Vestea cea Buna a Preasfintei de Dumnezeu Nascatoare. Caci ea a implinit intreaga Evanghelie a Domnului Hristos. Ea a trait in iadul vietii noastre pamantesti intr-un mod asa de neprihanit, asa de sfant incat s-a invrednicit sa nasca pe Dumnezeu si sa devina Nascatoare de Dumnezeu. Noi, oamenii, nu ne putem inchipui o slava si o cinste mai mare decat aceea ca fiinta omeneasca sa devina Nascatoare de Dumnezeu, Maica a Domnului. Ce slava, ce cinste, ce maretie! Aceasta apartine ei, singurei celei fara de pacat, pe langa Dumnezeu cea mai desavarsita in neamul omenesc, Preasfanta Maica a Domnului. Ea este intreaga intruparea tuturor Vestilor Bune ale lui Hristos. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Dumnezeu in aceasta lume. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost crestinismul in aceasta lume. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Dumnezeu cel Adevarat in aceasta lume. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Adevarul vesnic in aceasta lume. Daca nu ar fi fost ea, nu ar fi fost Evanghelia lui Hristos. De aceea ea este fara de asemanare mai slavita decat Heruvimii si Serafimii.
Când se petrece aceasta, Fiul lui Dumnezeu devine Fiu al Omului, aceasta este împlinirea întregii iconomii a lui Dumnezeu, a planului dumnezeiesc. Când Dumnezeu a început lucrarea creaţiei, El a adus întru fiinţă toate aspectele creaţiei, chemându-le întru existenţă – să fie lumină, să fie tărie, să se strângă apele; pământul să răsară verdeaţă, să fie luminători pe cer; apele şi pământul să răsară târâtoare şi fiinţe vii: să fie toate acestea. Şi au fost, şi a fost bine! Dar pentru această lucrare specială, facerea omului după chipul Său, Dumnezeu nu spune: să fie! Nu, această lucrare necesită timp, durata existenţei umane, care culminează cu Preacurata şi Pururea Fecioara Maria, şi ea este cea care, atunci când i să aduce Vestea cea Bună, spune: „Fie!“. Aşa cum spune Sfântul Nicodim: „lumea a fost făcută pentru Maria şi ea pentru Hristos”.
Prin ea, putem acum să-L întâmpinăm pe noul Adam, începutul mântuirii noastre, împlinirea iconomiei lui Dumnezeu, desăvârşită în prezenţa persoanei Domnului nostru Iisus Hristos, noul Adam, în a cărui viaţă, în a cărui carne chiar, vedem pe Duhul lui Dumnezeu lucrând, o fiinţă umană adevărată care nu mai este însufleţită doar printr-o suflare de viaţă, ci de Duhul Sfânt, şi unul care El Însuşi este chipul nevăzutului Dumnezeu, Unul în care locuieşte trupeşte plinătatea dumnezeirii.
Prin urmare, astăzi este creat un nou mod de fiinţare, nu în Adam, ci în Hristos: ordinea firii este depăşită şi vedem pe Cel Care ne arată cum este să fii Dumnezeu, nu într-un mod supra-omenesc, ci într-un mod cu totul omenesc – prin viaţa pe care o trăieşte printre noi ca om: o viaţă de slujire, o viaţă de misiune, o viaţă de jertfă, şi în cele din urmă în jertfa de sine. În slujire vedem adevărata domnie; în umilinţă, înălţarea; în jertfă, slujire; în moarte, viaţa, deşi acest nou mod de fiinţare a început cu adevărat într-un moment concret în timp, acum două mii de ani, de fapt nu a fost pur şi simplu un nou început. A fost, în schimb, descoperirea unei taine ascunse dinainte de veci. înainte fusese ascunsă de noi – dar bineînţeles că nu de Dumnezeu, pentru noul Adam a fost creat vechiul Adam la început, că firea umană a fost înzestrată cu o minte şi cu o dorinţă pentru a simţi acestea spre Hristos Nicolae Cabasila observa ca daca la crearea primului Adam, Tatal se sfatuieste cu Fiul si cu Sfantul Duh, venirea la existenta a Fiului lui Dumnezeu ca om are loc dupa obtinerea consimtamantului cu totul liber al Sfintei Fecioare. Cea care-L naste nu e folosita ca mijloc al venirii lui Lui la existenta ca Om, fara voia ei. Nicolae Cabasila ne marturiseste ca "Dumnezeu nici nu a instiintat de mai inainte pe Adam, nici nu l-a induplecat sa-si dea coasta, din care avea sa se zideasca Eva, ci lipsindu-l de simtire, i-a rapit madularul. Dar procedand la zidirea noului Adam, a instiintat-o mai inainte pe Fecioara si a asteptat credinta si invoirea ei.
Si care este aceasta buna vestire? Faptul ca Dumnezeu este cu noi. Dumnezeu vine pe pamant. “Astazi este inceputul mantuirii noastre si aratarea tainei celei din veac. Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei se face“. Asa am cantat in troparul zilei de astazi. Astazi este inceputul mantuirii mele, astazi este inceputul mantuirii noastre, al neamului meu si al lumii intregi. Si aceasta este Vestea cea buna care ne reconforteaza, care ne da directie, care ne pune din nou in matca credintei: ca Dumnezeu este cu noi. Fecioara Maria a fost in stare sa-L aduca pe pamant si sa-L faca unul dintre noi. De acum incolo numele Lui este Emanuel, Cu noi este Dumnezeu. Asa cum cantam de atat de multe ori pe perioada Postului Mare si as zice ca acest imn, Cu noi este Dumnezeu, ar trebui sa devina un soi de cantare de biruinta in casele nostre de acasa, in biserica de acasa si in biserica dintre ziduri. “Cu noi este Dumnezeu, intelegeti neamuri si va plecati, caci cu noi este Dumnezeu“.
Preasfânta Fecioară Maria a fost împodobită de Dumnezeu cu toate darurile cele duhovniceşti. Dar darul cel mai mare care i-a fost ei pricină de slavă şi de cinste negrăită a fost darul smereniei. Fără acest dar, toate celelalte daruri nu i-ar fi fost de mare folos. Smerenia a fost pricină de slavă şi de cinste Preacuratei Fecioare Maria mai mult decât toate darurile pe care le avea.
Fecioara Maria cu adevărat a fost plină de daruri, ea este comoara tuturor darurilor duhovniceşti ale Duhului Sfânt, fiindcă în dânsa se află darurile arhanghelilor şi îngerilor, ale căpeteniilor, începătoriilor, puterilor, stăpâniilor, domniilor, scaunelor, heruvimilor şi serafimilor. De aceea Sfânta Fecioară Maria este împărăteasa îngerilor, a cerului şi a pământului. Dar mai presus de toate darurile pe care le avea Fecioara, era smerenia, ea a zis către înger: „că a căutat Domnul spre smerenia roabei Sale”. Iată deci că smerenia a fost cea mai dintâi calitate pentru care Dumnezeu a ridicat-o în slavă şi cinste spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile. Smerenia a înălţat şi pe ceilalţi sfinţi de pe pământ la ceruri şi i-a împodobit Dumnezeu cu aureola nemuritoare. Cea mai mare smerenie a fost a mântuitorului Hristos : smerindu-Se pe Sine, s-a facut ascultător până la moarte. De aceea zice Sfântul Isac Sirul: „Smerenia este haina dumnezeirei”, fiindcă cu aceasta s-a îmbrăcat Dumnezeu când a voit să vină printre noi, oamenii, ca să ne mântuiască. Adică a luat firea noastră cea smerită, trup pământesc. Iar dacă vrea cineva să ştie de unde se naşte smerenia, să afle de la Sfântul Ioan Scărarul, care zice: „Smerenia se naşte din ascultarea şi tăierea voii”.
Dar pentru ce este smerenia aşa de mare şi o iubeste Dumnezeu? Pentru că numai cu ea se poate ucide păcatul cel mare, care este mândria, prin care au căzut îngerii şi apoi strămoşii noştri din rai.Dintre toate făpturile pământeşti, Sfânta Fecioară Maria a fost darul cel mai vrednic şi frumos şi cel mai iubit de Dumnezeu. Noi ne lăudăm cu un astfel de dar nepreţuit şi ne punem mare nădejde în sprijinul Sfintei Fecioare ca să fim ocrotiţi şi scăpaţi de vicleanul şarpe care vrea să înghită tot pământul cu răutatea lui. Să ne aducem aminte de Sfânta Fecioară Maria şi s-o avem ca pildă înaintea ochilor noştri. Să urmăm smerenia şi ascultarea ei de poruncile dumnezeieşti şi începand de astăzi să ne lăsăm de toate relele şi păcatele şi hotărâţi să mergem pe calea Bisericii ca să ne mântuim şi noi, ca să ajungem la locul acela fericit, la viaţa veşnică.
Pentru smerenia ei, după mărturia Sfântului Duh, Domnul „a căutat spre smerenia roabei sale” (Lc 1,48) şi a ridicat-o pe ea la atâta slavă şi cinste, spre a fi lăudată în cer de toate oştile cereşti şi pe pământ fericită de toate neamurile (Ps 40,21). Smerenia a fost cea dintâi pricină de înălţare şi slavă pentru toţi sfinţii lui Dumnezeu. Smerenia a înălţat pe Avraam şi l-a făcut pe el prieten al lui Dumnezeu şi tată al multor neamuri (Fac 18,27), căci se socotea pe sine a fi pământ şi cenuşă (Fac 41,40). Smerenia l-a înălţat pe Iosif şi l-a făcut pe el mai mare peste toată ţara Egiptului (Ieş 4,10). Smerenia l-a făcut pe Moise cel gângav la limbă povăţuitor şi legiuitor peste tot poporul lui Israil. Căci se socotea pe sine nevrednic de această slujbă şi ruga pe Dumnezeu să trimită pe altul la scoaterea lui Israil din robia Egiptului (Ieş 3,11). Smerenia a arătat pe David a fi după inima lui Dumnezeu, căci se socotea pe sine vierme şi nu om (Ps 21,6). Cu smerenia a strălucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri, marele prooroc Isaia şi mai mult decât toţi, Dumnezeiescul Ioan Botezătorul, care nu se socotea pe sine vrednic de a dezlega cureaua încălţămintei lui Hristos (Mt 3;16,17) şi care pentru adâncimea smereniei lui s-a învrednicit de a fi martorul cel mai văzător al Sfintei Treimi la Iordan. (Mt 11,11) şi de a se numi, de Însuşi Hristos, cel mai mare născut din femeie (Lc 17, 28). Iar dacă aceşti sfinţi mari ai lui Dumnezeu au arătat smerenie mare, apoi cine poate să înţeleagă câtă adâncime de smerenie a fost în inima Preasfintei Fecioare Maria, care auzind şi înţelegând de la Arhanghelul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt şi va naşte pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a înălţat cu inima sa, ci cu mare smerenie, socotindu-se pe sine o simplă roabă, a zis: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău”(Lc 1,38). Aici cu adevărat a luat plinire cuvântul Scripturii care zice: „Cine se va smeri pe sine se va înălţa” (Mt 23,12). Iar Sfântul Efrem Sirul zice: „În inima adâncă Se va înălţa Dumnezeu”.
Sfinţii Grigorie Palama şi Teofan al Niceei au văzut în smerenia Fecioarei Maria, în starea ei de nepătimire şi în supunerea faţă de voia lui Dumnezeu o întrupare desăvârşită a idealurilor monahilor. Ei au spus că Fecioara Maria este premergătoarea isihaştilor, a călugărilor care căutau liniştirea sufletului şi biruirea patimilor, iar unii autori au vorbit chiar de o viaţă isihastă a Născătoarei de Dumnezeu. Părinţii Bisericii spun că Maica Domnului ar fi locuit de la vârsta de 6 ani până la momentul Bunei Vestiri în Sfânta Sfintelor a Templului din Ierusalim, unde a fost hrănită de îngeri şi prin lucrarea harului a fost curăţită treptat de toate urmările pătimitoare ale păcatului strămoşesc. Sfântul Teofan al Niceei spune că Maica Domnului s-a unit cu Dumnezeu mai înainte ca Dumnezeu să se unească cu ea, adică mai înainte de momentul zămislirii Fiului lui Dumnezeu. Şi Sfântul Grigorie Palama acordă o importanţă atât de mare Maicii Domnului, încât spune că orice har care este împărtăşit Bisericii de către Dumnezeu nu este despărţit de Maica Domnului.
În Cartea Apocalipsei ni se spune că Dumnezeu stă la uşa inimii omului şi aşteaptă acolo să I se deschidă. Stă discret, smerit, gingaş, fără să forţeze în vreun fel libertatea noastră. Ne lasă pe noi să decidem dacă vrem să Îl primim sau nu. Acesta este Dumnezeul minunat al creştinilor. Nu forţează niciodată, pe nimeni, cu nimic. Nici măcar pentru a săvârşi binele. Îl lasă pe om să decidă. Acelaşi lucru s-a întâmplat şi cu Fecioara Maria. Dumnezeu a venit, prin Arhanghelul Gavriil, la uşa inimii ei, cerând să fie primit.Când Maica Domnului primeşte această veste, ea pune o întrebare: cum se va întâmpla lucrul acesta, cum va deveni realitate, pentru că eu nu ştiu de bărbat? Întrebarea aceasta a Fecioarei Maria nu este o nedumerire, o îndoială, precum cea a preotului Zaharia atunci când a primit vestea, de la înger, că soţia sa, Elisabeta, îl va aduce pe lume pe Sfântul Ioan Botezătorul. Maica Domnului nu s-a îndoit.
Cand Ingerul Gavriil, cel care a primit acest dar deosebit, de a se face mesagerul bucuriei, a venit la Fecioara Maria, i-a spus un cuvant foarte deosebit: Domnul este cu tine! Este un cuvant puternic in aceste momente in care noi ne simtim singuri, ne simtim izolati in casele noastre si nu putine sunt mesajele de tristete, de dor dupa ceea ce se intampla in bisericile noastre, dupa Sfanta Liturghie care inseamna prin excelenta a sta impreuna inaintea lui Dumnezeu. Comuniune, lucrare comuna, liturghia inseamna lucrare comuna. Asadar, in aceste momente in care ne simtim singuri, primul cuvant puternic pe care ni-l ofera Arhanghelul Gavriil, ca si Maicii Domnului, este: Domnul este cu tine. In ungherul tau cheama-L pe Domnul acolo si El vine pentru ca El Insusi ne spune ca cel mai intens, cel mai rapid, cel mai sigur mod prin care putem sa-L aducem pe Dumnezeu pe pamant este rugaciunea. Program de dimineata, la amiaza, seara si in orice moment pentru ca acum este mult mai mult timp la indemana noastra. In loc sa fim tot timpul conectati la ceea ce se spune in mass media, este foarte important ca o parte insemnata din acest timp sa I-l daruim lui Dumnezeu in rugaciune, si singuratatea noastra se va umple cu prezenta lui Dumnezeu, Care astazi vine pe pamant, Care astazi face inceputul mantuirii. Asadar nu te teme, Domnul este cu tine!
Arhanghelul Gavriil ii spune Fecioarei Maria si ne spune si noua: nu te teme, ca ai aflat har de la Dumnezeu! Intr-o lume in care se vorbeste foarte mult despre frica avem motive sa ne incurajam pentru ca Starea de rugaciune, Liturghia pe care noi o savarsim pentru dumneavoastra si pentru lumea intreaga, Liturghia si rugaciunile pe care noi le rostim, pe care dumneavoastra le rostiti, sunt aducatoare de harul lui Dumnezeu. Iar cand este harul lui Dumnezeu nu mai este frica, este incredere mult mai mare in ceea ce Dumnezeu lucreaza in aceste vremuri cu noi. Nu uitati, tot ceea ce ingaduie Dumnezeu este spre folosul omului, chiar daca acum nu intelegem. Acum noi vedem doar fata catre fata si realitatea este crunta, insa candva Dumnezeu ne va ajuta ca sa intelegem realitatea de deasupra. Si cand vezi realitatea panoramic, lucrurile se vad altfel si evenimentele capata noi si mai profunde intelesuri. Hristos este siguranta noastra. Omeneste vorbind, e foarte important sa tinem cont de tot ceea ce ni se spune pentru a ne protejam insa nu uitati, dincolo de orice protectie, Hristos este siguranta noastra, de aceea avem motive sa nu ne temem.
Alt cuvânt de incurajare, din Sfanta Evanghelie, este: Duhul Sfant se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri. Fecioara Maria a primit mangaierea Duhului Sfant si a primit imbratisarea Tatalui in aceasta lucrare a mantuirii, in acest inceput al mantuirii. Si noi in aceste momente avem nevoie de mangaierea Duhului care, la inceputul creatiei, se plimba deasupra apelor, imbratisa creatia si o imbratiseaza de atunci pana acum. Duhul este cel care mangaie, dar mai avem nevoie si de imbratisarea Tatalui, imbratisarea Parintelui, in bratele Parintelui nostru, pentru ca ne aruncam in bratele lui si printr-o mica mangaiere, printr-o strangere la piept, problemele si suferintele noastre ajung la liman si capatam repede mangaiere, solutii si mergeam inainte. La Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Chiar daca calculele omenesti, chiar daca previziunile sunt sumbre, nu uitati ca Dumnezeu este peste toate si ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta. Daca avem aceasta constiinta, daca avem aceasta nadejde, viata noastra incepe sa se desfasoare mult mai normal. Sa-L asezam pe Dumnezeu din nou in centrul vietii noastre, in varful ierarhiei valorilor noastre si, in felul acesta, credinta noastra se transforma intr-o incredere a copilului fata de parintele sau, avand aceasta constiinta ca la Dumnezeu nimic nu este cu neputinta si ca Dumnezeu poate sa ne scape daca noi ne intoarcem si cerem ajutorul. Intoarceti-va la Mine, Domnul ne adreseaza astazi acest cuvant, intoarceti-va la Mine si primiti mantuirea. “Daca cineva este impovarat si obosit sa vina la Mine, ca jugul Meu este usor si povara Mea este usoara”. Auzim in Apostolul de astazi pe Sfantul Pavel citandu-l pe Isaia ca asa este un parinte, el vegheaza, ingenuncheaza si nadajduieste pentru el si mai ales pentru copiii sai. “Iata, eu si pruncii pe care mi i-a dat Dumnezeu”
Maica Domnului a fost in stare sa-L aduca pe Dumnezeu jos pentru ca a iubit. Ea se afla in culmea piramidei dragostei si Sfantul Siluan Athonitul, intr-unul din capitolele sale, vorbeste despre modul in care Maica Domnului iubeste si mai ales modul in care Maica Domnului sufera. Si el spune asa, ca suferinta este direct proportionala cu dragostea. Cu cat iubesti mai mult cu atat suferi mai mult. Si adauga: Maica Domnului a iubit cel mai mult in aceasta lume si, in consecinta, a suferit cel mai mult in aceasta lume. Faptul ca a rezistat langa cruce, continua el, se datoreaza harului lui Dumnezeu care a insotit-o si i-a dat putere in asa fel incat sa vada si bucuria Invierii. Nu uitam: prin Cruce vine bucuria la toata lumea, asa cantam in fiecare duminica. Dar Crucea, nici Ea si nici noi nu o putem purta decat atunci cand Dumnezeu este cu noi, cand harul Duhului Sfant ne invaluie. Altminteri suferinta nu are nici un sens, ne poate duce doar la o stare de deznadejde. Insa faptul ca avem aceasta certitudine, ca Dumnezeu este cu noi, si o avem pe Maica Domnului, mama a intregii lumi, ne da curaj in acest sens.
Ce frumos spune s-a spus în Acatistul Bunei Vestiri despre Maica Domnului: Cea prin care răsare bucuria, cea prin care piere blestemul, chemarea lui Adam celui căzut, izbăvirea lacrimilor Evei , înălțime, întru care anevoie se suie gândurile omenești , adâncime, care nu te poți vedea lesne cu ochii îngerești, scaunul Împăratului, purțătoarea Celui ce poartă toate, steaua, care arăți Soarele, pântecele dumnezeieștii întrupări, cea prin care se înnoiește făptura cea prin care Prunc Se face Făcătorul , tăinuitoarea sfatului celui nespus, încredințarea celor ce au trebuință de tăcere începătura minunilor lui Hristos, capul poruncilor Lui, scara Cerului, pe care S-a pogorât Dumnezeu, pod care-i treci la Cer pe cei de pe pământ, minune, care de îngeri ești mult slăvită, ceea ce ești rană de mult plâns a diavolilor, ceea ce ai născut Lumina cea neapusă, ceea ce n-ai învățat pe nimeni în ce chip s-a petrecut, ceea ce covârșești mintea celor înțelepți, ceea ce luminezi gândurile celor credincioși, vița mlădiței celei ne-veștejite Bucură-te, câștigarea rodului celui fără de moarte, ceea ce ai lucrat pe Lucrătorul iubirii de oameni, ceea ce ai născut pe Săditorul vieții noastre, brazdă care ai crescut înmulțirea milelor, masă care porți îndestularea milostivilor, ceea ce înflorești Raiul desfătării, ceea ce gătești adăpostire sufletelor, tămâia rugăciunii celei primate, curăția a toată lumea, voia cea bună a lui Dumnezeu către noi, cei muritori, îndrăznirea celor muritori către Dumnezeu, Mireasă, pururea Fecioară!
Venirea lui Dumnezeu în lume şi între oameni prin Întruparea Fiului Său este chipul cel mai înalt al iubirii Preasfintei Treimi faţă de neamul omenesc. Dar şi omenirea a înaintat spre această unire cu Dumnezeu printr-o îndelungată pregătire sfinţitoare. Multe veacuri au trecut în această progresivă purificare de toate căderile în păcat pentru ca umanitatea să rodească o făptură, a cărei voinţă să se unească în chip desăvârşit cu voia dumnezeiască în vederea realizării mântuirii, o fiinţă vrednică de a fi sălaş al Celui Preaînalt. Lanţul generaţiilor prezentat în Evanghelia după Luca (3, 23-38) reprezintă şi continuitatea nădejdii mântuirii şi a apropierii succesive de Dumnezeu a omenirii prin strămoşii după trup ai lui Hristos.
„Pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile şi cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenţei. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată şi rânduită unirea mărginitului şi a nemărginitului, a măsuratului şi a nemăsuratului, a Creatorului şi a creaturii, a stabilităţii şi a mişcării. Iar această taină s-a arătat în Hristos, Care S-a arătat în zilele mai de pe urmă, aducând prin ea împlinirea hotărârii de mai înainte a lui Dumnezeu.” (Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Maria, prunca de trei ani, rodul rugăciunii şi răbdării părinţilor ei înaintaţi în vârstă şi în sfinţenie – Drepţii Ioachim şi Ana, a fost oferită lui Dumnezeu cu toată inima şi mulţumirea pentru a sluji la templul Lui din Ierusalim. Prin vieţuirea ei sfântă, prin frumuseţea virtuţilor care îi împodobeau sufletul şi trupul, Curata Fecioară a agonisit în chip deplin harul lui Dumnezeu. Iar după 12 ani, „la plinirea vremii” Sfântul Arhanghel Gavriil a fost trimis de la Dumnezeu să-i aducă închinăciunea şi cea mai binecuvântată, îmbucurătoare şi dorită vestire din câte a primit vreodată neamul omenesc, Întruparea Fiului lui Dumnezeu: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de har, Domnul este cu tine.” (Lc 1,28). Arhanghelul Gavriil îi vesteşte „taina cea din veac ascunsă”, şi necuprinsă de vreo cugetare omenească sau îngerească. Iar răspunsul Fecioarei Maria „Fie mie după cuvântul tău” face roditoare Buna Vestire a îngerului „Şi Cuvântul S-a făcut trup” (In 1,14). Preacurata Fecioară se oferă pe ea însăşi nu doar cu trupul ci şi cu mintea, voinţa şi toate cele care dau măsura omului întreg, deplin, astfel încât rolul ei în iconomia Întrupării este unul activ şi lucrătorm, minunea Întrupării Fiului lui Dumnezeu este lucrarea comună a tuturor Persoanelor Preasfintei Treimi şi a Fecioarei Maria, astfel că Tatăl o umbreşte cu puterea Sa, Duhul pogoară peste ea, iar Fiul vine în trup omenesc prin voinţa şi credinţa Preacuratei Fecioare.
Iconografia Bunei Vestiri se sprijină atât pe relatarea evanghelică propriu-zisă, purtând şi influenţa unor scrieri apocrife, precum Protoevanghelia lui Iacob şi cea a lui Pseudo-Matei cât şi pe interpretarea ei imnografică. Strofele Acatistului şi Cântările de la Vecernia şi de la Utrenia Praznicului Bunei Vestiri sunt organizate sub forma unui dialog între Înger şi Fecioară marcat de tensiunea spirituală a alegerii care avea să aducă mântuirea omenirii. De obicei, în reprezentările iconografice ale Bunei Vestiri se pune accentul pe unul din cele trei momente ale evenimentului: închinarea şi vestirea îngerului, temerile, mirarea şi reticenţa iniţială a Fecioarei Maria, consimţământul ei final.
În partea superioară a icoanei, la mijloc, se află un semicerc delimitat cromatic în tonuri de gri-albăstrui, în degradé, reprezentare iconografică tradiţională a bolţii cereşti şi, totodată, a Sfintei Treimi, de unde izvorăşte o rază de lumină, simbol discret al harului Duhului Sfânt, care se îndreaptă spre capul Maicii Domnului. Uneori în cadrul acestei raze, este reprezentat un cerc în care este redată silueta unui porumbel, ca marcă generică a Duhului Sfânt. Însă Duhul Sfânt, nevăzut în Fiinţa şi în Ipostasul Său, Se arată numai prin lucrările Sale în diferite chipuri: la Botez sub chipul porumbelului, la Schimbarea la Faţă „ca un nor”, la Cincizecime sub forma limbilor de foc. Porumbelul este, aşadar, doar unul din chipurile sub care Duhul Sfânt S-a arătat, şi numai într-un anumit moment al iconomiei divine, anume Botezului Domnului. Nu este specificat în relatarea evanghelică, chipul sub care Duhul Sfânt Se manifestă în momentul Bunei Vestiri, de aceea includerea în compoziţie a porumbelului este nejustificată şi forţată din punct de vedere teologic. Când a intrat arhanghelul în casa lui Iosif, s-a închinat Sfintei Fecioare, zicându-i: „Bucură-te, ceea ce eşti plină de Har, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei. Când a auzit Fecioara, s-a tulburat şi stă nemişcată cugetând întru sine: „Oare ce să fie aceasta? Iar îngerul Domnului, văzând-o pe ea tulburată, i-a liniştit sufletul zicându-i: „Nu te teme, Marie, căci ai aflat har la Dumnezeu, şi iată vei lua în pântece şi vei naşte fiu şi vei chema numele lui Iisus, acesta va fi mare şi Fiul Celui Preaînalt, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Fecioara Maria, aducându-şi aminte cum a înşelat şarpele pe Eva, se gândea şi zicea întru sine: „Văd chipul tău ca al unui om, graiul şi portul tău sunt din lumea veşniciei, mie îmi spui lucruri mari şi minunate pe care nu le pricep. Tu zici că Dumnezeu se va sălăşlui în mine. Cum poate sa încapă în mine Dumnezeu, Acela care a făcut cerul şi pământul şi nu-l poate încăpea tot universul?” Iar arhanghelul, voind a-i lămuri minunea cea mai presus de fire, i-a spus că la Dumnezeu toate sunt cu putinţă şi i-a adus aminte de multele minuni pe care le făcuse Dumnezeu, pe care Fecioara le citise în Sfânta Scriptură cât a stat în templu. I-a adus aminte de toiagul lui Aaron care fusese uscat şi care apoi a înverzit şi înflorit. I-a adus aminte de Sara, femeia lui Avraam, care, fiind batrână şi stearpă, a născut la bătrâneţe pe Isaac. I-a adus aminte de sfânta Ana, mama ei, care a născut-o tot aşa la bătrâneţe. Şi ca s-o încredinţeze mai bine, i-a vorbit de o minune petrecută de curând: „Iată, Marie, şi verişoara ta Elisabeta fiind stearpă se află acum însărcinată în luna a şasea, du-te la ea şi te vei convinge de cuvintele mele!
Numele de Gavriil provine din ebraică însemnând „Dumnezeu este puternic”. În Proloagele de la Ohrida mai este tâlcuit şi ca „Omul-Dumnezeu”, sugestie a naturilor divină şi umană ale Celui care avea să Se nască din Preacurata Fecioară. Arhanghelul poartă tunică şi himation. Veşmintele sale par uşoare, aeriene, potrivite firii sale netrupeşti. El se reprezintă venind din partea stângă într-o mişcare dinamică, fiind reprezentat ca şi cum tocmai ar fi coborât din cer, nu s-ar fi oprit încă din zbor, deşi stă pe pământ. Picioarele sale sunt redate într-o fandare, într-o păşire enormă, menită să sugereze spontaneitatea pătrunderii sale în încăperea în care se afla Fecioara şi natura intempestivă a mesajului divin. Uneori o aripă este ridicată se află încă în cer, tot un simbol al mesagerului netrupesc. Acesta s-a transmis şi în slujbă, când diaconul (corespondent pământesc al îngerului, după tâlcuirea Sfântului Ioan Gură de Aur) repetă simbolic acest gest, ridicându-şi orarul cu mâna dreaptă, de fiecare dată când îi cheamă pe credincioşi la rugăciune. Dar, în vreme ce la Buna Vestire, zborul îngerului este din cer spre pământ, în slujba dumnezeiască, diaconul îi invită pe credincioşi să se înalţe împreună cu el în rugăciune. În mâna stângă ţine un toiag, simbol al autorităţii dumnezeieşti în timp ce mâna dreaptă, cu o mişcare puternică se întinde către Fecioara Maria, binecuvântându-o. Gestul este şi reprezentarea iconografică a mesajului transmis. Înfăţişarea lui este aceea a unui slujitor plin de râvnă, credincios în împlinirea misiunii pe care i-a încredinţat-o Stăpânul său. Privirea ochilor săi mari şi gestul mâinii, reţinut şi respectuos, sunt îndreptate către Fecioara Maria. Expresia chipului este solemnă, bărbătească, dar smerită. Înclinarea capului îngerului, pe de o parte arată faptul că el nu vorbeşte de la sine, ci este vestitorul voii lui Dumnezeu, iar pe de altă parte indică statutul celei care prin al său răspuns avea să devină „mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”.
Maica Domnului Este reprezentată, fie aşezată, evidenţiind superioritatea ei asupra îngerului, fie stând în picioare, „parcă aşteptând porunca împăratului”, în faţa unui tron cu baldachin. Veşmintele sale lungi îi lasă doar faţa, gâtul şi mâinile descoperite. Maforionul de culoare roşie simbolizează natura umană, pământescul, materia, în timp ce tunica albastră trimite simbolic către natura divină a Celui pe Care-L va primi şi purta în pântece. Pe fruntea şi umerii veşmântului Fecioarei se găsesc cele trei stele cu opt colţuri, simbolizând pururea fecioria Maicii Domnului (înainte, în timpul şi după Naşterea Domnului). Îşi pleacă uşor capul către arhanghel într-o mişcare plină de graţie şi smerenie, însă chipul şi atitudinea ei exprimă, totodată mirare şi prudenţă. Fecioara Maria este reticentă şi nu primeşte deîndată minunata vestire din lumea cerească, ci pomeneşte numaidecît legea naturală: „Cum va fi mie aceasta de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?” Icoana redă acest aspect prin gestul mâinii ei, pe care o ţine în dreapta pieptului, cu palma întoarsă înafară, semn al uimirii şi al neacceptării. Ea îşi îndreaptă mâna spre arhanghel, cerându-i răspuns la îndoielile care o asaltează, dar în acelaşi timp, plecându-şi capul, îşi exprimă supunerea şi consimţirea. Prin aceasta se indică faptul că acceptarea Preacuratei Fecioare Maria nu este o consimţire pasivă, o resemnare, ci o supunere activă a sa faţă de voia lui Dumnezeu, o participare voluntară şi liberă a Maicii Domnului şi, prin persoana ei, a tuturor făpturilor la lucrarea mântuirii. În mâna stângă ţine un fus ori, mai rar, un sul sau o batistă. Potrivit Tradiţiei ea ţesea din lână stacojie perdeaua Templului. Templul şi baldachinul. Planul secund al icoanei sugerează prin câteva clădiri, oraşul Ierusalim, însă principala arhitectură a reprezentării semnifică ori casa în care locuia Fecioara la vremea vestirii Arhanghelului, ori simbolul Templului sau al Cortului sfânt, pentru că Maica Domnului avea să devină „templu al Dumnezeului cel viu”, iar stâlpul atât de proeminent al baldachinului în care şade trimite simbolic către „stâlpul şi temelia adevărului” care este Biserica.
Cuvântul de umilinţă şi de supunere desăvârşită al Sfintei Fecioare Maria, ne-a adus mântuirea. Ea a zdrobit capul şarpelui celui vechi şi a lucrat la mântuirea lumii, ea a veselit cerul şi a făcut să salte de bucurie pământul. Prin ea, neamul omenesc cel osândit la întuneric şi la moarte, a văzut lumină mare şi i s-a dat viaţa cea adevărată, deschizându-i porţile raiului. Dacă Adam a fost capul omenirii celei vechi, Domnul Hristos este începutul omenirii celei noi. Dumnezeu, ca să facă pe cel dintâi om, a luat pământ şi, suflând în el duh de viaţă, a creat pe Adam primul om, omul cel vechi. Iar ca să facă pe omul cel nou Dumnezeu a luat o picătură de sânge din omenirea aceasta pe care trebuia s-o curăţească, s-o reînnoiască şi s-o împreune cu viaţa dumnezeiască. De această picătură de sânge s-a servit, pentru ca să formeze, fără ajutorul omului, în pântecele Fecioarei celei curate, pe omul cel nou, pe modelul cel vrednic de urmat, pe Iisus Hristos. Iar pentru aceasta trebuia consimţământul Fecioarei, adică trebuia un contract, un fel de căsătorie duhovnicească, între Creator şi creatură, între Fiul lui Dumnezeu şi natura omenească, reprezentată prin Sfânta Fecioară Maria, care trebuia să nască pe Cuvântul lui Dumnezeu.
Iată motivul pentru care Dumnezeu a trimis pe arhanghelul Gavriil la această Fecioară; n-a fost trimis la Roma, la fecioarele împăraţilor, nici la Atena, la fiicele învăţatilor lumii de atunci, n-a fost trimis la vreo împarateasă puternică sau vreo prinţesă plină de frumuseţe trupească; ci a fost trimis în oraşul Nazareth din Galileea, la o fecioară smerită din neamul împăratului David, care era logodită cu un batrân de optzeci de ani, numit Iosif, tot din acelaşi neam al lui David. Cu adevărat, astăzi este zi de mare bucurie, căci prin arhanghelul Gavriil ni s-a adus bucurie la toată lumea. El a fericit-o pe Fecioara Maria spunându-i mai întâi: „Bucură-te! şi apoi: „Ceea ce eşti mai cinstită, ceea ce eşti plină de dar, că prin tine vine bucuria la toată lumea şi se risipeşte întunericul.
Vălul roşu, din icoana Raza Sfântului Duh străbate, înainte de a ajunge deasupra creştetului Fecioarei, un văl roşu, purpuriu, care atârnă peste baldachinul tronului în care şade Fecioara. Departe de a însemna doar un acoperământ de felul celor care protejau de căldură locuinţele în vremea aceea, rostul acestui văl primeşte un înţeles aparte în contextul acestui eveniment. Este, de fapt acoperământul, adăpostul trupesc, pe care Fecioara Maria îl oferă Fiului lui Dumnezeu, după cum spune Sfântului Andrei Criteanul în Canonul cel Mare: „Ca din porfiră s-a ţesut trupul lui Emmanuel înlăuntru în pântecele tău, Preacurată, ceea ce eşti porfiră înţelegătoare.”. Astfel, ţeserea purpurii pentru perdeaua templului din Ierusalim prefigurează şi indică urzirea lăuntrică a trupului lui Hristos ce se săvârşea în pântecele Fecioarei, prin lucrarea Duhului Sfânt, din momentul consimţirii acesteia, ea însăşi devenind prin aceasta templul viu şi lăcaşul de sălăşluire a Domnului Întrupat. Purpura simbolizează carnea, trupul omenesc pe care îl va lua Hristos din Fecioara. Purpura deţine un simbolism aparte în lumea bizantină. Împărătesele dădeau naştere pruncilor în camera purpurie a palatului, motiv pentru care aceştia erau numiţi „porfirogeneţi”.
Cutiuţa de lucru. La poalele scenei, pe pragul icoanei este strecurată un fel de cutie care nu este altceva decât cutia de lucru a Maicii Domnului. Prezenţa acestui obiect modest al universului casnic sugerează hărnicia sau, mai bine zis, trezvia lucrătoare a Preacuratei prin care se explică atitudinea duhovnicească a sa, în momentul întâlnirii cu Arhanghelul. În toată asceza creştină a Părinţilor pustiei, rucodelia sau lucrul mâinilor are o deosebită importanţă prin faptul că întreţine starea de veghe, sporind virtutea trezviei care ascute discernământul duhovnicesc.
Minunea Întrupării mai presus de fire a Fiului lui Dumnezeu reprezintă începutul restaurării creaţiei din blestemul şi din moartea păcatului. Ea este prima minune a Mântuitorului Hristos, şi izvorul de înţelegeri duhovniceşti ale Proniei lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii. Sensul fundamental al evenimentului Întrupării Mântuitorului este sinergia (conlucrarea) lui Dumnezeu şi a făpturii Sale pentru mântuire, convergenţa între voia lui Dumnezeu şi mişcarea curată (de orice păcat) a firii omeneşti. Din clipa lui „Fie mie după cuvântul tău.” firea divină şi firea umană s-au unit ipostatic în Persoana lui Iisus Hristos, iar Preacurata Fecioară Maria fost curăţită de păcatul strămoşesc şi personal, şi a devenit Maica Domnului, Născătoare de Dumnezeu. Lumina înţelegătoare a Praznicului Bunei Vestiri ne arată că această zi s-ar cuveni a fi numită drept adevărata zi a Femeii, iar icoana ei s-ar cuveni să se impună conştiinţei creştine ca supremă reprezentare a fecioriei, a feminităţii şi a maternităţii împlinite deplin în Maica Domnului.
Vrând Simeon să se mute din veacul acesta înșelător, Te-ai dat lui ca un prunc, dar Te-ai făcut cunoscut lui și ca Dumnezeu desăvârșit. Pentru aceea s-a mirat de înțelepciunea Ta cea nespusă. Arătat-a făptură nouă arătându-Se Făcătorul nouă, celor ce suntem făcuți de Dânsul, răsărind din pântecele cel fără de sămânță și păzindu-l întreg, precum a fost.(acatist)
Nu uitam ca la poalele crucii Domnul Hristos, incredintandu-l pe Ioan Fecioarei Mariei, a incredintat prin el intreaga lume Mamei sale si din acel moment ea a devenit Maicuta intregii lumi. Nu putine sunt cantarile pioase in care spunem acest lucru ca Ea este Maica cerului, nadejdea poporului, Maicuta sfanta care ne ocroteste si pe noi. Maica Domnului s-a imbracat dintru inceput cu camasa Vinerii celei mari, de aceea orice rugaciune pe care o adresam Ei este puternica, pentru ca stie ce inseamna suferinta. In momentul in care a ajuns la Templu cu Pruncul Iisus, Dreptul Simeon i-a facut aceasta proorocie: prin sufletul tau va trece sabie. Suferinta Maicii Domnului a fost mare, cea mai mare in aceasta lume si de aceea ea stie ce inseamna suferinta si stie sa imbratiseze. Si mai adaug acest lucru: sunt foarte multe icoane ale Maicii Domnului, din vechime, peste tot dar mai ales la noi aici, in Transilvania. Si imi aduc aminte si am la mare evlavie icoana Maicii indurerate, specifica acestei zone, in care apare reprezentata Maica Domnului alaturi de Crucea Domnului Hristos, pentru ca poporul roman a trait aceasta suferinta si intelegand ca Maica Domnului este cea care ne ocroteste in suferinta, si-au luat-o drept ocrotitoare, mangaietoare, acoperitoare. Maica Domnului, Maica Cerului, nadejdea poporului.
Văzând naștere minunată, să ne înstrăinăm de lume, mutându-ne mintea la Cer; că pentru aceasta Preaînaltul Dumnezeu pe pământ S-a arătat Om smerit. Cu totul a fost între cei de jos, iar de cei de Sus nicicum nu S-a depărtat Cuvântul cel necuprins; că dumnezeiască pogorâre a fost, iar nu mutare din loc, și naștere din Fecioară primitoare de Dumnezeu (acatist)
Bunavestire este orice moment crucial din viața noastră. Este acel moment de răscruce, când Dumnezeu ne vorbește prin oameni sau prin împrejurări și ne înfățișează alegeri majore, grave, pe care le avem de făcut în viața noastră. Ferice de cel care poate spune lui Dumnezeu, așa cum a spus Maica Domnului, “Iată roaba” sau “Iată robul Domnului, fie mie după voia Ta”. Ferice, pentru că printr-un astfel de răspuns, vom avea parte cu toții de viața și harul lui Dumnezeu. Sunt de plâns, sunt de compătimit cei care, neînțelegând, sau nevoind, întorc privirea și îi spun îngerului și lui Dumnezeu să se ducă de la ei.
Dacă refuzăm Bunavestire, dăm afară din casa și din viața noastră îngerul și îi spunem “nu” lui Dumnezeu. Știm că Maica Domnului a răspuns Arhanghelului Gavriil: „Fie mie după cuvântul tău”. A primit binecuvântarea și, totodată, porunca Domnului și a acceptat voia Lui. Această deschidere, receptivitate, încredere a Sfintei Fecioare în Dumnezeu a făcut posibilă lucrarea Întrupării. Bunavestire nu este posibilă fără participarea vie, intenționată, conștientă a Maicii Domnului. Vedem cu câtă discreție și delicatețe procedează Dumnezeu, cu câtă grijă de a nu-i încălca libertatea se înfățișează înaintea unei tinere fecioare, care nu devine un „instrument” al acestui eveniment mântuitor, ci devine împreună-lucrătoare cu Dumnezeu. Face ascultare, însă în acest sens profund de libertate și încredere, nu într-un sens de obediență oarbă.
Binevesteşte, pământule, bucurie mare, lăudaţi, ceruri, slava lui Dumnezeu (cântarea a 9-a din Canonul Bunei Vestiri). Ce bucurie i se porunceşte pământului să binevestească? Bucuria mântuirii în Domnul Iisus Hristos. Tot pământul era în doliu adânc, şi deşi aştepta cu încredinţare, însă vreme foarte îndelungată n-a văzut izbavire. In cele din urmă, vestea cea bună a fost adusă din Cer, vestită pe tot pamantul şi primită cu bucurie. Aşadar binevesteşte, pământule, această mare bucurie a ta. Apropiindu-se de pământ, Cerurile vedeau doar plângere, amărăciune şi tanguire. Iată că s-a luminat însă faţa tânguitorului pământ, şi întrucât chipul desavarsirii acesteia a arătat în toată deplinătatea nemărginitele desăvârşiri ale lui Dumnezeu, cum să se înfrâneze cerurile de la a lăuda această slavă dumnezeiască? Lăudaţi, deci, ceruri, slava lui Dumnezeu. Cerurile, ce sunt poftite să laude slava lui Dumnezeu, sunt lumea îngerească, iar pamantul căruia i se porunceşte să binevestească bucurie mare sunt oamenii… Ingerilor ce să li se mai amintească de lăudarea lui Dumnezeu când ei si asa strigă cu glasuri necurmate: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Dumnezeu Savaot?
Măreşte, sufletul meu, pe Domnul, si s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu (Lc.1,46-47). Prin ce cântări pline de încântare trebuie să-şi reverse acum bucuria sufletul care cunoaşte şi Invierea, şi Inălţarea, şi Pogorârea Sfântului Duh, temeiul şi proslăvirea Bisericii lui Dumnezeu pe pământ şi sălăşluirea în ceruri a Bisericii celor întâi-născuţi! Judecând după aceasta, n-ar trebui să fie printre noi oameni ce nu se bucură – iar dacă aşa stau lucrurile, ce să ni se mai spună: „Bucuraţi-vă!”? Cine se bucură, se bucură oricum, fie că-i aminteşti de bucurie, fie că nu-i aminteşti; deopotrivă, cel ce n-are bucurie în suflet nu se va bucura, oricât i-ai spune tu să se bucure. Să dăm mulţumită Domnului! „Gustaţi, oamenilor, din bunătăţile aduse de Domnul pe pământ, şi se va bucura inima voastră, şi bucuria voastră nimeni nu o va mai lua de la voi”.
Apărătoare Doamnă, pentru biruință, mulțumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem ție, Născătoare de Dumnezeu, noi, robii tăi. Ci, ca aceea ce ai stăpânire nebiruită, izbăvește-ne din toate nevoile, ca să strigăm ție: Bucură-te, Mireasă, pururea Fecioară! Amin (postat pe fb de ioan monahul)