Potolirea Furtunii
Ne petrecem noaptea la un hotel din Tiberias.Facem 10 minute cu autocarul pâna în apropierea micutului port. Ajungem la Marea Tiberiadei, din depresiunea tectonica a Iordanului. Ținutul deluros din preajma acestui bazin este mai putin populat decat zona de tarm al Marii Mediterane. În trecut însă, aici au existat orașe înfloritoare care întrețineau schimburi comerciale cu aproape întreaga lume cunoscută la vremea respectivă. Pe malurile lacului, se intersectau principalele artere comerciale de transport ale Orientului Apropiat. Nu este de mirare că unele dintre așezările antice au ajuns să fie menționate în Sfanta Evanghelie. Gadar, Ghergheseni, Magdala localitatea pescareasca unde a trait Maria Magdalena, Bethsaida, Cpernaum. Până în ziua de astăzi, dintre ele a supraviețuit numai Tiberias.Bethsaida, aflata pe coasta Marii Galileii, este un loc plin de istorie. Aici, se crede ca Iisus Hristos a vindecat un orb, conform Evangheliei. La Bethsaida s-a descoperit un artefact legat de Cleopatra si Marc Antoniu, o veche moneda extrem de rara care are gravate portretele celor doi pe fetele ei. Numele apare in Noul Testament ca fiind leaganul unei comunitati crestine, pe care apostolul Pavel a vizitat-o.
Evanghelia pe care ne-o citește parintele Cristian pe puntea corabiei și cuvântul de învatătură ne invată: Priviți la marea vietii acesteia, avem Corabie Biserica Domnului nostru Iisus Hristos si suftetul va fii linistit. Oare Mantuitorul nu putea de la inceput sa potolesca vantul? Putea, din moment ce, relateaza evanghelistul, urcandu-se cu ei in corabie, vantul s-a potolit. Dar sensul acestei lectii de viata duhovnicesca e altul: este al lui Dumnezeu sa ia valurile, dar tot al Lui este si sa intaresca in a le suporta si in a nu te scufunda in vreme de furtuna. Or, corabia, cuprinsa de liniste prin venirea Lui, este Biserica, comuniunea celor ce marturisesc: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu.
Fara Hristos Biserica e in primejdie, iar iesirea din ea este moarte sigura. Cu El, valurile se linistesc, iar mersul pe furtuna acesti vieti este fara primejdie cat timp e ascultare si binecuvantare. Aceasta este de altfel si misiunea Bisericii: sa aduca pacea lui Hristos. Vietile noastre nu sunt scutite de furtuna. Hristos ne cheama insa sa mergem ignorand valurile, cu puterea Lui. Iar cand nu mai putem, obositi si impovarati, ne sprijina. Spre eternitate...
Toți creștini rețin insa lacul Ghenezaret (Genezareth) din: Umblarea pe mare la Evanghelia Duminicii a 9-a după Rusalii din calendarul Bisericii ortodoxe (de la Sfântul Evanghelist Matei, capitolul 14, 22-34): „În vremea aceea a silit Iisus pe ucenicii Săi ca să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui, pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. După ce a dat drumul mulţimilor, Iisus s-a suit în munte să se roage, în singurătate; şi când s-a înserat, era singur acolo...
... Suntem în corabie și pornim în căutarea Dumnezeului pierdut...În pelerinaj avem șansa de a ne spovedi mai des. Pacatul și lucrarea diavolului se îndreaptă spre cei care se străduiesc să tină aproape de Hristos... Rezultatul păcatului este deamăgirea... Nu ne mai lăsăm amăgiţi. Gingăşia iubirii divine alungă grosolănia. Înfrânarea ţine de iubire, iar iubirea cere o nevoinţă. Sarcina noastră este de a curăţa chipul lui Dumnezeu cel întunecat de păcat. Decizia: Aşteptăm învierea morţilor, pregătindu-ne. Ne va fi împărtăşită veşnicia... Reacţia păcătosului nu este ascunderea greşelii, ci implorarea iertării. Păcatul nu trebuie justificat, ci părăsit. Prin fiecare neascultare, pierdem harul. Cine şi-a pus nădejdea în Dumnezeu şi a fost ruşinat? Şi cine a deznădăjduit şi s-a mântuit? De omul care nădăjduieşte, diavolul se teme, fiindcă ştie din experienţă cât de milostiv este Dumnezeul nostru. Dacă copilul care nădăjduieşte în tatăl său niciodată nu se va înşela în aşteptarea sa, cu atât mai mult cel care nădăjduieşte în Părintele părinţilor, Domnul nostru Iisus Hristos a Cărui dragoste nu se aseamănă cu nici o altă dragoste şi este departe precum cerul de adânc.
Dacă cineva va cădea de mii de ori în păcate de moarte, dar se sileşte pe cât poate să se pocăiască, de vreme ce nădăjduieşte, niciodată nu va fi ruşinat. Dumnezeu cunoaşte cât de slabă este firea noastră. De unde va găsi lutul puterea de a ţine presiunea apei, dacă Dumnezeu nu-l va arde cu Harul Sfântului Duh? Cunoaşte foarte bine, că de îndată ce ne lasă, cădem şi ne pierdem. Pentru aceasta nu lasă ca să fim ispitiţi atât cât vrea diavolul. Dacă ne-ar fi lăsat, pe toţi ne-ar fi aruncat în iad, dar Bunul Dumnezeu îl împiedică şi-l lasă atât cât poate răbda fiecare suflet. Oricât de răniţi am fi în luptă, să nu ne pierdem curajul, ci să ne îngrijim de rănile noastre şi să continuăm lupta. Iar Dumnezeu văzând osteneala noastră şi mica noastră dorinţă de a ne mântui, ne va da biruinţa.
Evanghelia ne spune că: Era seară şi s-a făcut noapte. Pe mare s-a iscat furtună. Corabia era în mijlocul mării şi în mijlocul nopţii. Ucenicii îngrijoraţi, dacă nu chiar speriaţi, se gândeau la Iisus. Când erau mai bântuiţi de groază, iată văd pe Domnul umblând pe mare şi apropiindu-Se de ei. Pe ei nu-i părăsise. Lăsăm descrierea faptelor concrete şi trecem la semnificaţia lor.
...Pierde harul cel ce nu vrea să se smerească. Pierde Raiul cel ce nu vrea să se pocăiască, ci îşi justifică răutatea. Hristos striveşte puterea iadului, zdrobeşte moartea. Dumnezeu aşteaptă, omul să nu amâne. Suntem siguri de existenţa iertării. Esenţa Evangheliei este proclamarea iertării păcatelor. Îndrazniți puțin credincioșilor, drumul către fericire este cel al iertării. Dumnezeu dăruieşte bucurie întristării noastre.
Ne mântuim nedefavorizând pe alţii. „Tu nu vei rezista!” este doar o viclenie a diavolului. Medicii mă sfatuiseră să nu merg în acest pelerinaj, dar cine este doctorul sufetelor și trupurilor noastre, nimeni altul decăt Iisus, Fiul lui Dumnezeu. De aceia nu ne gândim să rezistăm singuri, ci împreună cu Dumnezeu. Ne unim în fapta bună, ne punem credinţa în mişcare, pelerinajul este urcuș spre cer. Dumnezeu vrea să ne vadă credinţa lucrând. Păcătuim singuri, dar ne mântuim împreună. Doamne, milostiveşte-te spre noi, neputincioşii. Nu trece cu vederea lacrimile noastre. Înoată împreună cu noi!
Mare rău este a-şi pierde luptătorul curajul în luptă, fiindcă vrăjmaşul se năpusteşte îndată cu furie pentru a-l birui. De aceea, bunule crestin, să dai curaj sufletului tău şi să nădăjduieşti. Să spui: „Mai bine să mor în luptă pentru slava lui Dumnezeu, decât să-L întristez prin părăsirea luptei împotriva diavolului”. Îndoiala ne face să gândim ca Hristos este o nălucire,, A venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat,, Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci câte unul începe să creada: ,,Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino”. Pornim, dar valurile materialului ne fac să nu mai fim cu Domnul si ne afundam în pacat ,, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!, iar El l-a luat de mâna, a mers cu el pe valuri și l-a dus în Biserica Sa. ,,Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu.
Toate întâmplările şi faptele în care apare şi persoana Mântuitorului au o semnificaţie pentru toate veacurile. Toată viaţa lui Iisus, cu toate amănuntele ei, are o permanenţă peste veacuri. Deci corabia ucenicilor e corabia Bisericii. Biserica noastra a crestinilor este corabia ucenicilor lui Iisus, care are să-i treacă de cea parte a mării, de cea parte a lumii. Marea e marea vieţii acesteia, care, câteodată se înfurie de vânturi. Corabia care ne asteaptă mereu este Biserica. Dumnezeu aşteaptă, omul să nu amâne.
Deznădejdea este o teamă crescândă, o depărtare de har. Faţa deznădăjduiţilor reflectă pierderea luminii. Miza nu e păcatul în sine, ci atingerea disperării. Ştim însă că putem fi iertaţi de orice, cu condiţia să ne pară rău şi să nu recidivăm. Frica trece prin curajul mărturisirii, buzele tremurânde se vindecă printr-o inimă rugătoare. Moartea a pierdut partida, Viaţa petrece în noi.
Jubilăm victoria lui Dumnezeu şi nu trădăm tabăra. Credem în iubirea lui Dumnezeu. Credem că Mesia nu mă refuză, nu mă trimite la alt ghişeu. Aparent,ni se pare că ne ignoră. În realitate, se topeşte de dor şi iubire. Pe pământ neo-păgân, cerem ajutor divin. Credem în puterea siguranţei credinţei. Credem în perseverenţă şi bună cuviinţă. Dă, Doamne, altora, mai năpăstuiţi, nu mie, ghiftuitului! Răspunsurile mele nu Te încântă, pentru că poartă urme de formalism, ipocrizie şi fariseism încă putin credinciosul suflet al meu. Cred în puterea Ta taumaturgică. Dar, pentru asta, se cere consecvenţă, nu un bine sporadic, aleatoriu, izolat. Ştiu că Tu dezaprobi obrăznicia şi frica. Cred că personajul principal rămâi Tu, nu Iuda!
Iar noi ne urcam in corbia bisericii asemenea ucenicilor. Ce este marea pe care nu o putem străbate fără Iisus Hristos? O lume cuprinsă de virusul nebuniei, o lume ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil, o lume cu o gigantică mutaţie civilizaţională, o lume traumatizantă la toate nivelurile existenţei, o lume în care se manifestă pregnant o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorilor autentice şi simbolurilor tradiţionale. O umanitate în care conştiinţa şi moralitatea iau forma unor ideologii comode şi permisive, în care omul este învăţat să facă tot ce-i trece prin minte, să trăiască clipa, să trăiască din plin fiindcă sensul vieţii acesteia, scurte şi trecătoare, este doar acela al satisfacerii tuturor dorinţelor, scopul şi ţinta drumului dintre naştere şi moarte. Oare nu mai avem propriile raţionamente şi idealuri? Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac (Rom 1,32)
Omul prin natura lui, a fost creat de Dumnezeu cu spirit religios, toate calităţile şi virtuţile lui aveau drept scop alipirea de Dumnezeu în vederea creşterii lui în desăvârşire spre a se apropia de Creator, omul încununarea Creaţiei, omul care trebuia să ajungă să fie asemenea lui Dumnezeu, dar nu prin păcatul înfruptării din pomul cunoaşterii binelui şi răului înainte de maturizarea lui spirituală, pentru că nu poţi să devenii profesor universitar direct de la grădiniţă, pentru că trebuiesc parcurse etapele, înălţarea treaptă cu treaptă, până când Dumnezeu să considere că poate parcurge şi acest stagiu al pregătirii personale, desăvârşirea. El spune:De aceea, vreau să mă eliberezi de ele. Vreau să elimini piedica dintre noi, pentru perpetuarea stării de veghe.
Omul este deci prin firea şi natura sa religios, dar după căderea în păcat drumurile sale în căutarea lui Dumnezeu l-au dus în rătăcire. Omul îşi inventează un dumnezeu, un dumnezeu asemanea cu filosofia, cu morala, cu practicile conforme proiecţiei gândurilor lui, deci dumnezei idoli după chipul şi mai ales asemănarea cu el, cel căzut. Se închină la creaţie, la natură, la munţi, la stânci, la vaci, la maimuţe, la monumente dubioase. Pavel le spune:„Vânturile tuturor învăţăturilor”.
Marea înfuriată începe să fie o primejdie; iar pe deasupra o mai acoperă şi noaptea: „noaptea neştiinţei şi a uitării de Dumnezeu“, cum îi zic Părinţii. În atare împrejurări, Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, poate tocmai de aceea că e mai presus de marea înfuriată. Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri şi acoperite de întuneric, cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii. I se împlineşte dorinţa, dar, „văzând urgia valurilor, se temu şi începu a se scufunda”, sunt prea mulți barcagiii păgâni, gata acum avem un Păstor divin. Mesia Înviat este nemişcat şi infinit! Şi nu este condiţionat de nimeni. Iar de voi păzi cuvântul Lui, nu voi vedea moartea în veac. De mine depinde, El şi-a respectat partea. Fiecare poruncă păzită mi-ar putea spori cunoaşerea. Atunci de ce să mă mir că ştiu tot mai puţin, farmituri de credință, farâmiri de iubire, farâmiruri de smerenie? Strângem firimiturile, ca să nu se piardă nimic: nu profanăm Euharistia!
Corabia lui Hristos nu este în derivă, chiar dacă câte un Petru se mai leapădă sau câte un Iuda se mai spânzură. Ne-am săturat. Neliniştile şi tulburările vieţii nu vin din schimbarea norocului, ci cauzele acestora zac în noi înşine şi în alcătuirea duhului nostru. Dacă sufletul nostru este într-o stare bună, atunci să se ridice împotriva noastră mii de furtuni din toate părţile, noi vom fi ca într-un liman liniştit şi sigur. Şi de altă parte, dacă în sufletul nostru se află răul, atunci de ne-ar merge toate bine, noi totuşi vom fi asemenea celor din corabie: puțin credincioși. Încercarea ne arată aceasta chiar în trupul omenesc.
De aceea, când vedem în lume vreo neorânduială, să nu aruncăm vinovăţia asupra lui Dumnezeu, căci aceasta ar însemna a nu căuta vindecare pentru rană, ci a face lângă rană încă o rană. Nici să însuşim cârmuirea lumii la duhurile cele rele şi să credem că nu este pronie dumnezeiască, ci întâmplarea sau soarta care ar cârmui totul. Acestea: hula, neorânduiala şi confuzia, nu stau în cursul lucrurilor însuşi, ci în mintea sau duhul cel bolnav. Dacă sufletul nostru este bolnav, poate să i se înfăţişeze de mii de ori ordinea în lume, până ce el nu va birui dezordinea sau neorânduiala sa proprie, toată acea ordine sau rânduială a lumii nu o va băga în seamă.
Un ochi bolnav, în amiaza mare, va crede că totul este întuneric, va vedea una în loc de alta şi nu va avea nici un folos de la razele soarelui. Dimpotrivă, un ochi sănătos şi tare, chiar şi seara va putea conduce trupul cu siguranţă şi fără împiedicare. Se cere deci o altfel de identificare, pe care nici ucenicii nu sunt, inca, obisnuiti sa o aiba, una duhovniceasca.
Ceea ce le ofera Mantuitorul aici este o pregatire pentru Inviere. O scara catre acea noua fizica, induhovnicita, a trupului Sau inviat... Si Petru indrazneste sa incerce acesta recunoastere. Nu numai ca o face, dar are inspiratia și cum sa o faca. Si incepe prin a cere o binecuvantare, spunand: porunceste-mi! Adica, pune Tu harul Tau, dragostea Ta, puterea Ta sa intru in acesta nebunie sfanta de a face ceva ce simtul meu de conservare mi-ar interzice categoric, sa merg pe apa.
Dar o cere oare in jurul corabiei? O cere oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o tinta cat se poate de clara. Cere sa mearga catre El, catre Dumnezeu. Oarecum zicand: daca Tu esti Cel pe care Il cunostem, iata cheia recunoasterii Tale, intrucat nimeni nu are si nu poate sa dea acesta putere in afara de Tine. Mantuitorul nu se lasa mult rugat. Ajunge o cerere si da raspunsul si binecuvantarea: Vino!
...Si Petru incepe sa mearga pe apa. Dar… si iata „dar”-urile cu care viata noastra este presarata in drumul catre Dumnezeu... De la starea duhovniceasca a increderii, privirea i se furiseaza la realitatea concreta a simturilor. Or, caderea sub simțuri clatină, scufunda… Vremea este minunată dar si noi ne scufundam trasi in adanc de neincrederea in Iisus...
...Nu greutatea sa il scufunda pe om, ci necredinta care crestea pe masura ce se limitează la lucrarea simturilor... Si deopotriva pierderea recunoasterii lui Hristos ca Dumnezeu, intrucat indoiala il face sa uite ca puterea nu era a lui, ci a lui Hristos. Din nou un reflex bun, duhovnicesc. Inspaimantandu-se, Petru striga dupa ajutor. Nu oriunde, ci catre Tinta drumului sau. Ce face Dumnezeu?... Intinde indata mana. Se arata in proximitatea lui, este langa el, suficient de aproape... Insa il si cearta: „putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”... Oare poate fi numit putin credincios un om care merge pe mare la porunca lui Dumnezeu? ne intrebam azi. Si cu toate acestea Mantuitorul il cearta. Dar il cearta salvându-l, întărindu-l, sprijinindu-l. Il cearta restaurandu-l interior, reparand adevarata sa deruta: cea duhovnicesca. Asta este sensul certarii lui Dumnezeu: restaurarea credintei, intarirea... Tot aşa se întâmplă cu ochiul sufletului nostru... Dacă el este sănătos, va vedea ordine şi frumuseţe chiar şi acolo unde se pare a fi dezordine şi confuzie. Iar dacă ochiul sufletului nostru este bolnav, atunci măcar în cer de s-ar uita, el va crede că şi acolo a descoperit multă dezordine şi confuzie.
Iar cum că aceasta aşa este, pot să vă aduc pilde doveditoare din timpul cel vechi şi din cel nou. Și ne spun Sfinții Parinti: Cât de mulţi suferă sărăcia foarte uşor, şi pe lângă aceasta neîncetat proslăvesc pe Domnul! Dimpotrivă, cât de mulţi sunt care trăiesc în bogăţie şi prisosinţă, şi totuşi nu mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta, ba încă Il hulesc! Cât de mulţi se tânguiesc asupra proniei dumnezeieşti, măcar că ei nu suferă nici o nevoie? Cât de mulţi, fără a fi vinovaţi, şi-au petrecut viaţa în temniţă, unde, în toată ticăloşia aceea, au fost mai veseli decât alţii care duceau o viaţă fără frică şi în toată siguranţa? ... Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino. Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!... Doamne, scapa-mă!..
Corăbierii-sfinţi ne aduc lumini de gând: poruncile sunt lumină. Hristos nu ne predă stiințe politice și sociale lumești, ci ne dăruieşte Lumina duhovnicească. Eu trebuie să îmi văd păcatele, nu să caut sfinţişori prin nori... Dacă nu îmi văd păcatele, încă nu am văzut ce trebuia... Îndreptează Hristoase paşii noştri spre lucrarea poruncilor Tale, spunem la Ceasul întâi. Însemnează peste noi lumina feţei Tale! Și ne mai spune și Isaia de ce nu credem: Voi nu credeţi, pentru că nu sunteţi oile Mele! Oile Mele vin după Mine, iar Eu le dau viaţă veşnică! Ne ceartă şi Iezechiel: Voi beţi laptele, dar pe oile Mele nu le paşteţi. Iar oile s-au risipit din lipsă de păstor şi nu era nimeni să le-ntoarcă.
Aşadar, să vedem că sufletul omului, iar nu lucrurile cele din afară, este pricina pentru care noi vedem în lume dezordine şi nenorocire, sau fericire şi ordine. De aceea, dacă ne-am îngriji de binele sufletului nostru, atunci n-am şti nimic despre neorânduială, confuzie şi rău, chiar dacă treburile vieţii noastre s-ar întoarce în sus şi în jos mai cumplit decât un vârtej mare.
Ioan Gură de Aur, în omilii ne întreabă: Spune-mi, pentru ce a mulţumit Pavel lui Dumnezeu? El era unul dintre cei ce au vieţuit mai bine şi au petrecut timpul în fapte bune. Nici un om sub soare nu era mai drept decât dânsul, dar, totodată, nici un om n-a avut de suferit şi de răbdat mai multe decât dânsul, însă, măcar că el vedea mulţi păcătoşi vieţuind în bună stare şi în prisosinţă şi îndulcindu-se de toate bunurile, totuşi, el mulţumea Dumnezeului său şi îndemna şi pe alţii a face aceasta...
Când vezi cum păcătosul este fericit, cum se îngâmfă, cum surpă pe potrivnicii săi, cum se răzbună asupra celor ce-i sunt potrivnici şi totuşi rămâne nepedepsit, cum îi curg din toate părţile banii şi avuţia, cum toţi îl cinstesc şi îl măgulesc, pe când la tine toate se întâmplă dimpotrivă, şi supărarea, clevetirea şi răutatea te chinuiesc, totuşi, să nu crezi că pronia nu priveghează asupra ta, ci priveşte la Sfântul Pavel, care se afla într-o asemenea poziţie... Deşteaptă duhul tău, vino-ţi în fire şi nu cădea în descurajare. Nu după fericirea sau nenorocirea cea pământească, socoteşte pe prietenul sau pe vrăjmaşul lui Dumnezeu, ci când vezi un om care trăieşte cu înţelepciune, liber de patimi, şi care năzuieşte la cucernicie, pe acela să-l fericeşti şi să-l socoteşti fericit, chiar de ar fi încătuşat cu mii de legături, chiar de ar avea statornicită locuinţa sa într-o temniţă, chiar de ar sluji unor tirani nevrednici, chiar de ar fi apăsat de sărăcie, sau ar munci la ocnă, sau orice ar suferi... El este fericit chiar de i s-ar scoate ochii, şi chiar atunci când ar fi aruncat în foc şi trupul său s-ar omorî cu încetul.
,,Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu,,
Cufundarea lui Petru în îndoială, din cauza evidenţei protivnice, ne învaţă să luăm aminte la virtutea credinţei: să crezi în chemarea lui Iisus împotriva mării. Să ţii sufletul tău liniştit în Dumnezeu, împotriva talazurilor evidente.A pune evidenţa valurilor în primul plan al sufletului, aceasta e îndoială declarată, din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Pe aceasta a mustrat-o Iisus, zicându-i lui Petru: „De ce te-ai îndoit, puţin credinciosule?” Recunoaştem: a fi în îndoială, din cauza evidenţei, din cauza întunerecului nopţii, din cauza sufletului îngrozit, a bănuielii: „nu cumva Dumnezeu e o nălucă”, recunoaştem: e după fire.Dar a fi în chemarea lui Iisus, în credinţa în El, împotriva evidenţei contrare, aceasta e mai presus de fire, e firea după Har. Această credinţă, mai presus de fire, e clar că nu se scufundă în mare.
Dar iată, în minunea aceasta, stânca umbla pe mare şi sprijinea corabia ucenicilor. Aşa a fost până acum: au venit cercările asupra Bisericii: vânturile, ploile, valurile: ereziile, prigoanele, veacuri de-a rândul şi ispitele triumfului. Da, şi biruinţele Bisericii sunt încercări. Un cugetător creştin din zilele noastre zice, nici mai mult nici mai puţin, că Biserica a supravieţuit ereziilor, a supravieţuit prigoanelor, dar nu se poate spune că s-a comportat la fel, când a ajuns în ispita triumfului. Să ții sufletul linistit impotriva talazurilor vremii și vremurilor.
Părintele Bisericii vâsleşte alături de noi: „Câtă vreme veţi fi laolaltă în Biserică, diavolul nu vă poate face nimic.” Dumnezeu nu poate fi înlocuit cu banul!
Noi ne veselim acum, dar Altcineva a suferit pe Cruce. E de-ajuns să ne amintim de veacul al IV-lea al erei creştine – veac de libertate pentru creştinism, creştinismul religie de stat – aşa se ticăloşiseră creştinii, încât un istoric al vremii scrie că dacă n-ar fi trimis Dumnezeu pe sfinţii Vasile, Grigorie şi Ioan Gură de Aur, ar fi trebuit să vie Hristos a doua oară. Iată de ce e cu voia lui Dumnezeu ca marea să fie înfuriată câteodată. Unde e Biserica? Zic unii: „Unde-s doi sau trei, adunaţi în numele Meu…” Zic alţii: „Încuie-te în cămara ta şi te roagă în ascuns…” Şi iarăşi alţii: „Biserică sunt eu «Templu al Duhului Sfânt».” Iar alţii zic: „Unde e Papa, acolo e Biserica”. Vechiul Testament – Sfânta Sfintelor cuprindea: Tablele Legii; Mana din pustie, şiToiagul lui Aaron. Noul Testament – Sfântul Altar: Sfânta Evanghelie; Sfânta Împărtăşanie, şi Sfânta Cruce. Unde sunt acestea acolo e Biserica. Acolo e şi Pâinea Vieţii de care voia să le vorbească mulţimilor, – dar n-a avut la cine“.
Dar şi cei mai eroici dintre credincioşi au clipele lor de slăbiciune, de neputinţă. Dacă şi, soarele, cel preastrălucit, are pete negre, ce lucru extraordinar, ca şi omul să aibă neputinţe? Petru, umblând pe apă, a făcut experienţa puterii lui Hristos. Dar trebuia să experieze şi propria sa slăbiciune. Slăbiciunea sa s-a arătat în împuţinarea credinţei. Fiecare creştin trebuie neapărat să ştie cât de mare este puterea lui Hristos, dar trebuie să ştie şi cât este de neputincios omul. Aşadar, Petru: “Văzând vântul puternic, s-a înspăimântat; şi începând să se cufunde, a strigat zicând: Doamne mântuieşte-mă”. Doamne mântuiește-ne! Urcăm in corabie plini de sperantă, dar în viață stihiile lumii ne pot înspaimanta.
Petru s-a înspăimântat. Pricina spaimei lui n-a fost că vântul a sporit în intensitate în clipa aceea, ci că credinţa lui s-a împuţinat. Cu cât el a stat cu ochii credinţei fixaţi în sus, spre Hristos, spre porunca şi spre puterea Domnului, Petru a mers nestânjenit pe deasupra valurilor mării. Dar când i-a trecut prin suflet ideea de primejdie, când i s-a fixat atenţia spre vijelia puternică, atunci s-a înspăimântat. Pare un lucru de necrezut că Petru, care nu s-a temut de mare, deşi în ea se cufundă în mod sigur cel care ar vrea s-o treacă de-a dreptul mergând, s-a temut atunci de vânt, căruia i se pot împotrivi chiar şi copilaşii.
Greşelile noastre morale produc de multe ori asemenea situaţii de necrezut. Din clipa în care credinţa cea deplină şi încrederea în Hristos scade, numai când teama înlocuieşte îndrăzneala, neliniştea şi tulburarea înlocuiesc pacea şi liniştea sufletească. Acest lucru nu se întâmplă numai pe mare, pe timp de furtună, ci şi pe uscat, pe timp frumos. De câte ori creştinul îşi pierde încrederea în Hristos, cu privire la existenţa sa, la viitorul sau la mântuirea sa, îndată urmează nelinişte, plângere şi necazuri negre.
De multe ori urmează ceva şi mai rău: creştinul ajunge în primejdia de a se cufunda în adâncul deznădejdii. Şi iată dovada: Petru “a început să se cufunde“. Când credinţa lui a început să şovăiască, numai decât i-a şovăit şi trupul şi a început să se cufunde. Să ne gândim cumva că credinţa lui Petru era contraponderea greutăţii sale. Când credinţa s-a clătinat, a intrat în lucrare greutatea. Şi este un lucru vrednic de luare aminte că, pe Petru nu l-a ajutat atunci îndemânarea lui de înotător.
Căci Petru, ca pescar, ştia desigur să înoate. Atunci, încă, împuţinarea credinţei a făcut fără folos şi această îndemânare a lui Petru. Experienţa ne învaţă fenomenul următor: creştinii, a căror credinţă se împuţinează, nu numai că se tem şi se tulbură, dar îşi pierd şi îndemânarea firească pe care au avut-o pentru un anumit fel de activitate. Credinţa cea statornică şi neîmpuţinată este, prin urmare, izvor de îndrăzneală, putere, pace, nădejde, înţelegere şi mulţumire. Dar, deşi credinţa iniţială a lui Petru a şovăit, a slăbit, totuşi nu s-a stins. I-a mai rămas lui Petru atâta câtă trebuia ca să pună în mişcare acel mecanism minunat, care se numeşte rugăciunea. De aceea Petru îndreaptă spre Mântuitorul un strigăt fierbinte: “A strigat zicând: Doamne, mântuieşte-mă”.
Petru a plecat plin de credința, dar fara ajutorul lui Dumnezeu credinta noastră este șovaielnica. Iată leacul care s-a dovedit de necombătut, leacul drastic în împrejurări, în care puţina noastră credinţă ne ridică în faţa valurilor de frică şi deznădejde, ca să ne cufunde sufletul: rugăciunea. Iată scăparea: rugăciunea către Domnul Atotputernicul.
Fără îndoială că toţi oamenii, care mai păstrează puţină credinţă, se roagă cu toţii, în zilele de neputinţă, de călătorie furtunoasă; în zilele cu alte rele, din pricina cărora viaţa lor personală şi viaţa celor din casa lor este primejduită. Ei se roagă şi zic: „Doamne, mântuieşte-ne”. „Preasfânta Maică a Domnului, ajută-ne”, se roagă ei.
Din nenorocire însă oamenii nu acordă importanţă primejdiilor sufleteşti, în care păcatul încearcă să piardă sufletele lor. Ei nu se gândesc că mai ales în aceste primejdii trebuie să scape la Hristos, cu aceeaşi insistenţă, cu care îl invocau în primejdiile lor trupeşti. Din nefericire, ne temem atât de puţin de primejdiile păcatului, încât ne lăsăm atraşi de el, cum se lasă atraşi copiii mici de cărbunii aprinşi, pe care îi iau în mână în joaca lor. Suntem atât de orbi, încât alunecăm cu cea mai mare lipsă de prevedere în grave primejdii morale. Aşadar, în astfel de primejdii trebuie neapărat să scăpăm la Hristos.
În astfel de primejdii, Hristos intervine întotdeauna ca Mântuitor al celor care Îl cheamă pe El din fundurile prăpăstiilor. “Doamne, mântuieşte-ne că pierim”. După ce Domnul l-a lăsat pe Petru să-şi experieze neputinţa, “întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit”.
Cu toate că Petru greşise împuţinându-se cu credinţa, totuşi Domnul nu l-a părăsit. Îndată ce Petru l-a chemat, I-a întins dreapta Sa atotputernică şi l-a pescuit şi l-a ţinut deasupra mării. Domnul face mereu în continuare, aceleaşi lucruri. Aude glasurile rugăciunilor şi cererii lor, celor puţin credincioşi. Domnul în chip nevăzut Îşi întinde mâna Sa, îi prinde şi le aduce bună mântuire. Când oamenii sunt oi ale Sale, deşi un timp ei se primejduiesc prin puţina lor credinţă, totuşi “ei nu vor pieri în veac şi din mâna Mea nu le va răpi nimenea”. Aşadar, Domnul a mântuit pe Petru. Dar totodată l-a şi mustrat: “Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?” Pentru ce te-ai temut? Se putea să te las Eu să pieri? Iubirea Domnului mântuieşte. Dar tot iubirea mustră şi îl pedepseşte pe cel pe care îl iubeşte. Căci lipsurile slujitorilor Domnului, nu numai că sunt neplăcute înaintea lui Dumnezeu, dar, dacă rămân nelecuite, pot să ducă la primejdii de moarte. Domnul Se pleacă la neputinţele noastre, nu le vrea. El caută să ne facă să le îndreptăm, ca să progresăm în desăvârşire, mergând către El. Căci desăvârşirea în Hristos este scopul vieţii noastre, este scopul pentru care Dumnezeu S-a făcut om şi Şi-a jertfit viaţa Lui cea de mult preţ. Pentru acest scop lucrează Tatăl, lucrează Fiul, lucrează şi Duhul Sfânt.
Si daca ne rugam vântul si furtuna vor înceta. Şi acum venise vremea, ca Domnul să facă să înceteze vântul şi furtuna, deoarece trecuse timpul de încercare pentru ucenici: “Şi suindu-Se El în corabie, vântul a încetat”. Adică Domnul ţinând de mână pe Petru, a ajuns în corabie. De îndată ce au intrat într-însa, vântul s-a liniştit şi îndată corabia şi corăbierii s-au aflat, prin minune, la malul Ghenizaretului, după cum spune mai departe Evanghelistul Ioan. În mod firesc consecinţele unor astfel de minuni sau unor astfel de încercări formează sfârşitul povestirii evanghelice: “Iar cei din corabie, venind, I s-au închinat Lui, zicând: Cu adevărat Fiul lui Dumnezeu este“. Adică: cel dintâi rezultat al acestei minuni a fost întărirea credinţei ucenicilor în Hristos, care i-a făcut să se încredinţeze şi să mărturisească toţi că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau lucrul acesta şi de mai înainte, dar atunci s-au încredinţat şi mai mult de acest adevăr. Căci credinţa robilor lui Dumnezeu iese mai întărită şi mai curăţită din astfel de încercări şi din tulburări, aduse de împuţinarea credinţei.
Astfel întărită, prin încercări, credinţa vede mai limpede în persoana lui Hristos pe Fiul lui Dumnezeu. Iată calitatea reală şi sublimă de Împărat, faţă de care demnitatea împărătească, pe care au vrut să I-o confere Domnului locuitorii din Capernaum, era doar o umbră. Ucenicii care, cu siguranţă, aprobaseră dorinţa poporului de a-L face pe Iisus împărat, a avut atunci, după minunea umblării pe mare, să se convingă că Domnul are o împărăţie mai înaltă, că este împăratul zidirii şi guvernează puterile firii. La ce-i mai trebuie coroana Iudeii, când El era împărat al zidirii întregi? La ce-i mai trebuia hlamida împărătească de purpură trecătoare, când El era învestit cu puterea absolută asupra întregii firi văzute şi nevăzute. Pe Acesta ucenicii au avut fericirea să-L însoţească şi să-L cunoască mai profund, prin încercarea prin care i-a lăsat să treacă.
Al doilea rezultat al îndoitei minuni a fost faptul că cei din corabie s-au închinat lui Iisus. Ei au simţit nevoia imediată şi prea firească de a I se închina lui Iisus cu adoraţie, ca unui Dumnezeu. Căci adevărata credinţă, rezultată din întipărirea vie a minunilor lui Dumnezeu, îndeamnă în chip firesc pe credincioşi să şi adore pe Dumnezeu.
Fiecare clipa din viața noastră este un dar și o minune a lui Dumnezeu. Dimpotrivă, este absolut imposibil să se închine lui Dumnezeu cu adoraţie sinceră şi adevărată omul care nu crede drept, fierbinte, din tot sufletul. Este cu neputinţă să numeşti cu sinceritate majestate pe-un om pe care, în sufletul tău, nu-l primeşti să-ţi fie rege. În felul acesta se poate explica răceala şi lipsa de interes a creştinilor contemporani pentru cultul lui Dumnezeu. Ei nu se duc la biserică, nu simt nevoia de a se ruga în biserică, împreună cu alţii, ei nu participă cu sinceritate şi cu căldura inimii la actele de cult, numai fiindcă nu cred, nu au o credinţă adevărată şi sinceră. Dacă îi spui unui astfel de creştin că nu are credinţă, el va tăgădui, fiindcă are naivitatea de a-şi închipui că este credincios. Dar faptele sale îl vădesc de minciună.
Toate sentimentele, întipărite viu în sufletul nostru, noi trebuie, ca o cerinţă a firii noastre, să le manifestăm în afară. Căci sentimentul îşi află desăvârşirea lui firească prin manifestare. Vai de noi! Cum poate să existe într-un suflet o credinţă vie şi sinceră, fără ca omul acela să şi-o manifeste, prin adorarea lui Dumnezeu? Cum poţi să iubeşti şi să respecţi pe un om, care are o funcţie înaltă, putere şi bunătate multă, fără să simţi niciodată nevoia de a-l vedea, de a vorbi şi de a te întâlni cu el? Oameni de felul acelora îngăduie celorlalţi să se apropie, să le vorbească, să-i vadă.
Aşadar rătăceşte desăvârşit acela care crede că este un creştin credincios, dacă nu simte nevoia să-L adore pe Dumnezeu, să-i vorbească, să-L cerceteze în casa Sa. Sa fiti cautatori de Dumnezeu, asa cum altii sunt cautatori de aur! Sa fiti cautatori de Dumnezeu pentru a dobandi pacea in inima. “Pastreaza pacea in inima ta si vei mantui in jurul tau mii de suflete!” Dar trebuie sa intelegem ca pentru a dobandi pacea in inimile noastre avem o intreaga cale de parcurs. Intr-un oarecare sens, pacea inimii este punctul final al acestei cautari. Primul stagiu cere trairea in smerenie. Ce este smerenia altceva decat a trai in adevar inaintea lui Dumnezeu? Cautari. Primul stagiu cere trairea in smerenie. Ce este smerenia altceva decat a trai in adevar inaintea lui Dumnezeu? A fi tu insuti din toata inima si din tot sufletul inaintea Domnului!
Îndoiala ne face să gândim ca Hristos este o nălucire,, A venit la ei Iisus, umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă şi de frică au strigat,, Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Atunci câte unul începe sa creada: ,,Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. Oare, ca asemenea lucruri să fie pentru voi pricină de nelinişte şi de tulburare? Pentru nişte lucruri ca acestea unii cutează a se tângui împotriva lui Dumnezeu; pentru nişte lucruri ca acestea, mici, vor unii să tăgăduiască pronia şi cârmuirea dumnezeiască a lumii! El i-a zis: Vino.Pornim, dar valurile materialului ne fac să nu mai fim cu Domnul si ne afundam în pacat ,, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă!, iar El l-a luat de mâna, a mers cu el pe valuri și l-a dus în Biserica Sa.,,Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu,,
Ce este marea pe care nu o putem străbate fără Iisus Hristos? O lume cuprinsă de virusul nebuniei, o lume ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil, o lume cu o gigantică mutaţie civilizaţională, o lume traumatizantă la toate nivelurile existenţei, o lume în care se manifestă pregnant o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorilor autentice şi simbolurilor tradiţionale. O umanitate în care conştiinţa şi moralitatea iau forma unor ideologii comode şi permisive, în care omul este învăţat să facă tot ce-i trece prin minte, să trăiască clipa, să trăiască din plin fiindcă sensul vieţii acesteia, scurte şi trecătoare, este doar acela al satisfacerii tuturor dorinţelor, scopul şi ţinta drumului dintre naştere şi moarte.Oare nu mai avem propriile raţionamente şi idealuri? ,,Aceştia, deşi au cunoscut dreapta orânduire a lui Dumnezeu, că cei ce fac unele ca acestea sunt vrednici de moarte, nu numai că fac ei acestea, ci le şi încuviinţează celor care le fac”.
Omul este deci prin firea şi natura sa religios, dar după căderea în păcat drumurile sale în căutarea lui Dumnezeu l-au dus în rătăcire.Omul îşi inventează un dumnezeu, un dumnezeu asemanea cu filosofia, cu morala, cu practicile conforme proiecţiei gândurilor lui, deci dumnezei idoli după chipul şi mai ales asemănarea cu el, cel căzut. Se închină la creaţie, la natură, la munţi, la stânci, la vaci, la maimuţe, la monumente dubioase. Dacă ei ar şti că în această viaţă nimic nu este bun afară de fapta bună, nici bogăţia, nici banii, nici sănătatea, nici puterea, nici orice altceva, şi nimic în viaţa aceasta nu este rău cu adevărat, decât numai păcatul şi răutatea; nici sărăcia sau boala, nici ocara sau clevetirea, sau altceva din cele ce obişnuit se numesc nenorocire; dacă ar şti aceasta, niciodată ei n-ar grăi, cum s-a zis mai sus, că nu este pronie; niciodată nu s-ar descuraja, niciodată n-ar ferici pe cel pe care trebuie să-l jelească, şi nici să nu jelească pe cel pe care se cuvine să-l fericească. Omul este prin firea şi natura sa religios, dar drumurile sale în căutarea lui Dumnezeu l-au dus în rătăcire
Căci a pune fericirea in traiul cel bun, în bogăţie şi în mărire, îndeobşte în bunrile pământeşti, nu se cuvine oamenilor care îşi cunosc nobleţea, ci se potriveşte numai celor care s-au asemănat cu dobitoacele. Dar departe să fie de noi ca în această adunare, în această ceată duhovnicească şi în această privelişte sfântă să fie astfel de oameni! De aceea, să ascultăm adeseori cuvântul lui Dumnezeu, şi cu acesta, ca şi cu un cuţit, să tăiem patimile cele sălbatice ale sufletului, să fim arbori roditori şi să aducem roade bune, timpurii, care să se păstreze în magazia cea împărătească, iar Domnului, Care cultivă sufletele noastre, să-I aducă cinste, şi nouă viaţa cea veşnică. Câtă vreme veţi fi laolaltă în Biserică, diavolul nu vă poate face nimic. Dumnezeu nu poate fi înlocuit cu banul!
Noi ne veselim acum, dar Altcineva a suferit pe Cruce, suferința I-a fost bucuria de a ne mântui: nu ne putem vindeca doar cu lucruri placute, peste noi vin adesea furtunile vietii, suferințele, dar Lumina lunii apare și pentru noi, și atunci admirăm cerul înstelat, o imensă Cupolă!
Nu suntem naufragiaţi, mai prindem prindem o scândură, mai putăm înca lemnul crucii, ne purtăm crucea și-L urmăm! Scapă-ne din furtună, Doamne, pe noi înca cei foarte puțin crerinciosi, pe noi cei îndoielnici, pe noi cei șovaitori. Ajuta-ne și miluiește-ne Doamne și ne îndreptează spre liman. Fie ca toţi să ne izbăvim, prin harul şi prin iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin (sursă: Pelerinajul Sfintei Lituighii – ioan monahul)