04.03.2020 08:25

In Biserica Ortodoxa, in serile primelor patru zile ale Postului Mare, de luni pana joi, se oficiaza slujba Pavecernitei unita cu Canonul de pocainta al Sfântului Andrei Criteanul, impartit in patru parti. Canonul cel Mare ne descopera pacatele si nevoia de pocainta printr-o adanca meditatie asupra istoriei biblice, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii.  ‘Canonul cel Mare al Sf. Andrei este un canon de pocainta alcatuit din 9 cantari. El se numeste ‘mare’, deoarece el are peste 250 de stihiri sau strofe, precedate de un stih: ‘Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma’. Acest canon se citeste in prima saptamana a Postului Mare si in saptamana a V-a a Postului Mare.

In prima saptamana, canonul se citeste impartit in fragmente sau in parti, in primele 4 zile, si fiecare fragment se citeste integrat in slujba Pavecernitei. Slujba Pavecernitei este ea insasi o slujba de pocainta. Savarsindu-se seara cheama la rugaciune de iertare pentru pacatele savarsite in cursul zilei respective. Acest canon da tonul pentru Postul Mare, incat ne introduce in atmosfera sobra a perioadei nevointelor duhovnicesti si ne angajeaza hotarat in desfasurarea luptei contra pacatului si lucrarea virtutii.

Înainte de cădere, Adam se bucura de firescul convorbirii neîntrerupte cu Dumnezeu. Era plin de curăţie, lumină, simplitate, smerenie. După cădere, această legătură minunată s-a tulburat. Mintea lui s-a întunecat, s-a înceţoşat, s-a înnegurat. Mintea întinată nu poate să primească Harul dumnezeiesc.

Păcatul constituie o mişcare împotriva firii, care nu numai că îl lipseşte pe Adam de comuniunea cu Dumnezeu, dar nici energia dumnezeiască nu mai poate fi de acum înainte curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare. Amăgirea lui Adam de către Eva şi a Evei de către diavol a dus la lipsirea de dumnezeiescul Har. Cum se vor întoarce la frumuseţea de la începutul zidirii? Numai prin pocăinţă. Pocăinţa adevărată are putere să tămăduiască, să cureţe, să readucă la starea anterioară căderii. Pocăinţa de Dumnezeu dăruită şi care se dăruieşte pe sine lui Dumnezeu este capabilă să lumineze întunericul minţii, să cureţe inima şi vederea duhovnicească. Sfântul Ioan Scărarul subliniază că pocăinţa poate să-l întoarcă pe cel ce se pocăieşte chiar la o curăţie mai mare decât cea din starea dinainte de păcat.

Ascultând de glasul diavolului, Adam, aşa cum arată Sfântul Macarie Egipteanul, s-a slăbănogit, dar nu a pierit cu desăvârşire. Centrul lui devine acum propriul său sine, şi nu Dumnezeu. Esenţa păcatului, spune Fericitul Părinte Iustin Popovici, este de a ne face dumnezei fără Dumnezeu, noi singuri. Această autoîndumnezeire este potrivnică lui Dumnezeu, antihristică, demonică. Adam s-a vândut pe sine diavolului, întrebuinţându-şi rău libertatea, şi diavolul îl are acum la cheremul său. Dumnezeu n-a mai scos-o la capăt cu omul, spune undeva Sfântul Atanasie cel Mare, nu Se aştepta să ne dovedim a fi atât de răi. Sfântul Macarie continuă: În ziua în care a căzut Adam, Dumnezeu a venit în Rai şi a plâns pentru starea în care ajunsese, căci a ales în locul binelui răul, în locul slavei ruşinea şi în locul luminii întunericul. Adam a tras tot neamul omenesc la răutate.

Întâlnirea sufletului cu păcatul naşte patimile. Această întorsătură n-a fost impusă din afară, ci atârnă în totalitate de voia omului, este consecinţa unei depline libertăţi. Răul este străin de firea sufletului. Păcatul a erodat, a slăbănogit sufletul omenesc. Obiceiul păcatului este, după Avva Macarie cel Mare, precum curvia cu duhul necurat. Patimile, după Sfântul Grigorie Palama, sunt puse în mişcare de către demoni. Rămânerea în păcat orbeşte sufletul, îl întunecă, îl îmbolnăveşte, îl răneşte, îl omoară. În această stare, se face pradă diavolilor urători de oameni. Omul păcătos, după Sfântul Grigorie Palama, este, într-un anume sens, demonizat. Cu toate acestea, sufletul nu se identifică cu păcatul şi nu devine niciodată una cu el. Greşeala lui Adam i-a dat diavolului dreptul de a vătăma şi de a întuneca mintea omului, care este partea conducătoare a sufletului, mintea stăpânitoare care Îl vede pe Dumnezeu, după Sfinţii Părinţi. Astfel, mintea devine roabă păcatului, fiind stăpânită de gânduri necuviincioase, întinate, viclene. Se îndeletniceşte numai cu cele lumeşti, pământeşti, stricăcioase. Uită să se roage, nu simte nevoia. Uneori, aducerea-aminte de Dumnezeu sau prezenţa Lui îl mustră pe omul păcătos. Biserica îl sminteşte, mai dragă îi este lumea. Răul îl ţine captiv. Atunci îşi închipuie că trăieşte, în timp ce de fapt umblă mort, mort sufleteşte.

Păcatul este voit, ales şi săvârşit de către om de bunăvoie. Voinţa omului este cea dintâi responsabilă pentru orice păcat. Este nevinovată de rău dumnezeiasca Bunătate absolută, spune Marele Vasile. Nu există niciun rău în afara alegerii omului, arată şi Avva Isaac. Adam este principalul responsabil de greşeală, ca unul ce avea stăpânire peste sine şi libertate desăvârşită. Căderea l-a întinat pe Adam. Hristos spune să ne lepădăm de voia noastră, să o supunem, să o mortificăm, şi astfel sporim în virtute.

Păcatul este iraţional, nefiresc, potrivnic lui Dumnezeu, ducând la dezorganizarea personalităţii umane şi despărţirea omului de Dumnezeu. Păcatul este, am putea spune, logica demonului, care este deosebit de suspicios, perfid, viclean, şiret, dibaci, înşelător, isteţ, experimentat şi un mare impostor.

Prin cădere, Adam a primit în firea sa stricăciunea şi caracterul muritor. Întruparea lui Hristos a îndumnezeit firea omenească. Prin Cruce şi Înviere a biruit moartea. Sfintele Taine, şi mai ales Dumnezeiasca Euharistie, ne dăruiesc nemurire.

Omul „modern” se mărturiseşte formal. Azi, păcatul este gândit întâi de toate ca o “slăbiciune” firească, datorată de obicei unei “neadaptări” care are la rândul ei rădăcini sociale şi care, prin urmare, poate fi eliminată printr-o mai bună organizare socială şi economică. Din acest motiv, chiar şi atunci când îşi mărturiseşte păcatele, omul “modern” nu mai face pocăinţă; fiind sigur de justeţea felului în care înţelege religia, el ori înşiruie formal încălcări formale ale unor reguli formale ori împărtăşeşte “problemele” sale cu duhovnicul, aşteptând de la religie un tratament terapeutic care îl va face din nou fericit şi “în rânduială”. În nici un caz nu putem vorbi aici despre pocăinţă ca despre cutremurarea omului, care, văzând în sine “imaginea” slavei celei de negrăit, realizează că a pângărit-o, a trădat-o şi a alungat-o din viaţa sa; pocăinţa, ca părere de rău, vine din adâncimea cea mai profundă a conştiinţei omeneşti; ca dorinţă de reîntoarcere, ca încredinţare în iubirea şi milostivirea lui Dumnezeu. Din acest motiv, nu este îndeajuns să spui “Am păcătuit”. Această mărturisire capătă sens şi devine lucrătoare numai dacă păcatul este înţeles şi trăit în toată adâncimea şi tristeţea sa.

Canonul cel Mare, de o frumusete poetica si imnologica inegalabile, de o profunzime duhovniceasca cutremuratoare si de o forta puternica de angajare in parcursul duhovnicesc, este intai de toate o rugaciune de pocainta, este o judecata pe care crestinul si-o face lui insusi. Sufletul omului este chemat la judecata de catre sine insusi. Acest canon este insotit de o inaltatoare meditatie biblica, fiind si o adevarata scoala de pedagogie crestina, deoarece cititorul constientizeaza starea de pacatosenie nu prin definitii sau analize teologice, nu prin simpla insiruire a pacatelor, ci printr-o profunda meditatie asupra istoriei biblice, cu ajutorul careia sufletul este purtat pana in iadul cel mai de jos in care este amenintat cu arderea, cu chinuirea, dar urcat si pana intru lumina cea neiserata a Imparatiei lui Dumnezeu, in care se intra prin pocainta. Totodata, acest canon are o nota foarte personala, deoarece drama caderii protoparintilor este drama personala a indepartarii de Dumnezeu, dar cu sansa iertarii datorita celor doi factori speciali: lacrimile pocaintei ce devin baia curatirii si bunatatea lui Dumnezeu care pedepseste cu bunatate si se milostiveste fierbinte spre cel ce se intoarce prin pocainta.

Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plangere de pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jale, cainta si nadejde. Cu o maiestrie unica, Sfantul Andrei impleteste marile teme biblice, Adam si Eva, Raiul si caderea in pacat, Noe si Potopul, David, Pamantul fagaduintei si, in cele din urma, Hristos si Biserica, cu marturisirea pacatului si cu pocainta. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvaluite ca evenimente ale vietii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte indreptate spre mine si mantuirea mea, tragedia pacatului si a tradarii ca drama mea personala. Viata mea imi este prezentata ca o parte a luptei marete si atotcuprinzatoare dintre Dumnezeu si puterile intunericului care s-au razvratit impotriva Lui.

Cultura materialistă în care trăiește lumea de astazi exclude pocăinţa pentru că nu recunoaște pacatul, iar fara pocăință, fara lupta cu ispitele și pacatul este împosibilă mântuirea. Astfel, la începutul Postului Mare timp de patru seri, cântările Canonului îmi amintesc, mie pacatosului, iară şi iară istoria duhovnicească a lumii, care este şi istoria mea. Mă ispiteşte cu întâmplările şi faptele hotărâtoare ale trecutului a căror semnificaţie şi putere sunt oricum veşnice, pentru că fiecare suflet omenesc, unic şi de neînlocuit, se mişcă, ca să spunem aşa, către aceeaşi dramă, se află faţă în faţă cu aceleaşi dileme fundamentale, descoperă aceeaşi ultimă realitate.

Exemplele scripturistice sunt mai mult decât simple “parabole” – aşa cum mulţi oameni cred – şi care găsesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea încărcat cu nume şi întâmplări nesemnificative! De ce să vorbim, se întreabă ei, de Cain şi Abel, de David şi Solomon, când ar putea fi cu mult mai simplu să spun: “Am păcătuit”? Ceea ce ei nu înţeleg, totuşi, este că simplul cuvânt păcat în tradiţia biblică şi creştină are o încărcătură pe care omul “modern” este, pur şi simplu, incapabil să o cuprindă şi care face ca mărturisirea păcatelor sale să fie ceva foarte diferit de adevărata pocăinţă creştină.

Mediul cultural și spiritual în care trăim şi care modelează concepţia noastră asupra lumii, exclude în fapt noţiunea de păcat fiindcă dacă păcatul este întâi de toate căderea omului de la o foarte mare înălţime spirituală, respingerea de către om a “chemării sale înalte”, ce pot însemna toate acestea înăuntrul unei culturi care ignoră şi neagă această “mare înălţime” şi această “chemare”, o cultură care se gândeşte la viaţa omului numai în termenii bunurilor materiale şi ignoră vocaţia sa transcendentală?

Sfântul Andrei Criteanul, cel care a scris Canonul cel Mare: ‘Sf. Andrei Criteanul a trait in veacul al VII-lea. S-a nascut in Damasc, in anul 660, intr-o familie de crestini, si a primit o educatie aleasa. A intrat in monahism la Ierusalim, in cadrul Fratiei Sf. Mormant si, ca secretar al patriarhului de Ierusalim, participa la Sinodul al VI-lea ecumenic din anul 681 care a combatut erezia monotelita. Dupa Sinodul VI ecumenic primeste anumite ascultari in Constantinopol, iar in anul 692 este ales episcop in Creta, unde va pastori pana la sfarsitul vietii sale. A fost un episcop misionar, a construit biserici, a intemeiat manastiri, a fost un mare predicator si a invatat pe oameni dimensiunea liturgica crestina. A compus mai multe imne liturgice, insa cel mai insemnat si cel mai cunoscut este Canonul cel Mare sau Canonul Sf. Andrei Criteanul. A trecut la cele vesnice in anul 740, si este cinstit de Biserica in fiecare an, pe data de 4 iulie’.

Inima care nu e indurerata de pacate face si mintea invartosata, adica ia omului sensibilitatea intelegerii starii sale. Cunoasterea de sine a omului e deci o chestie de simtire. Un om nesimtit nu se poate cunoaste cu adevarat, accentuand legatura intima dintre minte si inima, urmarile ce le are pacatul pentru minte si inima in mod alternativ, ca fiind aceleasi: ”Uitarea poruncilor dumnezeiesti si abaterea vointei libere fac inima invartosata si mintea neandurerata; sau invers: mintea invartosata si inima neandurerata“.

Rolul si scopul Canonului cel Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ale faptelor noastre ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne ispiteste cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila.

Cand auzim de exemplu: “Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana“, intelegem ca istoria primei jertfe (cea a lui Cain si Abel), atat de lapidar amintita in Biblie, ne descopera ceva esential despre propria noastra viata, despre insasi fiinta umana. Intelegem ca, inainte de toate, pacatul este respingerea vietii ca ofranda sau jertfa adusa lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, pacatul este respingerea sensului divin al vietii, deci acel pacat este, la originile sale, deviatia iubirii noastre de la telul sau final.

Aceasta este descoperirea care face posibila marturisirea a ceva ce este atat de profund indepartat de experienta “moderna” a vietii si care acum devine atat de adevarat din punct de vedere “existential“: “Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase, si suflare de viata! Ci, o, Facatorul meu, Mantuitorule si Judecatorule, primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc“.

Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a patrunde intelesurile Canonului. Daca astazi atat de multi oameni il considera plicticos si fara sens, aceasta e din cauza credintei lor, care nu se mai hraneste din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Parintii Bisericii, erau izvorul credintei. Trebuie sa invatam din nou cum sa intram intr-o lume ca aceea descoperita de Biblie si cum sa traim in ea; si nu exista o cale mai buna catre aceasta lume decat Liturghia Bisericii, care nu reprezinta numai transmiterea unor invataturi biblice, ci tocmai descoperirea felului biblic de viata.

A adeveri prin cuvinte iubirea fata de toti e lucru greu si de respins. A o adeveri prin fapte e lesne si mai usor celui ce se sarguieste sa faptuiasca virtutea. Si asculta cum: A venit cineva sa ma injure sau sa ma si bata. Daca ii spun ca desi as putea sa ma apar nu ma apar, ci dimpotriva, cad in genunchi, il rog, il sarut, ii daruiesc cele ce pot, e vadit tuturor ca fac acestea din dragoste. Iar aceasta am facut-o prin fapte. Caci cum s-ar face prin cuvinte? Caci daca rugandu-ma tuturor le voi spune ca-i iubesc, voi aparea lingusitor si ca unul ce caut sa plac oamenilor, ca unul ce se indeletniceste cu o virtute prefacuta si ca unul ce vanez prin aceasta slava desarta. Deci parintele ne indeamna sa nu ne silim sa nu aratam iubirea prin cuvinte, ci prin fapte, iar iubirea fata de Dumnezeu, prin amandoua, si mai mult prin cuvinte. Caci semnul iubirii fata de El este rugaciunea neancetata. Astfel vom infaptui amadoua virtutile. Caci daca te sarguiesti sa implinesti iubirea fata de oameni numai prin cuvinte, nu ti-ar ajunge nici tot timpul vietii pentru legaturi si umilinta.

Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate spre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta.

Este important faptul ca ne intoarcem acum la ideea si experienta Postului ca o calatorie duhovniceasca al carei scop este sa ne treaca dintr-o stare spirituala in alta. Asa cum spus-o deja, marea majoritate a crestinilor de astazi neglijeaza acest scop al Postului si il privesc doar ca pe o perioada in timpul careia “trebuie” sa-si implineasca obligatia religioasa – Impartasania “o data pe an” – si sa se supuna unor restrictii alimentare ce urmeaza a fi inlocuite curand cu dezlegarea de dupa Pasti. Iar cand nu numai laicatul, dar si multi preoti, in acelasi timp, au acceptat aceasta idee simplista si formalista despre Post, adevaratul duh al Postului aproape ca a disparut din viata. Reconsiderarea liturgica si duhovniceasca a Postului este una din cele mai urgente cerinte, care nu poate fi realizata decat daca se intemeiaza pe o intelegere reala a ritmului si structurii liturgice a Postului.

Canonul Mare face pocăinţa posibilă. Rolul şi scopul Canonului cel Mare este să ne descopere păcatul şi, astfel, să ne conducă spre pocăinţă; să descopere păcatul nu prin definiţii şi înşiruiri ci printr-o adâncă meditaţie asupra măreţei istorii biblice, care este, cu adevărat, o istorie a păcatului, a pocăinţei şi a iertării. Această meditaţie ne duce într-o cultură duhovnicească diferită, ne provoacă cu o viziune total diferită asupra omului, asupra vieţii sale, asupra ţelurilor şi motivaţiilor sale. Ea reface în noi spaţiul spiritual fundamental în cadrul căruia pocăinţa devine din nou posibilă.

Potrivit invataturii Bisericii oamenii nu se deosebesc intreolalta dupa virtutile sau rautatile lor, ci dupa dispozitia lor de a se pocai sau de a ramane in pacat. Pedagogia pe care Dumnezeu a exercitat-o prin lege si Proroci asupra poporului Sau ales a rodit acolo unde oamenii au ajuns la pocainta. Iar pedagogia pe care Biserica o exercita in lume rodeste acolo unde oamenii ajung la pocainta. Dupa Cuviosul Marcu Pustnicul (Ascetul), "toata felurimea poruncilor intru una se cuprinde: in porunca pocaintei".

Evanghelia sau vestirea imparatiei lui Dumnezeu este organic legata de propovaduirea pocaintei. Sunt relevante cuvintele pe care Sfintii Evanghelisti le-au consemnat din propovaduirea ultimului proroc al lui Israel. Sfantul Ioan Botezatorul zicea, mai-inainte vestind venirea imparatiei lui Dumnezeu in lume: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor". Propovaduirea pocaintei, pe care inaintemergatorul o adresa celor ce il ascultau, in vederea venirii imparatiei lui Dumnezeu, reprezinta rezumatul si chintesenta legii si Prorocilor.  

Scopul legii   Vechiului   Testament  era,  precum noteaza Sf. Ap. Pavel, sa vadeasca pacatul: "caci prin Lege vine cunostinta pacatului" si "n-am cunoscut pacatul decat numai prin Lege".Parerea ca legea lui Dumnezeu avea ca scop ameliorarea morala a omului este gresita. Desigur, cei ce tin legea lui Dumnezeu este firesc sa propaseasca din punct de vedere moral. Dar aceasta nu inseamna nici ca legea s-a dat pentru ameliorarea morala, nici ca ameliorarea morala indiferent pana unde ar ajunge - poate mantui omul. De altfel, dreptii lui Israel nu erau totdeauna ireprosabili moraliceste, ci si pacatosi ce s-au incredintat pe ei insisi, prin pocainta si zdrobire sufleteasca, milei lui Dumnezeu, precum David. De asemenea, predica Prorocilor nu urmarea, simplu, ameliorarea morala a israelitilor, ci pocainta si intoarcerea lor, in vederea venirii imparatiei lui Dumnezeu.  

Dar si Hristos isi incepe Evanghelia imparatiei lui Dumnezeu in lume prin chemarea la pocainta: "De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor". Acest inceput al propovaduirii lui Hristos, care coincide cu esenta dar si cu forma lexicala a propovaduirii inaintemergatorului - scoate in evidenta nu doar insemnatatea pocaintei, ci si locul ei primordial in intreaga viata a omului. Crestinul nu este chemat sa se pocaiasca o data si atat, ci sa se pocaiasca neincetat. Pocainta este inceputul, mijlocul si sfarsitul vietuirii crestine. Este "porunca universala"  sau atotcuprinzatoare, care il face pe om in stare sa implineasca si toate celelalte porunci.

Dar ce este, in esenta ei, pocainta? Pocainta poate fi definita ca intoarcere de la starea "impotriva firii" la cea "dupa fire" sau conforma cu firea, si ca intoarcere de la diavol la Dumnezeu. Iar intoarcerea aceasta se realizeaza prin dureri si asceza. Iarasi, pocainta este lepadarea pacatului si staruirea in virtute, departarea de rau si intoarcerea catre bine. Iar aceasta se intampla cand omul se osandeste pe sine ca pacatos si cauta cu zdrobire sufleteasca mila lui Dumnezeu.

În Pastorul lui Hermas se spune ca pentru credinciosii ce au cazut in pacate grele se mai acorda doar o singura data posibilitatea pocaintei. În cele din urma Biserica nu a pus ingradiri iertarii celor ce s-au pocait. Dar, pe de alta parte, nu a incetat sa pastreze o anumita severitate fata de pacatele grele sau de moarte, precum omorul, curvia, desfranarea si caderea de la credinta. Îngaduinta crescanda a Bisericii fata de cei ce cadeau in pacate grele este legata, desigur, de crescanda ei institutionalizare, dar si mai mult de progresiva impunere a botezului pruncilor. De regula, intrarea in Biserica nu mai era legata de experienta personala a harului innoitor al Sfantului Duh. Iar cand omul nu a gustat nici macar pentru o singura data harul acesta, lesne poate cadea.

În Scara se pomeneste de o anume manastire a celor ce se pocaiesc, asa numita "inchisoare", unde mergeau monahii ce cazusera in pacate grele. Monahii acestia traiau de buna voie ca niste osanditi. Se supuneau pe ei insisi de buna voie la chinuri de nedescris, isi afundau mintea in adancul smereniei si implorau mila lui Dumnezeu, sau ziceau ca e cu neputinta sa se poata apara in vreun fel si ca sunt nevrednici de iertarea lui Dumnezeu. Pricina osandirii lor de buna voie era simtamantul pierderii harului lui Dumnezeu pe care il cunoscusera mai inainte.

Pacatul nu este o realitate de sine statatoare, care sa se supuna unor masuratori obiective. Orice evaluare a pacatelor sau impartire a lor in pacate de moarte si pacate ce nu sunt de moarte este cu totul imposibila. Moartea duhovniceasca a crestinului nu survine prin savarsirea unui anumit pacat, ci prin ruperea lui de  trupul lui Hristos.  Desigur, ruperea aceasta se exprima si prin anumite pacate concrete. Si e firesc ca pacatele ce sunt infatisate obiectiv drept mari, sa vadeasca moartea duhovniceasca a omului. În acest sens putem si suntem datori sa distingem intre pacate de moarte si pacate ce nu sunt de moarte. Distinctia acesta nu are doar ratiuni practice, ci si pastorale, însa instrainarea de Dumnezeu si, prin urmare, starea de moarte duhovniceasca pot aparea si fara a fi semnalate vadit pacate de moarte.

Toate pacatele nepocaite si nespovedite devin pacate de moarte. Parintii Bisericii nu insista atat pe impartirea pacatelor in "de moarte" si "nu de moarte", ci indeamna credinciosii sa vegheze si sa se lupte cu fiecare slabiciune personala prin care ii poate stapani pacatul. Cand credinciosul este luat in stapanire de pacat, se desparte de Dumnezeu.

Asadar, distinctia intre pacate mici si mari nu trebuie cautata doar in ceea ce priveste faptele obiective, ci si in ceea ce priveste situatia personala a omului. Pacat mare este "acela care stapaneste pe fiecare, si mic acela pe care il stapaneste fiecare". Pacat de moarte este tot pacatul pentru care omul nu se pocaieste si nu cere iertare. Dar, obiectiv vorbind, nu exista nici un pacat de neiertat, daca in om exista dispozitia pocaintei si a cererii iertarii. De altfel si hula impotriva Duhului Sfant, ca dispretuire a celor dumnezeiesti sau ca stare de nepocainta, despre care Hristos spune ca nu se va ierta, poate fi cultivata si se poate manifesta nu doar prin pacate mari, ci si prin pacate mici la vedere. Dar principalul pacat care il duce pe om la hula impotriva Duhului Sfant este nerusinarea.

Ca taina a realipirii de Biserica a madularelor care s-au rupt de trupul ei, pocainta este cel de-al doilea botez; este botezul lacrimilor. Dar in afara de taina pocaintei, care savarseste esential reincadrarea unui anume membru in Biserica, exista  si spovedania,  ca  practica intrabisericeasca. Aceasta reprezenta de la inceput conditia pentru a participa la dumnezeiasca Euharistie. Credinciosii, dupa marturisirea publica si iertarea reciproca, se impartaseau cu trupul si sangele lui Hristos "spre iertarea pacatelor".

Mai tarziu insa, din ratiuni practice, mai precis pentru a se evita provocarea unor conflicte sau intelegeri gresite, spovedania s-a redus la cadrul preocuparii duhovnicesti personale a credinciosilor, asa cum aceasta s-a dezvoltat in lucrarea   de  calauzire   a  monahilor   de   catre  parintii  lor duhovnicesti. Astazi taina marturisirii poarta pecetea traditiei monastice si coincide, in ultima analiza, cu taina pocaintei. Credinciosul isi marturiseste pacatele si primeste iertarea.

Daca se constata o zdruncinare serioasa a legaturilor lui cu Biserica sau daca de fapt s-a rupt de Biserica si apare chestiunea realipirii lui la ea, preotul nu recurge de obicei la alta taina. Se savarseste tot taina ce reuneste in sine pocainta si marturisirea, in care se folosesc insa, dupa cum duhovnicul gaseste de cuviinta, si canoane spre tamaduire sufleteasca. Cu toate acestea, in lucrarea Bisericii este bine sa se distinga intre spovedania ca practica intrabisericeasca, la care credinciosii sunt chemati regulat, pentru pazirea si calauzirea lor duhovniceasca si pocainta, care se face doar in cazuri exceptionale, pentru cei ce pacatuiesc de moarte si sunt rupti de Biserica.

De obicei in viata monahala se face distinctie intre spovedanie si marturisirea gandurilor. Marturisirea gandurilor se face catre un parinte duhovnicesc care nu este neaparat nevoie sa fie cleric, pe cand spovedania - care e insotita de iertarea pacatelor - se face doar de catre cleric. Astfel, monahul merge des la parintele sau duhovnicesc pentru a-si spune gandurile si a primi sfat de la el, dar se spovedeste mai rar. Lucrarea parintelui duhovnicesc nu este sa-si stapaneasca despotic fiii, ci sa ii sprijine, sa ii intareasca si sa ii calauzeasca treptat la adevarata libertate.

Marturisirea pacatului este o fapta de raportare integrala la Dumnezeu. Tratarea ei ca proces juridic ii denatureaza caracterul. Pacatul nu este o simpla nereusita. Este tulburare sau rupere a comuniunii cu Dumnezeu. Iar marturisirea lui reprezinta expresia zdrobirii sufletesti a omului inaintea lui Dumnezeu. Cand omul isi simte si isi marturiseste pacatul, devine expresia adevarului unui fenomen spiritual universal; devine adevarat. Exprima drama pacatoseniei universale. Se deschide pe sine insusi universalului. Dar si ceea ce se savarseste in el are dimensiuni universale; se refera la intreaga umanitate. Prin spovedanie se iarta pacatele. Aceasta nu inseamna insa ca omul trebuie sa inceteze de-a si le aminti sau de-a se intrista de ele.

Sfantul Apostol Pavel, cu toate ca s-a dat intreg pe sine insusi lui Hristos, n-a incetat sa isi aminteasca si sa se intristeze ca, mai inainte de a fi crestin, a luptat impotriva Bisericii. De altfel omul pacatuieste zilnic si zilnic are nevoie de iertare de la Dumnezeu. Acest fapt il vadeste si Rugaciunea imparateasca. Iertarea aceasta nu anuleaza importanta capitala a spovedaniei. Cererea zilnica a iertarii reprezinta un element esential al vietii duhovnicesti.

Gândul la moarte pe cei de sub ascultare ii face iubitori de osteneli si-i ajuta sa aiba placere de necinstire; pe cei din linistire ii face fara griji si sa se ocupe pururea numai cu rugaciunea. Celor din mijlocul lumii, care vietuiesc in nepasare, si nu dupa Dumnezeu, gandul la moarte le pricinuieste dureri sau osteneli zadarnice, indeletniciri sau cuvinte nefolositoare si flecareli prostesti, dulceata necinstirii, indulcirea cu necinstirile; iar cele din afara zgomotelor, lepadarea grijilor, rugaciunea si pazirea mintii, caci lucrarea acestora e pazirea poruncilor lui Hristos si intoarcerea la El. Celor ce vietuiesc in lume fara sa schimbe viata, gandul la moarte le da sentimentul ca ostenelile si convorbirile lor sunt zadarnice, ca necinstirile de care au parte sunt adevarate necinstiri. Dimpotriva, celor ce-si schimba viata ostenelile le sunt dulci, iar necinstirile nu le sunt necistiri. 

Canonul incepe in aceasta nota foarte personala: “De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase? Ce incepere voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum?“ Unul dupa altul pacatele mele sunt dezvaluite in legatura lor profunda cu drama continua a relatiei omului cu Dumnezeu; istoria caderii omului in pacat este istoria mea: “Ravnind neascultarii lui Adam, celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea veacuitoare, si de desfatare, pentru pacatele mele“. Am pierdut toate darurile dumnezeiesti: “Intinatu-mi-am haina trupului meu si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mantuitorule. Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor, si cu totul, toata mintea, tarana mi-am facut“.

Fiinta întreaga a omului dobandeste prin felul sau de viata o anumita calitate, un anumit miros, bun sau rau. Pacatul sau binele nu sta intr-un colt al fiintei noastre, ci asa cum o picatura de petrol da apei intregi dintr-un vas ceva din calitatea ei, asa si pacatul sau binele modifica intr-un sens sau altul intreaga fire a noastra. Iar calitatea curata sau imbunatatita a firii are un caracter dinamic. Ea indeamna pe om la bine sau la rau si le face cu usurinta pe acestea. Efortul de a readuce la calitatea buna firea inrautatita trebuie sa lupte cu pornirea ei de a savarsi raul

Pocăinţa nu este o hotărâre de moment, o schimbare fugitivă, de probă, o transformare psihologică, un simplu act juridic, o corijare moralistă şi o experienţă de suprafaţă, ci act de curaj al vieţii, urmarea unui ethos şi a unui mod de vieţuire drept, a unei vieţi bisericeşti sănătoase, autentice, nefalsificate, sfinte şi frumoase, pline de sens. Greşeala lui Adam are un caracter pedagogic. Adevărata cale a pocăinţei se întemeiază pe trei stadii necesare: curăţirea, luminarea şi îndumnezeirea.

Pocăinţa adevărată nu înseamnă doar îndepărtare de păcat, ci ură faţă de acesta şi îmbrăţişarea cu dragoste a virtuţilor îndumnezeitoare. Omul, de unul singur, este neputincios să o izbutească. Atunci îi vine în ajutor, în mod real, însuşi Dumnezeu-Omul, Hristos. Cu cât Îl iubim mai mult pe Hristos, cu atât vom fi ajutaţi să urâm păcatul.Comuniunea omului cu Hristos pricinuieşte renaşterea persoanei, izbăvire de rădăcina răului, care este sataniceasca mândrie, şi împodobirea sufletului cu smerenia cea dătătoare de înălţare. Cel ce se pocăieşte crede, iubeşte şi nădăjduieşte.

Pocăinţa este o virtute de temelie, primordială, pe care se clădeşte întreaga viaţă duhovnicească a omului credincios. Numai cel ce s-a pocăit poate avea comuniune cu Dumnezeu. Este un mare dar dat omului de Dumnezeu, Care nu încetează niciodată să-l iubească, să-l insufle, să nu Se mânie pe păcătosul nerecunoscător. Este încă o mărturie vădită a iubirii de oameni negrăite a Preabunului Părinte şi Ziditor. Omului nu-i rămâne decât să primească de bunăvoie îndemnul şi chemarea de a se desfăta de multele binefaceri ale pocăinţei.

Roadele vrednice ale pocăinţei sunt, după Sfântul Grigorie Palama, mărturisirea, milostivirea, dreptatea, dragostea, smerenia. Lucrarea virtuţilor constituie fără doar şi poate o latură importantă a vieţii în Hristos şi contribuie la mântuirea omului. Fără pocăinţă nimeni nu poate să se mântuiască. Cuviosul Ioan Scărarul spune că începutul pocăinţei este înfrânarea de la păcat şi că tot el este şi începutul mântuirii noastre. Sfântul Grigorie Palama arată, de asemenea, că pocăinţa începe cu prihănirea, spovedania şi depărtarea de la răutăţi. Nimeni nu va putea vreodată, spune Sfântul, să sporească duhovniceşte şi să înainteze la cele înalte şi desăvârşite, dacă nu ajunge la începutul virtuţilor: pocăinţa. De acceia a râmduit Biserica noastră ortodoxă să începem Marele Post cu Canonul cel Mare.

Acest bogat si frumos canon este deodata meditatie biblica si rugaciune de pocainta. Canonul Sfantului Andrei Criteanul este un dialog al omului pacatos cu propria sa constiinta, luminata de citirea Sfintei Scripturi. Sufletul care se pocaieste plange ca nu a urmat pilda luminoasa a dreptilor virtuosi, ci robia patimilor aratate in multi pacatosi, dintre care unii nu s-au pocait, iar altii s-au mantuit tocmai fiindca s-au pocait. Cu inima plina de smerenia vamesului, cu strigatul de iertare al fiului risipitor si cu gandul la infricosatoarea judecata, despre care vorbesc Evangheliile primelor trei duminici ale Triodului, autorul Canonului cel Mare ne arata deodata durerea si puterea pocaintei, leac si lumina a invierii sufletului din moartea pacatului. Rugaciunea vamesului „Dumnezeule, miluieste-ma pe mine pacatosul!” devine, in Canonul Sfantului Andrei Criteanul, ritmul si respiratia pocaintei in staruitorul stih: „Miluieste-ma, Dumnezeule, miluieste-ma!”Pocainta-rugaciune a fiului risipitor: „Parinte, gresit-am la cer si inaintea ta, nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau, primeste-ma ca pe una din slugile tale!” ia accentul unui regret nesfarsit pentru pacat, ca pierdere si moarte a sufletului care valoreaza mai mult decat toata lumea materiala: „Ia aminte, Cerule, si voi grai; pamantule, primeste in urechi glasul celui ce se pocaieste lui Dumnezeu si-L lauda pe Dansul.” (Cantarea a 2-a, 2)

Pacatul este alipirea sufletului de cele pamantesti incat: „toata mintea tarana mi-am facut” (Cantarea a II-a, 6). Prin pacat se pierde frumusetea nevinovatiei din rai, se pustieste sufletul, se schimba demnitatea omului in rusine, iar apropierea de Dumnezeuse preface in instrainare de El. Pacatul pe care il descrie Canonul cel Mare nu este al unui singur om, ci al firii omenesti cazute, incepand cu Adam si Eva. De aceea, Canonul cel Mare imbina pocainta cu meditatia privind caderile in pacat sau biruinta asupra pacatului, asa cum se vad acestea in Sfanta Scriptura. Canonul cel Mare se canta in Biserica in timpul perioadei de pocainta a Postului Mare al Sfintelor Pasti, tocmai pentru a se arata ca toti oamenii au nevoie de pocainta si de iertare a pacatelor pentru a ajunge la mantuire. Marii pacatosi care s-au pocait si s-au ridicat din pacat si patimi devin nu numai dascali ai pocaintei pentru intreaga Biserica, ci si rugatori pentru cei care se lupta cu pacatul sau se curata de el prin pocainta. Astfel, Cuvioasa Maria Egipteanca este invocata in Canonul cel Mare in stihul: „Cuvioasa Maica Marie, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!” Iar mai tarziu, Biserica a adaugat in Canonul Sfantului Andrei Criteanul si stihul-rugaciune adresat lui insusi: „Cuvioase Parinte Andrei, roaga-te lui Dumnezeu pentru noi pacatosii!”

Rugaciunile din Canonul cel Mare adresate Maicii Domnului si Sfintilor Apostoli arata, in general, legatura dintre pocainta si inviere, dintre vremea Postului si sarbatoarea Pastilor. „Apostoli, cei doisprezece de Dumnezeu alesi, aduceti acum rugaciunea lui Hristos, ca sa trecem toti curgerea postului, savarsind rugaciuni de umilinta si savarsind virtuti cu osardie; ca in acest chip sa ajungem sa vedem Invierea cea slavita a lui Hristos Dumnezeu, slava si lauda aducand”. (Cantarea a 3-a, sedealna a 2-a).

Maica Domnului, care a purtat in pantecele ei si pe bratele ei pe Hristos-Domnul aratandu-L lumii, impreuna cu Apostolii care au binevestit lumii pe Hristos arata aici taina insasi a Bisericii in care puterea si darul pocaintei devin pregatire si dor de inviere, arvuna a vietii vesnice ca legatura de iubire a omului cu Dumnezeu.

Marturisirea si preamarirea Sfintei Treimi in Canonul cel Mare arata ca pocainta crestina este taina refacerii comuniunii oamenilor cu Sfanta Treime. Botezati in numele Sfintei Treimi, crestinii reinnoiesc taina botezului prin lacrimile pocaintei, mor pentru pacat si inviaza sufleteste pentru Hristos.

Marturisirea dreptei credinte prin doxologie se leaga strans de redescoperirea dreptei vietuiri prin pocainta. Milostivirea Sfintei, celei de o fiinta, de viata facatoarei si nedespartitei Treimi este temelia si puterea care face ca „usile pocaintei” sa devina cale catre „portile Imparatiei cerurilor”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)