Post, rugaciune, pocaință, smerenie pentru a ne apropia de Dumnezeu

14.11.2018 07:21

Începem Postul Nașterii Domnului. Omul este o fiinta compusa din trup vazut si din suflet rational si imaterial, destinat sa fie ceea ce este. Natura si vrednicia acestor doua parti constitutive amintite mai sus ale omului nu sunt de aceeasi valoare; corpul a fost creat ca un organ ce se misca pentru a sluji sufletul stapanitor; sufletul a fost randuit ca sa conduca si sa imparateasca, ca unul ce este superior trupului. Sufletul a primit de la minte si ratiune puterea de discernamant si, prin cercetarea deosebirii dintre cele bune si cele rele, cunoaste pe Dumnezeu, facatorul si creatorul celor prezente si al celor ce le percepem prin simturi, dar si al celor nevazute, pe care mintea incorporala le sesizeaza prin cu­getare si intuitie. 

Sufletul, ca un prieten al lui Dumnezeu, prin practicarea dreptatii si a virtutii, are dragoste de filosofie, se supune legilor si po­runcilor ei, se indeparteaza pe sine cat mai mult posibil de poftele trupesti, se apropie de Dum­nezeu si se straduieste pe cat poate sa-si improprieze binele; se ocupa apoi cat mai mult indeo­sebi cu insasi filosofla cea sfanta, numita infranare. Prin ea, mintea ramane netulburata, nu pri­meste amestecul necuratiilor ce-i vin de la pan­tece sau din oarecare alta parte, asa ca are deplina libertate si putere de a gandi si contempla pe cele ceresti si pe cele inrudite mintii.

Prin urmare, toti cati sunteti scolari ai filosofiei, iubitori de cele inalte si ucenici ai Cuvantulul, iubiti tot timpul ce ne sta in fata, primiti cu bucurie sfantul post de patruzeci de zile ca pe un dascal al castitatii, mama a virtutii, ingrijitor al fiilor lui Dumnezeu, pedagog al celor fara oranduiala in viata, ca pe o linistire a sufletelor, ca pe un echilibru al vietii si ca pe o pace bine incheiata si netulburata. 

Asprimea si sfintenia postu­lui adorm patimile, sting iuteala si mania, racoresc si potolesc furtuna ce clocoteste din pricina prea multei mancari. Si, dupa cum in timpul verii, cand  razele  fierbinti  ale soarelui ard pamantul, face bine celor infierbantati si nadusiti vantul de la nord, alungand inabuseala cu adierile  sale placute, tot asa si postul daruieste aceeasi usurare, alungand infierbantarea prici­nuita in trup de prea multe mancaruri.

Fraților, Sf Ioan Gură de Aur, praznuit ieri, ce cere: să se uite fiecare în conştiinţa lui să vadă ce a negutătorit de pe urma postului. De vede că a câştigat mult, să mai adauge câştig la câştig; de vede că n-a adunat nimic, să folosească pentru negutătorie timpul ce i-a mai rămas. Atâta vreme cât iarmarocul e în toi, să facem bune afaceri, ca să nu plecăm cu mâinile goale, ca să nu îndurăm osteneala postului, dar să pierdem plata postului. Că se poate să înduri osteneala postului şi să nu iei plata postului.

Cum? Când ne abţinem de la mâncări, dar nu ne abţinem de la păcate; când nu mâncăm carne, dar mâncăm casele săracilor; când nu ne îmbătăm cu vin, dar ne îmbătăm cu pofte rele; când stăm toată ziua nemâncaţi, dar ne petrecem toată ziua la spectacole pline de desfrânare. Iată osteneală pentru post, dar fără plată pentru post!

Sculându-te de la masă, trebuie să fii puţin flămând, ca trupul să fie supus sufletului, să fie capabil de muncă şi să fie simţitor la activităţi în­ţelepte şi atunci patimile trupeşti vor fi biruite. Postul nu poate nimici patimile trupeşti în aşa măsură cum le nimiceşte hrana să­racă. Unii postesc un timp anumit, iar apoi se dedau la mâncăruri plăcute, căci mulţi încep postul şi alte nevoinţe grele peste puteri­le lor, iar apoi slăbesc din cauza necumpătării şi încep să caute mâncăruri gustoase şi odihnă pentru întărirea trupului. A proce­da astfel înseamnă să creezi ceva, iar apoi să distrugi, întrucât trupul din cauza lipsurilor din vremea postului este împins către plăceri şi mângâieri, iar plăcerile stârnesc patimi. Iar dacă cineva consumă pu­ţină hrană în fiecare zi, atunci el capătă un mare folos.

Însă cantita­tea hranei trebuie să fie numai în măsura cât să-ţi întăreşti puterile. Un asemenea om poate săvârşi orice lucru duhovnicesc. Nevoinţa cumpătată nu are preţ. Căci unii dintre nevoitori întrebuinţau hrana cu măsură şi aveau măsură în toate – în nevoinţe, în necesităţile trupeşti, în obiectele de cult şi orice lucru îl foloseau la timpul său şi după un anumit statut cumpătat. De aceea Sfinţii Părinţi nu recoman­dă să începi un post peste puteri, ca să nu ajungi la slăbiciune. Ia-ţi drept regulă să mănânci în fiecare zi, astfel te poţi mai lesne abţine; iar dacă cineva posteşte mai mult, atunci cum te poţi abţine de la ghiftuire şi îmbuibare? Nicicum. Un astfel de început necumpătat are loc ori din cauza trufiei, ori din cauza nechibzuinţei; iar abţinerea este una din virtuţi care contribuie la înfrânarea trupului.

Foamea şi setea sunt date omului pentru curăţirea trupului, apărarea lui de la gândurile rele şi patimile de curvie; iar mâncând puţin în fiecare zi este o cale spre desăvârşire, după cum spun unii. Nicidecum nu se va înjosi moraliceşte şi nu-şi va dăuna sufletului acela care mănâncă zilnic la o oră anumită, pe aceştia îi laudă Sfântul Teodor Studitul în învăţătura la cinci zile din prima săptămână a postului, aducând drept con­firmare cuvintele Sfinţilor Părinţi purtători de Dumnezeu şi ale Domnului Însuşi. Aşa trebuie să procedăm şi noi. Domnul a îndurat post îndelungat, de asemenea Moise şi Ilie, dar o singură dată. Şi alţii câteodată, cerând câte ceva de la Creator, posteau un anumit timp, dar în conformitate cu legile naturii şi cu învăţătura Sfintei Scripturi. Din faptele sfinţilor, din viaţa Mântuitorului nostru şi din pravilele vieţilor celor care au trăit cuvios se vede cât de frumos şi de folos este să fii pregătit şi să te afli în nevoinţă, muncă şi răbdare; însă nu trebuie să te istoveşti peste măsură cu un post necumpătat şi să faci trupul neputincios. Dacă trupul se înfierbântă în timpul tinereţii, atunci trebuie să te abţii de la multe; dar dacă trupul este neputincios, trebuie să primeşti hrană îndeajuns fără a te uita la alţi asceţi. Uită-te şi chibzuieşte după puterile tale, cât poţi duce; propria conşti­inţă este măsura şi învăţătorul intern pentru fiecare. Este cu neputin­ţă ca toţi să aibă aceeaşi nevoinţă; fiindcă unii sunt puternici, iar alţii neputincioşi; unii sunt ca fierul, alţii ca arama, iar alţii ca ceara.

Şi, dacă din pricina neputinţei trupeşti, iubitule, nu vei putea să rămâi flămând toată ziua, nimeni care gândeşte drept nu va putea să te osândească pentru asta, căci Îl avem pe Domnul blând şi iubitor de oameni, Cel Care nu ne cere nimic mai presus de puterile noastre.Pentru că nici înfrânarea de la mâncăruri, nici postul nu ne sunt cerute ca scop în sine, adică pentru ca să rămânem în stare de ajunare, ci ca să dobandim toată dispoziţia spre a ne dărui celor duhovniceşti după ce ne îndepărtăm de lucrurile lumeşti. Aşa cum, şi dacă ne rânduim viaţa cu minte atentă şi arătăm tot interesul pentru cele duhovniceşti şi mâncăm atâta hrană cât să ne satisfacem nevoia de mâncare, şi arătăm în toată viaţa noastră dispozitie pentru a săvârşi fapte bune, nu vom mai avea nevoie deloc de post. Deoarece firea omenească, însă, este nepăsătoare şi se predă mai mult odihnei şi desfătărilor, iubitorul de oameni Dumnezeu, ca un părinte iubitor, a născocit pentru noi vindecarea postului, încât şi desfătările noastre să fie tăiate cu desăvârşire şi să mutăm grija de la cele lumeşti la lucrarea celor duhovniceşti. Deci, dacă există unii dintre cei care vin aici care sunt împiedicaţi de neputinţa trupească şi nu pot să ramană în stare de ajunare, îi sfătuiesc ca şi slăbiciunea trupească s-o liniştească, şi să nu se lipseasca de învăţătura duhovnicească, ci să se îngrijească mai mult de aceasta. Pentru că există, într-adevăr, moduri mult mai însemnate decât înfrânarea de la mâncăruri care pot să ne deschida porţile îndrăznelii faţă de Dumnezeu. Prin urmare, cel care mănâncă şi nu poate să postească, să facă milostenie mai bogată, rugăciuni mai lungi, să aibă râvnă mai puternică pentru ascultarea cuvintelor dumnezieşti. Aici nu ne împiedică deloc slăbiciunea trupului.

Să se împace cu vrăjmaşii săi, să îndepărteze din el orice ţinere de minte a răului. Dacă vrea să dobandească acestea a ţinut postul adevărat pe care Domnul îl cere mai mult decât toate de la noi. Pentru că şi această înfrânare de la mâncăruri a fost rânduită să se faca încât, înfrânându-ne pornirile trupeşti, să facem trupul mai ascultător în împlinirea poruncilor Lui.

Dacă, însă, nu urmează să ne oferim pe noi înşine, nici să avem ajutorul care vine prin post din cauza neputinţei trupului, şi să arătăm mai mare nepăsare, ne facem rău, fără să ne dăm seama, peste măsură, nouă înşine. Deoarece, dacă lipsa izbânzilor despre care am vorbit mai sus nu ne foloseşte deloc chiar dacă postim, mult mai mult nu ne va folosi dacă vom arăta mai multa nepăsare, deoarece nu putem să folosim nici medicamentul postului.

Deci, după ce aţi aflat aceste sfaturi, vă rog, care puteţi să postiţi pe cât vă stă în putinţă, să întindeţi această râvnă bună şi vrednică de laudă, deoarece cu cât omul din afară se pierde, cu atât omul dinăuntru se innoieşte“ (II Corinteni 4,16). Fiindcă postul chinuie trupul si înfrânează poftele necuviincioase, în timp ce face sufletul mai curat. Postul îl înaripează, îl face mai uşor şi mai sprinten. Şi pe fraţii voştri care nu pot din pricina slă­biciunii trupeşti să postească să-i îndemnaţi să nu lase această hrană duhovnicească, învăţându-i şi aducându-le la cunoştinţă cele spuse de noi şi arătându-le că cel care mănâncă şi bea cu măsură nu este nevrednic de această auzire, ci nevrednic este cel nepăsător şi căldicel.

Să le mai spuneţi şi cuvântul apostolului că: „Cel ce ţine ziua, o ţine pentru Domnul; şi cel ce nu ţine ziua, nu o ţine pentru Domnul. Şi cel ce mănâncă pentru Domnul mănâncă, căci mulţumeşte lui Dumnezeu; şi cel ce nu mănâncă pentru Domnul nu mănâncă, şi mulţumeşte lui Dumnezeu“

Deci şi cel care posteşte mulţumeşte lui Dumnezeu, pentru că are putere să reziste la oboseala postului, şi cel care mănâncă iar Ii mulţumeşte lui Dumnezeu pentru că prin aceasta nu poate să vatăme deloc mântuirea sufletului, dacă o doreşte. Astfel, Iubitorul de oameni Dumnezeu ne-a arătat atât de multe moduri pe care nu ne este cu putinţă să le înşirăm prin care putem, dacă dorim, să dobândim mai mare îndrăzneală.

Postul face atat de mult bine sufletului, dar nu mai putin foloseste si trupului. Imputineaza materiile grase din corp, scade greutatea trupului, imbunatateste starea vinelor pe cale de a se rupe din pricina prea multului sange, le mai lar­geste putin, ca sa nu se intample cu ele ceea ce se intampla cu canalele; caci acestea, daca primesc mai multa apa decat capacitatea lor, se sparg, nemairezistand din pricina prea multei cantitati de apa varata cu sila pe ele. Prin post, capul se bucura de o stare pasnica si linistita; nu i se zbat arterele si nici creierul nu se intuneca prin ridicarea in sus a aburilor. Infranarea este  libertatea stomacului. In post, scapa si stomacul de silnica robie de a fierbe ca un cazan in vederea mistuirii. Ochii vad limpede si neintunecati; este indepartata ceata pe care satiul obisnuia s-o in­tinda peste ochi. Picioarele calca sanatos, iar pu­terea mainilor e nezdruncinata. Respiratia, regulata si masurata, nesilita de niciunul din duhu­rile tulburatoare dinlauntrul trupului. Gandirea celui ce posteste este clara si deslusita, mintea curata; si, intr-adevar, in post sufletul are chipul lui Dumnezeu, cand isi indeplineste nesuparat si netulburat propriile lui functiuni, ca si cum n-ar fi in trup, desi este in trup. Somnul este linistit si fara naluciri. Si, ca sa trec sub tacere pe cele mai multe, spun ca postul este pace si a sufletului si a trupului, viata netulburata, trai echilibrat, vie­tuire ce veseleste pe Dumnezeu si intristeaza pe diavol. Dupa cum dusmanul cand vede ca vrajmasul sau privegheaza, ca este vesnic atent, ca se inarmeaza cu grija, ca face exercitii de lupta, socoteste pregatirea lui osarduitoare drept propria sa infrangere, tot astfel si vrajmasul mantuirii noastre uraste grija amanuntita ce-o avem de virtute si o socoteste drept propria sa nenorocire.

Pentru aceasta afla, omule, ca ingerii sunt pazitori si paznici apropiati ai casei celui ce pos­teste; iar ai casei celui ce petrece in desfatari in postul acesta de patruzeci de zile pazitori sunt dracii, prietenii mirosului de carne fripta, indra­gostitii de sange, tovarasii de betie. Pentru ca si duhurile, atat cele ale sfintilor, cat si cele necu­rate se apropie de cei cu care se potrivesc si de prieteni. Lucrul acesta se poate vedea si la pa­sari. Porumbeilor le place sa stea in locuri curate si sa umble prin holde, culegand boabe pentru ei si puii lor. Turtureaua sta cu placere pe ramurile copacilor, cantand subtire. Corbul cel lacom, insa, sta langa macelarii si croncaneste gros si neplacut impotriva celor ce vand carne. Astfel sa iubim infranarea ca sa fim iubiti de ingeri; sa uram desfatarea cea nestapanita, pentru ca nu cumva odata cu ea sa atragem asupra noastra si tovarasia dracilor. Niciun om care traieste in desfatari nu ajunge virtuos; niciun om care-si petrece vremea in ospete nu este ucenic al virtutii; niciun om iubitor de placeri nu este sfant; niciun om care traieste pentru trup nu e partas al Imparatiei cerurilor.

“Pocăinţa este atotputernică, fiind aşezământ al atotputernicului Dumnezeu. Nu e păcat care să ţină piept pocăinţei. Ea este dar dat firii omeneşti căzute; ea este rămăşiţă a neprihănirii întru care a fost zidit Adam, fiind recunoaştere a acelei neprihăniri şi tânguire pentru pierderea ei; ea este înnoire a botezului; ea este legătură a pământului cu cerul, scară către cer. Prin ea e curăţit, e şters orice păcat. Chiar dacă eşti împovărat cu cele mai grele păcate, să nu şovăi nicicum a te apropia de pocăinţă. Nemăsuratul ocean înghite la fel de lesne şi apele unui râu mare, care au străbătut cu măreţie ţări întregi, şi undele firave ale unui pârâu abia băgat de seamă: şi în adâncul bunătăţii lui Dumnezeu pier păcatele grele la fel ca cele mai mici, cele mai neînsemnate alunecări. Să te încredinţeze de aceasta cei cinci sute şi cincizeci de dinari iertaţi deopotrivă: Cel ce dă este nesfârşit de bogat, iar datornicii sunt în aceeaşi neputinţă de a plăti (Lc. 7, 41-42).

Şi un păcat mic rămâne neşters dacă cel care a păcătuit nu s-a îngrijit să facă pocăinţă pentru el, socotindu-l neînsemnat; şi un păcat mare este şters pe deplin, prin mijlocirea pocăinţei, de nemărginita bunătate şi atotputernicie dumnezeiască. Adu-ţi aminte de Sfântul David, care a căzut în curvie şi în ucidere. In sufletul dreptului s-a strecurat pe nesimţite nebăgarea de seamă: din nebăgarea de seamă s-a născut nepaza simţurilor trupeşti, privirea scăpată de sub pază s-a întâlnit pe neaşteptate cu ceva smintitor: acest ceva smintitor a stârnit în sufletul sfinţit o poftă nelegiuită; poftei i-a urmat împlinirea nelegiuită; după săvârşirea preacurviei a urmat ruşinea slavei deşarte. Ruşinea cu care s-a ruşinat de păcat trufia omenească a născut o nouă poftă nelegiuită: dorinţa de a ascunde păcatul, dorinţa de a păstra masca dreptăţii în faţa oamenilor. De aceea, a fost săvârşită ucidere. Indelung a rămas David în împietrire, în nesimţire, ca şi cum nu ar fi fost vinovat de nici un păcat. A fost nevoie ca Dumnezeu însuşi să îl dea în vileag. La porunca Lui, prorocul Natan l-a dat în vileag pe cel care păcătuise – şi îndată ce David a zis: Păcătuit-am Domnului, a şi ieşit răspunsul de la Domnul: Domnul a iertat păcatul tău (II Imp. 12, 13).

Atotputernica pocăinţă a mântuit cetăţi şi împărăţii întregi, a schimbat hotărârile care fuseseră rostite deja de Dumnezeu. Astfel, cetatea cu mulţi locuitori a Ninivei, asupra căreia Prorocul lui Dumnezeu rostise osânda pieirii, a îndepărtat această osândă prin pocăinţă – şi Prorocul, nu departe de Ninive, aştepta în zadar nimicirea ei, împlinirea prorociei sale! Tot astfel, necredinciosului împărat israilitean Ahav, închinător la idoli, prigonitor şi ucigaş al închinătorilor Dumnezeului Celui adevărat, îi fusese deja sortită pedeapsa, îi fusese deja vestită de către marele Ilie – însă, Ahav s-a umilit şi a vărsat lacrimi, rămânând totuşi în păgânătate. Acea umilinţă de scurtă vreme, acele puţine lacrimi nu au rămas, totuşi, nelucrătoare: S-a umilit Ahav de către faţa Mea? – i-a zis Dumnezeu Prorocului Ilie, drept aceea nu voi aduce răutate în zilele lui, ci în zilele feciorului lui (III Imp. 21, 29).

Izbânda aceasta este a postului, ştiu lucrul acesta, a postului care a început și pe care mulți chia îl așteptăm. Pentru că postul ne-a adunat în casa părintească, a readus as­tăzi în braţele lui de mamă pe cei care înainte de veni­rea lui erau nepăsători. Dacă însă doar aşteptarea postului a creat atâta râvnă, câtă evlavie nu va aduce când apare şi vine însuşi postul? La fel se întâmplă şi când cârmuitorul înfricoşător urmează să atace o ce­tate. Atunci cetatea scapă de toată trândăvia ei şi arată mai mare grijă. Post, rugaciune, pocaință, smerenie pentru a ne apropia de Dumnezeu.

Deci să nu vă temeţi auzind de post că-l înfruntă pe cârmuitorul cel înfricoşător, pentru că nu este înspăimântător pentru noi, ci pentru neamul demonilor. Dacă cineva se îndrăceşte, arată-i chipul postului şi atunci, de frica lui rămâne nemişcat mai mult decât pietrele însele, şi pare ca şi cum ar fi legat cu legături, îndeosebi când vede postul asociat cu rugăciunea, sora şi tovarăşa lui. De aceea, şi Hristos zice: „Acest neam de diavoli nu iese decât cu rugăciune şi cu post“ (Matei 17,21).

Deci când postul îi îndepărtează atât de mult pe vrăjmaşii mântuirii noastre şi este atât de înfricoşător pentru potrivnicii vieţii noastre, suntem datori să-l iubim şi să-i urăm bun sosit şi nu să ne înfricoşăm de el. Dacă trebuie să ne temem de ceva, ar fi de beţia şi mâncarea cea multă, nu de post. Pentru că mâncarea şi băutura ne leagă strâns mâinile şi ne predă robi şi sclavi tiraniei patimilor, ca o stăpână rea. Postul însă, când ne află sclavi şi legaţi, ne dezleagă legăturile, ne izbăveşte de tiranie, ne readuce la libertatea cea dintâi. Deci când postul îi învinge, şi pe vrăjmaşii noştri, şi din sclavie ne izbăveşte şi ne readuce la libertate, ce mărturie mai mare cauţi pentru iubirea lui faţă de neamul omenesc? Pentru că cineva arată mare priete­nie faţă de noi când iubeşte şi urăşte aceleaşi persoane pe care şi noi le iubim şi le urâm. Post binecuvântat iubiților, pentru a întâmpina cât mai bine Nastera Domnului nostru Iisus Hristos ! Amin (posatat pe fb de ioan monahul)