„Poporul Meu, ce ţi-am făcut? Sau cu ce te-am supărat? (Mih.6, 3)
Duminica a 13-a după Rusalii. Pilda lucrătorilor răi. Multe lucruri arată Hristos în această pildă! Că Dumnezeu a purtat de grijă iudeilor de la început; că ei dintru început au fost nişte ucigaşi; că Dumnezeu n-a lăsat nimic din cele ce trebuiau pentru purtarea lor de grijă; că nu S-a întors dinspre ei nici după ce au ucis pe profeţi, ci a trimis chiar pe Fiul Lui; că unul şi acelaşi este Dumnezeul Noului şi Vechiului Testament; că moartea Lui are să săvîrşească mari lucruri; că iudeii au să sufere cea mai cumplită pedeapsă pentru răstignirea Lui şi pentru îndrăzneala lor, că au să fie chemate neamurile să îngrijească via şi că iudeii au să cadă.
La început locul viei a fost un ogor înţelenit. Era plin de pietre, de ierburi sălbatice, de spini şi de şerpi. Nimeni nu avusese grijă de el. Nimeni nu luase aminte la el. Dar cineva a luat aminte la el. Ştia că sub pietre şi spini se ascunde un pământ ales şi că atunci când acesta avea să fie eliberat de acestea, va putea să devină o vie aleasă. A cumpărat deci acest loc înţelenit şi a început să-l lucreze. A aprins un foc, a ars spinii, a scos pietrele, l-a curăţat de ierburile sălbatice, l-a săpat adânc, a adus viţă de vie şi a sădit-o. L-a îngrădit cu gard din toate părţile, ca să nu poată intra hoţii şi animalele. A săpat un teasc. A construit un turn, unde să stea străjerii, şi de-acolo, ca dintr-un post de observaţie, să urmărească ce se întâmplă în toată via şi dincolo de ea. Omul acesta îşi iubea via şi se îngrijea de toate ale ei. Voia să fie o vie unică. O vie exemplară. A încredinţat-o lucrătorilor, iar el a plecat şi s-a dus departe.
Stapanul este Dumnezeu; via – darurile Lui si lumea aceasta, referitor la poporul ales, asa cum cititm la Profetul Isaia cap. 5: via e insusi poporul lui Dumnezeu. “Vreau sa cant pentru prietenul meu cantecul lui de dragoste pentru via lui. Prietenul meu avea o vie pe o coasta manoasa. A sapat-o, a curatit-o de pietre, a sadit-o cu vita de bun soi. Ridicat-a in mijlocul ei un turn, sapat-a si un teasc, si avea nadejde ca va face struguri, dar ea a facut agurida”. “A imprejmuit-o cu gard”, am ascultat rostindu-se de catre Mantuitorul. Gardul imprejmuirii – Legea pe care a dat-o prin Moisi, ca sa-i fie ocrotire, zid impotriva raului, a pacatului. “A sapat in ea teasc” – teascul, in vie, reprezenta locul unde se striveau strugurii si instrumentul pentru producerea vinului. Aici, teascul are intelesul de altar.
Deci, in mijlocul viei altarul de jertfa, pe care jertfeste fiecare cu darul lui. “Si a cladit turn” – turn de straja, de veghe. Turnul e reprezentat prin mai-marii poporului, arhierei, farisei, acei care aveau datoria sa strajuiasca la pazirea Legii si deci la ocrotirea poporului, a viei, dupa voia Stapanului – a lui Dumnezeu. “Si a dat via lucratorilor, iar el a plecat departe”. – Dupa ce-ti incredinteaza darul, te lasa sa ucenicesti, sa lucrezi. Dumnezeu parca Se retrage. Si tainic El te inspira, dar fara sa te sileasca. Se pare ca e departe, si, totusi, chiar atunci cand crezi ca e departe, iar tu te rogi cu foc, e mai aproape ca oricand de tine. E taina aceasta a libertatii, pentru ca intr-adevar ucenicul sa cunoasca darul uimitor al libertatii, sa fie cu adevarat raspunzator si el de fapta lui
Dar lucrătorii nu erau oameni buni. Nu le-a păsat de vie. Nu au îngrijit-o cum se cuvenea. Credeau că sunt necontrolaţi şi că proprietarul nu se va mai întoarce niciodată, ca s-o vadă şi să ceară socoteală. Dar proprietarul nu şi-a uitat terenul. Şi-a trimis slujitorii, ca să ia roadele. Însă lucrătorii cei răi nu le-au dat acestora niciun ciorchine de struguri. Pe unii dintre slujitori i-au ucis, pe alţii i-au bătut, iar pe alţii i-au ucis cu pietre. Proprietarul trimite alţi slujitori. Dar şi acestora le-au făcut la fel. La sfârşit, îşi trimite copilul. Însă nici pe acesta nu l-au cinstit. L-au luat, l-au scos afară din vie şi l-au omorât.
Iudeii nu a preţuit darurile şi binefacerile lui Dumnezeu. S-a arătat un popor nemulţumitor. Vie, care nu a dat roadă Domnului ei. S-a umplut de pietre şi de spini. Şi din spinii aceştia s-a împletit o cunună de spini, pe care soldaţii au pus-o pe capul Unuia-Născut Fiului lui Dumnezeu, pe care nerecunoscătorii iudei L-au răstignit în afara viei, în afara Ierusalimului. Nu struguri, nu vin dulce, ci oţet cu fiere i-au dat lui Hristos, Binefăcătorului lor.
„Să-L ucidem şi va fi a noastră moştenirea”!, l-au scos afara din vie, „Şi scoţîndu-L afară L-au omorît”
Evanghelistul Luca spune că atunci cînd Hristos a rostit pedeapsa lucrătorilor acelora, iudeii au spus: „Să nu fie (Luca 20, 16)” şi că Hristos a adăugat mărturia din Scriptură: „Privind la ei a zis: „Ce însemnează, dar, ceea ce s-a scris: „Piatra pe care n-au luat-o în seamă ziditorii, aceea s-a pus în capul unghiului (Luca 20, 17)?”.
Matei, dimpotrivă spune că iudeii au pronunţat pedeapsa lucrătorilor acelora. Nu-i o contrazicere între Luca şi Matei, că s-a întîmplat şi una şi alta. Iudeii au rostit şi sentinţa împotriva lor, dar dîndu-şi seama îndată de ce-au spus, au zis: „Să nu fie!”. Hristos a pus înaintea lor cuvintele profetului David (Ps. 117, 21-22) ca să-i convingă că vor fi negreşit pedepsiţi.
Prin toate acestea Hristos le-a arătat iudeilor că ei, pentru necredinţa lor, au să fie scoşi şi au să fie chemate neamurile. Aceasta le-a spus-o învăluit prin vindecarea fiicei cananeencei, prin mînzul asinei, prin vindecarea slugii sutaşului şi prin alte multe pilde.
Domnul nu le-a descoperit lămurit iudeilor că via va fi dată neamurilor, ca să nu le dea prilej de atac, ci lasă numai să se înţeleagă, cînd zice: „Via o va da altora“. De aceea şi Domnul le-a spus asta prin pildă, ca înşişi iudeii să pronunţe sentinţa împotriva lor. Tot aşa s-a întîmplat şi cu David, cînd şi-a dat sieşi pedeapsa, în urma pildei spuse de Natan (II Regi 12, 1-7).
Uită-mi-te şi acum cît de dreaptă este sentinţa. O pronunţă chiar cei care au să fie pedepsiţi. Apoi, pentru ca iudeii să afle că pedeapsa aceasta nu e cerută numai de simţul de dreptate, ci că a prezis-o de mult şi că harul Sfîntului Duh şi Dumnezeu au hotărît-o, Hristos a adăugat profeţia lui David şi-i mustră spunîndu-le:
„Niciodată n-aţi citit că piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns în capul unghiului? De la Dumnezeu s-a făcut aceasta şi este minunat în ochii noştri”. Le-a spus mai dinainte că vor forma un singur popor neamurile care vor crede şi iudeii cîţi vor crede, cu toată deosebirea mare de pînă atunci dintre neamuri şi iudei. Apoi, ca să afle iudeii că cele ce se vor face nu sînt împotriva lui Dumnezeu, ci cu totul pe placul Lui, că vor fi minunate şi pline de uimire pentru cei ce le vor vedea, a adăugat: „De la Domnul s-a făcut aceasta”.
Ce lume a creat Dumnezeu si ce lume a facut omul din aceasta? O lume in care ti-e frica sa traiesti… Dumnezeu ne pune totul inainte, iar noi facem asta, facem si noi precum lucratorii viei…
Sa luam noi mostenirea, sa ne fim noua insine lege, să facem după capul nostru, sa nu ne mai supunem legii asezate de Dumnezeu, ierarhiei. Diavolul nu face altceva decat sa ne umileasca, sa ne coboare cu orice pret din demnitatea cu care ne-a creat Dumnezeu.
Profetul Isaia spune că Domnul învinuieşte via; în parabola aceasta, Domnul învinuieşte şi pe conducătorii poporului. În Isaia Domnul spune: „Ce trebuia să fac viei Mele şi nu i-am făcut (Isaia 5, 4)?”. în altă parte spune iarăşi: „Ce greşeală au găsit părinţii voştri întru Mine (Mih.6, 3)?”; şi iarăşi: „Poporul Meu, ce ţi-am făcut? Sau cu ce te-am supărat (Mih. 6, 3) ? Prin aceste cuvinte Domnul arată nerecunoştinţa iudeilor; le arată că au răsplătit lui Dumnezeu cu rău, deşi s-au bucurat de toate binefacerile; în pilda lucrătorilor viei arată tot acelaşi lucru, dar cu mai multă tărie. Acum Domnul nu mai spune: „Ce trebuia să fac viei Mele şi nu i-am făcut?”, ci îi pune pe iudei să declare ei că nu le-a lipsit nimic, îi pune pe ei să se osîndească singuri. Cînd iudeii i-au răspuns lui Hristos: „Pe cei răi cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători“, nu spun altceva decît aceasta, rostind împotriva lor o sentinţă definitivă.
Ştefan le-a adus aceeaşi învinuire, care mai cu seamă i-a durut, că s-au bucurat pururea de multa purtare de grijă a lui Dumnezeu, dar ei au răsplătit cu rău pe Binefăcătorul lor (Fapte 7, 50-53). Foarte puternică dovadă că nu e vinovat de osînda venită peste ei Cel ce i-a pedepsit, ci sînt de vină cei care au fost pedepsiţi. Acelaşi lucru îl arată şi Hristos acum şi prin pildă şi prin profeţie. Nu S-a mărginit să le spună numai pilda, ci a adăugat şi două profeţii, pe a lui David şi pe a Sa.
Ce-ar fi trebuit să facă iudeii cînd au auzit aceasta? N-ar fi trebuit, oare, să I se închine? N-ar fi trebuit, oare, să se minuneze de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, atît cea din vechime cît şi cea de mai tîrziu? Dacă n-au ajuns cu nimic mai buni din acestea, n-ar fi trebuit, oare, să fie mai înţelepţi cel puţin de frica pedepsei? Dar iudeii n-au ajuns mai buni. Ce s-a întîmplat mai departe? „Auzindu-L, au înţeles că despre ei grăieşte. Şi căutînd să-L prindă s-au temut de popor, că îl aveau ca profet”. Şi-au dat seama arhiereii şi fariseii că de ei vorbeşte.
Așa facem noi. Vrem să ne punem în locul lui Dumnezeu, vrem să fim stapâni, ajungem să ne luptam cu El. De ce intarziem sa ne lasam in mana lui Dumnezeu? Nu putem evita intalnirea cu Hristos. Pe Hristos Il poti nega, te poti lupta sau lepada de El, dar nu poti sa-L eviti!
Îndrazneala nerusinată și neluarea aminte la sine, nepasarea și vrașmașia sunt radacinile caderii noastre, boala și secata din viata și din sufletele noastre. Boala și secaeta care fac ravagii astazi, ele sunt chipul bolii noastre spiritual și al secetei duhovnicești din viata lumnii, din viața crestinilor, din viața ortodocșilor, care nu mai sunt sarea pamântului, care nu mai sunt lumina lumii, care nu mai trăiesc și nu mai prețuiesc dreapta credintă !
Trâmbiţa de aur a bisericii noastre, Sfântul Ioan Gură de Aur, trâmbiţă din adâncul veacurilor: „Câţi nu au războit Biserica? Dar cei ce au războit-o au pierit. Iar aceasta mai presus de ceruri s-a ridicat. Astfel este măreţia Bisericii: războită fiind, învinge, atacată fiind, se reface, hulită fiind, devine mai strălucitoare. Primeşte răni şi nu este cuprinsă de ulcere. Se clatină, dar nu se scufundă, se învăluieşte, dar nu naufragiază. Se luptă, dar nu este învinsă, este lovită, dar nu este biruită..."
Via este Biserica noastră Ortodoxă. Îngrădită din toate părţile cu poruncile Domnului, cu dogmele, cu dumnezeieştile şi sfintele Canoane ale Sinoadelor Ecumenice şi Locale. Vie, care are ca teascuri, sfinte jertfelnice, unde se oferă Preacuratul Trup şi Cinstitul Sânge al Domnului. Vie cu turnuri, cu biserici, cu amvoane, cu înalte observatoare, de unde străjerii pot să vadă ce se întâmplă nu doar în vie, ci şi în întreaga lume, şi să ia măsurile potrivite. Vie înzestrată cu toate mijloacele, ca să poată aduce roadă aleasă. Da! Biserica Ortodoxă este via lui Dumnezeu.
Dar în tot spaţiul Ortodoxiei, o vie este şi fiecare episcopie cu miile de creştini, care sunt viţele. De aceea, şi când liturghiseşte episcopul, chiar înainte de a citi Evanghelia, iese în afara Uşilor Împărăteşti, ţine dichero-tricherele, îşi înalţă glasul şi zice: „Doamne Doamne, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta, pe care a sădit-o dreapta Ta, şi o desăvârşeşte pe ea”.
Ce înseamnă aceste cuvinte? Este o rugăciune. Episcopul Îl roagă pe Domnul să nu lase Biserica, ci să-Şi arunce privirea din cer, să se îndure de noi. Şi dacă creştinii au slăbiciuni şi răutăţi, şi se aseamănă viţelor neroditoare, să nu le dezrădăcineze, ci să le lase şi să le mai îngrijească, cu nădejdea că vor deveni şi acestea într-o zi viţe aducătoare de roadă.
Şi pentru această lucrare duhovnicească a creştinilor este responsabil episcopul. Şi nu doar episcopul, ci după episcop, responsabili sunt şi toţi preoţii. Pentru că fiecare parohie este şi ea o mică vie. Mlădiţe sunt toate sufletele, bărbaţi şi femei, care locuiesc în sat. Mlădiţe care au nevoie de îngrijire. Şi aşa cum mlădiţele din natură au nevoie să fie săpate, de copilire, de stropire, de diferite medicamente, au nevoie de apărare din partea diferiţilor vrăjmaşi şi a hoţilor, aşa şi enoriaşii, aceste mlădiţe duhovniceşti, au nevoie de o continuă supraveghere. Viticultorul cel bun este întotdeauna în via lui. Uneori o va curăţi de ierburile sălbatice şi de pietre, alteori o va săpa, uneori o va stropi, iar la vremea roadelor rămâne acolo şi noaptea şi păzeşte via. Şi preotul bun nu pleacă niciodată din via lui, nu pleacă din parohia lui. Rămâne lângă enoriaşii săi şi iarna şi vara. Întotdeauna are ceva de făcut. Niciodată nu rămâne fără lucru.Un paraclis, un trisaghion la mormintele morţilor, o vizită în casa celor îndureraţi, o învăţătură, o mustrare, o luptă împotriva ereticilor care vin să sară gardul şi să prade via.
O, câte nu poate să facă un preot bun!
Trebuie să recunoaștem că niciunei alte generatii nu i s-a dat prilejul pe care l-am avut noi, din plin: sa cunoastem, sa discernem si sa putem alege singuri tot ceea ce inseamna reperele corecte, sanatoase, autentice de invatatura si de practica bisericeasca, ba chiar sa le transmitem si altora, sa le impartasim, sa le multiplicam.
Ni s-au pus la indemana scrierile Sfintilor Parinti mai vechi si mai noi, am avut privilegiul sa ni se dea “pe tava”, in cantitati uriase, deja aproape “industriale”, vietile si cuvintele de invatatura ale parintilor, traitorilor si teologilor contemporani, atat in forme brute, cat si in compendii si versiuni concentrate, secventiale, filtrate, selectate, “gata preparate”…
Am avut sansa imensa – pe care nici sfintii nostri martiri ai inchisorilor comuniste si intelectualii crestini interbelici nu o aveau – de a ne trezi, practic, fara vreun merit sau efort deosebit, la intelegerea riguroasa si plina de acuratete – dar, pentru multi, numai… la nivel rational si exterior – a ceea ce inseamna “dreapta credinta”, deosebind-o cu maxima acrivie de orice amestec, pervertire, omisiune sau adaugire dogmatice sau morale. Am putut cunoaste, aprecia si folosi tot ceea ce inseamna icoana bizantina veritabila, muzica psaltica traditionala, slujire ortodoxa curata, am putut cerceta, foarte frecvent, o multime de manastiri din tara si chiar din afara ei, am putut cunoaste si cere sfat unui numar foarte mare de duhovnici mai batrani sau mai tineri, mai incercati sau mai putin, am putut vedea si asculta zeci si sute de conferinte, predici si interviuri pe toate temele posibile, sa punem intrebari si sa primim raspunsuri…
O, Doamne! Via Ta este Biserica. Trimite în această vie lucrători buni, preoţi şi episcopi buni, pentru ca din nou fiecare episcopie şi fiecare parohie să devină o vie aleasă.
Dar noi, ce facem? Când Dumnezeu Isi trimite slugile ca sa ne cerceteze, le alungam si le batem cu furie, fiindca ne deranjeaza si cauta sa ne “impiedice” din savarsirea propriei noastre voi, a bunului nostru plac. Nu vrem sa raspundem in fata nimanui, nu vrem sa ascultam de nimeni, nu vrem sub niciun chip sa acceptam ca nimic din ceea ce “avem” nu ne apartine de drept…
Nu întelegem că nu ajunge sa spunem “Doamne, Doamne“, că nu ajunge sa facem lucruri de fatada in numele Celui de Sus, ca sa si insemne ca “lucram in via Domnului”; ci trebuie, efectiv, sa-I slujim si sa-I inchinam numai Lui, cinstit si supus, tot ceea ce suntem si tot ceea ce facem, cu frica si cutremur, cu maxima recunostinta, pana acolo unde sa ne topim de uimire si de multumire pentru ca Dumnezeu ne-a miluit cu o asemenea uriasa binecuvantare, in ciuda ticalosiei noastre.
Mai sunt puțin cu voi, spune Domnul Iisus Hristos. Viața aceasta este trecătoare, este scută, nu știm ce va fi mâine. Zilele fericite trec cel mai repede pe pământ, prilejurile binecuvântate sunt cele mai rare şi oamenii cei mai buni rămân cel mai puţin cu noi…
O, dacă am şti dinainte aceste lucruri, pe care le ştim în urmă, cum am răscumpăra atunci cu grijă zilele fericite! Cum am folosi ocaziile binecuvântate şi cum am şti să preţuim pe oamenii buni cât mai sunt cu noi! Oricât de lungă i-ar fi viaţa pe pământ, omul bun rămâne tot puţin lângă noi. De omul bun şi cu voia bună nu te saturi niciodată!
De Dumnezeu şi de bunătate este atâta nevoie printre oameni, că oricât ar prisosi, tot va fi mereu lipsă! Dar când ai de la Dumnezeu harul de a avea lângă tine un învăţător preţios, un binefăcător atât de rar, un părinte atât de scump, un prieten şi un soţ atât de dulce şi de neînlocuit, nu te despărţi nici o clipă de el, ţine-i minte orice cuvânt, urmează-i orice sfat, preţuieşte-i orice îndrumare, învaţă-i orice pildă!
Că de nimic nu vei avea nevoie mâine ca de acestea, când el nu va mai fi cu tine şi când tu nu vei mai avea nici pe cine să mai întrebi, nici cui să-i mai spui ceea ce îi spuneai numai lui. Abia atunci vei vedea pe cine ai avut lângă tine!
La Hristos ai putea sa vii, dar nu vrei. La mormânt n-ai vrea să mergi, dar nu vei putea să nu te duci. Hristos mai este încă lângă tine, dar cine ştie cât timp? Tot nu vrei să preţuieşti acest har? Ce vei face când se va duce de la tine?
Noi, creştinii, suntem lucrătorii care am preluat via de la vechiul Israel, care a ucis pe Prooroci şi L-a răstignit pe Fiul lui Dumnezeu. Această vie este Biserica, „Noul Israel” sau Împărăţia harului mântuitor. Stăpânul nostru Hristos a plecat la cer de unde va reveni să ceară roadele credinţei noastre concretizate în fapte creştineşti. Noi suntem chemaţi să trăim conform Evangheliei pentru ca la sfârşitul vieţii să putem da roadele purtării noastre creştineşti.
Ne mandrim in zadar cu ce nu e al nostru, rastignindu-L pe Mostenitor chiar atunci cand pretindem – ce infricosatoare fatarnicie si amarnica nerusinare! A-L “apara” si “marturisi”, dar si batandu-i si omorandu-i fara mila pe fratii Sai cei mici si pe slugile Sale, cu pietrele calomniilor si insultelor, aruncate “din prisosul inimii“, prin gura cea plina de aspida a rautatii, a clevetirii, a delatiunii si a trufiei noastre oarbe de “marturisitori” sau chiar de “teologi” si “carturari”.
Și iată ca de multe ori nu mai stim sa pretuim acel spirit simplu, curat, inocent, adică toata avutia aceasta duhovniceasca de multe feluri care ni s-a incredintat spre a o preface in roade hranitoare de pocainta si de dragoste.
Si prinsi vârtejul celor lumești nu mai știm să descoperim tot timpul pretios pe care l-am avut, toata sanatatea si puterea cu care Domnul ne-a inzestrat ca sa putem sa purtam si sa plinim neputintele celor slabi, sa ungem ranile si sa spalam picioarele celor sarmani si suferinzi, cu trupul sau cu sufletul.
Există atâţia aşa-numiţi creştini care au auzit de lucrarea lui Hristos, de moartea şi de Învierea Lui, dar care nu au trăit nici pocăinţa, nici întoarcerea adevărată la Dumnezeu. O simplă alipire de unele orânduieli creştine nu are valoare înaintea lui Dumnezeu. Trebuie să primeşti prin credinţă lucrătoare pe Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, adică să vieţuieşti în El şi să umbli în El ( I Cor. 1, 30; Col. 2, 6). Numai aşa poţi fi împăcat cu Dumnezeu şi astfel, poţi să ai viaţă veşnică.
Ce puţin se gândesc oamenii la lucrul acesta, mergând cu paşi repezi spre o judecată inevitabilă! Nu numai că ei au păcătuit, dar au trecut cu atâta indiferenţă peste dragostea pe care Mântuitorul nostru a arătat-o prin Cruce, prin moarte şi prin Înviere şi nu imită această dragoste în relaţiile lor zilnice cu Dumnezeu şi cu semenii.
Mândria, egoismul, mânia, lăcomia după bunuri, bani şi plăceri, minciuna, pizma, invidia, lenea şi neînfrânarea dorinţelor şi poftelor ne fac viaţa murdară. Este nevoie de un foc nevăzut care să le ardă.
Hristos Domnul a adus acest foc din cer, focul Duhului Sfânt. Prin credinţa noastră activă în El putem face ca acest foc ceresc să ardă mereu şi să lumineze viaţa nouă a Duhului Sfânt din inimile noastre şi dintre noi. În acest fel, Duhul Sfânt poate să aşeze în noi darurile Sale, roadele Sale: credinţa, dragostea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine şi altele asemenea (Gal. 5, 22-23).
Acestea sunt roadele date la timpul lor de lucrătorii vrednici ai Viei Stăpânului ceresc. Aceste roade trebuie să iasă la iveală ca o adresare către semenul nostru. Numai străduindu-ne pentru realizarea binelui, Hristos poate să continue, prin fiecare din noi, opera de „Samarinean milostiv”.
Dumnezeu creează omului posibilitatea de a fi mântuit. În Sfânta Scriptură citim: „Cei ce sunteţi însetaţi, mergeţi la apă” (Is. 55, 1) şi „Cel ce bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va mai înseta în veac” (In. 4, 14). Dacă nu ne adăpăm mereu din Izvor suntem în primejdia de a fi cuprinşi de arşiţă ucigătoare.
Acesta este un imperativ! Calitatea de „cetăţean” al Împărăţiei cerurilor (Filip. 3,20), primită prin Botez, se validează printr-o „credinţă lucrătoare prin iubire” (Gal. 5,6), adică prin fapta cea bună. Este foarte adevărat că pe pământ suntem „străini şi călători” (Evr. 11,13) şi din această viaţă nu luăm nimic cu noi în cealaltă lume.
Să stiți că tot atât de adevărat este că dacă nu ducem nimic material în veşnicie, totuşi ducem cu noi binele pe care l-am săvârşit: un nume bun, o operă măreaţă, o faptă împlinită pentru înfrumuseţarea vieţii. Va veni o zi când va fi răsplătit cel mai mic ajutor arătat celui aflat în nevoie şi necaz.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Arată-mi în cele mici în ce fel eşti, căci nici chiar aşa tu nu eşti străin de har. Arată-mi precum a arătat văduva din Evanghelie, care, deşi nu avea decât doi dinari, totuşi i-a aruncat în vistieria templului”, iar strădania ei a fost apreciată de Hristos mai mult decât fațărnicia bogatului.
Destinul nostru veşnic depinde de felul în care facem roditoare darurile Duhului în timpul acestui pelerinaj pământesc. Dumnezeu, Grădinarul veşnic, a sădit în fiinţa noastră sămânţa veşniciei. Lucrarea noastră este să facem să crească răsadul ceresc şi să aducă roadele. El ne-a adoptat ca fii. Datoria noastră este să ne comportăm ca fii. Altfel nu merităm numele de creştin.
Domnul ne-a chemat pe toţi, fără deosebire, la ospăţul Său, ne-a numit mlădiţe ale Sale, Viţa cea dumnezeiască (In.15,5). În această calitate, suntem datori ca prin fapte bune şi virtuţi morale să ne arătăm roadele noastre, aşa cum rodeşte un pom răsădit lângă izvor de ape (Ps. 1, 3), un pom altoit, udat şi săpat.
În acest fel, merităm numele de „vie” a casei lui Dumnezeu, menită să rodească deplin, să atingă acea desăvârşire pentru care se roagă psalmistul David când zice: „Dumnezeul puterilor, caută din cer şi vezi şi cercetează via aceasta pe care a sădit-o dreapta Ta şi o desăvârşeşte pe ea” (Ps79,15,16).
După ce Iosua i-a călăuzit pe israeliţi în Canaan şi i-a aşezat în pământul făgăduinţei, i-a conjurat să declare răspicat ce au de gând să facă: să slujească Domnului Celui viu Care cu braţ puternic i-a scos din robie şi le-a dat în stăpânire o ţară frumoasă şi bogată, sau să se închine idolilor păgâni, care aveau temple la tot pasul!
Auzind aceasta, întreg poporul s-a declarat pentru credinţa cea dreaptă. Atunci marele conducător le-a zis: „Acum temeţi-vă de Domnul şi slujiţi-L cu credincioşie şi sfinţenie. Lepădaţi dumnezeii străini! Căci Domnul este un Dumnezeu sfânt, un Dumnezeu gelos. El nu va răbda nelegiuirile voastre, nici păcatele voastre. Iar dacă-L veţi părăsi, atunci va aduce asupra voastră răul şi vă va nimici, după ce v-a făcut bine” (Ios. 24, 20).
Împietrirea inimilor, lipsa de fapte bune, indiferenţa faţă de cele sfinte ne fac să devenim lucrători necredincioşi care nu aduc roade. Când va veni stăpânul viei, pe astfel de lucrători răi „cu rău îi va pierde” ( Mt. 21, 41).
Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul? – Pocăiți-vă!
Troparul zice că e glasul Cuvântului, glasul cel din pustie – “şi să nu vă ziceţi vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că zic vouă că din pietrele acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam”. Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată ortodoxia în baştina ei astăzi, la noi, la ruşi, la greci am văzut aceleaşi lucruri. Paradoxal, ce s-a întâmplat în istorie, ce s-a întâmplat în Vechiul Legământ, aşa se întâmplă şi astăzi.
Multe rătăciri în Apus şi diaspora, omul se caută şi un pic se găseşte şi un pic se pierde; omul conştientizarea a ce este ortodoxia, și parcă mult mai puternic se simte valoarea ei acolo unde este mai dificil de aflat, unde omul caută, departat fiind de leaganul ei, decât aici, la noi, unde o ai pe toată pe toate drumurile, o ai una aici, ai una acolo, toate străzile sunt pline de preoţi, vrei să te spovedeşti ai unde să te duci, dart e complaci în asta si o faci mai rar.
Da! Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, ca pe un dat care poate fi luat ușor, vin la biserică oricând pot şi fiindcă o luăm de bună o pierdem fiindcă păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind nepăsarea, pacatul fiind amânarea, socotind că ortodoxia e a noastră, ni se cuvine, nu cere efort, strădanie, rugaciune, marturisiea ei, împlicarea în lucrorile și faptele ortodoxiei, păcatul fiind mândria că noi suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul lui Dumnezeu, fara a aminti că și iudeii erau poporul ales și via li s-a luat și s-a dat neamurilor, sigur, noi suntem ortodocşi, dar noi nu putem fi mândri că suntem ortodocşi, noi trebuie să fim smeriţi că suntem ortodocşi.
Ortodoxia în smerenie se păstrează.
Noi, care am trecut din robia întunecată a păcatului în ţara luminoasă a Noului Legământ, unde avem drept Canaan Biserica cu toate harurile Duhului Sfânt, se cade să iubim Legea lui Dumnezeu şi să trăim după Evanghelie, risipind chipurile false ale poftelor vătămătoare.
De avem în inimile noastre credinţă în Dumnezeul părinţilor noştri, să-L slujim cu credincioşie şi sfinţenie! Să lepădăm idolii, să urâm deşertăciunea, să lăsăm păcatele, să ne înfrânăm de la patimile cele urâte. Să respectăm cu iubire Numele Domnului, rostindu-l cu evlavie, prin rugăciuni şi cereri. Să facem ca Numele Domnului să se preamărească prin viaţa noastră de fiecare zi şi prin săvârşirea binelui.
Dacă toate acestea le împlinim cu sârguinţă, atunci suntem, într-adevăr, harnici lucrători în via Domnului şi astfel, ne învrednicim de răsplată şi slavă cerească. Nu ne îndoim de aceasta, fiindcă Mântuitorul nostru ne asigură că „Împărăţia lui Dumnezeu se va da neamului care va face roadele ei” (Mt. 21, 43).
Să rugăm pe marele Arhiereu Iisus Hristos, Păstorul și Mântuitorul sufletelor noastre, să rânduiască păstori și preoți cât mai buni Bisericii Sale, iar nouă să ne dea mai multă credință și fapte bune spre dobândirea cereștilor bunătăți. Amin.(postat pe fb de ioan monahul)