Poporul cel ce locuia întru întuneric a văzut lumină mare

23.10.2018 09:23

Dumnezeu este lumină și dătător de lumină. De cele mai multe ori, termenul e folosit în sens spiritual sau figurat. Astfel, Dumnezeu este lumină și dătător de lumină cerească sau cosmică (Iacov 1, 17; I Ioan 1, 5; Apoc. 18, 23), iar Hristos este lumina lumii (Mat. 4, 16; Ioan 1, 4-5) și împărtășește lumina Sa. Ioan Botezătorul este numit lumină de către Hristos – Lumina oamenilor (Ioan 5, 35), iar Apostolii sunt lumina lumii (Mat.5, 14). Pavel e „lumina neamurilor”, ales și trimis ca să le aducă de la întuneric la lumină, prin învățătura Evangheliei propovăduite de el și de ceilalți Apostoli. Creștinii adevărați, trăitori, sunt ei înșiși ca „fii ai luminii și ai zilei” și lumină în lume, luminând nu prin propovăduire, ci „fără cuvânt”, prin viața lor exemplară „în Hristos” și prin faptele lor bune care atrag la slăvirea lui Dumnezeu  (I Petru 2, 12), umblând mereu în lumină (Ioan 12, 35-36). Legea și Evanghelia sunt „lumina celor din întuneric” a neamurilor (Rom 2, 19).

Nimeni, aprinzand faclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aseaza in sfesnic, pentru ca cei ce intra sa vada lumina. Acest verset vine să completeze ideea celui de dinainte: "Voi sunteţi lumina lumii; nu poate o cetate aflată pe vârf de munte să se ascundă" (Mat. 5, 14). Ucenicii sunt lumina, se referă aici la lumina cunoaşterii pe care aceştia sunt datori să o răspândească în întreaga lume. În ciuda faptului că în momentul predicii apostolii nu erau cunoscuţi încă nici în ţara lor, misiunea ce le fusese încredinţată era de a vesti tuturor neamurilor, din toate cele patru zări, adică întregii lumi. Căci Hristos nu s-a făcut om şi a venit în lume doar pentru localnicii teritoriilor unde a propovăduit, El nu a rostit predicile sale pentru ca la scurt timp după aceasta totul să fie dat uitării. Ci, din contră, pentru ca mesajul adus de El în lume să nu se piardă, a aprins făclie, adică, a instruit câţiva oameni aleşi dintre cei care I-au fost în preajmă pentru ca, punându-I în sfeşnic, adică trimiţându-i la propovăduire să transmită lumina Evangheliei tuturor neamurilor. Acelaşi verset uşor modificat se regăseşte şi la evanghelistul Luca, în cadrul pildei semănătorului: Nimeni, aprinzând făclia, n-o ascunde sub un vas, sau n-o pune sub pat, ci o aşază în sfeşnic, pentru ca cei ce intră să vadă lumina. Căci nu este nimic ascuns, care să nu se dea pe faţă şi nimic tainic, care să nu se cunoască şi să nu vină la arătare. (8, 16-17) Al doilea verset constituie o explicare a celui dintâi, respectiv că lumina cunoaşterii, a Evangheliei, nu va putea fi ascunsă, cuvintele lui Dumnezeu fiind menite să se facă cunoscute tuturor oamenilor, căci nimic nu poate sta ascuns la nesfârşit.

Mântuitorul ne vorbeşte despre un lucru practic: nimeni atunci când aprinde o făclie nu o pune sub obroc, nu o ascunde. Cel care aprinde făclia se bucură de lumina ei. Aşa sunt şi faptele unui creştin. Când el urmează poruncile Domnului Hristos devine o lumină care împrăştie întunericul şi faptele întu­ne­ri­cului.

Mântuitorul este „Lumina lumii”, iar cei care-L urmează se împărtăşesc din această lumină. Mai mult, oricine ascultă şi duce la împlinire cuvintele Sale devine un frate al Său. Cei care doar ascultă, fără să împlinească poruncile Sale, fac doar un exerciţiu intelectual; se infor­mează fără să se formeze.

Caci nu este nimic ascuns, care sa nu se dea pe fata si nimic tainic, care sa nu se cunoasca si sa nu vina la aratare.
Luminatorul trupului este ochiul. Deci daca ochiul tau e curat, tot trupul tau va fi luminat; dar daca ochiul tau e rau, tot trupul tau va fi intunecat. Daci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult? (Matei 6, 22-23) Prin ochii nostrii patrunde lumina, prin ochii nosti cunoastem aceasta lumina. Aceasta o stie si o intelege toata lumea. Si stiinta a studiat toate fenomenele care se intampla in ochi si in creier atunci cand actioneaza asupra ochiului lumina. Insa ea nu poate intelege la ce anume S-a referit Domnul Iisus Hristos: “Daca ochiul tau este curat, tot trupul tau va fi luminat“. Cum sa intelegi aceasta: de ce si cum tot trupul omenesc devine luminos, luminos din cap pana in picioare? Doar noi nu vedem ca trupurile noastre raspandesc lumina. Domnul a spus ca tot  trupul nostru poate fi stralucitor. Dumnezeu spune ceea ce stiinta nu intelege, Domnul ne descopera taina existentei, cunoscuta numai Lui Unuia, Creatorului lumii. Si se cuvine noua sa patrundem sensul acestor minunate cuvinte ale Domnului nostru Iisus Hristos.

Ati vazut curcubeul pe cer. Stiti cu totii ca acesta straluceste in diferite culori – verde, galben, rosu, violet. Ce este un curcubeu? Curcubeul apare datorita refractiei luminii solare. Trecand prin nori, lumina soarelui, care ni se pare alba la culoare, se descompune in partile componente. Si aflam ca ea contine in sine acele culori care sunt vizibile in curcubeu. Alba ni se prezinta lumina soarelui, deoarece toate aceste raze colorate sunt amestecate. Dar cei care au studiat fizica stiu mai multe. Ei stiu ca nu numai norii din cer pot refracta si separa in raze diferite lumina solara, ci si ca, daca o raza de soare este trecuta printr-o prisma de sticla, vom vedea o fasie alcatuita din diferite culori. Si in aceasta fasie, car se numeste spectru solar, sunt cuprinsa nu numai acele raze vizibile, pe care le stim dupa culoarea lor, ci si foarte multe alte raze invizibile. O mica parte dintre aceste raze invizibile este studiata de stiinta, restul ramanand neexploatate. Noi stim ca aceste raze, pe care nu le vedem, dar care sunt cuprinse in lumina soarelui, au propietati neobisnuite, tainice, care sunt complet diferite de propietatile luminii solare. Nu stim cum actioneaza ele in trupul nostru. Si de aceea, atunci cand auzim de la Domnul Iisus Hristos ca, daca lumina soarelui patrunde in ochii nostri, intreg trupul devine luminos  – trebuie sa intelegem ca aici este taina. Razele invizibile, intrand prin ochii nostri, permit intregului trup sa devina luminos.

Voi stiti ca tot ceea ce este viu prefera lumina soarelui. Stiti cat de luminosi, cat de bucurosi ne simtim intr-o zi insorita. Cata bunatate, cate vioiciune, cata energie, cata buna dispozitie, ne stapanesc! Tot trupul nostru parca straluceste de energia luminii. Aceasta este ceea ce a spus Domnul nostru Iisus Hristos, este esenta a ceea ce noi nu intelegem.

Domnul spune ca daca ochii nostri sunt rai, daca nu vad lumina, atunci intreg trupul nostru va fi intunecat. Priviti la orbii nefericiti! Voi stiti ca aspectul lor, intreg trupul lor nu seamana cu al oamenilor care vad. Trupul lor este aplecat, miscarile lente si prudente, capul nemiscat, deoarece nu vad nimic. In ei nu se observa lumina cu care sunt patrunse trupurile vazatorilor. Trupul lor este intunecat, dupa cuvintele lui Hristos. Dar fie ca nefericitii orbi, in cazul in care ma asculta, sa nu se intristeze, pentru ca mai exista o alte lumina despre care a vorbit Hristos.

Despre lumina obisnuita, despre lumina solara Domnul ne-a vorbit ca sa arate diferenta intre aceasta lumina si alta lumina – cea duhovniceasca, acea lumina cu care sunt luminate nu numai sufletele, ci si trupurile tuturor sfintilor, acea lumina cu care stralucea fata marelui Proroc Moise in timp ce se cobora de pe Muntele Sinai, tinand tablele cu poruncile incrustate de degetul lui Dumnezeu.

Aceasta este lumina pe care a putut s-o arate unor oameni in timpul rugaciunii cuviosul si purtatorul de Dumnezeu parintele nostru Serafim de Sarov. Cu lumina sufletului, cu lumina mintii curate se sfinteste toata fiinta celor buni, curati si sfinti.

Si pentru cei nevazatori cu trupul exista mult mai multe posibilitati sa primeasca aceasta lumina cereasca, lumina duhovniceasca, decat pentru oamenii vazatori. Pentru multi dintre cei orbi nefericirea li se arata a fi o mare binefacere, deoarece, nefiind distrati, nevazand nici o agitatie, profund concentrati, ei privesc la inima lor, sunt atenti la fiecare miscare a ei, iar o astfel de cercetare da oamenilor lumina duhovniceasca. Sfintii au fost intotdeauna adanciti in contemplarea inimii lor, si toata fiinta lor stralucea cu o deosebita lumina duhovniceaca.

Ce spune mai departe Hristos? Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul nu cat mai mult? Si in intelesul acestor cuvinte trebuie sa patrundem. V-am spus adineaori ca trupurile si sufletele sfintilor stralucesc de lumina dumnezeiasca. Dar exista oameni nefericiti, lipsiti complet de aceasta lumina duhovniceasca. Asa cum lumina soarelui contine raze rosii, albastre, violete, la fel si oamenii sunt purtatori de lumina diferita.

De o lumina rosie ca sangele sunt patrunse trupurile ucigasilor, raufacatorilor, varsatorilor de sange. Cu o lumina albastra si violeta stralucesc pur si simplu inimile si trupurile oamenilor buni. Exista si o lumina de apus, cu care sunt patrunse trupurile si sufletele oamenilor, supusi intru totul grijilor si placerilor acestui veac. Acestia sunt oamenii care toata viata si-o traiesc in desertaciunea lumeasca, in apusul duhovnicesc. Nu exista lumina adevarului si a dragostei in trupurile lor.

Slava lui Dumnezeu ca trupurile lor nu sunt patrunse de o lumina rosie! Dar nu exista in ei nici lumina soarelui stralucitor. Si doar ocazional, atunci cand Domnul ii viziteaza cu harul Sau, trimitandu-le necazuri si suferinte pentru a-i opri de pe calea desertaciunii, pentru a-i determina sa reflecteze si sa-si evalueze viata, apare atunci in inima lor sfanta pocainta, iar lumina de apus a sufletelor lor se aprinde pentru un timp cu o vapaie stralucitoare.

Exista oameni lipsiti de orice lumina, ale caror suflete raman intotdeauna in intuneric. Cine sunt acesti nefericiti? Sunt dusmanii inraiti ai lui Dumnezeu, care s-au ridicat impotriva lui Hristos, sunt cei patrunsi de duhul mandriei. Multi dintre ei cred ca sunt purtatori de lumina, fiindca au o educatie inalta. Dar se insala profund: nu stralucesc de nici o lumina, ci persista in intunericul vesnic. Tot trupul lor este intunecat, toate gandurile pe care ei le considera profunde, stralucitoare, sunt intunecate si lipsite de adevar, pentru ca adevarul este doar in Dumnezeu, precum a spus Insusi Domnul Iisus Hristos: “Eu sunt Calea, Adevarul si Viata!” Cine se leapada de El, acela se leapada de viata. Iata, despre acesti nefriciti, care nu stralucesc de nici un fel de lumina, Domnul a spus: “Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult?“ Daca tu insuti esti intunecat, atunci toate le vezi in intuneric, te inconjoara un greu intuneric duhovnicesc, pentru ca nu porti lumina duhovniceasca in inima si in mintea ta si crezi ca esti vazator, fiind in realitate intunecat si orb.

Domnul Iisus Hristos le-a spus carturarilor si fariseilor, dupa ce l-a vindecat pe orbul din nastere, ca daca acestia ar fi fost cu adevarat orbi, n-ar fi fost nici o problema, dar pentru ca se considera vazatori, atunci vai lor, pentru ca nu inteleg ca locuiesc in bezna, si se numesc invatatori ai poprului, si se apuca sa-i invete pe oameni. Iata ce inseamna aceste cuvinte ale lui Hristos: “Deci daca lumina care e in tine este intuneric, dar intunericul cu cat mai mult?” – Tu esti tot in intuneric, tu insuti esti intunecat si te inconjoara bezna.

Sa tindem cu tot sufletul spre lumina lui Hristos, pentru ca sa nu ne cuprinda intunericul vesnic!“

Inca putina vreme Lumina este cu voi. Umblati cat aveti Lumina ca sa nu va prinda intunericul. Caci cel ce umbla in intuneric nu stie unde merge. Cat aveti Lumina, credeti in Lumina, ca sa fiti fii ai Luminii. Acestea le-a vorbit Iisus si, plecand, S-a ascuns de ei. Si, desi a facut atatea minuni inaintea lor, ei tot nu credeau in El, Ca sa se implineasca cuvantul proorocului Isaia, pe care l-a zis: “Doamne, cine a crezut in ceea ce a auzit de la noi? Si bratul Domnului cui s-a descoperit?”

De aceea nu puteau sa creada, ca iarasi a zis Isaia:“Au orbit ochii lor si a impietrit inima lor, ca sa nu vada cu ochii si sa nu inteleaga cu inima si ca nu cumva sa se intoarca si Eu sa-i vindec”

Poporul ce statea in intuneric a vazut lumina mare. Marea lumină pe care a văzut-o poporul, care se afla în întuneric, a fost des­coperirea, arătarea lui Hristos (v. Matei 4, 1 2-17). Avem aici confruntarea a doi termeni: lumi­nă şi întuneric. Omul, prin diferitele sale cuvinte, ascunde pentru fiecare dintre ele un conţinut care nu se identifică în mod necesar totdeauna la toţi. Cuvintele lumină şi întuneric nu sunt percepute de către toţi cu aceeaşi calitate, deoarece nu se apropie de ele potrivit cu lărgimea şi adâncimea lor. Însă ce valoare şi ce calitate au aceşti termeni evanghelici, aşa cum ni-i descoperă Cuvântul lui Dumnezeu?

„Poporul cel ce locuia întru întuneric a vă­zut lumină mare.” Poporul se afla în întuneric, şedea în întuneric şi a văzut lumină mare, lumi­na cunoştinţei, lumina descoperirii (a revelaţiei). Toţi avem nevoie, fiecare în mod personal, să cunoaştem adevărul, să vedem lumina şi să fim departe de întunericul nostru. Însă, dintru început ce înseamnă întuneric pentru fiecare dintre noi? Întuneric poate să fie o greutate financiară sau un eşec sentimental sau o stare păcătoasă. Poate să fie o simţire a eşecului. Întuneric poate, de asemenea sa fie si ignorarea adevărului şi absenţa orientarii existentiale. Adică omul să se afle într-o confuzie existentială, să nu ştie unde să se întoarcă.

Întuneric înseamnă absența luminii, faptul de a nu avea părtăşie cu lumina lui Dumnezeu, faptul de a nu gusta descoperirea lui Dumnezeu. Prin urmare, cerinţa vieţii este dorirea si cautarea luminii cunoştinţei. Ceea ce defineste omul ca om, ceea ce defineşte persoana umană ca persoană recunoscută (vrednică), este parcursul existenţei sale în căutarea luminii existenţei sale. Cel care nu se orientează spre căutarea luminii sau este indiferent față de cunoaştere nu poate să fie adevărat.

Acest lucru este foarte mult evitat de o religiozitate care doar satisface narcisismul nostru duhovnicesc, sau de o religiozitate fortificata pe anumite forme bisericeşti de unde de cele mai multe ori este provocată mulțumirea de sine.

Însă, pentru noi, adânc înlăuntru există cerinţa pentru adevăr, pentru lumină și pentru cunoaştere. Am pus noi în lucrare această cerință? Am cinstit noi această dorire a existenței noastre pentru adevărata cunoaştere, pentru adevarata lumină? Acolo se judecă creștinătatea noastră, acolo se judecă calitatea vieţii noastre. În ce masură cinstim şi ţinem întru priveghere această dorire a adevăratei lumini şi a adevăratei cunoașteri. Aşadar, primul element este dorirea lumi­nii şi conştientizarea întunericului nostru. Este în regulă, avem dorirea pentru lumină. Când spunem lumină înseamnă cunoaştere, iar atunci când spunem cunoaştere înseamnă adevăr, şi când zicem adevăr înseamnă Hristos. În ce mod, cum putem să ne împărtăşim de această lumină?

Este foarte important ceea ce ne spune Sfân­ta Scriptură, anume că „poporul ce locuia în în­tuneric a văzut lumină mare”. Prima mişcare importantă pe care o avem de făcut ca să dobân­dim posibilităţile, revelatoarele posibilităţi ale luminii, este să locuim în întunericul nostru [să asumăm că suntem în întuneric, că suntem orbi, că nu avem lumină prin noi înșine – ]. Să stăm în întunericul nostru şi să aşteptăm, mai dinainte ştiind [aceasta]: cunoaşterea luminii nu este propria noastră lucrare, ci este a Aceluia. Nu este descoperire [proprie], ci revelaţie.

Ce înseamnă să stau în întunericul meu? Înseamnă că nu cred în cunoaşterea mea, că nu cred în puterea minţii mele (a creierului meu, li­teral n. tr.) şi în puterea inimii mele. Nu cred în propria mea pricepere ca posibilitate a comuni­unii cu lumina şi nu cred în propria mea sensi­bilitate, în propriile mele sentimente, care, even­tual, pot ascunde aroganţă sau egoism. Pentru că deseori egoismul este foarte frumos acoperit, atunci când zic „eu doresc lumina, eu îl doresc pe Hristos şi urmăresc să mi-L apropii prin pu­terile omeneşti citind, căutând” etc. Dar nu cumva acesta este modul de abor­dare al gnoseologiei theologice? Zice undeva Domnul „cercetaţi Scripturile”, iar Biserica spu­ne că trebuie să descoperim, trebuie să căutăm. Cum să căutăm? În ce mod? Având ca organ, ca dinamică a cunoaşterii, propria noastră minte? Potrivit Sfinţilor Părinţi, căutarea lui Dumnezeu care se face având în centru angajarea puterilor omeneşti, conduce de obicei spre înşelare.

Uneori omul ajunge la o anumită cunoaştere, poate chiar una duhovnicească, ajunge încă şi la o îndrăgostire de lumină, dar de care lumină? Se pare că în cele din urmă de lumina propriei sale minţi, nu de lumina dumnezeiască. Şi ajunge la o simţire a satisfacţiei, dar în spatele acesteia se află ascunsă îngâmfarea, trufia, mândria. Este nevoie, aşadar, să se facă această dez­golire [de sine], ceea ce spune undeva avva Isaac Sirul, că „este mai de preferat să te socoteşti pe tine neînvăţat“. Această neştiinţă de bunăvoie, această neştiinţă voită, arată o adâncă înţelepciune în măsura în care tăgăduim propria noastră cunoaştere. Din nefericire, chiar şi pe calea duhovnicească, chiar şi în pastoraţia credincioşilor, chiar şi în relaţiile noastre, în cele din urmă măsura şi criteriul vieţii este propria noastră cunoaştere, cunoaşterea minţii noastre.

Marea noastră luptă este aceea de a ţine pe de-o parte dorirea existenţei noastre pentru cunoaştere, iar a doua mare luptă este aceea de a şedea liniştiţi în întunericul nostru. Să ne liniştim în întunericul nostru şi să cerem mila lui Dumne­zeu. „Învăţaţi-vă şi cunoaşteţi că eu sunt Domnul Dumnezeu.” Doar atunci poate să se nască ade­vărata rugăciune. Atunci când stau în întunericul meu şi cer mila lui Dumnezeu. Trăiesc luminarea ce provine nu de la mine, ci de la Hristos. Aceasta este o stare potrivită de viaţă. Şi atunci la ce cunoaştere ajunge omul? Mintea mea, inima mea, le voi gestiona ca să stau în întuneri­cul meu pentru ca să gestionez corect întunericul meu şi să cer mila lui Dumnezeu. Mintea şi ini­ma mea nu sunt acelea ce produc cunoaşterea, dar sunt acelea care primesc cunoaşterea, iar mintea şi inima mea descriu cunoaşterea.

Dumnezeu i se descoperă omului, iar chinte­senţa vieţii noastre – dacă este cale a pocăinţei şi smereniei, care în mod simbolic se defineşte prin înţelesul expresiei „stau în întunericul meu” şi ţin această dorire – este încet-încet faptul de a se dospi cunoaşterea prin existenţa noastră, prin inima noastră. Atunci când spunem ini­mă nu o înţelegem drept centru al sentimente­lor, ci al existenţei noastre. Cunoaşterea inundă inima noastră şi în continuare puterile sufletu­lui nostru, într-un asemenea mod, încât toate funcţiunile sufletului să se mişte de către şi către lumină. Aceasta depăşeşte cunoaşterea din cărţi şi cercetarea prin intermediul raţiunii. Aşa se face o corectă preţuire şi valorizare a minţii şi a inimii noastre. Pentru că atunci începe omul să dobân­dească o altă minte, o altă inimă, devine „Hristoform” (după chipul lui Hristos) în întregime, devine o parte a cunoaşterii, adică o parte a lui Hristos. Atunci formarea lui, educaţia lui şi ethosul lui sunt toate ale lui Hristos.

Noi ce facem? Ne străduim – iar aceasta este o greşeală de educaţie pe care noi de multe ori o facem – ca să ne formăm un anumit ethos şi o educaţie în Hristos prin predici, prin impu­nere, printr-o pastoraţie, în care se ascunde nu duhul lui Hristos, ci puterea poate a raţiunii, a simţirii, poate chiar şi a duhovnicilor noştri. De ce anume avem nevoie? De rugăciune. Să stăm în întuneric şi să aşteptăm să ne arate Dumnezeu ceea ce trebuie. Să încetăm să acţionăm noi înşine. În acest fel înţelege omul că, pentru a deveni „Hristoform” nu trebuie să preceadă vreo strădanie constrângătoare pe plan psiholo­gic, ci o strădanie prin care trebuie să se desco­pere întreg în rugăciune, să se dospească întreg în această durere a căutării, să se lase pe sine în întregime în mâinile lui Hristos; pentru ca să dospească inima noastră Hristos, să Se descope­re în inima noastră Hristos, şi atunci simţurile noastre se vor minuna de acest eveniment al des­coperirii (revelării) Luminii.

Aşadar,   noi   avem   două  posibilităţi   de cunoaştere: sau să citim cărţi sau să ne activăm inima noastră. Dacă avem o inimă întuneca­tă [constienta de intunericul sau, golita de falsa lumina a trufiei – n.n.], smerită, rugătoare, dar care caută mila lui Dumnezeu, atunci Dumnezeu Se va descoperi în inima noastră. Atunci vom angaja şi toate posibilităţile dreptei cercetări şi ale cunoaşterii cărţilor. Cărţile vor fi un motiv, astfel încât să fie activată mintea şi inima noastră întru dori­rea cunoaşterii. Cărţile, cuvântul, predicile vor fi merinde în această nevoinţă personală, în aceas­tă singulară luptă personală a fiecăruia dintre noi pentru căutarea lui Hristos.

Asumarea lui Hristos este lucrul de căutat în viaţă pentru fiecare dintre noi. Modul variază analog cu dispoziţia auto-abandonării noastre în mâinile lui Dumnezeu. Dumnezeu niciodată nu ofensează libertatea noastră. Șade cu răbdare şi bate la uşa inimii noastre. La un moment dat, stând noi în întuneric, vom avea râvna şi mărini­mia de a deschide uşa pentru ca să intre lumina, ca să se unească veşnicia cu trecătorul, ca să se adeverească planul dumnezeieştii iconomii, ca să se arate tainele lui Dumnezeu, ca să devină Biserica păcătoşilor Biserica drepţilor.

Dumnezeu cel plin de Dragoste şi de milă ni­ciodată nu va înceta să caute oaia Sa cea pierdută, oricât de mult s-ar fi îndepărtat aceasta de El. Sa încercăm să facem din sufletele noastre faclii aprinse, prin credință și fapte, prin iubire și marturisire, să nu le tinem ascunse spre salva lui Dumnezeu și a noastă mântuire. Amin (postat pe fb de ioan monahul)