Pomenirea tuturor celor adormiți în nădejdea Învierii și a vieții veșnice

15.06.2019 07:22

În sâmbăta de dinaintea Rusaliilor, se pomenesc morţii într-o zi cunoscută tradiţional ca Moşii de Vară și apoi duminică sunt Rusaliile, marcând 50 de zile de la Înviere, iar luni Sfânta Treime, sărbătorită a doua zi după Duminica Pogorârii Sfântului Duh şi care încheie, practic, o perioadă încărcată simbolic din punct de vedere religios, la care noi creștinii ortodocși trebuie să meditam profund.

Biserica Ortodoxă a consacrat pentru pomenirea generală a morţilor o zi liturgică pe săptămână, sâmbăta. În această zi, la unele slujbe (cum este miezonoptica), dar și în unele cărți de cult există cântări și rugăciuni special alcătuite și rânduite pentru pomenirea morților.

Cultul morţilor are o însemnătate deosebită, în credinţa ortodoxă, iar Sfânta Tradiţie ne dă nenumărate exemple despre folosul şi importanţa lui, dar are el şi un fundament biblic?

Sfantul Apostol Pavel spune in mod clar: Iar daca Hristos nu a inviat, zadarnica este credinta voastra (I Cor. 15,17). Adevarul si puterea credintei se datoreaza marelui eveniment al Invierii lui Hristos. Fara acest adevar, crestinii sunt mai de plans decat toti oamenii (I Cor. 15,19).

Dovezi din Vechiul Testament. Şi la evreii din perioada vechi-testamentară, credinţa în nemurirea sufletului şi cul­tul morţilor au jucat un rol de seamă. Cu toate că textele Vechiului Testament nu sunt totdeauna clare în aceasta privinţă, ele oferă, totuşi, suficiente dovezi despre grija pe care poporul ales a avut-o pentru morţii săi, prin pomenirea cu respect a numelor celor, prin rugăciunile şi jertfele aduse pentru ei în diferite împrejurări. Astfel, îl vedem pe regele David şi pe poporul care era cu el, că au plâns şi s-au tânguit, şi au postitpână seara după Saul şi după Ionatan, după poporul Domnului şi după casa lui Israel, care căzuse de sabie (II Regi I, 12).

Profetul Ieremia porunceşte ca, pentru cei ce l-au părăsit pe Dumnezeu, să nu se frângă pentru ei pâine de jale, ca mângâiere pentru cei morţi: Să nu intri în casa celor ce jelesc şi să nu te duci să plângi şi să jeleşti cu ei. Şi vor muri cei mari şi cei mici în pământul acesta, şi nu vor fi îngropaţi…Nu se va frânge pentru ei pâine de jale ca mângâiere pentru cel mort; şi nu li se va da cupa mângâierii ca să bea după tatăl lor şi după mama lor (Ieremia 16, 5-7). În text se vorbeşte despre frângerea pâinii de jale şi despre cupa mângâierii, care arată faptul că şi la evrei era obiceiul de a se aduce jertfă de pomenire pentru cei morţi. Vorbind despre încetarea practicilor legate de înmormântarea celor decedaţi, profetul nu anunţă desfiinţarea lor, ci, aşa cum reiese din context, precizează păcatele grave pe care le făcuseră unii evrei, pentru care, Dumnezeu îi pedepseşte prin neîngropare, prin lipsa de jale şi nefrângere de pâine pentru cei morţi.  Recunoscând folosul rugăciunii pentru cei morţi, Tobit îl îndeamnă pe fiul său: Fii darnic cu pâinea şi cu vinul la mormântul celor drepţi! (Tobit 4, 17). De existenţa vieţii de dincolo de mormânt, precum şi de necesitatea de a veni în ajutorul celor morţi, era pe deplin convins şi Isus fiul lui Sirah, care dă sfaturi de a se face milostenie nu numai pentru cei vii, ci şi pentru cei răposaţi: Dărnicia ta să atingă pe toţi cei în viaţă şi chiar morţilor fă-le parte de dărnicia ta (Sir. 7, 35). Aceste două texte arată faptul că milostenia pentru cei morţi era o practică întâlnită în rândul evreilor, fiind plasată în rândul faptelor bune.

Proorocul Baruh se roagă lui Dumnezeu pentru sufletele celor adormiţi, din neamul său, spunând: Doamne atotţiitorule, Dumnezeul lui Israel, auzi rugăciunea celor ce au murit ai lui Israel, şi a fiilor celor care au păcătuit înaintea Ta, care n-au ascultat glasul Tău, Dumnezeul lor, şi s-au lipit de noi rele. Nu-ţi aduce aminte de nedreptăţile părinţilor noştri, ci adu-ţi aminte de mâna Ta şi de numele Tău în vremea aceasta (Baruh 3, 4-5).  Iuda Macabeul, unul dintre fraţii Macabei, care au întemeiat regatul Iudeii, în jurul 162 î. Hr., a dat ordin sa se facă rugăciuni pentru cei morţi în luptă, spre a fi iertaţi de păcate: Strângând bani după numărul bărbaţilor care erau cu el, două mii de drahme de argint a trimis în Ierusalim, să se aducă jertfă pentru păcat. Foarte bun şi cuvios lucru pentru socotinţa învierii morţilor! Că de n-ar fi avut nădejde că vor învia cei care mai înainte au căzut, deşert şi de râs lucru ar fi a se ruga pentru cei morţi. Şi a văzut că celor care cu bună cucernicie au adormit, foarte bun dar le este pus. Drept aceea, sfânt şi cucernic gând a fost, că a adus jertfă de curăţie pentru cei morţi, ca să se slobozească de păcat (2 Macabei  12, 43-46).

S-a ales această zi deoarece fiecare sâmbătă este, de fapt, o imitare a Sâmbetei Mari, a şederii lui Hristos în mormânt. Din punct de vedere teologic, aceasta este ziua în care Mântuitorul a coborât cu sufletul la iad pentru a-i înălța pe cei adormiți.

“Cel ce a gresit dupa botez, vadit lucru, este dezbracat de Hristos, a pierdut imbrcamintea intru El si trebuie ca zi si noapte, cu credinta, cu post si cu lacrimi, sa ceara o noua imbracaminte in haina dreptatii lui Hristos. Hristos nu-i paraseste pe unii ca acestia cu totul, dar ii face sa-si simta goliciunea si-i misca sa se roage cu smerenie ca sa li se intoarca darul infranarii de la pacate. Cel ce nu este imbracat in Hristos nu poate implini poruncile lui. Sa ne rugam dar lui Hristos – singura noastra nadejde – ca sa ne izbaveasca de ranile patimase, sa ne sfinteasca simturile si sa ne invete pocainta si smerirea inimii. Leacul si tamaduitorul firii noastre slabite si bolnavicioase sunt Biserica si Domnul nostru Iisus Hristos. Daca El nu va intra in suflet si nu va imparati intr-insul in viata de acum, sufletul nu se va insanatosi si nu va avea nici o nadejde sa intre in Imparatia cerurilor (…) Dumnezeu ii invie din moartea duhovniceasca pe cei ce cred in Hristos inca din viata de acum. Ca semn al acestei invieri slujeste harul Sfantului Duh, pe care il da sufletului oricarui crestin, ca si cum i-ar da un alt suflet. Orice suflet crestin de aceea se si numeste credincios [duhovnicesc, n.n.], pentru ca i s-a incredintat Sfantul Duh al lui Dumnezeu. In trupurile unor asemenea oameni Domnul Iisus Hristos coboara din cer ca intr-un mormant, se uneste cu sufletele lor, pe care le invie din moartea duhovniceasca si carora le daruieste o vedenie harica a slavei acestei invieri”. (Sf. Simeon Noul Teolog);

În mod deosebit, două dintre aceste zile de sâmbătă din anul bisericesc sunt dedicate, în toate Bisericile Ortodoxe, pomenirii generale a morţilor, prin rugăciunile și cântările înscrise în cărțile de rânduială (Triod și Penticostar): sâmbăta dinaintea Duminicii Lăsatului sec de carne (a înfricoşătoarei Judecăţi) şi sâmbăta dinaintea Duminicii Pogorârii Duhului Sfânt (sâmbăta Rusaliilor). Aceste două sâmbete poartă denumirea generică de „moși” (prima – Moşii de iarnă, iar cea de-a doua – Moşii de vară), deoarece în aceste zile îi pomenim pe părinţii, moşii şi strămoşii noştri adormiți întru Domnul. În limba greacă, aceste zile se numesc ψυχοσάββατον (Sâmbăta sufletelor), iar în slavonă, Subbota roditelskaia.

“Inainte de plans si de lacrimi, nimeni sa nu ne amageasca cu vorbe desarte (Efeseni V, 6), nici sa nu ne amagim pe noi insine. Caci inca nu este in noi pocainta, nici adevarata parere de rau, nici frica de Dumnezeu in inimile noastre, nici nu ne-am invinovatit pe noi insine, nici n-a ajuns sufletul nostru la simtirea judecatii viitoare si a chinurilor vesnice. Caci daca ne-am fi invinovatit pe noi insine si am fi dobandit acestea si am fi ajuns la ele, indata am fi varsat si lacrimi. Iar fara de acestea, nici invartosarea inimii noastre nu se va inmuia vreodata, nici sufletul nostru nu va dobandi smerenie, nici nu vom izbuti sa ne facem smeriti. Iar cel ce nu s-a facut astfel, nu se poate uni cu Duhul Sfant. Si cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curatie, nu poate sa ajunga la vederea si cunostinta lui Dumnezeu si nu e vrednic sa se invete tainic virtutile smereniei” (Sf. Simeon Noul Teolog);

În ceea ce privește pomenirea Moşilor de vară, textul liturgic din Penticostar arată faptul că în această zi ne aducem aminte de „creştinii care au adormit în credinţă: părinţi, strămoşi, bunici şi străbuni, fraţi şi prieteni, bogaţi şi săraci, împăraţi şi domni, pe cei de laolaltă şi sihaştri”, pentru toți aceştia rugându-L pe Dumnezeu astfel: „Odihneşte-i, Doamne (...), unde sunt mulţimile tuturor drepţilor şi unde este sălaşul sfinţilor Tăi”.

Alte pasaje din cadrul slujbei din această zi ne mai spun că rugăciunea de pomenire se face și pentru cei care au avut parte de moarte năprasnică: „Pe cei ce au sfârşit sfâşiaţi de fiare, Hristoase, şi pe care peştii i-au înghiţit, pe care cutremurul, surparea pământului ori prăpastia i-au îngropat (…), pe cei ce i-au ucis sabia, cuţitul şi focul, izbitura răutăţilor, despicarea stâncilor şi tâlharii, foametea şi ciuma”, rugându-ne ca Mântuitorul să-i izbăvească pe dânșii „de groaza cea de acolo”.

În sensul acesta, trebuie să știm și că duminică, de Rusalii, în cadrul slujbei Vecerniei, se citesc șapte rugăciuni, dintre care una exprimă clar faptul că păcatele pot fi iertate și după moarte. Este vorba despre cea de-a cincea, a „plecării genunchilor”, care ne arată că rugăciunea Bisericii este atât de puternică și ascultată de Dumnezeu, încât are puterea de a salva sufletele din iad, ale celor care au plecat din viața aceasta nepregătiți sufletește:

„Stăpâne atotțiitorule, Dumnezeule al părinților și Doamne al milei (...), Cel ce măsori anii celor vii și rânduiești ceasul morții, Cel ce duci și scoți din iad (…), Care şi la acest praznic cu totul de­săvârşit şi mântuitor ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad (…), auzi-ne pe noi, smeriţii robii Tăi, care ne rugăm Ţie, şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai ­înainte adormiţi, în loc luminat, în loc cu verdeaţă, în loc de odihnă, de unde a fugit toată durerea, întristarea şi suspinarea; aşază sufletele lor în lăcaşurile drepţilor şi fă-i vrednici de pace şi de iertare”.

Astfel, îi pomenim pe cei adormiți ai noștri în această zi, pentru ca şi ei să se împărtăşească de mângâierea Sfântului Duh Care S-a pogorât la Cincizecime peste Apostoli şi Care îi adună adună în comuniune pe cei înstrăinați sau diferiți unul de altul. Tot în acest sens în această sâmbătă, „Biserica iarăşi pomeneşte pe cei adormiţi pentru că, fiind sărbătoarea pogorârei Sfântului Duh, harul divin să se resfrângă şi asupra sufletelor încărcate cu povara păcatelor şi să le uşureze din munca cea grea a vinovăţiei lor”.

“Ce altceva este cheia cunostintei daca nu harul Sfantului Duh, dat prin credinta, care produce cunostinta in adevar si deplina cunostinta si care deschide mintea noastra incuiata si acoperita, precum de multe ori, in multe chipuri si parabole – fara sa mai vorbesc de lamuririle de fata v-am spus-o si iarasi v-o spun. Usa este Fiul, caci zice: “Eu sunt usa (Ioan 10, 7). Cheia usii este Duhul Sfant: “Luati, zice, Duh Sfant; carora veti ierta pacatele vor fi iertate si carora le veti tine, vor fi tinute” (Ioan 20, 22-23). Iar casa este Tatal: “In casa Tatalui Meu multe locasuri sunt” (Ioan 14, 2). Luati aminte la intelesul duhovnicesc al cuvantului. Daca cheia nu deschide – caci zice “Acestuia portarul ii deschide” (Ioan 10, 3) – usa nu-i deschisa: nimeni nu intra in casa Tatalui, precum zice Hristos: ‘Nimeni nu vine la Tatal Meu decat prin Mine‘ (Ioan 14, 6)” (Sf. Simeon Noul Teolog)

De ce a fost rânduită în această zi pomenirea celor adormiţi? Sâmbăta Moşilor de vară, care precede Duminica Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor. A fost rânduită această pomenire pentru ca şi ei să se bucure mâine împreună cu noi, cei vii, de venirea Duhului Sfânt. Rugăciunile pe care le facem pentru cei dragi, după ce au trecut la cele veşnice, ne ajută să fim în comuniune. Întâlnirea cu ei este şi întâlnirea cu Hristos Domnul, Cel care a biruit moartea prin Răstignirea şi Învierea Sa. Știm că ziua sâmbetei este, prin excelență, ziua de pomenire a celor trecuţi în veșnicie, ocupând un loc aparte în spiritualitatea liturgică a Bisericii Ortodoxe. Până la venirea Mântuitorului Iisus Hristos, sâmbăta era ultima zi a săptămânii, aducând aminte de finalul creaţiei lumii. Însă, odată cu Jertfa şi Învierea Sa din morţi, Mântuitorul a arătat că lumea creată nu reprezintă totul, ci se „împlineşte” în veşnicie, în „ziua a opta”, care este duminica. În imnografie, sâmbăta este „ziua odihnei” Mântuitorului, înainte de Înviere, petrecută „în mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, în rai cu tâlharul şi pe tron împreună cu Tatăl şi cu Duhul”. De aceea, sâmbăta se face pomenirea tuturor celor plecaţi din viaţa pământească, pentru ca şi ei să fie părtaşi odihnei Mântuitorului şi să învie împreună cu El.

Rugăciuni pentru cei ţinuţi în iad. Există însă în cursul anului bisericesc şi trei sâmbete în care cei adormiţi sunt comemoraţi în mod solemn, într-un mod general, între care și aceasta, a Moșilor de vară, care precedă Duminica Pogorârii Sfântului Duh. Pe celelalte le cunoaștem toți. E vorba de sâmbăta de dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, a Moșilor de iarnă, și de prima sâmbătă din luna noiembrie, de origine mai nouă, numită a Moșilor de toamnă. În Biserica Ortodoxă Română, toate aceste sâmbete sunt numite ale moşilor, deoarece prin cuvântul „moş” sunt denumiţi înaintaşii dintr-un neam.

Mărturia Noului Testament. În creştinism, rolul acordat sufletului, în învăţătura de credinţă şi în viaţa religioasă, a făcut ca grija pentru cei morţi să devină una dintre componentele de frunte ale pietăţii creştine şi să se exprime în forme din ce în ce mai bogate şi mai variate. Prin venirea în lume a Domnului Hristos, El a înfiinţat Biserica Sa, din care fac parte toţi creştinii, atât cei vii, cât şi cei morţi: Căci dacă trăim, şi dacă murim, ai Domnului suntem. Căci pentru aceasta a murit şi a înviat Hristos, ca să stăpânească şi peste morţi şi peste vii (Romani 14, 8-9).

Iubirea este temeiul rugăciunii, în general, şi al rugăciunii pentru cei morţi, în special. Grija izvorâtă din iubire, a celor vii pentru starea sufletelor pe care le iubesc, dar care sunt despărţite de ei prin moarte, determină, în mod natural, rugăciunea pentru cei adormiţi în Domnul. Chiar dacă în Noul Testament nu se spune în mod direct să ne rugam pentru cei morţi, întrucât ni se spune că avem datoria de a ne ruga pentru toţi oamenii, înseamnă că avem datoria de a ne ruga şi pentru cei răposaţi. Astfel, Sfântul Apostol Pavel, în epistola sa către Timotei, ne spune: Vă îndemn deci, înainte de toate, să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumiri, pentru toţi oamenii (1 Timotei 2, 1).

Un exemplu de rugăciune apare şi în Noul Testament. Fără a avea o enunţare explicită a acestei învăţături, putem deduce, din acest exemplu, că ea era practicată. Este vorba de un text pe care mulţi teologi îl înţeleg ca un exemplu de rugăciune pentru morţi. În 2 Timotei 1, 16-18 găsim aceasta rugăciune a Apostolului Pavel: Domnul să aibă milă de casa lui Onisifor, căci de multe ori m-a însufleţit şi de lanţurile mele nu s-a ruşinat…Să-i dea Domnul ca, în ziua aceea, el să afle milă de la Domnul. De aici, putem face următoarele constatări: Pavel cere sa se transmită urări de sănătate unor persoane, dar, în cazul lui Onisifor, urările sunt făcute casei, familiei lui. În timp ce urările pentru diferite persoane se referă la starea prezentă (sănătate!), pentru Onisifor rugăciunea este pentru „ziua aceea”. Putem deduce de aici, că Onisifor nu mai era în această viaţă, în momentul scrierii epistolei. Altfel, de ce le-ar ura Pavel sănătate Priscilei, lui Acvila şi familiei lui Onisifor (4, 19), dar nu şi lui Onisifor însuşi? Fiind trecut în veşnicie, Pavel se roagă pentru îndurarea Domnului pentru el, „în ziua aceea”.

Acum, înaintea Cincizecimii, a fost rânduită pomenirea tuturor celor adormiți în nădejdea Învierii și a vieții veșnice, din toate timpurile și din toate locurile, știuți sau neștiuți, pentru ca şi ei să se bucure tainic a doua zi împreună cu noi, cei vii, de pogorârea Duhului Sfânt.

Spun aceasta bazându-mă pe faptul că, asemenea și celorlalte sâmbete ale morților, și aceasta este strâns legată și participă la semnificația sărbătorii pe care o precedă sau către care este orientată.

Este adevărat că, la Vecernia plecării genunchilor, care se săvârșește în Duminica Cincizecimii, sunt făcute rugăciuni și pentru cei care s-au sinucis? Ceea ce îmi spuneți dumneavoastră este un lucru pe care și eu l-am auzit de multă vreme și, până la un moment dat, chiar l-am crezut adevărat. Mai ales că unii teologi l-au și validat, așa-zicând, prin scrierile lor. E cazul excelentului exeget al icoanei, Paul Evdokimov, care a afirmat acest lucru în cunoscuta sa carte, „Arta icoanei, o teologie a frumuseții”. Aici, comentând icoana Cincizecimii, Evdokimov afirmă răspicat că, într-una din rugăciunile speciale citite la Vecernia plecării genunchilor (el spune că a treia, dar e vorba de a cincea), Biserica se roagă chiar și pentru sinucigași. De fapt, ca și alți teologi și clerici, Evdokimov interpretează greșit textul rugăciunii. În pasajul la care se face referire, ne adresăm lui Dumnezeu, spunându-I: „[…] la acest praznic, cu totul desăvârşit şi mântuitor, ai binevoit a primi rugăciuni de mijlocire pentru cei ţinuţi în iad, dându-ne nouă mari nădejdi că vei trimite uşurare şi mângâiere celor cuprinşi de întristări apăsătoare […]; şi odihneşte sufletele robilor Tăi, celor mai dinainte adormiți, […] fă-i vrednici de pace şi iertare. Că nu morţii Te vor lăuda pe Tine, Doamne, şi nici cei din iad vor îndrăzni a-Ţi aduce Ţie mărturisire, ci noi cei vii”.

Observăm că nu se pomenește nimic de sinucigași, ci de cei ținuți în iad, care nu sunt neapărat cei care s-au sinucis, ci orice răposat care, în urma Judecății particulare, nu a fost rânduit în ceata drepților, dar așteaptă mântuirea, care stă exclusiv în puterea lui Dumnezeu, dar la care pot contribui și cei vii, care se roagă pentru el și fac fapte de milostenie întru pomenirea lui.  Mai mult, ne rugăm pentru „toate sufletele care au adormit mai îna­inte în nădejdea învierii şi a vieţii de veci”, din această categorie excluzându-se în primul rând cei care, din nefericire, aleg să-și curme viața. În canoanele Bisericii, pomenirea în cult a sinucigașilor e permisă doar ca o excepție, în cazul în care aceștia au fost „ieșiți din minți” (Canonul 14 al Sf. Timotei al Alexandriei). Așadar, a crede că în ziua Pogorârii Sfântului Duh se suspendă rânduiala canonică a nepomenirii sinuciga­șilor e incorect din punct de vedere teologic. Cei care susțin această idee pot duce mai departe o așa-zisă tradiție, cum sunt, de altfel, multe altele legate de cultul morților, dar care nu se bazează pe învățătura corectă a Bisericii.

Care este cel mai important lucru pe care îl putem face în această zi pentru cei dragi ai noştri trecuţi la Domnul? Pomenirea celor adormiți e incompletă fără Sfânta Liturghie şi parastas. Pomenirea lor la Sfânta Liturghie este cel mai important lucru pe care îl putem face pentru ei. Scoţându-se o miridă pentru fiecare la Proscomidie, sufletele lor dobândesc mare mângâiere. Dacă cei care fac pomenirea se şi împărtăşesc la Liturghia respectivă, comuniunea cu cei adormiţi este deplină. Aceasta deoarece, după credinţa noastră, cei morţi participă împreună cu noi, în mod nevăzut, la Sfânta Liturghie. Prin primirea nemuritoarelor Daruri, îi ajutăm şi pe ei să primească nemurirea în Împărăţia cerurilor.

“Cei care nu implinesc in practica poruncile lui Hristos nu se pot invrednici de descoperirea Duhului Sfant, ca aceia care au privegheat intru ele, le-au implinit si si-au varsat sangele pentru ele. Caci precum un om, luand o carte pecetluita si inchisa, nu poate vedea ce este scris intr-ansa, nici nu poate intelege despre ce este vora cata vreme cartea ramane pecetluita, chiar daca ar fi invatat el toata intelepciunea lumii, tot asa si cel care are pe buze toate Sfintele Scripturi, precum am zis, nu va putea niciodata cunoaste, nici vedea tainica si dumnezeiasca slava, precum si puterea ascunsa in ele, daca nu va strabate toate poruncile lui Dumnezeu si nu va primi ajutorul Sfantului Duh, care sa-i deschida cuvintele ca o carte si sa-i arate tainic slava pe care ele o cuprind; si nu numai pe acestea, ci si bunatatile lui Dumnezeu ascunse in ele si sa-i descopere viata vesnica care izvoraste din ele. Bunatati care raman neacoperite si cu totul nearatate celor care le nesocotesc si le dispretuiesc. Lucru firesc! Fiindca ei au pironit toate simtirile de desertaciunile lumii si fiindca n-au alta dorire decat placerile vietii si frumusetile trupesti si, avand intunecata privirea sufletului, nu pot vedea frumusetile cele intelegatoare ale negraitelor bunatati ale lui Dumnezeu“. (Sf. Simeon Noul Teolog);

Sfânta Tradiţie ne întăreşte faptul că obiceiul de a se face rugăciuni pentru cei morţi datează de la Sfinţii Apostoli. Prima Biserica creştină a fost Biserica din Ierusalim, al cărei Episcop a fost Sfântul Apostol Iacob. În Liturghia sa, Sfântul Iacob se ruga atât pentru cei vii cat şi pentru cei morţi, cu aceste cuvinte: „Doamne, Dumnezeul duhurilor şi al trupurilor, adu-ţi aminte de toţi drepţii de care ne-am adus aminte şi de (cei) care nu ne-am adus aminte, de la Abel până în ziua cea de astăzi. Dă-le lor odihnă în lăcaşurile cereşti ale Împărăţiei Tale, în desfătările raiului, în sânul lui Avraam, al lui Isac şi al lui Iacov, sfinţii noştri părinţi, acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, unde străluceşte totdeauna lumina feţei tale”.

Când e primită milostenia noastră. Toate celelalte, parastasele, milosteniile sau lucrurile împărţite, nu fac altceva decât să însoţească această pomenire. Ar trebui să ne gândim dacă ceea ce facem întru pomenirea lor este cu adevărat eficient, dacă îi ajută în mod real cu ceva. Altfel, parastasele și pomenile noastre rămân simple gesturi sociale, în care ne validăm iubirea față de răposați doar înaintea oamenilor, nu și înaintea lui Dumnezeu.

Atunci când pregătim un număr de pachete sau tăvi pline cu mâncare, pe care le oferim după slujbă celor care nu ar fi avut neapărată nevoie de ele (de obicei rude şi vecini), nu facem un lucru folositor pentru cei adormiţi. Nu ar fi rău să ştim dinainte cui şi ce oferim. Dacă ne bazăm pe faptul că la biserică vom găsi nevoiaşi, e posibil ca acest lucru să fie o înşelare.

Nu de puţine ori am văzut pe acei „nevoiaşi de profesie” batjocorind milostenia primită, uneori chiar în imediata vecinătate a bisericii. Pomana sau milostenia pentru cineva drag e bine-primită numai dacă naşte o bucurie în inima celui care o primeşte. Iar de acest lucru suntem responsabili în primul rând noi, cei care oferim o astfel de milostenie. Să ne gândim că, practic, în aceste sâmbete ale morţilor, cei adormiţi sunt cei care ne cheamă la biserică, la Dum­nezeiasca Liturghie.

Prin moar­tea cuiva drag, vrând-nevrând, membrii familiei sale află şi împlinesc cele ale credinţei. Mulţi dintre cei care participă la o astfel de slujbă vin foarte rar sau aproape deloc la biserică. Pentru unii, slujba pare lungă, mai ales în timpul citirii numelor celor pomeniţi. Dacă fiecare ar conştientiza că slujba respectivă este cel mai mare dar pe care îl pot face celor adormiți și că fiecare nume de pe pomelnicele citite reprezintă o viaţă de om, ar trebui ca slujba să li se pară prea scurtă.

Cei răposaţi nu mai pot face nimic pentru ei înşişi, sunt neputincioşi, fără trupuri, aşteptând mila celor rămaşi pe pământ, asemenea unor bolnavi care nu se pot mişca şi depind în totalitate de grija celor din jur. Așadar, e bine să împlinim gesturile care aparțin tradiției pomenirii morților, dar să nu uităm de rugăciunea care trebuie să însoțească aceste gesturi, fără de care ele devin ineficiente.

Mosii de vara, tinuti in sambata Rusaliilor, sunt unul dintre cele mai importante momente ale cultului mortilor. Inainte se credea ca sufletele mortilor, dupa ce au parasit mormintele in Joia Mare si au zburat slobode timp de 50 de zile, se intorc in lumea subterana in sambata Rusaliilor. Pentru ca aceasta reintoarcere sa se desfasoare fara incidente, oamenii savarseau rituri de induplecare si de imbunare a spiritelor mortilor: impodobeau gospodariile si mormintele cu ramuri de tei si faceau pomeni fastuoase, practici ce s-au pastrat pana astazi.

 De Rusalii se dau de pomana vase de lut, cani, strachini si vase de lemn (cofe, cofaiele), impodobite cu flori si umplute cu lapte, vin sau apa. In unele sate bucovinene Mosii de vara incep inca in dimineata sambetei de Rusalii, cand pomenile amintite mai sus se trimit pe la casele vecinilor. Dar ritualul de pomenire are loc mai ales in cimitire, unde mormintele sunt curatate si impodobite din timp iar lumanarile ard intreaga perioada in care se desfasoara ceremonialului de pomenire. Impacarea sufletelor mortilor si intoarcerea lor fara incidente in morminte depinde de bogatia ofrandelor (pomenilor) si de respectarea ritualului.

Grija celor din aceasta lume pentru cei adormiti trebuie exprimata prin pomenirile lor la Sfanta Liturghie. La Proscomidie, preotul scoate particele sau miride din prescura pentru ei. Ele sunt asezate pe Sfantul Disc, alaturi de Sfantul Agnet, adica acea parte care il reprezinta pe Hristos. Prin acest act cerem Mantuitorului sa reverse si peste ei dragostea Sa.

Slujbele de pomenire pentru cei adormiti poarta numele de "parastas", termen provenit din limba greaca si inseamna "infatisare inaintea cuiva", "mijlocire", deci mijlocire la Dumnezeu pentru cei morti.

"Ne rugam lui Dumnezeu sa-i pomeneasca pe cei pe care noi ii pomenim si facem aceasta tocmai pentru ca ii iubim. Rugandu-ne pentru ei, ne intalnim cu ei in Hristos, Care este dragoste si Care, pentru ca este dragoste, infrange moartea, care este ultima biruinta asupra instrainarii si lipsei de dragoste. In Hristos nu este diferenta intre cei vii si cei morti. El este Viata si aceasta Viata este lumina omului. Iubindu-L pe Hristos, ii iubim pe cei ce sunt in El; iubind pe cei ce sunt in El, Il iubim pe Hristos: aceasta este legea Bisericii si motivatia pentru care se savarsesc rugaciuni pentru cei adormiti."

Necesitatea rugăciunilor pentru cei adormiţi, precum şi confirmarea că această practică a fost rânduită de Apostoli, sunt exprimate astfel de către Sf. Ioan Gură de Aur: „Să ne rugăm pentru cei morţi, punând şi pe alţii să se roage şi dând săracilor milostenii pentru sufletele lor. Căci nu degeaba s-a rânduit de către Apostoli ca să se facă pomenire la Sfintele şi înfricoşătoarele Taine pentru cei mutaţi de la noi. Ştiau că mult le foloseşte, multă binefacere aduce celor morţi. Pentru că atunci întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când clerul întreg se roagă, când înfricoşata Taină stă de faţă, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu, rugându-L pentru ei?”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)