Pogorarea Duhului Sfant – Intemeierea Bisericii

09.06.2020 11:25

„Eu voi ruga pe Tatăl, şi alt mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veci, adică Duhul adevărului” (In 14, 16-17) Slăvite sunt darurile, care ni le-a comunicat astăzi Dumnezeu cel plin de dragoste, daruri, a căror mărime nu o poate descrie nici o gură omenească. De aceea să ne bucurăm toţi, să mărim şi să proslăvim pe Domnul nostru, căci ziua de astăzi este o sărbătoare de bucurie şi de desfătare.

Toţi cei care au primit învaţătura Sfintei Evanghelii s-au pocăit, s-au botezat în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh şi mergând pe calea cea dreaptă a sfinţeniei, protejaţi de Dumnezeu au cântat: Aliluia! Aliluia! Aliluia! Sfinţii Apostoli, Sfinţii Părinţi, Mucenicii, Cuvioşii, cei curaţi cu fecioria şi toţi cei care au lucrat cu dreptate şi au mers pe calea cea bună, au primit daruri minunate de la Bunul Dumnezeu. Dorind ca Sfântul Duh să ne acopere cu Lumina Sa Sfântă(Acatist)

Să ne oprim puţin asupra primei arătări a Duhului Sfânt pe pământ. La începutul făpturii, Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor ca o pasăre care îşi acoperă ouăle cu aripile şi le încălzeşte pentru ca din ele să se nască viață nouă. Duhul lui Dumnezeu adumbrea toată zidirea şi astfel a luat fiinţă întreaga lume. Ceva asemănător se petrece şi în inima omului atunci când cheamă neîncetat Numele Domnului, căci astfel atrage asupra sa darul Cincizecimii, iar Duhul lui Dumnezeu vine să-i adumbrească inima, zămislind într-însa o nouă viață. Aceasta este naşterea din nou pe care ne-o dăruieşte Dumnezeu şi fără de care, după cuvântul Domnului, nu vom putea intra în Împărăţia Lui.

Care a fost scopul venirii Mantuitorului pe pamant? N-a venit sa aduca duhul stiintei, filosofiei, al actiunii social-politice. El aduce in lume Duhul Domnului, Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevarului si al iubirii dumnezeiesti, Il aduce pe Dumnezeu in viata oamenilor, trezeste simtaminte dumnezeiesti in inimile oamenilor. Lucrarea lui Dumnezeu nu o poate darama nicio mana omeneasca. Ea va triumfa intotdeauna asupra rautatii omenesti.

Pogorâtu-Te-ai Doamne să zideşti Universul cel văzut şi pe cel nevăzut, iar cu Măiestria Dumnezeiască pe toate le-ai lucrat şi bine le-ai pus. Văzând noi Opera Ta Sfântă, cu umilinţă Te rugăm: Dumnezeule Duhule Sfânt, pogoară Puterea Ta Sfântă peste noi, robii Tăi cei păcătoşi! Doamne al Puterilor, Care pe toate le-ai făcut şi le-ai rânduit cu bunătate spre folosul multora din tot Universul Te-ai făcut prezent peste tot cu Puterea Ta Cea Mare, iar noi cei materialnici, nedându-ne seama de măiastra Ta putere, Te rugăm cu inima smerită şi cu lacrimi în ochi, să ne faci să înţelegem toate cele spre folosul nostru, văzute şi nevăzute, şi Îţi cântăm cu drag: Aliluia! Aliluia! Aliluia! (Acatist)

Duhul lui Dumnezeu nu ni Se da degeaba; El poate fi dobandit doar de cel ce aspira spre Dumnezeu, inseteaza dupa El, asa cum un calator istovit de arsita cauta apa in pustiu. In inima fiecarui om, ca intr-o fantana adanca, este ascuns chipul lui Dumnezeu, zac in adormire simtaminte dumnezeiesti. Luati seama la izvorul dumnezeiesc cel din adancul inimii voastre, lasati sa tasneasca slobod suvoiul de apa limpede, ca sa ajunga in viata voastra macar o picatura de iubire si adevar dumnezeiesc, ca sa nu va „pierdeti rasplata” (cf. Matei 10,42).

Rostind neîncetat: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dum­nezeu, miluieşte-mă“, nu facem decât să stăruim în rugăciune in cămara de sus a inimii, aşa cum au făcut şi Sfinţii Apostoli atunci când aşteptau venirea Mângâietorului pe Care li-L făgaduise Domnul. Petrecând necontenit înlăuntrul inimii, Duhul lui Dumnezeu vine în repetate rânduri şi ne umbreşte inima, îndepărtând rugina păcatului adunată acolo, până într-însa odrăsleşte viaţa cea nouă. Marele Proroc Isaia arată că venirea Duhului mântuirii este precedată de durere, anume că Duhul Se zămisleşte mai întâi în frica şi în durerea inimii. Frângerea inimii, frica şi durerea ne sunt aşadar de neapărată trebuinţă, căci ele ne pregătesc pentru noua viaţă ce va începe atunci când inima ne va fi zguduită de o uriaşă explozie. Aceasta este naşterea din nou, iar omul, devenit acum duh, cade în mâinile Dumnezeului celui viu.

Invata-ma sa fac voia Ta, ca Tu esti Dumnezeul meu, Duhul Tau cel bun sa ma calauzeasca la pamantul dreptatii (Psalmi 142, 10) Cat de profunda si mareata este ideea psalmistului! El vrea sa spuna ca exista o vie legatura intre insusirile noastre si menirea pe care o avem. Duhul cel bun al lui Dumnezeu trebuie sa ne duca la pamantul dreptatii. Nu cuprinde oare aceasta idee nadejdea noastra in nemurire? Recunoastem ca exista in noi forta unor aspiratii morale superioare, care nu pot fi atinse in aceasta lume. Inima noastra cauta ceva cu neputinta de atins, in noi dospesc idealuri marete, idealuri si nazuinte pentru a caror realizare nu avem suficienta vointa.

Nu rasuna, oare, in aceste inalte avanturi glasul Duhului lui Dumnezeu? Fireste ca da; in acelasi timp este si un glas profetic. Cat de putine dintre intentiile noastre ajung sa se indeplineasca, cat de putine idealuri reusim sa atingem, chiar si in cele mai bune si mai frumoase clipe ale vietii noastre! Exista in noi atatea contradictii, bietul nostru trup nu poa­te tine piept patimilor, vointa nu ne este indeajuns de puternica, pentru a face sa izbandeasca aspiratiile noastre spirituale. Şi totusi aceste aspiratii nu ne parasesc, ele se lupta, cauta sa se implineasca! Putem oare considera ca aceasta voce, care rasuna in launtrul nostru cu asemenea forta, este o vana iluzie? O, nu! Este o voce profetica! Ea ne dezvaluie, in tainita inimii noastre, ceva incomparabil superior, dincolo de ceea ce am putea percepe cu simturile noastre exterioare. Aceasta voce launtrica pare sa prevesteasca o putere care va sa vina si care, odata si odata, va fi a noastra. Este cu neputinta ca exigentele noastre morale sa nu dea roade! Nu este cu putinta ca setea noastra sufleteasca sa ramana nepotolita.

„Satura-ma-voi cand se va arata slava Ta“ (Psalmi 16,15). Acum purtam in noi doar germenii viitorului, iar acestia ne–au fost daruiti de Duhul cel bun, Care salasluieste in noi. In clipa de fata, in noi parca s-ar afla o primavara in atipire, care asteapta sa se trezeasca pentru a atinge deplina splendoare a verii, iar aceasta dimineata prevesteste bucuria, ple­nitudinea si calmul amiezii.

„Duhul Tau cel bun ma va ca­lauzi la pamantul dreptatii”. Duhul Sfânt îl cercetează pe om în chipul limbilor de foc a căror strălucire creşte treptat, până se preface într-o slăvită şi desăvârşită zi. Duhul Sfânt este Apa cea Vie care curge spre viaţa veşnică, iar cei ce însetează după ea vor bea cu bucurie. Într-adevăr, numai dacă suntem mistuiţi de setea cea duhovnicească vom avea parte de această Apă. De aceea şi Dumnezeu ne-a dăruit vremea dinaintea propriei noastre Cincizecimi, ca să aprindem înlăuntrul nostru această sete binecuvântată după darul Duhului Sfânt.

Inainte de pătimirea şi de răstignirea Sa, Domnul le-a spus ucenicilor că Se duce la Tatăl, dar le-a făgăduit că nu-i va lăsa orfani, ci Se va ruga Tatălui să le trimită un alt Mân­gâietor, Duhul Sfânt, Care să rămână cu ei în veac. Totuşi, pentru scurt timp, de la Înălţarea Domnului la cer şi până la Pogorârea Duhului Sfânt, Sfinţii Apostoli au rămas orfani. Ei se bucuraseră de purtarea blândă şi binevoitoare a Învă­ţătorului lor de-a lungul celor trei ani petrecuţi alături de El, precum şi după Învierea Sa din morţi. De asemenea, se învredniciseră de multe şi minunate daruri: învierea morţilor, alungarea demonilor, vindecarea bolnavilor şi a ne­putincioşilor. Iată însă că şi aceşti sfinţi şi mari apostoli au rămas orfani, ca să cunoască ei înşişi din cercare cuvintele Domnului: „Fără Mine nu puteţi face nimic”. Au rămas singuri şi stăruiau cu toţii împreună în rugăciune, aştep­tând răbdători venirea celuilalt Mângâietor pe Care li-L făgăduise Mântuitorul. Primul lor Mângâietor fusese Domnul Însuşi, Care neîncetat îi mângâiase cu dumnezeieştile Sale cuvinte. Era, aşadar, necesar ca ei să trăiască şi o anumită stare de părăsire, de sărăcire şi de singurătate, pentru ca în sufletele lor să se aprindă setea arzătoare după Apa cea Vie a Cincizecimii.

Nu mă lepada pe mine de la fața Ta și Duhul Tău cel Sfânt nu-L lua de la mine. Da-mi mie bucuria mântuirii tale și cu duh biruitor ma întarește.(Ps 50). In Vechiul Testament, Cincizecimea era sărbătoarea în care evreii prăznuiau primirea legii de către Moise, scrisă pe table de piatră de însăşi mâna lui Dumnezeu. Această lege nu i-ar fi călăuzit însă niciodată la libertatea Duhului, căci prin ea omul nu putea ajunge la desăvârşire. Scopul legii era să pregătească poporul pentru plinirea vremii, pentru clipa în care legea Duhului avea să fie înscrisă în inimile lor.

 Acest măreţ eveniment a avut loc în ziua Cincizecimii, la zece zile după Înălţarea Domnului la cer: atunci când apostolii erau cu toţii adunaţi împreună, aşteptându-L pe Domnul cu mare râvnă duhovnicească, rugându-se şi frângând pâinea, precum îi învăţase Acesta, S-a pogorât peste ei Duhul Sfânt, celălalt Mângâietor. Nu întâmplător Duhul S-a pogorât atunci când ucenicii frângeau pâinea, adică în timpul săvârşirii Sfintei Euharistii, aceasta fiind una din multele dovezi care atestă că Biserica Apostolică a luat naştere în acel moment.

„Luminează-mi întunericul, luminează-mi întunericul!“ întâiul dar care ni se dă în rugăciune prin Sfântul Duh este pacea gândurilor şi liniştirea inimii. Harul Duhului Sfânt îl face pe cel care se roagă, blând, paşnic, liniştit, fără gân­duri demonice, necurate, pătimaşe. Prin Harul Sfântului Duh şi printr-o smerită nevoinţă per­sonală, se domoleşte marea cea mainainte învolburată. Gândurile pătimaşe, cele multe şi pu­ternice care odinioară îl tulburau, îl zbuciumau şi-l nelinişteau pe om, în chip minunat acum îşi pierd înrâurirea şi asprimea, pentru că omul şi-a pus toată nădejdea în Prea Bunul Dumnezeu.

Această trăire îngerească aduce adevărata smerenie, care uneşte la un loc toate celelalte virtuţi de Dumnezeu întreţesute. Smerenia pă­zeşte, păstrează şi desăvârşeşte virtuţile dumne­zeieşti. Smerenia dumnezeiască, ca dar al Duhu­lui Sfânt, are altă fire şi altă putere decât aceea pe care omul se luptă să o agonisească printr-o continuă nevoinţă. Pacea gândurilor şi smerenia inimii sunt daruri alese ale Preasfântului Duh. Aşa cum tru­pul participă la nevoinţă ascetică prin înfrânare, prin tânjire şi lacrimi, tot astfel are părtăşie şi de darurile Duhului Sfânt. Lacrimile amare se pre­schimbă în dulceaţă, rugăciunea se face plăcută, gâtlejul se îndulceşte, inima tresaltă de bucurie, trupul se desfătează. Aşa cum plăcerea cea fără de raţiune a păcatului întunecă mintea şi o face iubitoare de trup, iubitoare de plăcere, aseme­nea şi Harul, din minte trece în trup, fără a suferi deloc urâţire din pricina acestuia.

Experienţa Harului Duhului Sfânt în viaţa Sfinţilor Bisericii noastre din toate veacurile este comună.

Devotamentul, dăruirea, deplina predare Harului Duhului Sfânt alcătuiesc viaţa duhovnicească a omului credincios „Rugăciunea, postul, prive­gherea, milostenia şi celelalte bune lucrări care se fac prin Harul lui Hristos sunt doar mijloace pentru dobândirea Duhului Sfânt… Sfântul Duh singur îşi face sălaş în sufletele noastre. Dar ca să sălășluiască și să se odihnească în duhul nostru trebuie mai întâi să ne nevoim din toate puteri­le să-L agonisim” Creştinul nu poate să trăiască pentru un lu­cru de nimic, pentru ceva foarte mic şi trecător. Omul adumbrit de Duhul Sfânt trăieşte lăuntric copleşitoarea bucurie a Împărăţiei Ceruri­lor, are în sine puternic sentimentul veacului ce va să fie, trăieşte cu conştiinţa vremelniciei vierii de acum şi este cu totul o prezenţă care mărturi­seşte în faţa celorlalţi trăirea lui, se face pe sine mărturisitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Măr­turisitor nu este doar acela care mărturiseşte la arătare, ci şi acela care se luptă, se sileşte, poartă necontenit război cu puterile vicleanului cu mul­tă stăruinţă şi cu grijă. Omul aflat sub înrâurirea demonilor, care este asaltat si târât încolo si încoace de ei, fără ca de multe ori el însuşi să înţeleagă aceasta, ispi­teşte, răvăşeşte si târăşte si pe ceilalţi în răutate şi viclenie. Desigur, uneori poate fi în chip spe­cial politicos, binevoitor, credincios şi puternic. În cele din urmă însă, împrăştie tulburare. Sufletul nostru este de la Dumnezeu, iar păcatul de la demon. Dacă sufletul se predă li­ber lui Dumnezeu şi trăieşte potrivit dumneze­ieştilor porunci, atunci viaţa devine Rai încă de acum. Dacă însă sufletul se predă păcatului, trăiește pregustarea iadului. Păcatul este demonic si urmăreşte să ucidă sufletul. Sufletul se slobozeşte de legăturile păcatului doar prin pocăinţă. Tot păcătosul este într-un fel sau altul luptător împotriva lui Dumnezeu. După Sfântul Iustin Popovici, prin dragostea de păcat omul este con­dus la sinucidere duhovnicească, pentru că pă­catul omoară omul.

Duhul Sfânt, pe Care omul L-a primit dintru început prin Dumnezeieştile Taine ale Botezului şi Mirungerii se dobândeşte printr-o viaţă sfântă şi prin lucrarea sfinţitoarea Tainelor. Duhul Sfânt ne conduce fără îndoia­lă la cunoaşterea deplină şi negreşalnică. Numai aşa poate omul să-L cunoască pe Dumnezeu cu adevărat. Prin Dumnezeu cunoaştem pe Dum­nezeu. Cu duhul lumii care-i stăpâneşte pe oa­menii intelectuali, materialisti si fără Dumnezeu este imposibil să-L cunoaştem pe Dumnezeu. În Duhul Sfânt Apostolii L-au cunoscut pe Hristos după Cincizecime, L-au iubit fără măsură şi s-au făcut neînfricaţi până la a-şi vărsa sângele pentru El. Luminaţi de Sfântul Duh, Părinţii Bisericii au tâlcuit desăvârşit Sfânta Scriptură. Numai prin luminarea Preasfântului Duh, fraţii mei, putem să-L cunoaştem pe Dumnezeu şi să ne cunoaştem pe noi înşine. Aşadar prin cunoaşterea lui Dum­nezeu ajungem la cunoaşterea de sine. Duhul Sfânt povăţuieşte pe toţi Sfinţii din ziua Cincizecimii până la sfârşitul veacurilor. Prin lucrarea şi prin Harul Duhului Sfânt suntem uniţi cu toţi Sfinţii şi cu întreaga Biserică. Cu cât ne smerim, cu atât mai mult simţim aceasta. Duhul smereniei, al străpungerii, al dragostei este darul Duhului Sfânt făcut credincioşilor. Aceasta este o lucrare măreaţă, sfântă şi plină de frumuseţe.

Să ascultăm pe Apostolul Pavel, el ne spune, „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea”. (Gal. 5, 22). Ia aminte, cât de întocmai se rosteşte Apostolul şi în ce mare legătură stau cuvintele lui, el pune dragostea înainte, apoi vorbeşte despre urmările ei. El începe de la rădăcină, şi apoi arată roadele.

El pune întâi piatra fundamentală, şi apoi aşează zidirea. El face începutul cu izvorul şi apoi vine la râu. Într-adevăr, noi nu putem simţi bine bucuria mai întâi până ce nu socotim norocirea altora ca pe a noastră, şi binele aproapelui nu îl privim ca pe al nostru. Aceasta însă nu se poate face, dacă mai întâi nu a domnit dragostea întru inima noastră.Adică dragostea – rădăcina şi izvorul şi mama a tot binelui. Ea, asemenea unei rădăcini, produce mii de ramuri ale faptei-bune, se varsă ca un izvor în nenumărate pâraie, şi asemenea unei mame îmbrăţişează pe toţi cei ce scapă la dânsa. Fiindcă Sfântul Apostol Pavel foarte bine ştia aceasta, a numit-o rod al Sfântului Duh. Dar într-alt loc îi dă el o numire aşa de mare, încât o numeşte plinire a legii. „Dragostea, zice el, este plinirea legii” (Rom. 13, 10).

Chiar Hristos, Domnul lumii, declară avuţia dragostei, ca dovada cea mai adevărată, că cineva este ucenicul său, când zice: „întru aceasta vor cunoaşte toţi, că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste între voi” (Ioan 13, 35). De aceea să alergăm la dragoste, să ne lipim de ea şi cu dânsa să prăznuim această sărbătoare. Căci unde este dragostea, de acolo lipseşte micimea sufletului; unde este dragostea, de acolo pier patimile cele nebune ale inimii, căci dragostea, zice Apostolul, „nu se trufeşte, nu se îngâmfează, nu se poartă cu necuviinţă” (I Cor. 13, 4-5).

Dragostea nu pricinuieşte aproapelui nici o vătămare, şi unde domneşte dragostea, acolo nu se vede nici un Cain şi ucigaş de frate. Astupă izvorul neiubirii, mai ales al pizmei, pârâul păcatelor îndată se va usca; scoate rădăcina, atunci ai stârpit şi roadele. Aceasta o zic, nu spre folosul celor pizmuiţi, ci spre folosul pizmaşilor, căci aceştia sunt cei care au mai multă pagubă dintru aceasta, şi ei înşişi îşi pregătesc pieirea. Din contra pentru acei ce sunt pizmuiţi şi suferă aceasta cu răbdare, sunt gătite cununi şi răsplătiri slăvite. Gândeşte la Abel, totdeauna el va fi proslăvit ca un drept, în toate zilele se va vesti lauda lui, şi tocmai uciderea lui i-a adus aşa de mare slavă, încă şi după moarte glasul lui nu a amuţit, şi de-a pururea pârăşte el pe ucigaşul său. Cain a rămas în viaţă şi a secerat rodul faptei sale, căci şi-a petrecut zilele sale întru frică şi cutremur, Abel însă zăcea pe pământ sugrumat, dar vorbea după moartea lui cu mai mare curaj decât acela. Precum pe Cain păcatul l-a făcut atât de nenorocit, încât ducea o viaţă mai amărâtă decât moartea, aşa pe Abel fapta cea bună l-a făcut încă şi după moartea sa mai slăvit şi mai renumit decât înainte. Aşadar, pentru ca noi atât aici, cât şi în cealaltă viaţă, să avem o încredinţare tare, şi să secerăm fericita bucurie ca rod al acestei sărbători să aruncăm hainele cele necurate ale sufletului, dar mai ales pizma să o depărtăm! De am avea mii de însuşiri bune, toate nu ne ajută, întrucât ne schimonoseşte această urâtă meteahnă.

Lipsit de Duhul Sfânt, omul se îndeletniceşte cu imaginaţia, cu visarea, se iuţeşte, se sălbăticeşte, devine independent şi se proclamă sieşi Dumnezeu. Trăieşte un război, un martiriu, o vânătoare, o furtună şi o catastro­fă.Fără Dumnezeu oamenii sunt în stare de mul­te rele, sunt primejdioşi, sunt târâţi de gândurile de mândrie şi se întunecă în chip înfricoşător. Tatăl mândriei este diavolul, de aceea tot gândul mândru, toată vorbirea şi fapta plină de mândrie îl demonizează pe bietul om. Mândria pune stă­pânire pe mintea omului şi o duce în robie. Fără Dumnezeu omul se perverteşte, se distruge. Se face chiar urâtor de om.

Harul lui Dumnezeu nu ni se dă pentru vred­nicia noastră, ci pentru mila Lui cea mare. Ne­îndoielnic, Harul este dar, însă este trebuinţă de împreună lucrarea omului, pentru ca Harul să se sălăşluiască întru noi. La inceput harul ne invata, provoaca in noi stari asemanatoare cu duhul poruncilor Evangheliei. Totul este usor. Intotdeauna cu noi, Duhul Sfant ne face sa fim binevoitori fata de semeni. Este o atitudine normala, naturala. Dar aceasta stare nu dureaza mult. Intr-o zi, pe nesimtite, harul ne va parasi sub aceasta forma tangibila. Incepe o a doua perioada dificila cu aceasta intrebare: Cum sa traim fara har? Trebuie sa continuam sa actionam ca si cum Duhul Sfant ar fi cu noi, sa incercam sa pastram aceeasi stare sufleteasca in care, prin har, am dobandit anumite atitudini fata de fratele si de sora noastra. Trebuie sa ne silim. Acelasi lucru este cu rugaciunea. La inceput, este ca o stare naturala. Ne rugam cu usurinta; rugaciunea tasneste din inima. Cand Duhul Sfant ne paraseste, trebuie sa ne silim sa ne rugam ca inainte, cand aveam harul: din toata fiinta, din toata inima, cu toata mintea si chiar cu tot trupul nostru.

„Avem comoara (Duhul Sfânt) in vase de lut” – spune Pavel. Duhul este comoara care lucreaza in noi implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Si cel ce are aceasta comoara lucreaza cu usurinta toate virtutile. Ca niste cersetori saraci sa-L rugam pe Tatal sa ne trimita aceasta comoara. Cel ce sta in pacat, oricat s-ar stradui, nu poate produce rodul Duhului Sfant. Usurinta in implinirea poruncilor nu o da puterea omului, ci puterea Duhului. Si numai cel ce a luptat mult, a cautat si a rabdat necazuri obtine aceasta putere de sus. Cei bogati in Duhul Sfant nu se golesc niciodata vorbind altora si inviorandu-i, ci din contra: luminandu-i pe altii, ei se lumineaza pe sine insusi si mai mult. Din ei tasneste duhul afara ca dintr-un izvor ce nu mai seaca.

Insa cei saraci in Duhul Sfant, chiar daca stiu sa vorbeasca duhovniceste, din memorie, din ceea ce au citit prin carti si au invatat de la altii, acestia nu poseda o comoara proprie a Duhului si raman goi, iar pe altii ii invioreaza doar momentan, neavand putere sa lucreze in inimile lor. De aceea, mai inainte de a cauta sa fim de folos altora, sa cerem lui Dumnezeu sa ne trimita noua insine comoara Duhului, sa ne curateasca pe noi insine mai intai, sa ne zdrobeasca inima, sa ne inflacareze credinta, sa ne dea siguranta vietii vesnice. Sa ne vindecam inainte pe noi insine, si apoi sa trecem la vindecarea altora.

Viata harica a sufletului este foarte, foarte variata. Cei care sunt nascuti de sus, care au in ei lumina lui Hristos, sunt condusi de Duhul Sfant in foarte multe feluri. Uneori sunt plini de o mare bucurie, ametiti ca de o betie sfanta, alteori simt o pace adanca si o mare liniste. Alta data plang si se tanguiesc amarnic de mila intregului neam omenesc cazut. Duhul plange in ei „cu suspine negraite”. Iubirea pentru omenire ii face sa sufere pentru aceasta. Alta data ii cuprinde un foc de iubire pentru toti, indiferent ca sunt rai sau buni; pe toti ar dori sa-i stranga la piept, fara deosebire. Alta data se coboara in smerenie si se cred mai josnici si mai spurcati decat toti oamenii. Iarasi sunt ridicati in bucurie negraita. Si uneori se simt gata de lupta cu dusmanul, plini de curaj si eroism, dorind „sa calce peste scorpii si peste serpi”. Alta data, sufletul se linisteste cu totul, simte nevoia de tacere mare si de singuratate si intuieste adevaruri si intelegeri noi, pe care nu le cunostea si pe care harul divin i le descopera. Iar alta data sunt ca niste oameni de rand, obisnuiti.

Ne dam seama, oare, intotdeauna “ai carui duh suntem“? Sa ne gandim de cate ori i-am osandit cu asprime, convinsi ca avem dreptul sa o facem, pe semenii nostri, cerand asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu! Sa ne fi intrebat atunci, cu cuvintele Mantuitorului “ai carui duh suntem”. El, Hristos, Atotputernicul si Atotiertatorul, a cautat sa-i opreasca pe ucenicii Sai cu aceste cuvinte, atunci cand ei amenintau Samaria cu focul ceresc, fiindca refuzase sa-L primeasca pe Mantuitotul.

Aceasta manie parea pe deplin indreptatita, putand trece ca un semn de dragoste fierbinte fata de Mantuitorul din partea ucenicilor Sai. Dar o asemenea iubire care cerea razbunare nu era pe placul Domnului, pentru ca lipsea din ea duhul blandetii, despre care vorbise de atatea ori si care se cuvine sa fie si duhul nostru, duhul crestinismului. De cate ori nu am spus ca am fi gata sa iertam toate rautatile indreptate asupra noastra, dar n-am putut ierta nici cea mai mica jignire adusa unei persoane iubite, aratand prin aceasta ca nu stim “ai carui duh suntem”. Oricare ar fi raul pricinuit noua sau apropiatilor nostri, fara a-l scuza, ramanand la convingerea ca a fost un rau, sa fim totusi zabavnici la manie, “caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu“ (Iacov1,19-20). Sa-l tratam pe vinovat cu duhul blandetii, care invinge raul cu puterea iubirii. Duhul Sfant conduce sufletul cum vrea si incotro vrea El, si in felurite chipuri il prelucreaza pe om ca sa-i desavarseasca sufletul.

Astfel prelucrat, sufletul ajunge la curatire si unire cu Domnul. Duhul se uneste cu Duhul si sufletul devine tot o lumina, un ochi, un suflet, o bucurie, o placere, o veselie, o dragoste, o indurare, o bunatate, o blandete. Unul ca acesta se face chip al lui Hristos.Sa-L rugam deci pe Dumnezeu sa ajungem si noi sa nu mai traim noi, ci Hristos sa vietuiasca in noi – sa ajungem la masura Lui. Sfintiti in suflet si in trup si pironiti pe Crucea lui Hristos, sa ne invrednicim de mostenirea Imparatiei Cerurilor

Sărbătoarea Rusaliilor constituie este cea mai veche sărbătoare creştini împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) şi Sf. Luca (Fapte 20, 16). Ε numărată şi în Constituţiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberaţi de muncile obişnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu , Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie ş.a. Marii predicatori din secolele IV şi V au lăsat o mulţime de panegirice in cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului IV, pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfanţului Duh, aşa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareii. Însă sărbătoarea aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paşti, cum este sărbătorită pânâ astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.

Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt. Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apostolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens și îl redăm în continuare: „În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuşi Preasfântul de viaţă Făcătorul şi întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o fiinţă şi de o slavă cu Tatăl şi cu Fiul. În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, în foişorul unde stăteau ei, şi s-a aşezat peste flecare dintr-înşii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieştii Părinţi, care pe toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor.

Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: «De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Şi iarăşi: «Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede». Iar după patimă, înainte de înălţarea la cer, iarăşi a zis: «Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus». Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta.

Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, că neînţelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia, îl socotea pe acela beat. Alţii, însă, se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta? Mulţimea, adunată la Ierusalim pentru praznic, era din toate părţile pământului: părţi, mezi şi elimiţi, care fuseseră robiţi puţin mai înainte, de Antioh.

Deci, Duhul Sfânt a venit după ce au trecut zece zile de la înălţare, iar nu îndată după înălţare, spre a face pe Ucenici să-L aştepte cu şi mai multă înflăcărare. Tradiţia zice că în fiecare zi venea să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârşită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul. În ce priveşte Pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paşti, aceasta ar fi în amintirea Legii Vechi; că Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roşie. Să se mai ţină seamă şi de asemănări: Acolo era un munte, aici un foişor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului şi negurei din Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năpraznic.

Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea Cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire; şi S-a împărţit în limbi, pentru haruri.

Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi tot aşa şi acum, celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulţi cei adunaţi şi ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi şi pentru ca cei ce se aflau acolo de Paşti şi văzuseră cele săvârşite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în timpul în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse şi harul Duhului; după cum şi Hristos săvârşind un nou Paşte propriu, făcuse în loc de Paştile cel obişnuit, Paştile cel adevărat.

Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc şi focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate. Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune «ca de foc», ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însuşire trupească. Apostolii au fost învinuiţi de beţie. Dar Petru, sculându-se şi vorbind în mijlocul mulţimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la trei mii, să vină la Hristos”.

Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întru­cât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori şapte ani. In acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

În Noul Testament, aceasta zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dum­nezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necre­dinţei şi ziua întemeierii Bise­ricii în chip văzut.

Sinaxarul din Duminica Rusaliilor ne prezintă mai multe informații în acest sens: „În această zi, Duminica a opta după Paşti, prăznuim Sfânta Cincizecime. Şi această sărbătoare am luat-o din cărţile iudeilor. Căci după cum aceia prăznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numărul de şapte, dar şi pentru că au primit Legea după trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, tot astfel şi noi prăznuim cincizeci de zile de la Paşti, primind Duhul cel Preasfânt, care ne dă Legea, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Să se mai ştie că la evrei erau trei sărbători mari: Paştile, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor. Paştile în amintirea tre­cerii Mării Roşii; căci cuvântul paşte înseamnă «trecere». Şi sărbătoarea aceea o preînchipuia pe a noastră, care este trecerea şi întoarcerea din nou de la întunericul păcatului, la rai. Apoi, evreii prăznuiau Cincizecimea spre aducere aminte de suferinţele lor din pustiu, cum şi de multele necazuri prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinţei. Că numai după aceea s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. Nouă, însă, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi intrarea în Biserică; că atunci ne împărtăşim şi noi cu Trupul şi Sângele Stăpânului. Unii spun că evreii sărbătoreau Cincizecimea din pricinile arătate mai sus; dar alţii cred că Cincizecimea ar fi fost orânduită de evrei pentru cinstirea numărului şapte, după cum s-a spus. Că acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile, fără una.

Cinstirea Cincizecimii de către evrei atârna nu numai de numărarea zilelor, ci de a anilor, în care ei sărbătoreau Jubileul; aceasta cădea după trecerea a de şapte ori şapte ani. în acel an ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobân­diţi cu bani, li se dădea libertatea să plece. A treia sărbătoare era Sărbătoarea Cor­turilor, care se prăznuia după strângerea bucatelor de pe câmp, adică la trecerea a cinci luni de la Prăznuirea Paştilor. Această sărbă­toare se prăznuia spre aducere aminte de ziua în care Moise a ridicat întâia oară cortul cel văzut prin nori în Muntele Sinai şi făcut de marele meşter Veseleil. Săvârşeau acest praznic făcând corturi, iar cei ce locuiau la ţară, mulţumeau lui Dumnezeu, după adunarea roadelor ostenelilor lor. Se pare că şi David a scris psalmii cei pentru linuri (recunoştinţă), pentru aceste zile. Sărbătoarea aceasta închipuia învierea noas­tră cea din morţi; când, după ce corturile trupurilor noastre se vor strica, iarăşi se vor alcătui, şi ne vom îndulci de roadele ostenelilor noastre, prăznuind în corturile cele veşnice.

Se cuvine să mai ştim, că în ziua aceasta, săvârşindu-se Praznicul Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Şi fiindcă Sfinţii Părinţi au socotit să despartă praznicele pentru măreţia Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, căci El este unul din Sfânta şi de viaţă începătoare Treime, iată că şi noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul Sfânt”.

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor. În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiţia Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.

Istoria Bisericii începe la Rusalii. Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, căci în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinismca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (FA2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat fiinţă în chip văzut Biserica, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod ţelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce şi al Învierii Domnului. Deşi fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt şi cu toţii au pornit în lume vestind tainele Împărăţiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deşi cei ce s-au botezat erau „bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un aşezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creştine ca instituţie divino-umană. Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul şi împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelaţii a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea şi sfinţirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred şi Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noştri, dar simţit de inimă.

Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, ştiind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El şi nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Şi va vesti cele viitoare, îi va mângâia şi Îl va preamări, căci „din al meu va lua şi vă va vesti“. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei. Biserica este aşadar Hristos în toţi, uniţi prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu şi indisolubil. Iisus Hristos şi toţi credincioşii sunt mădulare ale aceluiaşi Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp şi un singur Duh. Şi această unitate a fost consfinţită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.

Sfântul Duh Se numeşte Mân­gâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Şi El mijloceşte, cu gra­iuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numeşte şi alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numeşte altul, pentru că este de aceeaşi fiinţă. Căci unul şi altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeaşi fiinţă. Despre cei ce sunt de fiinţe deosebite nu se poate grăi aşa, fără să li se arate, îndată, şi fiinţa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul; de aceea, El este şi împreună-Ziditor (Fă­cător) a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor.

Prin El este toată în­ţelepciunea, viaţa, mişcarea, îm­părtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamu­rile au fost călăuzite la cunoaş­terea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vor­bit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc, ca să fie cu noi. Amin (postat pe fb de ioan monahul)