Pline sunt cerul si pamantul de Slava Ta, Doamne Iisuse Htistoase!

02.03.2018 17:25

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al Lui Dumnezeu, nu suntem vrednici de Milele Tale, dar îndrăznim să Te rugăm să primeşti şi puţina noastră rugăciune, precum ai primit oarecând cei doi bani ai văduvei şi să alungi de la noi tulburarea care ne-a cuprins. Doamne, viforul necazurilor se ridică asupra noastră şi au intrat ape până la sufletele noastre, dar întru Tine este toată nădejdea noastră! Tu cunoşti pricina răului care ne apasă. La Tine perii capetelor noastre sunt număraţi. La Tine scăpăm şi pe Tine Te rugăm să depărtezi de la noi orice rău pierzător de suflet şi să ne ajuţi să biruim toate ispitele care ne învăluie! Tu eşti întărirea, scăparea şi Izbăvitorul nostru, Hristoase Dumnezeule şi Ţie Slavă şi mulţumire pentru toate Îţi înălţăm, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin!

Iisus ne-a aratat ca este posibila: Schimbarea noastra. Avem nevoie de ea. Din pacate ne-au intrat in sange prea mult conditiile acestea de via­ta. S-au format anumite deprinderi nu numai de comporta­ment exterior, ci si de atitudine fata de viata; toata concep­tia despre lume, dispozitia sufleteasca, gusturile, au imbra­cat anumite forme, adaptate conditiilor existente. Totul a fost adaptat cu atata iscusinta la mediul inconjurator, totul a fost atat de asezat si dadea o asemenea senzatie de confort si de liniste! In suflet nu existau indoieli, si suprafata neteda a psihologiei omului obisnuit nu cunostea nici cea mai mica incretitura de ingrijorare a nelinistii gandului. Ei bine, toate acestea trebuie schimbate, si schimbate radical! Bineinteles, este greu.

Pentru a zdrobi deprinderile vechi, inradacinate, este nevoie de hotarare si de energie duhovniceasca, insa toc­mai acestea ne lipsesc. Ce-i drept, cotitura care s-a petrecut nu demult in conditiile exterioare de viata este atat de mare, schimbarile sunt atat de radicale, incat conceptia despre lume dinainte se simte foarte incomod in aceste noi con­ditii si nu este pregatita deloc pentru ele. Vrand-nevrand, cedand necesitatii, trebuie sa facem schimbari in functie de noile cerinte ale vietii – insa, din pacate, in imensa majori­tate a cazurilor schimbarile au loc in directia minimei rezistente, adaptandu-se la nivelul moral scazut al vietii.

Concep­tia generala despre lume decade si se vulgarizeaza odata cu procesul de putrefactie care a cuprins viata. In loc sa intareas­ca pilonii morali, regulile de comportament si principiile de viata ce existau doar in virtutea obisnuintei, fara a se spri­jini pe convingeri constiente si, ca atare, clatinate cu usurin­ta de viforele razvratite ale evenimentelor recente, oamenii le arunca pur si simplu peste bord ca pe niste ramasite inutile ale trecutului, si ca urmare saracia lipsita de idei a vietii devi­ne si mai apasatoare, iar decaderea ei devine tot mai puterni­ca, tot mai ireversibila.Pentru a opri aceasta decadere trebuie neaparat sa intro­ducem in viata noastra suflul intelegerii evanghelice a lumii si al moralei crestine. Doar nevointa apostolica a crestinilor sinceri, care alcatuiesc sarea pamantului, poate opri procesul de putrefactie a vietii. Trebuie neaparat sa ne amintim viata uimitoare, tulbu­ratoare in sensul bun si plina de bucurie din primele veacuri ale crestinismului, viata ce reprezinta o nevointa neconteni­ta a credintei profunde, a dragostei dezinteresate si a slujirii neprecupetite a oamenilor, si pe aceste principii ale trecutu­lui indepartat, dar maret, sa ne construim viata personala si viata sociala.

De obicei, in calea acestei innoiri a vietii stau doua pie­dici. Cea dintaieste egoismul nostru, care ne impiedica sa ne daruim cu totul lui Dumnezeu. Prin asta se explica nehotararea noastra si nefinalizarea pornirilor noastre bune. Ade­seori suntem gata sa-I dam lui Dumnezeu mult, dar in suflet ramane intotdeauna un coltisor unde imparateste eul nostru si pe care il pastram pentru noi insine. Vreme indelungata ne codim sa ne despartim de acest coltisor, sa-l deschidem alt­cuiva si sa dam cheia lui – si aici se ascunde o mare primejdie, caci egoismul, nefiind zdrobit cu desavarsire si ascunzandu-se fie si intr-un singur colt al sufletului, mai devreme sau mai tarziu creste iarasi, ca buruiana, si inabusa vlastarele cele bune. Barbatul indoielnic este nestatornic in toate caile sale (Iac. 1, 6-8). 

Nu putem sluji in acelasi timp la doi stapani – noua insine si lui Dumnezeu, fiindca viata omului poate avea doar un singur centru, si a face echilibristica mult timp pe hotarul alunecos dintre egoism si lepadarea de sine, dintre iubirea de sine si slujirea lui Dumnezeu, este absolut imposibil. Daca omul nu-si da stradania sa incline definitiv si fara intoarcere spre bine si abnegatie, mai devreme sau mai tarziu se va pravali negresit in adancul pacatului si al slujirii propriului egoism.

Alta piedica in calea renasterii este pusa de inertia si lene­via noastra, ce ne soptesc mereu gandul viclean: „De ce sa-ti schimbi deprinderile, gusturile, vederile, toata orientarea vietii? Este atat de greu si cere eforturi aproape de necrezut! Si la ce bun? Ce, fara asta nu se poate? Si inainte am trait bine, in liniste, in bunastare, si nu ni se pretindea nimic, nici un fel de sfortari, nici un fel de schimbari ale vietii launtri­ce. Poate ca o sa ne descurcam fara acestea si acum. Poate ca nici acum nu se va cere nimic de la noi, si viata se va intoar­ce singura in vechea albie, curgand din nou usor si linistit, cum alearga sania pe cararea de zapada neteda si batuta!”

Vai! Acesta este doar un sofism al gandului viclean. Viata in ascultare de Dumnezeu si de poruncile Lui, viata plina de lupta launtrica, de eforturi morale ale vointei si de munca de imbunatatire duhovniceasca ni s-a cerut dintotdeauna, si daca nu am dus aceasta viata, dar nu s-a abatut asupra noas­tra mania lui Dumnezeu, pricina a fost doar indelunga Lui rabdare, care e gata sa-i miluiasca pana si pe cei mai inraiti dintre pacatosi, asteptand indreptarea lor – insa si indelunga-rabdare dumnezeiasca are margini si e inlocuita de mania lui Dumnezeu daca oamenii, cu indaratnicie, nu vor sa se desparta de viata pacatoasa.

Vi s-a intamplat vreodata sa vedeti primavara, cand se revarsa apele, un mal inalt, rapos, de rau? Zi si noapte il lovesc valurile, erodandu-l tot mai mult si aducand cu ele nisip, bucati de lut si pietre marunte. Iata ca deja atarna asu­pra apei mase sinistre de pamant, gata sa se prabuseasca, dar se mai tin o vreme in virtutea fortei de coeziune. Totusi, valurile continua fara oprire lucrarea lor distrugatoare, si in cele din urma vine momentul cand malul erodat se prabu­seste cu mare zgomot, ridicand valuri, stropi, si tulburand apa, iar torentul lacom sterge in scurta vreme toate urmele prabusirii. Asa se intampla si cu viata noastra. Valurile pacatului si raului ii erodau demult stalpii morali, insa se tinea, de bine, de rau, in virtutea vechilor obiceiuri si traditii, si ni se parea ca primejdia prabusirii inca nu exista si ca vom mai putea trai ani indelungati in nepasarea dinainte. N-am apreciat asa cum trebuia amenintarea funesta, si a venit catastrofa: s-a prabusit tot felul vechi de viata, si s-a prabusit fara putinta de intoarcere.

Sa ne consolam cu gandul ca totul se va intoarce in vechea albie fara nici o stradanie din partea noastra si ca va incepe iarasi viata dinainte, lenesa, fara grija, este deja cu neputinta: istoria nu se intoarce inapoi, la fel cum un copac, urias al padurii cu maduva putrezita, odata cazut sub navala furtunii, nu mai poate sa se ridice si sa inverzeasca iarasi. Ca sa punem iarasi randuiala in viata noastra si sa ridi­cam peste ruine o cladire noua trebuie neaparat sa facem o munca uriasa de zidire. Nu putem ramane spectatori nepa­satori si apatici, asteptand ca totul sa se randuiasca de la sine. Viata cere acum stradanii si efort din partea fiecaruia dintre noi, si in primul rand stradanii pentru intarirea temeiurilor moral-religioase in viata personala si in cea sociala – singu­rele temeiuri pe care viata se poate tine. 

Cea de-a treia piedica ce se ridica de obicei in calea schim­barii vietii e teama ca, daca ne vom intoarce spre Dumnezeu, ni se va cere prea mult si ca pe umerii nostri va apasa o pova­ra peste putere, ca vom fi siliti sa renuntam la toate bucuri­ile vietii si sa luam asupra noastra jugul cel greu al incerca­rilor si al nevointelor ascetice. Posturi dese, rugaciuni lungi, metanii nesfarsite, ingenuncheri, simplitate in imbracamin­te: asa apare de obicei viata cu adevarat crestina inchipui­rii fricoase, educate in desantare si in obisnuinta de a face mereu placul patimilor. Aceasta frica este lipsita de temei. In ea se ascunde o neincredere jignitoare fata de Dumne­zeu. Aceasta este o frica de la cel viclean, care prin asemenea ganduri se straduie sa- lopreasca pe om de la intoarcerea catre Dumnezeu. 

In realitate, viata crestina nu e deloc o viata de ascetism intunecat si de nevointa peste putere. Domnul, Care cauta spre neputintele noastre, il calauzeste pe fiecare din cei nou-convertiti treptat, cu asemenea intelepciune, cu asemenea grija si dragoste delicata, mai ales la inceput, incat greutatile noii cai aproape ca nici nu se observa. La inceput, omul intalneste si traieste mult mai multa bucurie si fericire decat amaraciuni pricinuite de nereusite si istovire pricinui­ta de osteneli. El zboara, asa cum spun Sfintii Parinti, pe ari­pile harului. Incercarile si greutatile incep de obicei mai tarziu si se maresc pe masura ce cresc puterile noastre morale, duhovnicesti, care, de altfel, nu intrec niciodata masura rabdarii si ravnei de care suntem in stare. Nici disciplina asceti­ca a vietii crestine nu cere niciodata de la om nevointe peste putere, si indrumatorii incercati se straduiesc, dimpotriva, la inceput sa puna frau setei de nevoita si ravnei infocate a neofitilor, facand dinadins in asa fel, incat jugul noii cai sa le fie cat mai usor.

Dupa ce am biruit toate piedicile aratate mai sus si am hotarat cu tarie sa purcedem pe noua cale, ne intalnim insa imediat cu problema: cum sa ne luptam cat mai eficient cu omul cel vechi, cu viciile si cu patimile? Altfel spus, se ridica problema metodelor si mijloacelor renasterii.

Exista o parere destul de raspandita, potrivit careia nu poti sa te lupti cu toate patimile deodata, ca este mai bine sa bati dusmanii unul cate unul, adica sa starpesti din suflet una cate una aplecarile si deprinderile pacatoase, asa cum se smulge buruiana din lan, incat in oricare moment dat lupta sa se poarte numai cu patima care precumpaneste. Necazul este insa ca viata omului este scurta, iar numele pacatului, ca sa parafrazam Evanghelia, este „legiune”, si fara indoia­la ca omul va apuca sa moara inainte de a-i veni de hac ulti­mei patimi.

 Nu trebuie sa uitam nici ca viciile inveterate se dezradacineaza foarte incet si cu multa osteneala. Pe langa asta, asa cum spune un scriitor duhovnicesc, acele forme ale pacatului care sunt izgonite dintr-un loc se aduna si razbesc in altul, adica uneori energia pacatoasa a patimii biruite se transforma, intr-un chip de neinteles, intr-o noua patima ori duce la intarirea altor patimi, mai slabe, dintre cele pre­existente. In fine, lupta nu poate fi dusa doar prin mijloace negative. Este inutil sa-i smulgi frunzele uscate si ingalbenite pomului cu radacina atinsa de putregai, asteptand insanato­sirea lui. Trebuie lecuita radacina.

In acest scop, prima conditie este cea de a conta cat mai putin pe propriile eforturi si pe propria activitate. Omul care isi inchipuie ca poate birui pacatul si poate renaste prin pro­priile puteri seamana cu cineva care, inecandu-se, incearca sa se scoata singur din apa tragandu-se de par. Este limpede ca in acest caz succesul e imposibil. Pentru a ne smulge din mlastina patimilor ne trebuie un punct de sprijin, si acest punct de sprijin poate fi numai Dumnezeu! Aici este nevoie nu numai de rugaciune catre Dumnezeu prin care sa-I cerem ajutorul.

Apostolul Pavel descrie esenta procesului renasterii in cuvintele urmatoare: Iar noi toti, privind ca in oglinda, cu fata descoperita, slava Domnului, ne prefacem in acelasi chip din slava in slava, ca de la Duhul Domnului . Ce sa insemne asta? Cum ne putem preface in chipul sla­vei dumnezeiesti a Domnului Iisus Hristos? In limbajul Sfintei Scripturi, expresia „slava Domnului” inseamna de obicei “insusirile dumnezeiesti” ,,Pline sunt cerul si pamantul de slava Ta, adica cerul si pamantul reflecta insu­sirile dumnezeiesti: maretia, intelepciunea, atotputernicia si asa mai departe. A te preface in chipul Domnului din slava in slava inseamna, asadar, a te patrunde treptat de insusirile dumnezeiesti si de a le intrupa in tine pe cat este cu putinta sufletului omenesc slab si pacatos. Sufletul omenesc reprezinta o minunata oglinda, care nu numai ca reflecta obiectele lumii exterioare, ci le si fotografi­aza, adica le retine in sine.

Atmosfera vietii, evenimentele ei exterioare, isi pun intot­deauna amprenta asupra sufletului. Iata de ce dupa aceste amprente se poate adeseori ghici trecutul omului ori stabili mediul in care a avut loc educarea lui. De obicei, continu­tul sufletului nu este, in cea mai mare parte, nimic altceva decat o serie de impresii din viata si de imagini primite dina­fara. Stiind aceasta lege, il putem educa pe om si ii putem influenta sufletul pe calea selectarii intentionate a imagini­lor si impresiilor pe care le recepteaza si le traieste. Tocmai pe aceasta se intemeiaza stiinta educatiei.

Cel mai puternic actioneaza asupra sufletului si cel mai bine se pastreaza in el impresiile primite de la o persoana vie. Viul se naste din viu: aceasta este o lege a biologiei. Impresii­le acestea traiesc ani de zile, adeseori raman pentru toata via­ta si influenteaza atat de puternic, incat adeseori fac sa renas­ca total sufletul omenesc: omul incepe sa imite persoanele care i-au miscat in mod deosebit sentimentele si imaginatia, si, putin cate putin, incepe sa semene cu ele. El se preface in acelasi chip. Stim ce uriasa inraurire a avut la vremea sa asupra societatii ruse lordul Byron si cum cititorii pasionati copiau eroii scrierilor acestuia, uneori in mod destul de nereusite. Nu apreciem aproape deloc asa cum trebuie ce influen­ta au avut eroii indragiti din operele literare asupra struc­turii noastre psihologice, asupra gusturilor noastre, asupra nazuintelor noastre, asupra intregii noastre conceptii despre lume.

Nenorocirea este ca in literatura noastra sunt putine tipurile pozitive, care sa merite urmate. Lucrul acesta este deosebit de prost pentru tineret, care intotdeauna e inclinat sa imite eroii literari si pentru care mai mult de jumatate din educatie consta in imitatie. Exista insa un chip maret, care straluceste intotdeauna fiecaruia dintre noi, pana la inaltimea careia creatia ome­neasca nu s-a ridicat niciodata: chipul evanghelic al Dom­nului nostru Iisus Hristos, pe care il putem avea intotdeau­na in fata privirii mintii si pe care putem nazui sa-l reflectam in viata noastra. 

Chip mai ideal, mai desavarsit, omul nu va gasi vreodata. Si, bineinteles, nici un alt chip nu poate capti­va atat de total sufletul, nu-l poate supune atat de mult far­mecului sau, preschimbandu-l dupa asemanarea sa. Asadar, daca visati la renasterea duhovniceasca, priviti slava Domnului si prefaceti-va in acelasi chip din slava in slava, adica aveti intotdeauna in fata privirii mintii chipul Domnului, fiti cat mai des in impartasire cu El prin ruga­ciune, prin ganduri, prin simtaminte, prin facerea de bine, si inraurirea acestui chip minunat nu va intarzia sa se rasfran­ga in sufletul vostru. Veti primi insusirile Lui, veti fi asemanatori cu El, in virtutea legii inrauririi psihologice.

O perso­nalitate puternica isi supune intotdeauna sufletul mai slab si se reflecta in el prin imitatie. Nu intamplator ucenicii si Apostolii Domnului se distingeau atat de mult de multimea care-i inconjura, fiindca inraurirea Mantuitorului isi punea asupra lor o amprenta deosebita. Ucenicii lui Hristos erau recunoscuti imediat. „Au fost cu El” – se spunea despre ei, fiindca pecetea apropierii de Domnul si a partasiei cu El era asupra lor. Ce-i drept, Domnul intrupat nu este acum pe pamant, insa ceea ce inraureste omul in chipul Lui este duhovnicesc si, ca atare, vesnic. Mii de inchinatori credinciosi ai Domnu­lui au cunoscut aceasta inraurire, renascand in acelasi chip.

Daca vom nazui spre renastere, trebuie sa mergem pe calea inrauririi care vine de la persoana Domnului Iisus Hristos. Atunci cand astronomul vrea sa fotografieze o stea, isi indreapta spre ea telescopul si porneste un mecanism care il pune in miscare, asa incat aparatul sa urmareasca steaua, reflectand-o tot timpul in unul si acelasi focar. Asa trebuie sa faceti si voi: sa nu va abateti ochii duhov­nicesti de la Domnul, sa cautati unirea statornica cu El prin rugaciune, prin citirea Evangheliei, prin cugetarea la cele sfinte, prin impartasirea cu Sfintele Taine, si Hristos sa ia chip in voi!

Apropierea nemijlocita a Domnului si impartasirea cu El: iata singura si principala temelie a renasterii omului!

A murit odata o fata care-i uimea cu frumusetea si cura­tia sufletului sau pe toti cei ce o cunosteau. Pe pieptul ei se putea vedea un medalion pe care erau gravate cuvintele: „Il iubesc pe Cel pe Care nu L-am vazut vreodata.“ Ea se prefacuse in chipul Celui pe Care Il iubea. 

Asadar, sa fim mai des impreuna cu Domnul. El sa fie tovarasul nedespartit al vietii noastre. Chipul Lui se va reflecta in sufletul nostru si il va renaste. Vom renaste noi – va renaste si viata noas­tra, patrunzandu-se de duhul sfinteniei Lui dumnezeiesti, fiindca oceanul vietii este alcatuit din picaturile persoanelor aparte.

Acesta este singurul mijloc de a preface viata noastra, fiindca viata nu este ceva exterior, separat de noi. Viata suntem noi insine. Amin.(publicat pe f.b de Ioan Monahul)