Plângi Maică Românie ca și Maica Domnului plânge și Dumnezeu plânge
Aşa cum plângea Maica Domnului pentru Fiul ei, atunci când era pe Cruce, tot astfel plânge şi acum pentru fiecare creştin care crede în Dumnezeu, pentru fiecare roman credincios și pentru starea României.
Referendumul din anul 2018 a fost un bun barometru. Un cântar corect. Aceștia ne suntem. Cu bune. Cu rele. Cu mult. Cu puțin. Cinste preoților care și-au luat băbuțele la braț și au votat. Cinste tinerilor care și-au jertfit timpul pentru a pune o mărturie bună. Plecăciune monahilor și monahiilor ce și-au lăsat chiliile și pacea că să voteze pentru familii. Ei, cei fără de familie. Închinare mamelor și bunicilor creștine. Cinste celor care au bătut kilometri ca să voteze. Mulțumire celor ce s-au ostenit și au scris corect și la obiect. Ce să mai! Poporul lui Dumnezeu!
Cea mai mare dovadă a vieţii de dincolo este Maica Domnului, care se roagă cu lacrimi Fiului ei, să ne ierte sa ne întarească și să ne mântuiască.
Și iudeii au avut aceeași ispită – vedeau un Hristos de succes. Așa cum ni l-am fi dorit și noi la referendumul din anul 2018. Să vezi umflare în pene ortodoxe, dacă trecea referendumul. Nu ne reveneam din mândrie, nici în 50 de ani!
Însă, uităm că binecuvântăm o altă împărăție – A Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. O Împărăție care nu prea are nimic din lumea aceasta. Iar noi ne dorim ,,succesuri“, vorba cuiva. Creștinismul, așa s-a născut: în simplitate, în bucurie, în taina cămării inimii, în întâlnirea caldă dintre Hristos și cei adunați în jurul Potirului. În liniștea cămării inimii și a candelei aprinse. Ne-a smerit Dumnezeu. Și bine ne-a făcut, ca să ne vedem realitatea cea de toate zilele.
Ne gândim la Constantinopol și căderea sa răsunătoare. Șă știți că nici lumea bizantină, nici măcar veacul Părinților, nu au fost lumi ideale și când n-au mai fost cinci drepti a cazut.
Dacă în Constantinopol nu au fost cinci drepți, în țara noastră, ni se demonstrează după 6 și 7 octombrie 2018, că sunt, nu mai puțin de 3.700.000 de candele aprinse seară de seară, fără a le socoti pe cele din biserici, catedrale și mănăstiri. O fi mult? O fi puțin? Pentru mine, este mult și dătător de nădejde să vin din țara celor 3.700.000 de candele aprinse! Sus inimile!
Vai ție lume departată de Dumnezeu !
Sfințiți-vă români că Dumnezeu este sfânt. Voi începe de la un cuvant al lui Dumnezeu dat unui Proroc, pe care il reia un Tropar din Joia Mare, din slujba pe care o cunoastem ca Slujba celor Douasprezece Evanghelii: “Doua si viclene a savarsit impotriva Mea fiul Meu Israil: Pre Mine, Izvorul apelor, M-a lepadat și a săpat luiși fântâni sparte“.
Aici este Dumnezeu Care plange. Pe Sine Se plange Dumnezeu? Că Adam, că eu L-am lepadat? Are Dumnezeu Cel Atotputernic, Atotstiutor, nevoie de ceva sau de cineva ca sa Se implineasca? Îi este lui Dumnezeu urât dacă e singur? Ca și crestin eu nu am nevoie sa mai vorbesc despre asta. Desigur vă dați seama ca întrebarea este numai retorica. Ar fi un nonsens. Dumnezeu plânge pe fiul Său, pe creatia după chipul și asemanarea Sa, pe Adam. Dumnezeu plânge tot sufletul care se cunoaste pe sine, așa ca și eu. Și înțeleg că pe mine mă plange Dumnezeu. A lepadat eul meu Adam pe Izvorul apelor si a facut luiși fântână, dar este o fântână sparta, care nu poate sa tina apele.
Până când, Adame? Până atunci când vei muri de sete, nădăjduind în deznădejde, in loc sa nadajduiesti in Cel ce te-a facut, Care plange, în cuvintele lui Hristos către poporul Israelit din vremea aceea, catre Ierusalim:“Ierusalime, Ierusalime, care omori pe prooroci si ucizi cu pietre pe cei trimisi la tine, de cate ori am voit sa adun pe fiii tai, cum aduna pasarea puii sai sub aripi, dar n-ați voit“. Și Dumnezeu plange. Plange pe Adam. Dumnezeu, daca nu pe El Se plange, ci plânge încăpățânarea, îndaăatnicia omului, apoi putem întelege că Dumnezeu Se căieste pentru răutatile omului. Si cuvantul acesta îl iau din Scriptura. Nu-mi amintesc în care din Scripturi este scris ca Dumnezeu Se caieste de rautatile noastre si acesta este un cuvant care ar trebui pastrat, fiindcă pocaința adevarată este intrarea omului în căința lui Dumnezeu; Dumnezeu Care vrea sa sălăsluiasca in om, în mine și în tine; Dumnezeu despre Care este spus ca odihneste intru sfinti – si El sfinti ne-a gandit pe toti; Dumnezeu plange pentru îndaratnicia mortală a omului. Până unde? Plânge până când cainta lui Dumnezeu ajunge la pogorarea Lui în neamul nostru”.
Ce este mai specific tineretii decât dorinta de a nu accepta plafonarea, inima arzânda de a trai cevanobil, ceva mai presus decat lumea aceasta meschina? Ce este mai specific tanarului decât imboldul de a depasi ceea ce este, decat setea de dreptate? Dar, oare, mai sunt tinerii asa? Nu cumva acest imbold al tineretii s-a transformat in blazare, nu cumva orizontul zbaterii sufletului nostru s-a ingustat pana cand s-a facut una cu pamantul? Mai vrem noi astazi altceva mai mult decat sa ne aranjam aici, in aceasta lume? Mai putem sa vrem altceva in aceasta lume in care deznadajduirea de sine si lume si crizele fertile de constiinta par a fi alungate iute de desertaciunile si amagirile care ne sunt oferite, astazi, din belsug, de-a stanga si de-a dreapta caii celei stramte, deopotriva?
Dar sa ne aducem aminte ca nu am fost asa. Nu ne-am nascut morti sufleteste, ci am devenit. Am avut un imbold catre ceva care depasea aceasta lume dar l-am sufocat. Dupa noi am stins lumina care se zbatea fragila in pieptul nostru, si ne-am acoperit de intuneric, de desertaciune si de netrebnicie. Zbaterea noastra sfarseste in mizerie, in lumesc sau in iluzii, in inselari, in aventuri primejdioase. In nebunie sau in cinism. De ne vom intoarce, insa, si vom recunoaste ca acea flacaruie din noi era Hristos din noi, Hristos care ne striga pe nume sa ne trezim la El, atunci vom invia sufleteste, si… “innoite ca ale vulturului vor fi tineretile noastre“.
Odata intorsi din drumul mortii sufletesti, sa nu pierdem insa timpul, sa nu ramanem intepeniti, impartiti intre omul vechi si cel nou. Hai sa ne sculam. Hristos nu mai vrem sa rămânem aici. Nu mai vrem sa rămânem in somn. Pana când sa ramanem? Nu mai vrem sa ramanem aici.
Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă – şi cu toţii suntem la fel – nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii – atunci când neputinţa sufletului se manifestă.
Sau mai bine zis iubiţi tineri, pentru că veniti atât de mulţi în biserică va spun va Duminica Invierii fiului vaduvei din Nain este o duminică, o sărbătoare a tânărului, o zi in care Hristos va spune gata nu dormiti, gata treziti-va, scoalate tinere, am nevoie de tine, mama ta are nevoie de tine, societatea are nevoie de tine un tanar careia Iisus ii intinde mana. Un tânăr moare, singurul fiu al mamei sale, o văduvă din Nain, care-l conduce spre mormânt. În cale se întâlneşte cu Mântuitorul, care-l învie şi-l redă mamei sale. Toată lumea se bucură, dar se şi întreabă: de unde atâta putere? Puterea pe care Hristos o avea, să dea viaţă, este puterea lui dumnezeiască; este o mărturie a faptului că nu este numai un om oarecare, ci că este Dumnezeu.
Şi ce le spunea apostolilor şi celor care-l urmau? Mergeţi şi spuneţi sfântului Ioan Botezătorul că orbii văd, şchiopii umblă, morţii învie. Şi acesta este semnul că împărăţia lui Dumnezeu este aproape.Aproape în sensul că este printre oameni, că este în lume. De fapt, Dumnezeu coborându-se în lume mântuieşte lumea, îi dă viaţă. Şi sigur că nu toţi cei care-l urmau pre tânăr spre cimitir au înţeles că Hristos este şi Dumnezeu şi om. Doar puterea aceasta mare, care ne uimeşte pre toţi şi astăzi atunci când se întâmplă vreo minune, doar aceasta îi impresiona.
Să revenim însă la femeie şi la tânăr: este vorba în primul rând de o mamă, care atât de mult îşi iubea copilul, atâta credinţă a avut, şi atâta s-o fi rugat înainte, încât Dumnezeu i-a ieşit în cale. Atunci când nu mai era nici o speranţă, atunci când nu mai putea să-şi puna nădejdea în nici unul din oameni, în nimic din ceea ce este omenesc, ci numai în Dumnezeu, iată că Dumnezeu îi iese înainte.
Ştim că totul se petrece în lume cu voia lui Dumnezeu, dar iată că dintr-o dată ne apare o femeie, o mamă, care era nemângâiată de moartea fiului său.
Această mamă însă avea şi multă credinţă: credinţa că Dumnezeu poate orice, Dumnezeu poate totul, nu doar pentru viaţa aceasta, ci pentru veşnicie. Dacă Hristos a împlinit rugăciunea ei înseamnă că avea o credinţă dreaptă, o credinţă tare. Nu era o mamă ca oricare, care vrea doar binele pământesc al copilului său, o mamă care este legată doar trupeşte de copilul ei, ci o mamă care a înţeles că pentru a-l face pe copil să trăiască trebuie să-i dea mai mult decât o viaţă trupească, trebuie să-i deschidă poarta cerului, o perspectivă înspre mai mult, înspre altceva.Poate că n-a făcut-o în viaţa ei îndeajuns, dar sigur a făcut-o această mamă:rugăciunea şi credinţa ei ne arată că morţii pot învia.
Să revenim la noi, la cei de azi, la cei care vedem de multe ori minuni, şi ştiţi bine că printre noi, printre dumneavoastră, printre tineri, se întâmplă multe minuni, şi multe mame şi-au văzut copiii lor vindecaţi de boli incurabile, atunci când medicii mai dădeau doar cîteva luni de trăit. Şi sigur că uneori nu găsim aceeaşi credinţă la aceste mame, ca cea a văduvei din Nain. Credinţa trebuie crescută, cultivată; să ştim că transmitem copilului odată cu trupul – şi credinţa – prin felul nostru de a fi, de a ne ruga, de a ne trăi în Adevăr , viaţa.
Să revenim la tânăr, nu ştim cum a trăit, nu ştim ce viaţă a avut; poate că nu l-a cunoscut pe Dumnezeu aşa cum îl cunoaştem noi astăzi, pe faţă; poate că nu i s-a arătat Dumnezeu. Dar este foarte clar că începând cu această zi când se trezeşte la realitatea existenţei şi a prezenţei lui Dumnezeu în lume, în viaţa lui ceva se va schimba. Acest tânăr îşi va dărui de acum viaţa lui Dumnezeu, singurul care este luminarea sufletelor şi a trupurilor noastre.
Atunci când vedem lumina cea ascunsă a vieţii noastre, care este Hristos, nu mai putem trăi cum am făcut-o înainte: Hristos cere ceva de la noi, cere să cultivăm în noi cunoaşterea cea adevărată, cunoaşterea lucrurilor celor care nu se văd, a lucrurilor tainice.
Noi suntem obişnuiţi să cultivăm în noi moartea, adică lucrurile trecătoare, aşa cum a făcut probabil şi acest tânăr: a cultivat în el lucrurile cele muritoare, cele care se iau de la noi odată cu trecerea din această viaţă. Şi să ne amintim din nou cuvintele pe care i le spune Mântuitorul Mariei, sora lui Lazăr: „Maria partea cea bună şi-a ales, care nu se va lua de la ea“.
Orice am face noi pe pământ se ia de le noi, şi drumul este spre cimitir. Dar atunci când lumina care ne conduce este Hristos,când ne iese în cale, să nu-L pierdem. Să nu-L pierdem tineri fiind, pentru că ceea ce trupul cere de la noi în tinereţe, şi toată viaţa, nu sunt cele ale duhului, ci cele ale trupului. De aceea în Liturghie ne rugăm în fiecare duminică în rugăciunile pe care trebuie să le auziţi, deşi ele se spun în taină: „să ne cureţe Dumnezeu trupul şi duhul de toată necurăţia“ trupească, şi sufletească.
Învierea este şi a noastră. Noi n-am murit, bineînţeles; şi dacă vedem tineri în jurul nostru murind, vorbim de întâmplări, doar. Duminica trecută a venit o tânără şi mi-a spus că un tânăr doctorand român a murit undeva pe un şantier, unde lucra. Şi era o minte luminată, care avea multe de învăţat şi de spus după aceea lumii. Noi avem impresia că cei care mor, mor doar pentru ei, pentru că aşa trebuie să se întâmple. Nu mor numai pentru ei: mor ca să ne spună şi nouă că nu suntem veşnici, că ceea ce trăim acum este provizoriu, că pentru a vedea în această viaţă, şi a nu rămâne în orbire, trebuie să căutăm altceva. Şi atunci când l-am găsit, să aprofundăm, să mergem pe fir până ne vom vedea faţă către faţă cu cel care este Adevărul, cu Hristos.
Noi renunţăm foarte repede, avem impresia că atunci când găsim puţină credinţă şi cu toţii suntem la fel, nu vorbesc acum de alţii, ci de noi, cei care suntem acum aici: avem impresia că totul este făcut. Suntem căldicei şi ne compromitem în acest căldicel toată viaţa noastră. Ne place să rămânem aşa, între credinţă şi necredinţă, între faptă bună şi faptă rea, între ceea ce vedem şi ceea ce nu vedem, fără să facem un pas înainte, spunând că acum avem altceva de făcut. Şi este adevărat; este starea noastră, o stare de lâncezeală, de acedie, cum o numesc Părinţii, atunci când neputinţa sufletului se manifestă.
Dar să nu rămânem acolo, să strigăm către Dumnezeu, pentru că în fiecare moment din viaţa noastră ne vom întâlni cu moartea, indiferent că suntem tineri sau vârstnici. Dar ne vom întâlni tineri fiind cu moartea sufletească. Hristos iese înaintea noastră, dar are nevoie de rugăciunea mamei, are nevoie de rugăciunea părinţilor, de credinţa lor, dacă a noastră este slabă, sau de credinţa noastră dacă a părinţilor noştri este slabă. Spunem doar la cununie, dar este valabil oricând şi oriunde că rugăciunea părinţilor întăreşte temelia casei copiilor lor. Hristos spune sufletului nostru mort: Tinere, tie-ți spun scoala-te! Domnul nostru Iisus Hristos să vă ajute şi să vă binecuvinteze! Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)