Pilda vameșului și fariseului
Zis-a Domnul pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu ca să se roage: unul era fariseu și celălalt vameș. Fariseul, stând drept, așa se ruga în sine: Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, răpitori, nedrepți, preadesfrânați, sau ca și acest vameș. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câștig. Iar vameșul, departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului! Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. Fiindcă oricine se înalță pe sine se va smeri, iar cel ce se smerește pe sine se va înălța. (Lc 18,10-14)
Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fericit creştinul care nu lipseşte de la nici o Sfântă Liturghie, având, astfel, privilegiul să urce duhovniceşte şi în această perioadă, pas cu pas, fără întreruperi ale firului liturgic! Căci, se ştie, o rupere a unui fir obişnuit presupune facerea unui nod, iar firul înnădit nu mai are subţirimea şi eleganţa celui fără noduri.
Astăzi ne găsim, cu ajutorul Domnului, pe prima treaptă a „scării” Triodului, în duminica cunoscută îndeobşte sub numele de „a Vameşului şi Fariseului”. Cunoaşteţi cu toţii pilda lor, cum s-a rugat fiecare: fariseul cu mândrie şi aroganţă, de fapt, nu s-a rugat ci s-a lăudat, iar vameşul cu smerenie, cu umilinţă şi mai ales, cu discreţie. Vedeti pilda incepe cu un urcus duhovnicesc, venirea la biserică, dar sporul acestui urcus nu i-a folosit decât unuia.
Ce răsplată este în a posti de două ori pe săptămână, dacă acest post slujește nepăsării și îngâmfării și te face mândru, trufaș și egoist? Dai zeciuială din averea ta și te mândrești cu aceasta. Altfel spus, faci pe Dumnezeu să se mânie judecând, și acuzând pe cei care nu fac la fel ca tine. Te preaînalți, aducându-ți singur laude, deși nu ești încununat cu dreptate. Fariseul spune despre sine: nu sunt ca ceilalţi oameni. Potolește-te, Fariseule! Pune strajă gurii tale şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor tale (Ps 140,3)! Vorbești cu Dumnezeu, Care le știe pe toate. Așteaptă decizia Judecătorului. Nimeni maestru în luptă nu se încununează pe sine. Nimeni nu-și așază singur cununa, ci așteaptă chemarea arbitrului… de aceea, potolește-ți mândria, pentru că îngâmfarea este osândită și urâtă de Dumnezeu! Mândria este străină de înțelepciunea fricii de Dumnezeu. Hristos a spus: Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi (Lc 6,37). Iar unul dintre ucenici a spus și el: Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel Care poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele? (Icv 4, 12). Nimeni, sănătos fiind, nu ia în râs pe cel bolnav pentru că stă întins și țintuit la pat, ci se teme pentru că ar putea ajunge și el victima unor astfel de suferințe..(Sfântul Chiril al Alexandriei)
Perioada de post incepe printr-o cautare, printr-un urcus, printr-o rugaciune de smerenie, care este inceputul adevaratei pocainte. Pentru ca pocainta, mai presus de orice, este o reintoarcere la adevarata randuiala a lucrurilor, refacerea vederii limpezi asupra lucrurilor divine. Ea este înrădacinata in smerenie si smerenia – dumnezeiasca si minunata smerenie – este rodul si manifestarea pocaintei, transmisă în aceasta duminică prin cântarile vecerniei și utreniei, prin rugaciunile și frumusetșea acestei Slujbe divine.
Din gunoi şi din patimi se înalţă cel smerit, şi din înălţimea virtuţilor cade rău tot cel mândru; de al cărui nărav al răutăţii să fugim. Slava deşartă goleşte bogăţia dreptăţii; iar smerenia risipeşte mulţimea patimilor. Căreia şi noi urmând, aşează-ne şi pe noi de partea vameşului, Mântuitorule.
“Sa fugim… de vorba cea inalta a fariseului“, spune Condacul acestei zile, “si sa invatam inaltimea graiurilor celor smerite ale vamesului…“. Suntem la usile pocaintei si la cel mai solemn moment al privegherii de Duminica: dupa ce Invierea si aratarea lui Hristos au fost vestite prin cântarea bisericească “Invierea lui Hristos vazand…” acum cântăm pentru prima data troparele ce ne vor insoti in intregul Post:“Usile pocaintei deschide-mi mie, Datatorule de viata, ca maneca duhul meu la Biserica Ta cea sfanta, purtand locas al trupului cu totul spurcat. Ci ca un Indurat curateste-l cu mila milostivirii Tale!
In cararile mântuirii îndrepteaza-mă, Nascatoare de Dumnezeu, căci cu păcate grozave mi-am spurcat sufletul si cu lenevire mi-am cheltuit toata viata mea; ci cu rugaciunile tale spala-ma de toata necuratia.
La multimea pacatelor mele celor rele, cugetand eu, ticalosul, ma cutremur de infricosata zi a judecatii, ci indraznind spre mila milostivirii Tale, ca David strig Tie: Miluieste-ma Dumnezeule dupa mare mila Ta”.
Să nu ne rugăm ca fariseul, fraţilor, că cel ce se înalţă pe sine, se va smeri; ci să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul, prin postire, strigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii. Fariseul de slava deşartă fiind biruit, iar vameşul cu pocăinţă plecânduse, au venit la Tine însuţi, Stăpâne. Ci acela lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta negrăind s-a învrednicit darurilor. În aceste suspinuri întăreşte-mă Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.
Când îţi vezi dreptatea, când te îndreptațesti, Îl blochezi pe Dumnezeu în afara ta. El nu mai are cum să-ţi ajute, căci tu îţi eşti suficient ţie însuţi. Tu dai verdicte, tu decizi unde-şi are locul fiecare. Eşti un soi de antihrist, pentru că te pui în locul lui Hristos şi împarţi dreptatea în locul Dreptului Judecător. Din mândrie Lucifer a pierdut - cerul, iar Adam - raiul!
Când renunţi la dreptate şi alegi să-ţi vezi păcatele, atunci faci loc lui Dumnezeu în viaţa ta. A suferi nedreptatea, a nu te îndreptăţi pe tine, iată o cale sigură de a trăi cu pace pe acest pământ, dar şi de a agonisi dumnezeiasca Împărăţie. Să fim pragmatici: e de preferat această atitudine şi pentru că e mult mai uşor a renunţa la îndreptăţire, decât a te lupta mereu să demonstrezi celorlalţi câtă dreptate ai.
Cu pilde îndemnând-ne pe noi toţi Hristos spre îndreptarea vieţii, pe vameşul înalţă din smerenie, arătând pe fariseul că s-a smerit din înălţare. Din smerenie văzând cinste făcătoare de înălţare, şi din înălţare cădere rea, frate, râvneşte la virtuţile vameşului şi urăşte răutatea fariseului. Prin trufie se împrăştie tot binele, iar prin smerenie piere tot răul; smerenie pe care să o îmbrăţişăm noi credincioşii, dispreţuind în chip hotărât năravul cel îngâmfat. Împăratul tuturor, vrând să fie ucenicii lui smeriţi în cugete, sfătuindui, îi învăţa să râvnească suspinul şi umilinţa vameşului.
Ca vameşul suspin şi cu tânguiri neîncetate mă apropii eu, Doamne, acum de milostivirea Ta; miluieşte-mă şi pe mine, cel ce-mi petrec acum viaţa cu smerenie. Prin curgerea vieţii, deodată au alegat fariseul şi cu vameşul; dar aceldar acela, de mândrie fiind cuprins, s-a primejduit în chip ruşinos; iar acesta s-a mântuit prin smerenie. Călătoria vieţii cu cea dreaptă schimbându-o, noi să urmăm înţelepciunii celei dorite a vameşului şi să fugim de trufia cea urâtă a fariseului, ca să fim vii. Să urmăm obiceiurilor bune ale lui Iisus, Mântuitorul, şi smereniei Lui, noi cei ce dorim a dobândi sălaşul bucuriei celei fără de sfârşit, sălăşluindu-ne în locul celor vii.
Arătata-i, Stăpâne, ucenicilor Tăi smerenie înaltă; căci încingându-te cu ştergarul peste mijloc, şi spălându-le picioarele, le-ai poruncit să urmeze acestui obicei. Fariseul şi-a petrecut viaţa în virtuţi şi vameşul în greşeli; dar acela din mîndrie a suferit cădere stricătoare de minte; iar acesta s-a înălţat, arătându-se smerit cu mintea. Gol fiind zidit, întru nevinovăţie şi întru viaţă neamăgitoare, m-a îmbrăcat vameşul cu răutatea călcării de poruncă şi cu grosimea trupului; iar acum prin mijlocirea ta, Fecioară, mă mântuiesc. Suspinuri ca ale vameşului să aducem Domnului, şi la El să cădem noi păcătoşii, ca la un Stăpân; că El voieşte mântuirea tuturor oamenilor şi dă iertare tuturor celor ce se pocăiesc. Că pentru noi S-a întrupat, Dumnezeu fiind împreună fără de început cu Tatăl.
Pe noi înşine, fraţilor, toţi să ne smerim, cu suspinuri şi cu tânguiri să batem cugetul, ca atunci, la judecata cea veşnică, să ne arătăm acolo credincioşi nevinovaţi, dobândind iertare; că acolo este în adevăr odihna, pe care să ne rugăm acum să o vedem. Acolo durerea, întristarea şi suspinurile cele din adânc sunt îndepărtate, în Edenul cel minunat. Al cărui făcător este Hristos, Dumnezeu fiind împreună fără de început cu Tatăl. Cu lucrurile îndreptăţirii înălţându-se fariseul, în laţurile slavei deşarte rău s-a încurcat, lăudându-se peste măsură; iar vameşul înălţându-se cu aripile smereniei, preauşor s-a apropiat de Dumnezeu. Prin mijlocirea smereniei, ca de o scară servindu-se, vameşul s-a ridicat la înălţimea cerurilor; în timp ce fariseul, cu putreda uşurime a trufiei înălţându-se, s-a pogorât în adâncimea iadului. Pe cei drepţi vânându-i vicleanul, îi fură prin mijlocirea slavei deşarte; iar pe cei păcătoşi cu lanţurile deznădejdii îi leagă. Ci să ne sârguim a scăpa de amândouă relele, noi râvnitorii vameşului.
Cu rugăciune să cădem la Dumnezeul nostru, cu lacrimi şi cu suspinuri fierbinţi, urmând smereniei celei înălţătoare a vameşului şi să cântăm noi credincioşii: Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştrii. Învăţând pe ucenici, le spuneai dinainte, Stăpâne, să nu cugete cele înalte, ci să se unească cu cei smeriţi. Pentru aceasta, Mântuitorule, noi credincioşii strigăm Ţie: Bine eşti cuvântat, Doamne, Dumnezeul părinţilor noştrii. Frumuseţea şi scara cea dumnezeiască, pe care mai înainte a văzut-o Iacob, de jos întinsă către înălţime, pe tine te cunoaştem a fi, Preacurată; pogorând de sus pe Dumnezeu întrupat, şi pe oameni printr-însa iarăşi ridicându-i.
Privind Domnul la vames sa nu credeti ca faptele dreptatii, cucerniciei, binefacerii si infranarii aspre nu inseamna nimic in ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru ca acesta a inceput sa se laude cu ele, pentru ca isi pusese in ele toata nadejdea sa, uitand de pacate – de care, bineinteles, nu era slobod. Poate ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si incuviintare de sine atunci cand prin inima trec fara cuvinte ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate
Dacă omul nu sporește duhovnicește, dacă nici măcar nu încearcă acest lucru; dacă el spune: “Știu deja cum să mă rog, Îl cunosc deja pe Dumnezeu, Îi slujesc și tot ceea ce este necesar eu știu deja, și pe toate le voi face cum se cuvine” atunci, desigur, acesta este deja sfârșitul. Gata, este sfârșitul… “Le știu deja pe toate!”. “Sunt pregătit!” Pregătiți pentru ce? Înțelegeți?! Fariseismul este o limitare a omului; este un altfel de frâu care îl împiedică pe om să trăiască cu adevărat. Acesta mereu îl stăpânește pe om, îl apleacă spre pământ, mereu îl face incapabil de a vedea dincolo de lungul nasului, îl limitează pe om.
Și, astfel, în cele din urmă, duce la un conflict. Ce s-a întâmplat în Evanghelie? Ce s-a întâmplat cu Hristos? Fariseul nu putea să-L primească pe Hristos, pentru că trebuia să devină la fel ca vameșii și păcătoșii. Dar el nu-și putea permite așa ceva, pentru că el împlinea Legea… El a muncit, a consumat pentru aceasta putere, a pierdut timp. Cum putea el, dintr-o dată, să devină ca acei păcătoși care se înghesuiau în jurul Mântuitorului și care nu aveau unde și la cine să meargă? De aceea este foarte dificil și acest conflict duce la aceea că fariseii și cărturarii devin acei oameni care Îl răstignesc pe Hristos, răstignesc aceasta Iubire. La fel se întâmplă și în viață, înțelegeți?
Arătat-a, Cuvântul, smerenia a fi calea cea aleasă a înălţării, smerindu-Se până şi la chipul cel de rob; Căruia urmând oricine, smerindu-se se înalţă. Înălţatu-sa dreptul fariseu şi a căzut; iar vameşul cel îngreuiat cu mulţimea răutăţilor, s-a smerit şi s-a înălţat, fără nădejde îndreptându-se. Trufia s-a arătat pricinuitoare de sărăcie pentru bogăţia virtuţilor, iar smerenia, din sărăcie desăvârşită s-a arătat îndestularea îndreptării; pe aceasta să o câştigăm. Zis-ai mai înainte, Stăpâne, că stai cu adevărat împotriva celor ce se mândresc; iar celor smeriţi le dai, Mântuitorule, darul Tău. Deci trimitene harul Tău nouă celor ce ne-am smerit. Către dumnezeiasca înălţare suindu-ne pe noi pururi Mântuitorul şi Stăpânul, a arătat smerenia făcătoare de înălţare; că a spălat cu mâinile Sale picioarele ucenicilor.
Ca ceea ce ai născut Lumina cea neapropiată, Fecioară, risipeşte întunericul sufletului meu cu raza cea luminătoare, şi îndreptează viaţa mea spre cărările mântuirii. Să ne sârguim a urma virtuţilor fariseului şi a râvni smerenia vameşului; urând necuviinţa greşelelor de la amândoi, adică trufia şi pierderea.
Văditu-s-a deşartă călătoria dreptăţii, deoarece fariseul a însoţit cu ea trufia; în timp ce vameşul cu virtutea cea făcătoare de înălţare, a dobândit-o având împreună mergătoare smerenia. Întru virtuţi, ca un şezător în căruţă, se părea fariseul că aleargă; iar vameşul pedestru alergând, ca pe lângă o căruţă, bine a întrecut-o, înjugând plângerea cu umilinţa. Pilda vameşului înţelegînd-o toţi cu mintea, veniţi să-i urmăm cu lacrimi, aducând lui Dumnezeu duh zdrobit, cerând iertare păcatelor. Să lepădăm, înţelepţilor, departe năravul cel semeţ şi rău, încrezător şi cutezător al fariseului cel lăudăros, ca să nu ne lipsim de dumnezeiescul dar. Ceea ce eşti bună, trimite toiag de putere nouă tuturor celor ce scăpăm la tine; ca să biruim în mijlocul tuturor vrăjmaşilor, ajutorându-ne şi din toată vătămarea scoţându-ne.
Este foarte greu să nu fii fariseu, este foarte dificil să fii o persoană care să caute o vorbire directă în rugăciune, care să caute în aproapele său frumosul și profunzimea cu adevărat. Acest lucru va fi de neînțeles și neacceptat de majoritatea oamenilor. Dar aceasta nu înseamnă nimic. Înțelegeți? În rai nu se intră cu mulțimea sau cu grupul. Îngerii se bucură pentru un păcătos care se pocăiește. Și viața duhovnicească este legată de pocăință, de conștientizarea [recunoașterea] faptului că tu nu poți fără această literă a Legii, nu poți ieși în afara ei, ești robit de ea, nu poți să te deschizi total în fața lui Dumnezeu. Ești totuși, un fariseu, pentru că fără această literă a Legii simți că te vei pierde. E trist atunci când omul încearcă să se convingă pe sine și să apere părerea că nu se poate fără această literă!
Acest lucru duce la degradare. Nu se intampla doar crestinilor laici sa cada in identitatea crestina inchipuita, ci acest lucru este intalnit si in spatiile ascezei si vietuirii monahale, chiar in spatiile ascetice din pustietati, unde nevointa duhovniceasca si asceza trebuie sa se distinga prin curatia transparentei sale evanghelice. Si acolo inchipuirea altereaza uneori autoconstiinta nevoitorului, iar atunci aluneca si el in fatarnicie, in construirea mastii inchipuirii!
Din văpaia cuvioşilor… Cu minte smerită suspinând vameşul, a aflat pe Domnul milostiv, şi s-a mântuit; iar prin obiceiul cel rău al limbii ce grăia cu trufie, a căzut fariseul din dreptate. De trufia gândului fariseului şi de numirea curăţiei, să fugim noi credincioşii, râvnind smereniei şi gândului vameşului, celui bineprimit. Cuvintele vameşului credincioşii să le grăim în sfânta Biserică: Dumnezeule, milostiveşte-Te, ca împreună cu el să aflăm iertare, scăpând de pierea fariseului celui mult lăudăros. Binecuvântăm pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Dumnezeu că spre suspinul vameşului s-a uitat Dumnezeu, şi pe el îndreptându-l, l-a arătat pildă tuturor; ca să se plece pururi cu suspinuri şi cu lacrimi, cerând dezlegare păcatelor. Nu ştiu alt ajutor afară de tine, curată şi cu totul fără de prihană. Pe tine te pun rugătoare, pe tine mijlocitoare către Cel ce S-a născut din tine; scapă-mă de toate cele ce mă întristează.
Virtutea sau harisma cer stradanie si nevointe grele si aspre pentru a deveni trairi evanghelice. Acolo unde in duhul monahului sau ascetului patrunde mândria ori slava desarta, din stradania lui de nevointa lipseste autenticitatea moralei evanghelice. In vechile Paterice se gasesc povestiri de falsificare a nevointei monahale sau ascetice, in imprejurari de satisfacere a dorintelor si aspiratiilor personale. Acestea inalta persoana nevoitorului mai presus de adevaratul sau sine, spre imaginea inchipuita a deja harismaticului sau virtuosului si iluminatului nevoilor. Dacă nu există sporire, nu există un drum de parcurs, înseamnă că totul e deja clar pentru acea persoană.
Mulți spun cu o mare încredere: “Știu deja acestea!“. Dar atunci când zaci la reanimare, nu mai ești fariseu. Atunci când ți se distruge familia nu mai ești fariseu. Înțelegeți? Atunci ești un păcătos care se pocăiește. Atunci ai nevoie de ajutor. Atunci când piere încrederea în sine, suficiența de sine, acea conștientizare, conștiință, a “dreptății” sale, atunci omul începe să caute: “Unde este adevărul, Doamne, căci eu nu știu? Într-adevăr nu știu, ajută-mă! Singur nu pot, dar dă-mi putere!” Adică atunci începe adevărata viață, în care omul într-adevăr nu poate trăi fără Dumnezeu. Când omul începe să privească lucrurile în profunzime și începe să se gândească, începe să sufere, să compătimească, să se chinuie, să-L caute cu adevărat pe Dumnezeu, pe adevăratul Dumnezeu, pe Care, în plinătatea Sa, singur nu-L va mai găsi niciodată, atunci Domnul i Se descoperă acestui om, îi descoperă frumusețea Sa, în acea măsură în care omul este în stare să o cuprindă.
Luând de la Hristos cale de înălţare, smerenia, pilda mântuirii, să dorim obiceiul vameşului. Şi lepădând departe înălţarea trufiei, cu minte smerită să facem pe Dumnezeu îndurător pentru noi. Trufia sufletului să o lepădăm, să câştigăm cuget drept cu smerenie, să nu ne sârguim a ne îndreptăţi pe noi înşine, să urâm deşarta mândrie, şi ca vameşul să facem milostiv pe Dumnezeu. Să aducem cu osârdie rugăciuni de umilinţă Ziditorului ca şi vameşul; lepădându-ne de nerecunoscătoarele rugi ale fariseului, de glasurile cele cu laudă mare, care aduc defăimare împotriva aproapelui, ca să câştigăm pe Dumnezeu milostiv şi lumină. Cu multă adunare de păcate îngreuindu-mă, am întrecut pe vameşul cu prisoseala răutăţii, şi am câştigat şi trufia cea lăudăroasă a fariseului, făcându-mă în totul pustiu de toate virtuţile.
Doamne, fie-Ţi milă de mine. Învredniceşte fericirii Tale pe cei ce sunt săraci cu duhul pentru Tine, că după învăţătura poruncii Tale, aducem Ţie duh zdrobit. Şi primindu-l Mântuitorule, mântuieşte pe cei ce-Ţi slujesc Ţie. Vameşul suindu-se la templu cu credinţă oarecând, şi rugându-se lui Dumnezeu s-a îndreptat, căci cu suspinuri a venit şi cu lacrimi şi cu zdrobire de inimă, toată povara păcatelor a lepădat-o prin ispăşire. Dă-ne nouă a te lăuda, a te mări şi a te ferici după cuviinţă, celor ce te cinstim pe tine, Preacurată, şi mărim naşterea ta, ceea ce eşti singură binecuvântată. Că tu eşti lauda creştinilor, şi către Dumnezeu rugătoare bine primită.
In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la limanul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stâncile laudei de sine.
Si apoi, oare si aceste putine fapte bune ale noastre sunt curate? Oare asupra fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea slavei lui Dumnezeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si, privind la ele, sa ne semețim intru inselare de sine, spunand in sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi constiinta nu-l va indemna sa strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“
Adunati dupa aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda noastra de sine le socoate drept bune – si vedeti: oare multe vor iesi la socoteala? Cate am putea, si cate am fi datori sa facem in cele 365 de zile ale anului; dar ce am facut?! Si aceasta putinatate sa o scoatem la aratare, trambitand: „Nu sunt ca ceilalti!” – mai ales atunci cand impotriva ei stau pacate carora nu este numar? Fiindca din cele 24 de ceasuri ale fiecareia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care sa nu fi fost insemnate prin vreun pacat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum sa nu strigam: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“?
Ca vameşul şi noi bătându-ne în piept, strigăm cu umilinţă: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii!, ca să luăm iertarea aceluia. Spre râvnă să venim credincioşii, săvârşind blândeţea şi vieţuind cu smerenie, în suspinarea inimii, cu plâns şi cu rugăciune, ca să luăm iertare de la Dumnezeu. Să lepădăm, credincioşii, trufia cea fără măsură, cumplita nebunie, urâta mândrie şi cruzimea cea rea a fariseului, căci necuviincioase sunt în faţa lui Dumnezeu.
Deopotriva, privind la vames, sa nu credeti ca pacatele au putina insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul il lauda pe vames nu fiindca prin pacatele sale s-a pus in starea de a nu fi vrednic nici sa priveasca la cer, ci pentru ca, dupa ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a parut rau si s-a strapuns pentru aceasta, asteptand sa isi afle izbavire doar in milostivirea lui Dumnezeu – il lauda pentru aceasta intoarcere de la pacat la Domnul, pentru duhul smereniei si durerii inimii intru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului!“ Ia aminte Domnul la tanguirea omului necajit si ii da sa cunoasca felul in care trebuie sa lucreze asupra sa ca sa se deschida usa inimii lui.
Azi am cantat: „Usile pocaintei deschide-mi mie”; acum, ca raspuns, auzim de la Domnul pilda vamesului si fariseului. In Duminica urmatoare, ca raspuns la aceeasi cantare, vom auzi pilda fiului risipitor. In continuare, cu acelasi scop, ni se va aduce in amintire privelistea infricosatei Judecati si caderea stramosilor nostri celor intai-ziditi. Domnul parca ne-ar spune: „Lucrati dupa indreptarul adevarurilor vestite voua de catre aceste istorisiri evanghelice – si poate ca veti ajunge sa vi se deschida, in sfarsit, usile inimii voastre impietrite”. Ciocanul greu, lovind piatra, o sfarama si o marunteste: la fel asteapta si Domnul ca adevarurile acestea, unul mai izbitor decat celalalt, sa sfarame in cele din urma impietrirea inimii noastre, sa scoata din ea tanguiri de pocainta si sa stoarca lacrimi de pocainta. Să fugim de grăirea cea trufaşă şi înrăutăţită a fariseului, şi să ne învăţăm smerenia vameşului cea preabună, ca să ne înălţăm, strigând către Dumnezeu, împreună cu acela: Milostiveşte-Te spre robii Tăi, Cel ce Te-ai născut din Fecioară, Hristoase Mântuitorule, şi răbdând crucea de voie, ai ridicat lumea cu dumnezeiasca Ta putere. Făcătorul zidirii şi Dumnezeul tuturor a luat trup omenesc, Născătoare de Dumnezeu, din curatul tău pântece, întru tot lăudată, şi toată firea mea cea stricată a înnoit-o, lăsându-te după naştere iarăşi ca şi mai înainte de naştere. Pentru aceasta cu credinţă toţi lăudându-te, strigăm: Bucură-te lauda lumii.
Astazi, fraților, Mantuitorul ne-a pus inainte un pacatos care se pocaieste si un om care lucreaza virtutea, dar care se mandreste. Dar mai pot fii și altfel de oamneni, un pacatos care nu se pocaieste si un drept care nu se mândreste, adica unul care lucreaza virtutea si nu se ingamfa.
Pilda pacatosului care nu se pocaieste Mantuitorul nu o aduce in discutie, din pacate, că timpurile in care traim sunt pline de categoria aceasta. Noi insine am crescut in indreptatirea de sine, in loc sa recunoastem ca am gresit inaintea lui Dumnezeu, preferam gasim tot felul de scuze. Unii din semenii nostri prefera sa spuna ca Dumnezeu nu exista, ca sa nu fie vadite faptele lor cele rele. Si traim aceasta vreme de apostazie, de cadere din credinta, așa cum spune Evanghelia că oamenii nu L-au primit pe Dumnezeu, lumina care a venit in lume, pentru că faptele lor erau intuneric, erau rele. Noi suntem chemati sa implinim virtutea si sa nu ne ingamfam, “vamesul, de departe stand, nu voia nici ochii sa-si ridice catre cer“. Am inceput cu ele pentru ca aceasta stare a vamesului denota o sfiala: nu voia sa isi ridice ochii, se considera total nevrednic. E o sfiala interioara care se arata prin acest gest. Parintii spun ca aceasta sfiala duhovniceasca este ceea ce se cheama sensibilitate duhovniceasca si pe care noi toti ar trebui sa o avem. Nu numai pacatosul care se pocaieste trebuie sa aiba aceasta sfiala urmata de ce facea vamesul, isi batea pieptul cu pumnii, aratand durerea inimii, ca ii parea rau ca a gresit. Deci nu numai pacatosii trebuie sa aiba aceasta sfiala, ci si dreptii.
In fapt, Parintii nostri toti au avut aceasta sfiala, aceasta sensibilitate duhovniceasca, toti Parintii aveau aceasta delicatete cu care se apropiau si de Dumnezeu si de oameni. Si aceasta trebuie sa o urmarim si noi. Cu alte cuvinte, cand facem o fapta buna trebuie sa urmarim sa nu cumva sa ne invartosam inima, ci sa sporim in aceasta delicatete, in aceasta sfiala, in aceasta sensibilitate sufleteasca. O fapta buna trebuie sa ne aduca mai aproape de Mantuitorul, care e bland si smerit, nu sa ne ingamfe, nu sa ne impietreasca inima. Pentru ca aceasta mandrie, o denota Mantuitorul astazi, arata orbire, un om care se mandreste arata ca este orb. Nu isi da seama ce inseamna binele cu adevarat si cum vede Dumnezeu lucrurile sau cum asteapta Dumnezeu binele de la oameni.
Omul mandru si trufas este omul care se inalta pe sine mai mult decat este in realitate. In aceeasi categorie se incadreaza si cei care se inalta dandu-si insusiri egoiste, precum omul arogant, infumurat, falos etc. Inaltarea de sine a individului mai presus decat ceea ce este inseamna extinderea in sus si are drept consecinta indreptarea sa spre o imagine falsa, fictiva, ideala, neadevarata, adica inchipuita! Imaginea reala a omului trufas si mandru se intinde in toate directiile si se umfla ca si „cocosul”, de unde si zicerea populara despre acest om: „se imbulfoaie”. Care este oare mobilul unei astfel de inaltari a imaginii omului mandru, mai presus de ceea ce este in realitate? Intr-o prima evaluare, este sigura dorinta lui de a fi cinstit, de a fi distins de ceilalti oameni, de a avea o valoare si o faima personala superioara si de a-si linisti constiinta pentru ceeace nu este, adică un crestin vrednic!
Să nu ne rugăm ca fariseul, fraţilor; că cel ce se înalţă pe sine, se va smeri. Să ne smerim înaintea lui Dumnezeu ca vameşul, prin postire, strigând: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre noi păcătoşii. Fariseul de slava deşartă fiind biruit, iar vameşul, cu pocăinţă plecându-se, au venit la Tine însuţi, Stăpâne. Dar acela lăudându-se, s-a lipsit de bunătăţi; iar acesta negrăind s-a învrednicit darurilor. Întru aceste suspinuri întăreşte-mă, Hristoase Dumnezeule, ca un iubitor de oameni.
Cunoscând suflete al meu osebirea vameşului şi a fariseului, urăşte glasul cel trufaş al aceluia, şi doreşte rugăciunea cea bună cu umilinţă a acestuia şi strigă: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre mine păcătosul şi mă miluieşte. Lăuda-Te-voi, Doamne, cu toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale (Ps.137,1). Glasul fariseului cel mult lăudăros, credincioşii urându-l şi râvnind rugăciunii vameşului, celei cu bună umilinţă, smerindu-ne pe noi înşine, să nu cugetăm cele trufaşe; ci să strigăm cu umilinţă: Dumnezeule, milostiveşte-Te spre păcatele noastre. Pe fariseul ce se îndreptăţea pe sine lăudându-şi faptele, l-ai osândit, Doamne, şi pe vameşul, ce s-a smerit şi cu suspinuri a cerut iertare, l-ai îndreptat. Că nu primeşti gândurile cele măreţe, şi inimile cele zdrobite nu le defăimezi. Pentru aceasta şi noi cu smerenie cădem înaintea Ta, Cel ce ai pătimit pentru noi: dă-ne iertare şi mare milă.
Piedica cea mai insemnata din noi in calea frangerii inimii este simtamantul nostru ca suntem drepti, si ne invata, izgonind simtamantul acesta, sa ne statornicim in asezarea, dispozitia, pe care o avea sufletul vamesului, ca sa strigam folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!” Domnul pune inaintea noastra doi oameni si parca ne spune: „Poftim, priviti – au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu indrazneala, incredintat de dreptatea sa si de meritele sale inaintea Mea, si indreptatire n-a primit; iar celalalt nici privirea nu era in stare sa si-o ridice catre Mine, ci numai se batea in piept si cerea mila – si l-am miluit. Mergeti si voi de faceti la fel. Lepadati aceasta haina pierzatoare a indreptatirii de sine, invesmantati-va in zdrentele mustrarii de sine — si veti fi miluiti”.
„Ia uite: acela e asa, si celalalt este pe dincolo; tu, insa, esti cu totul altceva!” Asculta bietul om aceste vorbe lingusitoare si chiar incepe sa creada ca el e bun – drept care se si incetoseaza la minte prin parerea de sine si se lipseste de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce sa te uiti la cei ce traiesc in nepasare? Uita-te la cei ce urmeaza cu ravna si strictete virtutea si cucernicia, si lumineaza-te prin cunoasterea propriilor neajunsuri. Sau – mai bine — nu te uita la nimeni dintre cei care vietuiesc aici: caci cine e curat dintre pamanteni? Lasa-i deoparte pe toti si pastreaza in gand doar pildele pe care te indatoreaza sa le urmezi Cuvantul lui Dumnezeu. Urmatori fiind mie, precum si eu lui Hristos (I Cor. 11,1; Efes. 5,1), spune apostolul. Pilda am dat voua, ca precum Eu am facut voua, si voi sa faceti (In 13, 15), sau: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este (Mt. 5,38), spune Domnul. Iata la cine sa te uiti si cu cine sa compari viata ta! Cu virtutile Sfintilor Apostoli, cu faptele Domnului si Mantuitorului nostru, cu desavarsirile Tatalui Ceresc.
Smerenia a înălţat pe cel ruşinat de rele, pe vameşul ce a suspinat şi a strigat către Ziditorul: Milostiveşte-Te! Iar semeţia a surpat din dreptate pe ticălosul fariseu ce a grăit cu trufie. Deci să urmăm celor bune, depărtându-ne de la rele. Smerenia, odinioară, a înălţat pe vameşul ce a strigat cu plângere: milostiveşte-Te! Şi l-a îndreptat. Lui să ne asemănăm toţi cei ce am căzut în adâncul răutăţilor; să strigăm Mântuitorului dintru adâncul inimii: Greşit-am! Milostiveşte-Te, Unule, Iubitorule de oameni. Primeşte stăpână, degrabă, rugăciunile noastre şi le du Fiului tău şi Dumnezeu, Doamnă cu totul fără prihană. Scapă din primejdii pe cei ce aleargă către tine; strică uneltirile, surpă semeţia celor ce se întrarmează nedumnezeieşte, Preacurată, asupra robilor tăi.
Nici-o lucrare duhovnicească nu aduce roade dacă nu este întemeiată, pe de o parte pe „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, iar pe de alta pe acceptarea fratelui şi pe un duh care nu-i osândeşte pe ceilalţi. Măsura judecăţii lui Dumnezeu este cu totul diferită de aceea a oamenilor. Măsura noastră depinde de obicei de comportamentul exterior, iar şi mai mult ea se localizează în judecarea pentru încălcarea legii, a oricărei legi. Drept pentru care această atitudine se adaptează la datele fiecărei epoci.
Însă Domnul are o altă lege care depăşeşte schema exterioară, care este diacronică şi are de-a face cu adâncul şi cu calitatea inimii fiecărui om. Pentru ochii lui Dumnezeu există un alt criteriu: Criteriul inimii, potrivit căruia sănătatea ei se judecă prin două elemente, smerenia şi dragostea. Însă Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Nimeni nu este curat de întinăciune, chiar dacă viaţa lui ar fi o singură zi”. Atunci când omul îşi recunoaşte căderea sa, recunoaşte că toţi suntem păcătoşi, atunci el îşi asumă în strigătul său de pocăinţă păcatul întregii lumi, fără să-i despartă pe oameni în mai morali sau mai puţin morali. În acest strigăt de pocăinţă al său, uneşte întreaga lume în inima lui şi se înfăţişează la Crucea lui Hristos, ca să fie spălate păcatele noastre cu Sângele Lui.
Se spune în Evanghelie că vameșul, departe stând, nu îndrăznea nici să-și ridice ochii. Îl vedeți și în icoane, necutezând a vorbi. Pare lipsit de dreptul de a vorbi și trântit la pământ de mustrarea conștiinței. Se temea că Domnul îl va vedea, pentru că nu respectase poruncile Sale și pentru că dusese o viață desfrânată și necurată. Îl vedeți chiar recunoscându-și păcatele prin gesturile trupului său. Pe de altă parte, fariseul nebun stătea acolo mândru și semeț, ridicându-și ochii fără nici o remușcare, mărturisindu-și slava proprie. Celuilalt însă îi părea rău de purtarea sa, temându-se de judecata care-i va fi adusă. Se bate în piept și-și mărturisește păcatele. Își spune boala ca înaintea Doctorului și se roagă ca Acesta să fie milostiv cu el. Care este rezultatul? Să-l ascultăm de la Judecător: acesta (vameșul) s-a coborât mai îndreptat la casa sa decât acela. (Sfântul Chiril al Alexandriei)
Acest strigăt de pocăinţă este temelia, este posibilitatea omului de a se naşte „în Duhul Sfânt” și de a avea inimă. Aceasta este taina vieţii duhovniceşti. Pentru aceasta stăruie Biserica. Nu este considerat omul drept sfânt din starea lui de nepăcătuire, ci din măsura pocăinţei lui. Pocăinţa însă nu este o stare momentană, ci este o stare continuă, care indică faptul că „fără Hristos şi fără fratele nu pot să trăiesc”. Dacă omul vrea să trăiască cu religiozitatea lui fără Dumnezeu şi fratele său, atunci el doar se îndreptăţeşte pe sine! Este sfânt pentru ochii lumii, dar Dumnezeu va iconomisi să cadă, să se păgubească, ca să aibă posibilitatea naşterii duhovniceşti.
Dumnezeu Insusi este smerit! Totusi, pentru acela care-L cerceteaza pe Dumnezeu si-L contempla in Creatia Sa si in lucrarile Sale de mantuire, este evident ca smerenia este, intr-adevar o virtute divina, adevaratul continut si stralucirea acestei slave care, asa cum cantam in timpul Sfintei Liturghii, umple cerul si pamantul. In mentalitatea noastra omeneasca avem tendinta de a opune “slava” si “smerenia” – ultima fiind pentru noi un semn de slabiciune. Pentru noi ignoranta si incompetenta sunt cei doi factori ce ne determina sa ne simtim smeriti. Aproape ca este imposibil sa “traduci in fapt” omului modern, hranit din publicitate, din afirmarea de sine si dintr-o nesfarsita lauda de sine, ca tot ceea ce este intr-adevar desavarsit, frumos si bun este in acelasi timp in mod firesc smerit; datorita desavarsirii sale nu necesita in niciun fel “publicitate”, slava exterioara sau “adulare”. Dumnezeu este smerit pentru ca este desavarsit; smerenia Lui este slava Sa si sursa adevaratei frumuseti, perfectiuni si bunatati. Oricine se apropie de Dumnezeu si-L cunoaste devine imediat partas la smerenia divina si este infrumusetat prin ea. Aceasta este taina Fecioarei Maria, Maica lui Hristos, a carei smerenie a facut-o bucuria intregii Creatii si cea mai mare revelatie a frumusetii pe pamant, taina tuturor sfintilor si taina fiecarei fiinte umane din timpul putinelor momente ale apropierii sale de Dumnezeu.
Contemplându-L pe Hristos, smerenia divina intrupata, Cel prin Care Dumnezeu a descoperit, o data pentru totdeauna, slava Sa ca smerenie si smerenia Sa ca slava. “Astazi” a spus Hristos in noaptea supremei Sale smerenii, “Fiul Omului se preaslaveste si Dumnezeu Se preaslaveste in El“. Smerenia se învata contemplandu-l pe Hristos, Care a spus: “Invatati de la Mine, pentru ca sunt bland si smerit cu inima“. In cele din urma smerenia se invata masurand totul prin El, raportand totul la El. Fara Hristos, adevarata smerenie este imposibila, pe cand cu fariseul religia insasi devine un act de mandrie al realizarilor umane, o alta forma de marire de sine fariseica.
Omul patristic vede cu duh negativ legitimitatea unei asemenea dorinte in viata lui duhovniceasca, si va decide cu claritate absoluta ca: „cinstirea este mama relelor“! Sfantul Nil Ascetul explica faptul ca, pentru a dobandi vreo virtute, credinciosul nevoitor si iubitor de Dumnezeu nu cauta cinstirea si lauda oamenilor. Si, prin urmare, nu afla placere si nu este multumit cand oamenii il cinstesc, deoarece stie ca a fi cinstit de oameni presupune a te face placut oamenilor, si cel ce voieste sau primeste cinstirea aluneca in trufie si in mandrie. Sfântul adauga, de asemenea, ca primul rau in care cinstirea il prinde pe iubitorul ei este inchipuirea! El mentioneaza: „Cinstirea da imbold inchipuirii“. Prietenul cinstirii va patrunde in spatiul adimensional si intunecat al inchipuirii, pentru a alege materialul cu care sa-si construiasca imaginea ideala, inchipuita! El mentioneaza si o alta cursa a cinstirii, in care se prinde, fara sa-si dea seama, orice nevoitor al virtutii, daca nu are minte curata si trezvie.
Sfantul spune: „Este rar si foarte greu ca cineva sa dobandeasca o masura de virtute inalta fara sa se mandreasca pentru izbanzile lui, ramanand in smerenie“. Greutatea se datoreaza faptului ca orice nevoitor, prin mult efort si puteri risipite, gandeste, cum este lesne de inteles, ca el insusi a trudit si a dobandit virtutea. Si, prin urmare, este indreptatit sa se laude. Cu toate acestea, omul patristic, in orice asemenea imprejurare, Ii atribuie lui Dumnezeu izbanda sa si nu lui insusi, fiindu-i teama ca, prin sentimentul cinstirii, va cadea in ispita mandriei si a egoismului!
Asadar, cinstirea este primejdioasa, intrucat starneste dorinta refugierii in inchipuire, din moment ce provoaca mandria nevoitorului. In cazul acesta, dupa parerea Sfantului Nil, nevoitorul este prins in cursa dipsihiei. Devine o persoana cu doua imagini, una interioara, endopsihica, a adevaratei lui vieti duhovnicesti si una exterioara, inchipuita, ireala.
Sfantul Nil, relatand la persoana intai plural despre aceste doua imagini, noteaza: „Asadar, noi una faptuim in ascuns si alta aratam oamenilor, precum o masca falsa. In felul acesta facem decente rusinea si amagirea ce zac in noi si provocam privirile oamenilor pentru a ne atribui cinstire, fiindca ne cred evlaviosi si virtuosi. Chiar atunci ascundem, sub perdeaua mastii false, lucrurile vrednice de osanda si reprosuri, daca ele ar putea la un moment dat sa se arate in afara”.
De asemenea, Sfantul Marcu Ascetul, despre aceeasi problema referitoare la consecintele trufiei si mandriei, noteaza: „Omul mandru nu se vede pe sine“. Cel care prin mandrie si egoism se inalta deasupra sinelui sau si cugeta lucruri importante si marete despre el, se departeaza de sinele sau adevarat si, prin urmare, il nesocoteste. In cazul acesta, imaginea trufasa pe care o alcatuieste sinelui sau nu este reala. Este o alta imagine, care construieste ideea inalta pe care o are despre el. Este o imagine in afara realitatii, falsa, formata din material inchipuit. Imprumuta in mod inconstient, material inchipuit pentru a o construi dupa dorinta lui sau dupa cerintele mediului social in care traieste. Astfel, omul mandru nesocoteste sinele sau adevarat, dar el crede ca are cunostinte despre imaginea acestuia. In cazul in care cineva ii recomanda sa se straduiasca a se cunoaste pe sine insusi, atunci el considera ca o asemenea stradanie nu merita efortul! Intr-adevar, cei mai multi oameni – dupa cum am spus si mai sus – sustin ca o incercare de autounoastere este zadarnica, fiindca ei, se subintelege, cunosc bine sinele lor! Dar… oare pe care sine il cunosc, de vreme ce nesocotesc adevaratul lor sine? Cu siguranta, cunosc imaginea falsa pe care au construit-o exact asa cum o vor. Au construit-o, desigur, in gand, dar… cu ce material? Evident, cu materialul inchipuirii lor.
Dupa parerea Sfantului Maxim Marturisitorul, exista o relatie de colaborare intre ratiune si inchipuire. El noteaza ca toate cugetele sunt nascute din ratiune, dar au legatura si cu inchipuirea atunci cand sunt folosite ca scara. Cugetele, avand ca instrument inchipuirea, urca spre minte din simturi pentru a-i aduce material de imagini si reprezentari pe care le percep simturile. Dar, fac si invers. Avand ca scara inchipuirea, aduc simturilor ceea au primit de la minte, deci iarasi reprezentari, imagini sau intelesuri. Asadar, de nevoie, in opinia Sfantului Maxim, ratiunea se afla intre sensibil si noetic. Asta inseamna ca, prin partea sensibila, sufletul le vede si le faptuieste pe cele ale trupului, iar prin cea noetica le vede si le faptuieste pe cele ale duhului. Dar, intrucat noeticul sufletului s-a alterat prin caderea lui Adam in pacat si astfel s-a intarit puterea sensibilului (trupului), mintea nu le poate vedea limpede pe cele dumnezeiesti.
Oricine aduce lui Dumnezeu jertfă de laudă, roadele raționale ale buzelor care mărturisesc numele Său, trebuie să privegheze să nu fie atacat de cel rău. Satana stă la pândă să te prindă neatent chiar în ceasul când trebuie să aduci mulțumire lui Dumnezeu. El se va ridica și te va osândi înaintea lui Dumnezeu, așa cum a făcut și în templu cu fariseul. De data asta, nu te va face să te mândrești cu faptele tale cele bune, cum a făcut cu fariseul, ci te va îmbăta cu un alt fel de mândrie. Te îmbată de mândrie la auzul vocii tale dulci și încântătoare, la frumusețea cântărilor tale, mai dulci decât mierea și decât fagurele. Urmarea este că nu conștientizezi că acestea aparțin lui Dumnezeu, și nu ție.(Martirius)
Astfel, sufletul se afla intre lumina si intuneric. In cazul acesta, sufletul are legatura cu sensibilul, dar, atunci cand conditiile duhovnicesti respective lipsesc, este nevoit sa recurga la serviciile noeticului alterat, patrunzand in spatiul inchipuirii. Asadar, cel ce sustine ca nu e nevoie sa se nevoiasca pentru a se cunoaste pe sine, se va refugia in imaginea alterata, inchipuita, a sinelui sau. Daca este „credincios”, in viata lui duhovniceasca se va preocupa de sinele sau inchipuit, va fi, deci, un crestin „dupa inchipuire”.Nu vă uimește când Domnul spune în Evanghelie: Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ? Cunoscând că unii ar putea să-și atribuie această credință a dreptății numai pentru sine, către unii care se credeau că sunt drepţi şi priveau cu dispreţ pe ceilalţi, a zis de-ndată pilda aceasta: Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş (Fericitul Augustin)
Avem obiceiul sa spunem: „Sunt pacatos!”, „Sunt pacatoasa!” – ce cuvinte placute lui Dumnezeu! Dar sa ne ingrijim ca ele sa nu fie doar rostite de limba, ci si simtite de catre inima. Sa ne convingem pe noi insine ca simtamantul dreptatii proprii este o abatere pe calea pierzarii – si apoi, indata ce se arata catusi de putin, sa il gonim ca pe un vrajmas cat se poate de primejdios, ce se strecoara ca sa ne rapeasca bunul cel mai scump – indreptatirea inaintea lui Dumnezeu. Pentru a nu arata slabiciune in nici o privinta fata de aceasta ispita, sa facem asa fel ca oricarei fapte si intreprinderi a noastre sa-i mearga inainte simtamantul pacatoseniei noastre, si acesta sa fie in fruntea tuturor.
Dai milostenie? Da cu gandul: „Nu sunt vrednic sa primesc pentru ea mila lui Dumnezeu”. Postesti sau iei asupra ta vreo alta asprime trupeasca? Sa ai gandul: „Altii isi maresc prin nevointa asta suma faptelor bune, iar pentru mine e canon — trebuie sa ma ostenesc pentru pacatele mele”.
Mergi la biserica ori savarsesti acasa rugaciune? Sa-ti spui: „Sa ma ostenesc, poate ca Domnul se va milostivi si-mi va ierta pacatele”. Si mai ales in lucrarea rugaciunii, cand va indreptati cu mintea si cu inima spre Dumnezeu, sa nu va vedeti altfel decat ca pe oamenii cei mai neindreptati si care au nevoie mai mult ca toti de milostivirea lui Dumnezeu, asemenea Sfantului Pimen, care spunea: „Eu ma vad ca pe un om cufundat in noroi pana la grumaz, si numai gura are ca sa strige: Dumnezeule, miluieste-ma!” Amin (postat pe fb de ioan monahul)