Pilda talanților
(Mt. 25, 14) Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa. Acest om, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână arginții săi, cu cuvinte curate. Cu adevărat, cuvintele Sale sunt cuvinte curate, argint lămurit în foc, curăţat de pământ, curăţat de şapte ori (Ps. 11,6). (Origen) Cine este acest om care pleacă departe, dacă nu Răscumpărătorul nostru Care s-a ridicat la cer cu trupul pe care Și L-a luat? Pământul este locul cuvenit trupului, dar pleacă cu el departe atunci când îl duce pe acesta în ceruri. (Sfântul Grigorie cel Mare) „Omul” care-Si „imparte avutia Sa” este Dumnezeu, Care numeste „talanti” diferitele daruri cu care Isi inzestreaza slujitorii, adica pe noi. Si, ceea ce ne frapeaza inca de la inceput este faptul ca Stapanul nu este la fel de „darnic” cu toti, caci nu-Si imparte avutia cu aceeasi generozitate. Dar, deopotriva fiecare dintre slujitori este chemat sa-si cultive aceste daruri, punandu-le in slujba celorlalti, caci cel ce „l-a ingropat”, se intelege, l-a tinut doar pentru el, traind in egoism si refuzand sa foloseasca vreodata pe cineva cu ceva din ceea ce primise.
Darurile lui Dumnezeu ascunse în noi nu le știm, dar satana le vede; și, ca un tâlhar viclean, pândește vremea darului de sus să se deschidă în viața noastră și de nu-l va afla acoperit de smerenie și dreaptă socoteală, varsă el, ca pe un jgheab, pustiirile lui pe făgașul lui Dumnezeu. Ce ți-a dat Dumnezeu dar, asigură-l cu întrebarea și ocrotește-l cu smerenia și cu atât mai vârtos nu ieși din sfatul unuia dintre nebăgații de seamă slujitori ai lui Dumnezeu. În fiecare om este închisă o măsură a lui, după cum ne asigură și Sfântul Pavel (Rom 12, 3); peste aceasta să nu treacă nimeni, dar nici să nu se lovească nimeni a o ajunge… Personalitatea este o înzestrare sufletească neobișnuită. Într-o personalitate, chipul lui Dumnezeu este mult mai puternic și mult mai limpede.Toți creștinii au sigur câte un talant, dar unii au și câte doi, iar alții și câte cinci. Talanții sunt talente, energii de lucru, ca de pildă o minte mai străvăzătoare, o inimă mai largă, o mare capacitate de dragoste, o voință mai puternică, o memorie mai bună, o ingeniozitate înnăscută. Aceste energii ale chipului prind mai bine, ca niște antene mai bune, energiile Harului care le sfințește. Personalitatea are, de asemenea, de făcut calea de la chip la asemănare. Dar, datorită înzestrării sufletești mai puternice, personalitatea ar putea străbate calea într-un timp mai scurt sau ar putea realiza o neasemănată asemănare. (pr. Arsenie Boca)
Prin „cinci talanţi” comentatorii înţeleg cele cinci simţuri, prin „doi talanţi” sufletul şi trupul, şi prin „un talant” fiinţa, cea una, a omului. Cele cinci simţuri i s-au dat omului ca să se folosească de ele spre mântuire. Omul trebuie să-L slujească pe Dumnezeu cu trup şi suflet, să se îmbogăţească întru cunoştinţa lui Dumnezeu şi întru fapte bune. Omul întreg trebuie să fie al lui Dumnezeu. In copilărie omul trăieşte prin cele cinci simţuiri; mai târziu îşi dă seama de dualitatea sa, de lupta între trup şi duh; iar omul în toată firea se simte unul duhovniceşte, biruitor asupra împărţirii de sine în cinci sau în doi. Dar tocmai acum, la împlinire, când se crede învingător, îl paşte cea mai mare primejdie: mândria, dispreţul faţă de ceilalţi, neascultarea faţă de Dumnezeu. Odată ce a ajuns pe cele mai mari înălţimi, cade în pierzarea cea mai adâncă şi îşi îngroapă în pământ talantul său. Dumnezeu dăruieşte fiecăruia după putere: cât poate să ducă şi să folosească fiecare. Darurile le împarte, fireşte, potrivit iconomiei Sale, după cum nici într-o casă nu au toţi aceleaşi înzestrări şi aceleaşi îndatoriri, ci fiecare lucrează după rostul său.
A dat fiecaruia dupa puterea lui. Unuia dintre noi i-a dat cinci talanti. Presupunem ca acesta e summum-ul de calitati pe care Dumnezeu poate sa-l ofere cuiva, la limita noastra omeneasca. Altuia i-a dat doi talanti, mai putin, altuia i-a dat un talant. Dar fiecare a primit ceva. Nu e nimeni in lumea aceasta care sa nu fi primit ceva de la Dumnezeu. Oricat ne-am socoti, ne-am umili si am spune noi ca n-avem nici un fel de har ori dar de la Dumnezeu, totusi daruri avem. Iar un talant nu inseamna un singur dar, pentru ca un talant era o moneda de o valoare foarte mare. Adica fiecare are un dar destul de mare. Sigur, unii au mai mult, altii au mai putin. Ei bine, cunoscand Stapanul mai dinainte ca puterile si ravna oamenilor sunt diferite, de vreme ce ne-a lasat liberi si nu ne-a „programat” viata ca unor roboti, ne-a daruit fiecaruia talanti dupa aceste puteri si dupa ravna fiecaruia. Si pentru a nu incapea urma de suspiciune aici, cum ca Dumnezeu ar fi nedrept, luati aminte ca nu a cerut 10 talanti de la cel ce primise doar doi, si nici nu a pretins patru de la cel primise doar unul. Nu! Domnul a judecat cu dreptate, pe fiecare dupa cat a primit. Dar, nu se poate chiar nimic!… Cel viclean si lenes, si care nu si-a facut catusi de putin datoria, pentru nelucrare, ba inca si suspiciune si rautate, a fost „aruncat in intunericul cel mai dinafara”.
De ce? Pentru ca Dumnezeu ne-a creat pentru impreuna-lucrare, iar nu pentru decor, ori pentru simpla trebuinta a cuiva. Pentru decor a creat firea lucrurilor inconjuratoare si florile, dupa felul si frumusetea lor, iar pentru hrana si trebuinta omului a creat verdeata cea hranitoare si animalele. Pe om, insa, l-a creat „sa creasca, sa se inmulteasca…. sa umple pamantul, sa-l supuna si sa-l stapaneasca” (Fac. 1,28), dar nu cu viclenie si lene, ori ingropandu-si talanti. Dumnezeu ne-a conceput impreuna-partasi la opera Sa de creatie a lumii, atunci cand a daruit femeii capacitatea de a fi „mama”, iar barbatului prerogativa de a putea deveni „parinte duhovnicesc”, daruri prin care si unul si altul se aseamana lui Dumnezeu, prin postura de creatori si proniatori, pentru aceasta si inzestrand pe fiecare dupa puterile si ravna dovedite.
Oricum, desi „darurile sunt felurite, este acelasi Duh” (I Cor 12,4). „Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa”… (Mt. 25,31), pe niciunul nu-l va lasa necercetat si nerasplatit: pe cei buni „peste multe ii va pune” (stapani), iar „pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor” (Mt. 21,41). Cât priveste soarta talantului dezgropat, acesta a fost incredintat celui cu zece talanti, ca cel ce a fost mai de incredere inca de la inceput, lucru pentru care a si fost harazit cu mai mult.
Ce inseamna înmultirea talantilor? Acolo, in parabola spune sa-i fi negutatorit, sa fi luat dobanda. Aceasta inseamna a folosi darul tau pentru treburile pe care Dumnezeu ti le-a incredintat tie.
Fiecare dintre noi traieste intr-o societate, intr-o biserica. Fiecare dintre noi face ceva pentru biserica, pentru comunitate, pentru aproapele sau. Aceste actiuni pe care le facem cu darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat, ne castiga noua dublu. Dumnezeu nu ne da tuturor la fel, trebuie sa spunem ca da, Dumnezeu creeaza inechitatea, adica inegalitatea. Oricat ar putea parea de „indraznet” sau chiar „periculos” cuvantul acesta el este real. Nu suntem „inzestrati” in mod egal de catre Dumnezeu: la fel de buni, la fel de frumosi, la fel de inteligenti, la fel de dotati cu diferitele daruri spirituale etc., si aceasta pentru ca nici El nu ne-a vrut un fel de „banca” umana uniforma, ci a considerat diversitatea mai frumoasa si mai interesanta decat uniformitatea. Numai omul plange dupa egalitatea startului, desi nu toti ne dam silinta la fel, in viata, pentru a ajunge la timp la linia de sosire. Ne plangem cu totii de inegalitatea sanselor, desi e clar ca nu toti ne folosim de acestea la fel de bine. In evanghelia de astazi, din trei, numai doi si-au folosit „talantii”, caci celalalt a refuzat lucrul si totul a ramas ingropat „in pamant”.
(Mt. 25, 15) Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui, şi a plecat. Pilda talanților de la Luca (Lc. 19, 11-18) este spusă diferit și este cu totul diferită față de aceasta. Căci acolo, fiecare talant a adus câștiguri diferite față de talanții de aici. De la un talant unul a făcut cinci, altul zece, unul niciunul și și-au primit răsplata pe măsură. Aici este diferit: cel care a primit doi a adus alți doi, cel care a primit cinci mai adus alți cinci. Dar în versiunea de la Luca, cu același talant, unul a adus mai mult, altul a adus mai puțin și fiecare a primit răsplata pe măsura profitului său. Însă în amândouă versiunile, nu cere imediat să-i fie restituit ceea ce le-a dat pe mâna lor. (Ioan Gură de Aur)
Stăpânul este de fapt Creatorul și Domnul a toate. Cuvântul compară timpul petrecut de stăpânul din pildă departe fie cu înălțarea lui Hristos la cer, fie cu caracterul nevăzut și invizibil al naturii divine. Acum, slugile stăpânului sunt cei din fiecare țară și oraș, care cred în El, dar îi numesc slugi ale Sale pe cei pe care îi încununează cu cinstea preoției. Despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie: nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu (Evr. 5,4). Dă pe mână (avuția sa) celor care sunt în stăpânirea sa, fiecăruia dându-i un dar duhovnicesc ca să aibă calități și aptitudini. Considerăm că această împărțire a talanților nu este făcută într-o egală măsură slugilor pentru că fiecare este diferită după felul său. Și Hristos spune că ei se-ndreaptă de-ndată la munca lor și că, exceptând amânarea muncii de câte unul dintre ei, toți ceilalți sunt potriviți pentru a îndeplini această slujire a lui Dumnezeu. Cu siguranță, cei care sunt cuprinși de teamă și lene vor sfârși prin a săvârși numai răutăți, pentru că, spune Iisus, a îngropat talantul primit în pământ. A ținut ascuns darul, făcându-l neroditor pentru alții și nefolositor pentru sine. De aceea, talantul este luat de la el și dat celui care are deja mai multe. Sfântul Duh, împreună cu darul darurilor, se depărtează de la unii ca acesta. Iar celor care sporesc cele primite li se va da un dar și mai mare. (Sfântul Chiril al Alexandriei). Omul care a plecat departe și-a încredințat bunurile slugilor Sale, adică a dăruit darurile sale duhovnicești celor care au crezut în El. Unuia i-a încredințat cinci talanți, altuia doi, iar altuia unul. Există cinci simțuri ale trupului: vedere, auz, miros, pipăit și gust. Cei cinci talanți reprezintă darul celor cinci simțuri, adică perceperea celor exterioare; cei doi talanți simbolizează teoria și practica, iar talantul singur simbolizează doar teoria. (Sfântul Grigorie cel Mare) Există puterea celui cărui i s-a dat cinci talanți, puterea celui căruia i s-a dat doi talanți și puterea celui căruia i s-a dat un singur talant. Pe lângă aceasta, nimeni nu a primit aceeași sumă ca a altuia. Iar cel ce luase un talant nu a primit în nici un caz o sumă josnică pentru că și un talant este destul de mult. În orice caz, în număr de trei sunt slugile celui care pleacă departe, la fel ca în altă pildă, unde tot trei sunt cei care aduc roadă. Din nou, unul o sută, altul şaizeci, altul treizeci (Mt. 13, 23).(Origen)
Tot schimbul şi toată îndeletnicirea între oameni nu-i decât o icoană a ceea ce se întâmplă, sau ar trebui să se întâmple, în tărâm sufletesc.Este de aşteptat ca cel ce moşteneşte pământuri să şi le înmulţească; cine are ogoare, sa le lucreze; cine a învăţat un meşteşug oarecare, să-l practice spre folosul său şi al semenilor; cine e iscusit, sa invete si pe altii, cine face negoţ să-şi sporească neguţătoria. Oamenii alearga încolo şi încoace, lucrează, strâng, schimbă, înfrumuseţează cumpără, vând. Fiecare se zbate ca să-şi câştige cele trebuinta trupului, să-şi îmbunătăţească sănătatea, să-şi asigure un trai tihnit pe cât mai multă vreme. Si toate acestea nu-s decât o schiţă primitivă a ceea ce trebuie să facă omul pentru sufletul său, care e cu mult mai de preţ. Oricine care a primit de la Dumnezeu cinci măsuri, sau doua sau una, de credinţă, înţelepciune, bunăvoinţă, frică de Dumnezeu, sete de neprihănire, sau smerenie, sau ascultare, trebuie sa caute ca măcar să îndoiască măsura, aşa cum au făcut cei doi slujitori şi cum fac de obicei oamenii când se îndeletnicesc cu negoţul sau cu vreun meşteşug oarecare. Cine nu-şi înmulţeşte talantul, atât cât i-a fost dat, se va tăia şi se va arunca în foc ca un pom sterp. Stăpânul lumii, pentru care oamenii sunt pomi de mare pret, va face cu ei ceea ce face un bun gospodar cu pomii care au fost în zadar îngrădiţi, curăţaţi şi săpaţi la rădăcină. Cum e văzut de alţii un pierde-vară care, moştenind avere, se pune pe chefuri, nimic lucrând: nici cel din urmă cerşetor nu-i mai dispretuit decât un om ca acesta. El este chipul nepricopsitului duhovnicesc care, primind de la Dumnezeu un talant de credinţă, sau înţelepciune, sau orice alt dar, îl îngroapă nefolosit în noroiul trupului sau, nesporindu-l prin lucrare.
Mare este sfântul botez spre dobandirea bunurilor duhovnicesti de catre cei ce-l primesc cu frica. Pentru ca din Duhul cel bogat si imbelsugat curge pururea harul in cei ce-l primesc. De acest har umplandu-se, sfintii apostoli au aratat Bisericilor lui Hristos rodurile plinatatii si ale adeveririi. Acest Duh ramane salasluit in cei ce au primit darul Lui, impreuna-lucrator, dupa masura credintei fiecaruia din cei ce s-au impartasit de El, zidind in fiecare binele spre sarguinta sufletului in faptele credintei, dupa cuvantul Domnului, Care zice ca cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat, harul Sfantului Duh i s-a dat fiecaruia, spre sporirea si cresterea lui. Caci sufletul care s-a nascut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie sa creasca pana la masura varstei duhovnicesti in Duhul, adapat neincetat cu sudoarea virtutii si cu darnicia harului. Pentru ca, precum firea trupului pruncului nou nascut nu ramane in varsta frageda, ci hranit cu mancarile trebuitoare sufletului, dupa legea firii, inainteaza spre masura ce-i este randuita, asa se cuvine si sufletului nascut de curand. Impartasirea de Duhul, nimicind boala intrata prin neascultare, reinnoieste vechea frumusete a firii. De aceea, el nu mai ramane pururea prunc, nici nemiscat in nelucrarea si in lipsa de curatie, adormit in starea nasterii, ci se hraneste pe sine prin mancari potrivite lui si creste spre marimea pe care o cere firea prin toata virtutea si ostenelile, ca sa se faca prin virtutea sa, cu puterea Duhului, neprimejduit de nevazutul talhar ce pregateste sufletelor multe uneltiri ascunse.
Deci trebuie sa ne conducem pe noi, dupa Apostol, pururea spre barbatul desavarsit, “pana ce vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la barbatul desavarsit si la masura varstei plinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim prunci, invaluiti si purtati de tot vantul invataturii, cu mestesug, spre uneltirea inselaciunii, ci intarindu-ne in adevar, sa crestem in toate intru El, Care este capul, Hristos” (Ef. 4,13-15) si in alta parte, acelasi zice: “Nu va asemanati chipului veacului acesta, ci va schimbati la fata intru innoirea mintii voastre, ca sa cercati care este voia lui Dumnezeu cea buna si bineplacuta si desavarsita” (Rom. 12,2). Iar voia lui Dumnezeu cea desavarsita este, dupa el, a-si intipari cineva in suflet chipul vietuirii binecredincioase. Pe acest suflet il duce la inflorirea celei mai inalte frumuseti harul Duhului, care lucreaza impreuna cu ostenelile celui ce-si intipareste acest chip.
La slujirea Bisericii si la slujirea lui Dumnezeu fiecare este chemat. Fiecare a primit un talant si Dumnezeu iti cere sa folosesti talantul acesta spre inmultirea faptelor bune, spre sporirea ta duhovniceasca, spre inaltarea ta, spre mantuire, ca sa castigi iubirea lui Hristos, Care a venit in lume si S-a rastignit pentru noi. De aceea, se cere tuturor sa contribuie la bunul mers al Bisericii cu fapta, cu cuvantul, cu prezenta la rugaciune, cu propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu in afara Bisericii, cu lupta impotriva sectelor care cauta sa distruga adevarata Biserica a lui Hristos, cu iubirea fata de ceilalti si cu harul unitatii intre noi. Sa lasam deoparte vrajba! Sa lasam deoparte ura! Sa lasam deoparte critica! Fiecare este criticabil si fiecare este laudabil, dar noi nu cautam nici lauda, nici critica. Noi cautam sa-L slujim pe Hristos intr-o unitate deplina pentru ca, asa cum spune Sfantul Apostol Pavel, Biserica este Trupul mistic al lui Hristos. Capul Bisericii este Hristos si noi suntem madularele. Daca un madular sufera, tot Trupul sufera. Daca un madular se bucura, intreaga Biserica se bucura.
Dar ar putea afla cineva si in alte Scripturi multe spre invinovatirea patimilor ascunse in suflete. Si asa de rele sunt acestea si de greu de vindecat si atata tarie au castigat in adancul sufletului, incat nu e cu putinta sa fie smulse si desfiintate numai prin sarguinta si virtutea omeneasca, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugaciune, puterea Duhului, ca sa biruiasca asupra rautatii ce-l stapaneste inauntru. Aceasta o invata Duhul insusi, folosindu-Se de glasul lui David: “De cele ascunse ale mele curateste-ma si pazeste pe robul Tau de cele de alt neam” (Ps 18,13-18). Caci doua fiind cele din care se alcatuieste omul cel unul, sufletul si trupul, si cel din urma imbracandu-l, iar cel dintai ramanand inauntru in timpul vietii, cel dintai trebuie supravegheat ca o biserica a lui Dumnezeu si pazit, ca nu cumva, venind in el vreunul din pacatele aratate, sa-l clatine si sa-l strice. Despre cel ce nu-si pazeste sufletul vorbeste si Apostolul cu amenintare: “Cel ce strica biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu” (I Cor.3,17). Iar pe cel dinauntru trebuie sa-l pazim cu toata strajuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata inarmata a raului din vreun adanc de undeva si stricand gandul vietuirii binecredincioase, sa robeasca sufletul, umplandu-l de patimile ce-l atrag pe ascuns.
Drept aceea omul trebuie sa strajuiasca cu mare veghe, inconjurand des sufletul, strigand ca un conducator de oaste si indemnand: “Omule, tine in toata paza inima ta! Caci din aceasta sunt iesirile vietii“. Iar straja sufletului este gandul vietuirii binecredincioase, intarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune. Caci, cel ce si-a inarmat sufletul sau cu acestea respinge usor atacurile tiranului, adica viclenia si pofta, mandria, mania, pizma si toate miscarile viclene ale rautatii dinauntru. Acela care cultiva virtutea trebuie sa fie simplu si neclintit, plugarind numai roadele vietuirii binecredincioase si neabatandu-si niciodata viata spre caile rautatii si nedespartindu-si gandul de la vietuirea bine-credincioasa a credintei, ci sa fie de un singur fel, drept si necercat de patimile ce se afla in afara drumului sau. Sa nu-ti inchipui, deci, ca avand harul bogat si imbelsugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic pentru desavarsirea ce-ti poate veni prin darurile Aceluia. Si cand vine la tine bogatia darului, fa-te sarac cu cugetul, neincrezandu-te niciodata in tine si asteptand dragostea in suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului, si luptand cu orice patima, pana ce vei ajunge la varful vietuirii bine-credincioase, la care a ajuns apostolul si la care urca pe ucenici prin rugaciune si invatatura. Iar de pe acesta le arata celor ce-L iubesc pe Domnul prefacerea si harul mai inalt la care au fost ridicati, spunand: “Caci nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura noua. Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace peste ei si mila peste Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 15-16).
Si iarasi: “De este cineva in Hristos, e faptura noua; cele vechi au trecut” (II Cor. 5, 14). Faptura noua este dreptarul apostolic. Iar aceasta este ceea ce a lamurit in alta parte, zicand: “Ca sa-si infatiseze El insusi Lui Biserica slavita, neavand pata sau zbarcitura sau altceva din acestea, ci ca sa fie sfanta si fara prihana” (Ef. 5,27). “Faptura noua” a numit locuirea Sfantului Duh in sufletul curat si neprihanit si eliberat de toata rautatea, viclenia si rusinea. Caci, cand va uri sufletul pacatuirea si se va face casnic al lui Dumnezeu, dupa putere, prin vietuirea intru virtute, si va primi, dupa prefacerea vietii, in sine harul Duhului, s-a facut faptura noua si a fost zidit din nou. Acesta este talantul nostru, acestia sunt cei cinci talanti pe care i-am primit de la Mantuitorul si pe care trebuie sa-i inmultim. Biserica este a noastră, nu este a preotului, si ne cere sa ne jertfim pentru Biserica, sa folosim talantul pe care Dumnezeu ni l-a dat ca aceasta Biserica sa sporeasca, sa creasca, sa se afirme in fata lumii ca o Biserica in care Duhul lui Dumnezeu salasluieste, faptele bune rodesc, credinta se inalta si noi toti ne mantuim.
“Se poate zice, intr-un fel, ca dobandirea Duhului Sfant este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru ca uitasera rodul trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant, fara de care nimenea nu este si nu poate fi mantuit (…)“Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si intalneasca Mirele, care venea la miezul noptii. Impreuna cu El, au putut intra in camara de nunta a bucuriei. Insa cele nebune, desi s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja inchisa. Piata este viata noastra; usa de la camara de nunta care s-a inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea omeneasca; fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor; untdelemnul nu este fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit prin fapte bune si care preschimba sufletele dintr-o stare la cealalta – de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, din intuneric la lumina, de la staulul existentei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fara de minte si ca fiarele salbatice) in templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei bucurii intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbavitorul si vesnicul Mire al sufletelor noastre. Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: “Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20), intelegand prin “usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! “In ceea ce va voi afla, in aceea va voi judeca,” graieste Domnul. “Vai noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile acestei vieti! Caci cine va putea sa duca supararea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita.” (Marcu 14:38), adica sa nu va lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc harul Sau“(Sfantul Serafim de Sarov)
(Mt. 25, 19) După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele. Luați seama și că nu slugile au mers la stăpân ca să fie judecate și să-și primească răsplata, ci stăpânul a venit la ele la vremea potrivită. După multă vreme a venit şi a făcut socoteala cu ele pentru tot ceea ce au făcut, răsplătindu-le câștigurile faptelor bune sau pierderile păcatelor. Făcând socoteala și cercetând toate cu de-amănuntul, s-a ocupat de fiecare în parte. De aceea, este de datoria noastră, pentru că prin păcat am săvârșit răul și făcând binele am strâns un câștig, să ne păzim inimile ca atunci când stăpânul va veni să se socotească cu noi, să nu fim găsiți că am săvârșit răul nici măcar prin cuvintele aruncate în vânt. (Origen). În cazul viei, El o încredințează lucrătorilor și pleacă într-o țară îndepărtată. Aici le-a înmânat talanții și a pornit în călătoria Sa pentru ca prin aceasta voi să vedeți răbdarea și multa Sa suferință. Mi se pare că prin aceste cuvinte vrea să se refere la înviere. Dar aici nu mai există vie și lucrători ai ei, ci lucrători ai stăpânului. Pentru că El nu le vorbește doar căpeteniilor poporului sau iudeilor, ci tuturor celor de față, iar cei ce-I aduc un profit mărturisesc vădit ceea ce este a lor și ceea ce este a Stăpânului. Unul spune Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, altul spune doi, arătând că de la El au primit sursa câștigului lor și pentru aceasta, îi mulțumesc și îi sunt recunoscători (Mt. 25,20). (Sfântul Ioan Gură de Aur) Domul care a împărțit talanții acum se întoarce și cere o socoteală, pentru că El, Cel care împodobește pe om cu daruri duhovnicești va întreba la judecată ce câștig a fost dobândit cu acestea și va lua seama la ceea ce fiecare a agonisit și va cântări câștigul pe care-l vom aduce înapoi din darurile Sale. (Grigorie cel Mare)
Unul câte unul, lucrătorii vin în faţa stăpânului şi dau socoteală cum au întrebuinţat cele încredinţate lor.Cu toţii vom trece prin faţa Domnului care stăpâneşte cerul şi pământul şi, înaintea a miliarde de martori vom da socoteală de cele ce am primit. Atunci nimic nu va mai putea fi ascuns, nici îndreptat. Pentru că Domnul va lumina cu lumina Sa pe toţi cei de faţă, încât toţi vor cunoaşte adevărul unii despre alţii. Dacă am izbutit să ne înmulţim talantul, vom veni înaintea Domnului cu feţe luminoase şi inima uşoară, ca cele două dintâi slugi. Atunci ne va lumina lumina feţei lui Dumnezeu şi ne va face vii cuvântul: “Bine, slugă bună si credincioasă!”
Lui Dumnezeu Îi pasa de creatia Sa si nu o poate lasa de izbeliste. L-a creat pe om din iubire si nu-Si poate uita atat de usor propria dragoste. De aceea, cauta atat catre cei ce si-au implinit cu sarg misiunea, rasplatindu-i ca atare, cat si spre cel ce nu si-a asumat destinul si nu si-a facut datoria, dezbracandu-l de har: „Luati dar de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti”. Desi ne daruieste in mod inechitabil cu daruri, Domnul ne cheama pe toti la impreuna-lucrare si rasplata. Aceasta este, pe scurt, concluzia evangheliei de astazi. Si, pentru a intelege foarte clar mesajul ei, trebuie s-o spunem foarte raspicat ca Dumnezeu nu este nedrept, chiar daca imparte in mod inegal daruri oamenilor, deoarece o face potrivit puterilor lor. Nu este nici „lacom”, “neintelegator” ori „aspru” — cum L-a numit „sluga vicleana si lenesa” —, de vreme ce Se multumeste cu lucrul inmultit dupa dreptate. Si, cu atat mai putin este rau sau nedrept, atata timp cat lasa, totusi, si celui de pe urma vreme de lucrare si de pocainta ca si celui dintai. Da! Dumnezeu procedeaza cu noi si intelept, si drept, si dovedeste aceeasi bunavointa si rabdare si cu cel lenes, ca si cu cel lucrator si harnic. Când „a venit Stapanul”, fiecaruia dintre cei trei li s-a cerut socoteala si si-au primit, in mod corespunzator, rasplata: primii doi pentru lucru, iar al treilea pentru „viclenie si lene”. Ceea ce ne uimeste, insa, de data aceasta, este faptul ca talantul nelucrat, fiind luat pentru totdeauna de la cel viclean si lenes, nu a fost incredintat celui ce primise doi, ci tot celui cu cinci talanti, finalizandu-se evanghelia de astazi cu cuvintele:„caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are, si ce are i se va lua”.Dumnezeu nu Se depărtează de om nici o clipă, cu atât mai puţin multă vreme. Ajutorul Lui curge zi de zi către oameni ca un rau în revărsare, dar Judecata Lui, socoteala cu oamenii, aceea vine după multă vreme. Dumnezeu este grabnic ajutător celor care Il caută si încet pedepsitor celor care Il mânie, celor care irosesc daniile Sale. Aici este vorba de Infricoşata Judecată, când timpul se va sfârşi şi toţi lucrătorii vor fi chemaţi ca să-şi ia plata lor.
(Mt. 25, 20) Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: „Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei”. Credem cu sinceritate că nu putem fi în stare a tâlcui asemenea lucruri, spre deosebire de cele ce se desprind din înțelesurile inspirate ale evenimentelor palpabile petrecute în Scriptură. Acestea înțelesuri insuflate sunt numite de Solomon divine, iar Ieremia le numește simțuri ale inimii (Ier.4,19) și Pavel, în epistola către Evrei, le numește simţuri învăţate să deosebească binele şi răul (Evr.5,14). Persoanele din primul grup sunt cei care la cinci talanți au mai adăugat alți cinci, neguțătorind cu ei și înmulțindu-i după puterea lor. Făcând negoț cu ei și învățând cu râvnă, i-au schimbat și au mai câștigat cinci talanți. Adevărat este, nimeni nu se bucură de-ndată de talentul cuiva dacă acea persoană nu poate aduce câștig. În înțelepciune crește un om înțelept, iar în dreptate crește unul care este drept. A adus alţi cinci talanţi. Să luăm seama la aceasta: Doar ceea ce fiecare știe poate învăța și pe altul și poate învăța atât de multe cât și el știe. Doar atât poate învăța și pe altul și nimic mai mult. De aceea, orice are cineva înăuntrul său, învățând pe altul aceasta, adună în câștig în celălalt, făcând pe acea persoană să dețină de acum încolo ceea ce și el are. În consecință, de aceea se spune că cel care a avut cinci talanți a mai câștigat încă pe atât, iar cel care a primit doi talanți a mai câștigat încă doi și niciunul nu a câștigat nimic mai mult.(Origen)
(Mt. 25, 21) Zis-a lui stăpânul: „Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău”. Ce spune atunci stăpânul? Îi spune: Bine, slugă bună şi credincioasă pentru că de folos este să văd câștigul aproapelui tău. Peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune, intră întru bucuria domnului tău. Prin această expresie, se referă la împărăția tuturor binecuvântărilor.( Ioan Gură de Aur) (Mt.25,22) Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: „Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei”. În legătură cu cei doi talanți, cei care nu s-au mulțumit cu suma primită și au căutat să o înmulțească, fără a depăși în final numărul de doi talanți, sunt cei care au aplicat priceperea lumească. Numărul doi ar putea părea a fi o medie sau un număr lumesc. Primind doi talanți de la cel care cunoaște darul fiecăruia, a mai câștigat doi pe deasupra. Acest lucru poate fi explicat atât referindu-ne la înțelepciunea lumească, fie la o înțelepciune mai înaltă.(Origen) Și sluga care s-a întors cu un câștig de doi talanți a fost lăudată de stăpânul său. Apoi i s-a oferit răsplata cea veșnică atunci când stăpânul i-a spus: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău. Toate faptele bune săvârșite în această viață, oricât de multe ar putea părea ele a fi, sunt puține în comparație cu veșnica noastră răsplată. Sluga credincioasă este pusă peste multe după ce a biruit toate piedicile puse înainte de către lucrurile trecătoare și se veselește în bucuria veșnică a lăcașului său ceresc. Este cu desăvârșire adusă în bucuria domnului său când este așezată în veșnica Sa casă și alături de cetele de îngerești. Bucuria izvorâtă de darul primit este atât de mare, încât reprezintă desprinderea de orice lucru care i-ar putea aduce durere și întristare.(Sf. Grigorie cel Mare) Dar ce se întâmplă acum cu sluga cea rea ?
„Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat si aduni de unde n-ai împrăştiat. Si temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul în pământ; iată ai ce este al tău”. Iată ce îndreptăţire s-a găsit să aducă înaintea stăpânului, pentru lenea şi ticăloşia de care a dat dovadă, această a treia slugă ! Dar nu e singurul. Câţi din noi nu dăm vina pe Dumnezeu pentru răutatea, delăsarea, lenea şi nechibzuinţa noastră ? Necunoscându-şi păcatul, necunoscând nici iubirea şi răbdarea lui Dumnezeu, omul Îl scoate pe Dumnezeu vinovat de toate slăbiciunile şi lipsurile sale. Fiecare vorbă pe care o scoate sluga netrebnică este mincinoasă. Unde seceră Dumnezeu de unde n-a semănat? Unde adună de unde n-a împrăştiat ? Este cumva pe lumea asta vreo sămânţă care să nu fie de la El ? Sunt pe undeva în univers roade bune care sa nu fie din lucrarea Lui ? Cei lipsiţi de credinţă se răzvrătesc când li se iau de la ei copiii: „Vezi”, se tânguie, „ce nemilos e Dumnezeu, cum ne ia înainte de vreme copiii!” Dar cum zici că sunt ai tai copiii, omule ? Nu sunt ei oare ai lui Dumnezeu mai dinainte de a fi numit tu ai tăi ? Şi cum „înainte de vreme” ? Nu ştie Cel ce a făcut timpul când e vremea ? Dar vai de noi dacă vom veni cu mâinile goale înaintea Domnului şi a sfinţilor Săi îngeri, ca cea de a treia slugă ticăloasă şi leneşă. Care e tâlcul cuvântului: „peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria Domnului tău” ? Inseamnă că toate darurile primite de la Dumnezeu în lumea aceasta, fie cât de multe, sunt puţin faţă de binecuvântările ce-i aşteaptă pe credincioşi în veacul de apoi. Pentru că este scris: „Cele ce ochiul n-a văzut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El” (I Corinteni 2, 9). Cea mai mică strădanie care poartă pecetea dragostei de Dumnezeu va fi răsplătită împărăteşte. Pentru puţinul îndurat în viaţa aceasta întru ascultare de Dumnezeu, pentru puţinul făcut pentru sufletul său, omul va fi încununat cu atâta slavă cum n-au avut, nici n-au visat, toţi regii pământului.
Dar sunt unii intre noi care spun: „Dumnezeu mi-a dat un dar, ce sa fac cu el? Il tin si il restitui la Judecata, pentru ca atunci ce e al Lui va fi al Lui”. Acestia sunt oamenii care traiesc in neutralitate. In conceptia noastra crestina, raul nu are fiinta. Fiinta are binele. Acolo unde binele lipseste, se instaleaza raul. Nimeni nu poate sa spuna: nu fac bine, nu fac rau, nu ma intereseaza ce face vecinul meu, nu intru in nici un fel de comert spiritual cu el, nu-l ajut si nu-i cer niciodata ajutorul. A nu face bine inseamna a fi partas raului, caci unde lipseste binele, se instapaneste raul. Daca nu-ti pasa ca vecinul tau este bolnav, ca vecinul tau traieste in saracie si poate un mic ajutor din partea ta l-ar salva, ai facut voia celui rau. In materie de bine si de rau, de mantuire si de pierzanie, nu exista zona neutra, zona gri, pentru ca toti suntem facuti cu darul lui Dumnezeu si Dumnezeu ne cere sa fim lucratori. Crestinismul e religie activa. Iisus Hristos a fost activ. El a venit in lume pentru ca a vrut sa ne mantuiasca pe noi toti. Şi a facut tot ceea ce trebuie: S-a ingrijit de cele spirituale, dar si de cele materiale. A vindecat pe cei bolnavi, a dat vedere orbilor, a curatat pe leprosi, a inviat morti, a ridicat din patul durerii pe cel pacatos si pe cel care era paralizat, a stat de vorba cu femeile pierdute, a stat de vorba cu pacatosii si cu vamesii. Pe toti i-a chemat la mantuire. Aceasta inseamna ca nu exista nici macar un singur om in lumea aceasta care sa nu aiba nici un talant de la Dumnezeu, prin care sa fie chemat de Dumnezeu la mantuire. Daca nu se mantuieste, este pentru ca el nu vrea sa se mantuiasca.
Sa invatam din evanghelie, asadar, ca avem cu totii un „Stapan” Care, chiar daca nu Si-a impartit in mod egal fiilor Sai avutia, i-a chemat, totusi, deopotriva la lucrare, pe fiecare dupa puterile lui si, mai ales, a cerut socoteala fiecaruia dupa dreptate atunci cand S-a intors. Sa luam aminte ca ne-am nascut fiecare cu un rost pe pamant, cu un destin si cu o misiune sfanta, si ca nu avem dreptul sa ne ignoram nici calitatea de „fii” dupa har ai lui Dumnezeu, ori de „colaboratori” la lucrarea Sa sfanta, dar nici pe aceea de „responsabili” pentru tot ceea ce am lucrat in viata. La judecată se va face diferenţa dintre cei care au primit daruri şi le-au străluminat prin bunătate şi cei ce au primit daruri şi le-au ascuns prin păcat. Toţi au primit candele în dar, dar numai unii ştiu să le împodobească, ca să lumineze până la sfârşit.
Nu-L putem cunoaşte pe Dumnezeu, dacă nu-L căutăm în ochii şi mâinile săracilor. Nu putem susţine că-L ştim, dacă nu L-am căutat la cei ce vând untdelemn, adică la sărmanii acestei lumi. Hristos este acolo în piaţă: El este fiecare sărac, sărman sau bolnav, vânzător al luminii care ne ţine întru fiinţă „atunci când toate luminile acestei lumi se vor fi stins”. Şi mai e ceva: nu putem găsi nicăieri untdelemn pentru candela inimii noastre, decât în lumea celor năpăstuiţi. Acolo este singura sursă de ulei a lumii, acolo unde plângerea şi foamea, sărăcia şi durerile pregătesc pe cei sărmani pentru o veşnicie de fericire. Hristos nu le cunoaşte pe cele neînţelepte pentru că n-au fost să-şi cumpere untdelemn la vreme, de acolo de unde izvorăsc durerile acestei lumi. Dacă nu participăm la suferinţa lumii alinând-o, nu putem spune că suntem prieteni de familie sau cunoştinţe cu Dumnezeu. Milostenia este aşadar singura poartă către cer, începătura zidirii noului pământ în mâinile frânte de durere ale celor sărmani.
(Mt. 25, 24) Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: „Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat”. Ei pun în practică cuvintele slugii care răspunde și zice: te-am ştiut că eşti om aspru și unul care seceră unde n-a semănat şi adună de unde n-a împrăştiat. Stăpânul i-a răspuns și i-a vorbit ca unei slugi viclene și leneșe, dar ia seama că nu s-a numit pe Sine om aspru, ci a fost de acord cu ce a spus sluga și a zis doar: ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Cum trebuie să înțelegem noi că Domnul seceră unde nu seamănă și adună de unde nu împrăștie? Mi se pare că omul cel drept seamănă în Duhul, de unde va și secera viaţă veşnică (Gal. 6,8). Dumnezeu seceră tot ceea ce este semănat și secerat pentru viața veșnică de către omul drept. Om drept aparține lui Dumnezeu, Cel care seceră acolo unde nu El, ci omul cel drept a semănat. Așadar, putem spune că omul drept Împărţit-a, dat-a săracilor; dreptatea Lui rămâne în veac (2 Cor. 9,9). Cu toate acestea, Domnul, adună la Sine ceea ce omul cel drept a împărțit și a dat săracilor. Secerând ceea ce nu a semănat și adunând ceea ce nu a împrăștiat, consideră că Lui I s-au făcut ceea ce credinciosul a semănat și a împărțit săracilor. Dumnezeu le spune celor care au făcut bine cu aproapele lor: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii. Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc (Mt. 25, 34-35). Și pentru că dorește să secere unde nu a semănat și să adune unde nu a împrăștiat, atunci când nu găsește nimic care să secere și să adune, le spune acestora: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui. Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc. (Mt. 25, 41-42).(Origen)
(Mt. 25, 25) Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Acolo se mai afla o slugă care s-a arătat neputincioasă și de aceea, stăpânul i-a dat un talant pe măsura puterii sale. Luându-l și ducându-se, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său în loc să-l dea să-l dea schimbătorilor de bani. (Origen) Dar nu a făcut la fel ca ceilalți, ci cum? Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. (Mt. 25, 27) Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă. Dar nu a făcut la fel ca ceilalți, ci cum? Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Ce-i răspunde Stăpânul? Îi spune că: se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi. Se cuvenea să te sfătuiești cu cineva, să primești învățătura sa și atunci ai fi știu ce să faci. Că sunt zarafii oameni răi? Nu se cuvine ca tu să-i judeci. De care altă bunătate te-ai mai putea bucura decât de aceasta? Cei ce dau bani cu dobândă se ocupă și de recuperarea lor, dar tu nu ai avut de făcut și treaba aceasta. Se cuvenea doar să-l dai altcuiva și să lucreze cu el și el să îi ceri să îți dea ce a făcut. L-aș fi cerut Eu înapoi, și cu dobândă, adică cu faptele sale bune. Trebuia să săvârșești doar partea care este mai ușoară și să lași altcuiva (Mie) partea care este mai grea.(Ioan Gură de Aur)
(Mt. 25, 29) Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Cunoscând așadar aceste lucruri, să punem ceea ce avem în slujba aproapelui, să punem sănătatea, râvna și îngrijirea noastră. Căci aici talanții nu sunt altceva decât competențele fiecărei persoane, fie aceea de a oferi protecție, fie referitor la bani, fie de a învăța ori referitor la orice lucru i s-a dat . Nimeni să nu spună: Am doar un talant și nu am ce face cu el pentru că nu ești mai sărac decât era văduva. Nu ești mai puțin învățat decât erau Petru și Ioan, oameni fără carte şi simpli (Fp. 4,13). Dar pentru că au arătat zel și au săvârșit lucrurile spre binele tuturor, au fost primiți în rai, căci nimic nu este mai bine plăcut înaintea lui Dumnezeu decât a viețui pentru câștigul celor din jur. Pentru a avea partea de o răsplată asemenea celor doi, Dumnezeu ne-a înzestrat cu vorbire, mâini, picioare, rațiune, putere în trup și în minte ca să putem folosi toate acestea atât pentru mântuirea noastră, cât și pentru folosul aproapelui. Vorbirea noastră nu slujește doar cântării de imnuri și pentru a aduce mulțumire, ci trebuie să fie folosită și pentru a învăța și pentru a sfătui. De vom săvârși acestea, vom imita pe Mântuitorul, de nu, vom ajunge să imităm pe diavol. (Mt. 25,30) Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor. Sluga care nu a adus câștig este aruncată în întunericul cel mai dinafară, unde va fi plângerea și scrâșnirea dinților. Vedeți cum și păcatul de a nu face ceva bun este osândit prin pedepse grele. Nu este pedepsit doar lacomul, desfrânatul și cel ce face cele rele, ci și cel care nu săvârșește binele. Să ascultăm cu atenție de aceste cuvinte. Cât avem posibilitatea să lucrăm la mântuirea noastră. Să adunăm untdelemn pentru candelele noastre și să muncim ca să înmulțim talantul. Pentru că dacă suntem codași și ne petrecem timpul în trândăvie, nimănui nu-i va mai fi milă după aceea, chiar de ne vom tângui de mii de ori. Amintiți-vă de fecioarele care au venit la Hristos, au bătut la ușă și L-au rugat, dar a fost în van și fără rezultat. (Sfântul Ioan Gură de Aur)
„Talantul cel dat ție, cu iubire de osteneală lucrează-l”. Harisma, căci acesta este talantul pe care îl are fiecare dintre noi, să-l lucrăm cu iubire de osteneală, cu grijă și cu râvnă, ca să-l înmulțim. Harismele sunt daruri prețioase ale lui Dumnezeu, dăruite fiecărui om și există la unul mai mult, iar la altul mai puțin, dar sunt dăruite tuturor. Întrebarea este cât de mult sunt înmulțite. De obicei, oamenii se mândresc pentru calitățile lor. Este adevărat că mulți se nevoiesc cu asprime pentru a reuși în viața lor, nu numai profesională. Bunul renume, recunoașterea și respectul societății față de anumite persoane, datorită purtării lor morale și a strădaniei lor de a fi buni și foarte buni constituie imbolduri principale pentru lupta în viață. Cu toate acestea, împreună cu calitățile pătrunde în osteneală și o dispoziție egoistă, care face din harismă nu o pricină de prinos și jertfă pentru aproapele, ci o pricină de mândrie și egoism. Vedeţi că tot ce se întâmplă înafară între oameni este un chip a ceea ce se întâmplă, sau trebuie să se întâmple, pe tărâm duhovnicesc în viata aceasta ? Chiar şi zarafii pot sluji drept icoană a duhovnicescului între oameni. Ai primit, vrea să spună Domnul slugii netrebnice, un dar de la Dumnezeu pe care nu ai vrut să-l foloseşti spre mântuirea ta; de ce, atunci, nu l-ai dat cuiva care să-l fi folosit bine, care să fi vrut şi să fi fost în stare să-l dea mai departe altora cărora le-ar fi fost de trebuinţă ca să se mântuiască ? Iar Eu, venind, aş fi găsit pe pământ mai mulţi din cei ce se mântuiesc: mai mulţi credincioşi, mai mulţi milostivi, mai mulţi smeriţi. Dar tu ai îngropat talantul în pământul trupului tău care a putrezit în groapă, pentru că Domnul spune aceste cuvinte la Groaznica Judecată, si nu-ţi mai e bun acum la nimic.
O, ce înfricoşată învăţătură pentru cei ce au averi şi nu vor sa dea nimic săracilor ! Sau înţelepciune şi o ţin ferecată în ei ca într-un mormânt! Sau orice fel de bun sau iscusinţă de care nu se bucură nimeni! Sau putere şi nu apără pe cei slabi! Cel mai blând nume care li s-ar putea da acestora ar fi acela de „hoţi”; pentru că ei îşi însuşesc darul care este al lui Dumnezeu, îl ascund şi nu dau altora nimic din ceea ce li se cuvine. Dar nu sunt numai hoţi, ci şi ucigaşi, pentru că nu ajută pe cei ce ar putea să se mântuiască. Păcatul lor nu e mai mic decât al unuia care, pe mal stând şi având în mâini un colac de salvare, nu-l întinde celui pe care îl vede înecându-se. Cu adevărat îi va spune Domnul unuia ca acesta cuvântul pe care l-a spus în pilda slugii netrebnice: “Luaţi dar de la el talantul şi dati-l celui ce are zece talanii. Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncati-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea si scrâsnirea dinţilor”.
Omul care reușește în viață se socotește adeseori purtătorul desăvârșirii. Harisma nu i se face pricină de libertate, de jertfă pentru aproapele, ci de satisfacere a interesului propriu și a iubirii de slavă. Pe de altă parte, există sentimentul posesivității, că harisma ne aparține și putem să dispunem de ea, așa cum vrem noi. De aceea și atunci când ni se pun la îndoială harismele, ne simțim foarte jigniți. Așadar dacă talantii isi au originea in Dumnezeu cel milostiv și iubitor ei ne sunt dati ca si noi sa ajungem milostivi și iubitori. Din acest motiv, El nu ramane nepasator atunci cand vede ca noi ingropam talantii. A ingropa talantii echivaleaza cu a pune un hotar iubirii lui Dumnezeu și a nu mai lasa aceasta iubire dumnezeiasca sa se reverse si asupra altora. Ori Dumnezeu nu doreste ca iubirea Lui sa se opreasca la noi. Avand in vedere originea lor, iubirea lui Dumnezeu pentru oameni, e bine sa învatăm ca inmultirea talantilor nu se poate face decat prin iubire. E fals sa credem ca putem inmulti talantii si atunci cand suntem nepasatori și certati cu semenii. Iertati raul pe care altii vi l-au facut si veti primi mai multa putere de a inmulti talantii.
Inainte de incheiere, iata ce spune Pavel în Apostolul de astazi: Fraților, fiind împreună-lucrători cu Hristos, vă îndemnăm să nu primiți în zadar harul lui Dumnezeu, căci zice: La vreme potrivită te-am ascultat și în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii, nedând nicio sminteală întru nimic, ca să nu fie slujirea noastră defăimată, ci în toate înfățișându-ne pe noi înșine ca slujitori ai lui Dumnezeu, în multă răbdare, în necazuri, în nevoi, în strâmtorări, în bătăi, în temnițe, în tulburări, în osteneli, în privegheri, în posturi, în curăție, în cunoștință, în îndelungă-răbdare, în bunătate, în Duhul Sfânt, în dragoste nefățarnică, în cuvântul adevărului, în puterea lui Dumnezeu, prin armele dreptății cele de-a dreapta și cele de-a stânga, prin slavă și necinste, prin defăimare și laudă; ca niște amăgitori, deși iubitori de adevăr, ca niște necunoscuți, deși bine cunoscuți, ca fiind pe pragul morții, deși iată că trăim, ca niște pedepsiți, dar nu uciși, ca niște întristați, dar pururea bucurându-ne, ca niște săraci, dar pe mulți îmbogățind, ca unii care n-au nimic, dar toate le stăpânesc.(2 Cor. 6, 1-10)
Prin Evanghelia de astazi, Biserica propune omului să conștientizeze că orice dar pe care îl are, l-a primit de la Dumnezeu, ca să-l cultive spre folosul său, dar mai ales pentru folosul celorlalți. Asa stand lucrurile, sa-L rugam pe Dumnezeu sa ne faca si pe noi fii si lucratori harnici in „via” Sa. Sa ne dea si noua putere sa ne ducem „lupta cea buna” (II Tim. 4,7) pana la capat si sa ne invredniceasca si pe noi a sta „fara de osanda” inaintea judecatii Sale celei nemitarnice, ca sa nu fim rusinati ca sluga care si-a ingropat cu neintelepciune talantul.Sa ne luam in serios si sa ne purtam cu barbatie „sarcinile noastre”, sa ne facem datoria de crestini de pe pozitia sociala pe care ne aflam si din postura in care suntem fiecare, si bun va fi Domnul sa caute cu dragoste si bunavointa spre lucrarea si talantii inmultiti cu ravna de noi, spre Slava lui Dumnezeu și a noastră mântuire. Amin (postat pe fb de ioan monahul)