Pilda Întoarcerii Fiului risipitor (Lc 15;11-32)
Deşi scurtă, pilda fiului risipitor este una dintre cele mai frumoase istorisiri pe care le-a cunoscut vreodată omenirea. Ar fi putut să se numească şi pilda iubirii Tatălui Ceresc, pentru că în ea se vorbeşte mai mult despre dragostea cea plină de milostivire a Tatălui decât despre păcatele fiului risipitor, însă numele ce i-a fost dat se potriveşte mai bine psihologiei omului căzut. Nevoindu-ne să ne regăsim adâncul inimii, înţelegem că tragedia omului constă în faptul că a ales să vieţuiască în afara casei Tatălui său, în afara inimii, departe tocmai de locul unde sălăşluieşte Duhul lui Dumnezeu. Sfântul Apostol Pavel spune că noi suntem temple ale Dumnezeului celui viu, ceea ce înseamnă că inima noastră este sălaşul firesc al Duhului Sfânt. Acelaşi lucru îl adevereşte şi celălalt mare Apostol, Petru, atunci când zice că Duhul slavei şi al lui Dumnezeu Se odihneşte în inima noastră.
Lupta nu ne este însă uşoară. Întru fărădelege am fost zămisliţi şi nu contenim să înmulţim păcatul, adunând stricăciune peste stricăciune. Trebuie să desfiinţăm legea păcatului ce stăpâneşte asupra mădularelor noastre şi să instituim înlăuntrul nostru legea celor două mari porunci ale Noului Legământ: să-L iubim pe Dumnezeu cu toată fiinţa noastră, iar aproapele nostru să devină cuprinsul inimii noastre. Grea, dar totodată plină de măreţie este această luptă, căci ea presupune trecerea de la întuneric la lumină, de la moarte la viaţă, de la cele vremelnice la cele veşnice, de pe pământ la cer, de la firea omenească căzută la împărtăşirea cu firea dumnezeiască.
Fiecare din noi când suntem în grădină, ţarină, pădure, la servici, în străinătate, departe de casă, dorim a veni acasă pentru ca să vedem părinţii, fraţii, surorile, soţia, copiii, rudeniile. Aşa şi adevăraţii binecredincioşi creştini doresc a merge, a intra, a sta şi a rămâne în Biserică – Locaşul lui Dumnezeu –, pentru a se învrednici să vadă pe Cerescul lor Tată şi pe rudele lor apropiate: îngerii şi Sfinţii sau prietenii lui Dumnezeu. Biserica materială este Casa sau Locaşul lui Dumnezeu, în care locuieşte El şi se adună creştinii – Păstori şi păstoriţi – pentru a-L ruga, a-L lăuda, a participa la Sfintele slujbe, Dumnezeieştile Liturghii, a asculta Cuvântul lui Dumnezeu şi a se împărtăşi cu Dumnezeieştile Taine. „Să-Mi faceţi, zice Domnul, un Locaş Sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor.”
Vrând să ne insufle pe calea renaşterii noastre duhovniceşti, în a treia duminică dinaintea Postului Mare, Biserica ne pune înainte pilda fiului risipitor. Mesajul ei este simplu, dar dătător de mare curaj: oricât de grea ne-ar fi lupta, nu este loc pentru deznădejde în viata creştină, fiindcă ne punem toată nădejdea în Tatăl Ceresc, Care ne caută şi ne aşteaptă cu braţele deschise. Nu numai că ne urmăreşte cu privirea de departe, dar ne şi iese în întâmpinare, vrând să ne adune pe toţi în împărăţia Sa. Iată, aşadar, în ce chip ne iubeşte Tatăl nostru cel din ceruri.
Troparul care se cântă la începutul slujbei tunderii în monahism este cunoscut sub numele „Braţele părinteşti”: „Braţele părinteşti grăbeşte a mi le deschide, că în păcate am cheltuit viaţa mea! Şi căutând, Mântuitorule, la bogăţia cea neîmpuţinată a îndurărilor Tale, nu trece acum cu vederea inima mea cea sărăcită, căci către Tine, Doamne, strig cu umilinţă: greşit-am la cer şi înaintea Ta!“
”Dă-mi partea mea. Mi se cuvine”, “E dreptul meu”, “Am dreptul”, “Vreau!”, “Fac ce vreau eu”, “Lasă-mă să-mi trăiesc viața!”, “E viața mea, e corpul meu…” “Nu e treaba ta, nu te privește!”. Mentalitatea adolescentului sau a tânărului necopt și răzvrătit, ispitit de atavica și… adamica pornire spre neascultare a firii căzute, spre afirmarea în mod ritos, impertinent și, uneori, radical, a voii proprii a ajuns astăzi, tot mai generalizat, filosofia universală de viață care ne-a “virusat”, măcar și în măsuri mai subtile, mai puțin conștiente și mai greu de observant, pe toți creștinii, de orice vârstă. Ne naștem și suntem formați și cultivați în era egolatriei și a duhului, prin excelență secularist, de independență, de ne-mulțumire și de revendicare. Omul contemporan, spre deosebire de cel tradițional, nu mai este și deja nici nu mai știe ce înseamnă a fi o ființă funciarmente euharistică, recunoscătoare, legată ombilical, ontologic de un Făcător și Proniator de care se lasă ocârmuită, dar și de semenii săi și de toate făpturile pe care Acesta i le-a dăruit. Din această cauză, chiar înțelegerea și trăirea modului de a fi creștin cunoaște, în acest veac tot mai degenerat, o inevitabilă falsificare, răstălmăcire sau “traducere” eretică din capul locului, pe seama patimilor sinelui care clamează nu doar satisfacere, dar impilică și justificare.
Fiul risipitor ajunge să fie paradigma în care respirăm și ne mișcăm zi de zi, de la trezire până la adormire. Dar Fiul risipitor cel de la plecarea de acasă, nu tocmai și cel de la întoarcere… Fiu risipitor care este însă nu doar mezinul din parabolă, ci și poate, de fapt chiar mult mai mult, fratele mai mare, dar care rătăcește și risipește averea în chip subtil, ascuns și viclean, disprețuind și irosind dragostea Tatălui, care era, de fapt, toată averea Lui adevărată! Trăim, de cele mai multe ori, cel puțin până ne izbim de praguri foarte înalte și dureroase, cu dorința de fi noi singurii stăpâni suverani peste viața noastră, iar această pornire ne otrăvește cu duhul ei luciferic, toate cugetele, cuvintele și faptele “bune”. Credința ne-o trăim pentru propria satisfacție și împlinire, binele îl facem nu pentru nevoia celuilalt, ci tot pentru a ne odihni conștiința sau pentru a ne confirma imaginea bună de sine, ca “buni creștini”. Mândria a ajuns să fie, vai, a doua noastra natură, mai intimă nouă și decât aerul pe care îl respirăm. Purtați pe cocoașa ei, rătăcim, mergând clipă de clipă mai departe, tot mai departe de Casa Părintească. Nici nu ne dăm seama cât de departe am mers, decât atunci când am ramas cu totul goliți și înfometați… Dar poate nici măcar atunci nu vrem să recunoaștem până la capăt prostia pe care am facut-o, ascultând numai de gândul nostru. Și atunci e nevoie de o zdruncinare și mai mare, de o prăbușire și mai dureroasă, de o robie care să ne aducă la disperare totală. La renunțarea la orice nădejde în noi înșine! Numai atunci ne venim în fire și primim puterea să facem drumul înapoi…
Fiecare eu se consideră etalonul impecabil al purtărilor fără greş: de la cele mai importante până la cele mai mărunte. Nu mănâncă, nu bea, nu se spală, nu umblă, nu cugetă, nu crede, nu se exprimă întocmai ca mine? E nebun, ce mai încoace şi încolo; e nebun furios şi vrednic de gheenă. Fiecare eu se crede a fi centrul lumii. Cel mai greu ne este a săvârşi povaţa lui Hristos, a da viaţă imboldului capital: nu putem ieşi din noi adică, nu suntem în stare a ieşi din noi şi a ne privi din afară. Şi totuşi cerinţa aceasta e de neînlăturat şi de neocolit: trebuie să fim capabili a ne privi pe noi înşine din afară, a ne aprecia şi judeca pe noi înşine aşa cum, neîntrerupt, necruţător, netulburaţi, îi urmărim şi îi judecăm pe cei din jurul nostru.
Totuşi, oricât de mult s-ar fi întinat omul prin păcat, sau oricât de adânc s-ar fi afundat în prăpastia iadului, el va păstra mereu înlăuntrul său o anumită nobleţe ce nu poate fi nimicită niciodată – chipul lui Dumnezeu dupa care a fost zidit. Iar Dumnezeu a sădit în fiinţa noastră putinţa de a ne pocăi, astfel încât, în orice clipă a vieţii noastre, să ne putem întoarce la El şi să-I cerem iertare.
Când omul „îşi vine întru sine“, începe să-şi cerceteze cu luare-aminte inima şi să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, adică în adevărul pocăinţei, atunci Domnul îl învredniceşte de o mare cinste, revărsând asupra lui noianul de-viaţă-dătător al îndurărilor Sale. Zidindu-l pe om după chipul şi asemănarea Sa, Dumnezeu a sădit în firea lui dorirea după înfierea dumnezeiască, dorire pe care El o întâmpină cu binecuvântatele şi mântuitoarele Sale cuvinte: „Toate ale Mele, ale tale sunt”. Altfel spus: „Plinătatea vieţii Mele, omule, este acum viaţa ta!” Insuşirile pe care Dumnezeu le are după fire le dăruieşte omului, care devine astfel dumnezeu după har.
Deosebit de însemnată este clipa în care omul „îşi vine intru sine”. Această expresie este des folosită de părinţii isihaşti din veacul al XIV-lea, atunci când vorbesc despre întoarcerea minţii în sălaşul inimii, după ce, atrasă de păcat, a pribegit în lumea din afară. Întocmai ca şi fiul risipitor, mintea care se desparte de pomenirea lui Dumnezeu se face asemenea fiarelor sălbatice sau asemenea demonilor. Omul cade din viaţa curată şi plină de toată înţelepciunea şi începe sa ducă o viaţă desfrânată, a cărei urmare inevitabilă este dezbinarea şi risipirea minţii, a simţurilor şi a întregii sale existenţe. Pentru ca firea omului să-şi recapete unitatea, trebuie ca mintea să se unească din nou cu inima într-o mişcare tămăduitoare spre cele dinlăuntru; ea trebuie să coboare şi să se sălăşluiască în inimă, căci numai dacă se uneşte cu aceasta poate ocârmui cu adevărat fiinţa omului. Şi când toată fiinţa noastră, inclusiv trupul, se adună în inimă, are loc o a treia mişcare, de data aceasta către Dumnezeu.
Această triplă mişcare are un caracter circular, potrivit Sfinţilor Părinţi isihaşti. După ce şi-a risipit toată averea în lumea din afară,prima mişcare, fiul risipitor „îşi vine în sine”, a doua mişcare, şi se întoarce apoi cu toată fiinţa către Îmbrăţişarea Tatălui, a treia mişcare. Dar pentru a-şi uni din nou mintea cu inima, omul trebuie să înfrunte mulţimea gândurilor pe care i le aduce vrăjmaşul, majoritatea lor născute din mândrie. Insă cel ce şi-a aflat adâncul inimii incepe să cunoască de unde vin şi încotro se îndreaptă aceste gânduri şi nu se mai lasă atât de uşor amăgit de ele precum odinioară, căci de acum a învăţat să străjuiască intrarea în inimă. Iar când, în cele din urmă, omul ajunge să petreacă neîncetat cu mintea în inimă, pământul inimii lui rodeşte numai gânduri smerite care îi hrănesc şi-i reînnoiesc întreaga fiinţă.
Din nefericire, cei mai mulţi dintre noi trăim în afara inimii, de aceea şi mintea noastră se află într-o permanentă stare de confuzie. Majoritatea gândurilor ce se nasc înlăuntrul ei sunt gânduri pătimaşe care ne vatămă, deşi uneori ne pot cerceta şi gânduri bune. Atâta timp cât vom continua să ne nesocotim inima, vom fi robii acestei stări devastatoare, însă când durerea devine de nesuportat începem să căutăm drumul înapoi spre casă.
Amintindu-şi de casa părintească, fiul risipitor îşi vine în sine şi chibzuieşte: „Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame!” Cu toţii purtăm îngropate înlăuntrul nostru amintiri despre casa Tatălui Ceresc, căci sufletul nostru va păstra mereu urmele harului Sfântului Botez prin care ne-am îmbrăcat cu Hristos. Ba mai mult, de fiecare dată când ne împărtăşim cu Sfintele Taine primim pecetea cea nepieritoare a bunătăţii şi milostivirii lui Dumnezeu. In inima fiului risipitor se naşte acum un alt gând smerit: „Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu…” Hotărârea de a se ridica din starea lui căzută marchează începutul renaşterii sale lăuntrice: văzând realitatea cutremurătoare a pierzaniei sale, el se întoarce întru sine şi către Tatăl său. Astfel începe creşterea lui dinamică în Dumnezeu. Acum este cu adevărat pregătit să fie luminat şi curăţit, căci a început să vorbească cu Dumnezeu cu toată sinceritatea, din adâncul inimii sale. Rugăciunea unei minţi împrăştiate nu are nici limpezime, nici profunzime, în timp ce mintea care s-a unit cu inima prisoseşte de rugăciune smerită – o rugăciune puternică ce ajunge la urechile Domnului Savaot:„Tată, am greşit la cer şi înaintea Ta“.
Omul descoperă acum puterea smereniei şi înţelege că lui Dumnezeu i se cuvine toată slava şi cinstea, iar lui „ruşinarea feţei” din pricina păcatelor sale. Nu-şi mai pune nădejdea în sinele său păcătos şi supus stricăciunii, ci numai în mila lui Dumnezeu, iar această stare a inimii îl călăuzeşte la adevărata pocăinţă. Cum citim într-una din rugăciunile plecării genunchilor de la Rusalii: „Ţie am greşit, dar Ţie Unuia ne închinăm.” Suntem păcătoşi şi nevrednici de mila Lui, dar nădăjduim în Acela Căruia ne închinăm. Insă pentru a putea rosti acest „dar”, trebuie să avem credinţă, iar credinţa este piatra de temelie pe care ne clădim viaţa duhovnicească. Fiul risipitor se smereşte încă şi mai mult: „Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi”.
Duminica Întoarcerii Fiului risipitor sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Ea dezvoltă în principal învățătura despre pocăinţă, dar și despre iertarea dumnezeiască, care duce la restaurarea omului în demnitatea sa originară de „fiu”. Parabola Întoarcerii este una a pocăinţei, care ne arată că iubirea dumnezeiască este atotputernică. Tatăl are milă şi îndelungă răbdare. Iubirea Tatălui aşteaptă drept răspuns iubirea noastră, nelipsindu-ne de libertatea alegerii în viaţă. Nu există păcat care să biruiască milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Nemângâiat în tânguirea sa şi însetând doar după slăvită veşnicie a lui Dumnezeu, omul se poate întoarce cu toată fiinţa sa către Dumnezeul cel viu şi din adâncul inimii înalţă strigare către „Cel Ce stăpâneşte peste viaţă şi peste moarte şi pogoară până la porţile locuinţei morţilor şi iarăşi ridică” (Înţ. 16,13). Acesta este un moment de cotitură în viaţa noastră, pentru că acum Dumnezeu-Mântuitorul îşi începe lucrarea de rezidire a omului.
Când omul cade în păcat, mintea i se îndreaptă spre cele din afară, risipindu-o în cele zidite. Însă, când omul se întoarce în sine, conştient de pierzania sa şi căutând mântuirea, atunci mintea i se îndreaptă spre cele dinlăuntru, încercând a afla calea de întoarcere spre inimă. În cele din urmă, când toată fiinţa i se adună în împreunarea minţii cu inima, are loc o a treia mişcare, prin care omul se întoarce cu toată fiinţa către Dumnezeu-Tatăl. Şi numai acela care înfăptuieşte această întreită mişcare circulară poate ajunge la desăvârşire.
Uităm foarte repede chiar și de lucrurile sau oamenii pe care i-am dobândit ori i-am reprimit cândva după îndelungi tânguiri și suferințe. Uităm de binefăcătorii noștri și, cu timpul, ajungem să micșorăm și să relativizăm atât rolul lor, cât și lucrarea proniatoare a Celui care ne-a rânduit să-i intâlnim. Până la urmă… nu au fost chiar așa mari minuni, încărcate cu tâlc și cu responsabilitate, ci întâmplări oarecare, eventual meritate sau determinate cumva omenește. Ori poate… cu termenul de valabilitate deja prea vechi și expirat pentru a ne mai simți în vreun chip datori. Orice idee de datorie, de responsabilitate ne încorsetează, ne îngreuiază și ne împuținează, astfel că, mai degrabă, subconștientul nostru va căuta strategeme de a ne degreva cumva de povara sufocantă a recunoștinței, inclusiv, în cazul cel mai pervers, prin culpabilizarea și discreditarea celui care ne-a făcut binele,odată ce “ne-am văzut sacii în căruță”. Și “cel mai greu ne vine a ierta pe cei cărora le-am greşit” și “îi iubim foarte puţin pe cei care ne-au scăpat dintr-o scârbă, o belea; îi iubim însă, cu drag, pe cei cărora am avut prilejul să le venim în ajutor, să le dovedim puterea şi mărinimia noastră“.
“Eul” pătimaș caută să “metabolizeze” și să transforme în banalitate orice minune sau orice semn al cercetării de Sus, dar mai ales să respingă orice mesaj personal cu potențial răscolitor, venit prin intermediul “întâmplării”, cu tot cu interpretarea de corijare sau de alarmă pe care conștiința o intuiește. Nu vrem să mai citim sau nu mai recunoaștem semnele și rosturile sădite de Dumnezeu în evenimentele vieții noastre, mai cu seamă în cele care fac spărturi în cursul banal al lucrurilor. Fericite sau dureroase, chemările ascunse ale Proniei lasă urme “provocatoare”, pe care le vrem cât mai grabnic șterse, pentru a nu ne scoate câtuși de puțin din zona noastră de confort. Chiar dacă suntem profund nefericiți, preferăm fără regrete să ne întoarcem, precum porcii, în mocirla unui rău familiar, decât să acceptăm să răspundem glasului care ne cheamă la libertatea Duhului. După o vreme, începem să ne obișnuim cu toate și să le luăm, inconștient, în posesie. Și cu cât ni se pare că avem mai multe în viață, cu cât ne simțim mai confortabil instalați într-un loc, familie, profesie, biserica, orice altceva, dar, mai ales, și cel mai primejdios, cu cât reușim să facem să depindă de noi mai mulți oameni, cu atât mai puternic ne dă ghes ispita de a ne simți cocoțați pe câte un mic tron de dumnezeu pământesc.
Precum cei nouă leproși vindecați, așa și noi, sub o formă sau alta, mai mult sau mai puțin, odată ce ne simțim recuperați și “sănătoși”, ne luăm “partea de avere”, confiscând de fapt, darul sănătății și cel al libertății sau fraudând și uzurpând fără rușine “drepturile de creator” ale lui Dumnezeu și căutăm să mergem fiecare pe “calea proprie”, să ne vedem de “interesele noastre”, folosind așa cum socotim de cuviință timpul “nostru”, atâta cât îl mai avem liber, mintea noastră și trupul nostru… liniștiți și eliberați de jugul sentimentului că, totuși, am fost răscumpărați cu mare preț și că… “noi nu suntem ai noștri”!
Să nu deznadajduim daca Hristos nu Se va arata si in inima noastra impietrita. S-ar parea ca nu are cum sa intre, noi insine încapatanandu-ne sa tinem usa zavorata pentru tot ce este bun, respingand cu o trufie dementa „unicul lucru de care avem nevoie”, căznindu-ne sa înabusim vocea constiintei, care nu ne da pace. Dar chiar si atunci cand ne aflam într-o asemenea îndaratnica înstrainare, retrasi ca intr-o fortareata aparent de nebiruit, Domnul poate sa apara pe neasteptate, sa nu ia in seama cât suntem de vicleni si de egoisti, baricadati in mijlocul desartelor noastre cugete si preocupari si sa ne spuna: „Pace voua!” Domnul ne doreste mantuirea si, facandu-Se a nu vedea nenumaratele noastre faradelegi, continua sa bata la usa inimii noastre, desi o gaseste inchisa. Totusi, El intra pe ea, ne lumineaza cu lumina Sa bezna din suflet.
Doamne Iisuse Hristoase, intra si in inima mea! Tu, Cel ce ai inviat mortii, Cel ce Tu Insuti ai inviat, invie in mine semintele binelui, care intarzie sa incolteasca, patrunde in inima mea chiar si prin usa incuiata, lumineaza orbirea mea cu lumina prezentei Tale, fa-ma sa aud sfantul Tau cuvant „Pace voua!”.
Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea.O tară îndepărtată! Această definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm si să ne-o impropriem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin acesta experientă, fie ea chiar si foarte scurtă, care nu a simtit niciodată că este înstrăinat niciodată de Dumnezeu si de adevărată viată, nu va întelege niciodată care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasă” în această lume si în viata ei, care niciodată nu a fost atins de dorinta după altă Realitate, nu va întelege ce este pocăinta.
Pilda despre întoarcerea fiului risipitor se referă în mod direct la noi toţi, întrucât în ea este descrisă istoria iconomiei lui Dumnezeu cu privire la mântuire; căderea omului în robia patimilor, experienţa omului care cunoaşte puterea pierzătoare a păcatului. Păcatul este moarte, iar pocăinţa este întoarcere la viaţă. Împreună cu imnurile cântate în această duminică, din care remarcabil este La Râul Babilonului, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exilul păcatului.
Potrivit invataturii Bisericii oamenii nu se deosebesc intreolalta dupa virtutile sau rautatile lor, ci dupa dispozitia lor de a se pocai sau de a ramane in pacat. Pedagogia pe care Dumnezeu a exercitat-o prin lege si Proroci asupra poporului Sau ales a rodit acolo unde oamenii au ajuns la pocainta. Iar pedagogia pe care Biserica o exercita in lume rodeste acolo unde oamenii ajung la pocainta. Dupa Cuv. Marcu Ascetul "toata felurimea poruncilor intru una se cuprinde: in porunca pocaintei". Evanghelia, vestirea Împaratiei este organic legata de propovaduirea pocaintei. Sunt relevante cuvintele pe care Sfintii Evanghelisti le-au consemnat din propovaduirea ultimului proroc al lui Israel. Sf. Ioan Botezatorul zicea, mai-inainte vestind venirea Împaratiei in lume: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor". Propovaduirea pocaintei, pe care inaintemergatorul o adresa celor ce il ascultau, reprezinta rezumatul si chintesenta legii si Prorocilor. Scopul legii Vechiului Testament era, sa vadeasca pacatul: "caci prin Lege vine cunostinta pacatului" si "n-am cunoscut pacatul decat numai prin Lege".( Sf. ap Pavel)
Parerea ca legea lui Dumnezeu avea ca scop ameliorarea morala a omului este gresita. Desigur, cei ce tin legea lui Dumnezeu este firesc sa propaseasca din punct de vedere moral, dar aceasta nu inseamna nici ca legea s-a dat pentru ameliorarea morala, nici ca ameliorarea morala indiferent pana unde ar ajunge, poate mantui omul. De altfel, dreptii lui Israel nu erau totdeauna ireprosabili moraliceste, ci si pacatosi ce s-au incredintat pe ei insisi, prin pocainta si zdrobire sufleteasca, milei lui Dumnezeu, precum David. Predica Prorocilor nu urmarea, simplu, ameliorarea morala a israelitilor, ci pocainta si intoarcerea lor, in vederea venirii imparatiei lui Dumnezeu.
Însuși Hristos isi incepe Evanghelia imparatiei lui Dumnezeu in lume prin chemarea la pocainta: "De atunci a inceput Iisus sa propovaduiasca si sa spuna: pocaiti-va, caci s-a apropiat imparatia cerurilor". Acest inceput al propovaduirii lui Hristos, care coincide cu esenta dar si cu forma a propovaduirii inaintemergatorului, scoate in evidenta nu doar insemnatatea pocaintei, ci si locul ei primordial in intreaga viata a omului. Crestinul nu este chemat sa se pocaiasca o data si atat, ci sa se pocaiasca neincetat. Pocainta este începutul, mijlocul si sfarsitul vietuirii crestine. Este porunca universal sau atotcuprinzatoare, care il face pe om in stare sa implineasca si toate celelalte porunci. Dar ce este, in esenta ei, pocainta?
Pocainta poate fi definita ca intoarcere de la starea "impotriva firii" la cea "dupa fire" sau conforma cu firea, si ca intoarcere de la diavol la Dumnezeu, iar intoarcerea aceasta se realizeaza prin dureri si asceza. Pocainta este lepadarea pacatului si staruirea in virtute, departarea de rau si intoarcerea catre bine, iar aceasta se intampla cand omul se osandeste pe sine ca pacatos si cauta cu zdrobire sufleteasca mila lui Dumnezeu. Pocainta nu este in ultima analiză un fapt moral, ci existential, nu apartine nivelului psihologiei sau al comportamentului social, ci nivelului vietii duhovnicesti.
Precum pacatul nu consta, simplu, in incalcarea poruncilor morale, ci in indepartarea de izvorul vietii, de Dumnezeu, tot asa si pocainta nu consta simplu in indreptarea morala, ci in intoarcerea la Dumnezeu si in salasluirea inlauntrul vietii celei indumnezeite. Pocainta rupe mintea de pacat si o lipeste de pomenirea lui Dumnezeu; o duce la unirea cea dupa har si impreuna-petrecerea cu Dumnezeu, ce se savarseste tainic in inima omului, pe "tronul harului", si il unifica pe om.
Sfantul Vasile cel Mare, facand trimitere la propovaduirea inaintemergatorului si a Domnului, face pocainta cel dintai asezamant al Eticii lui. De altminteri, unicul mijloc pe care il detine omul pentru a raspunde chemarii lui Dumnezeu si pentru a primi harul Sau, nu este calitatea morala, ci pocainta lui. Asa se intelege de ce aceia care au primit propovaduirea imparatiei lui Dumnezeu nu au fost fariseii, plini de virtutile lor formale, ci vamesii si desfranatele, care si-au simtit pacatosenia si s-au pocait.
Preferinta pe care vadit Hristos o are pentru vamesi si desfranate - in defavoarea carturarilor si fariseilor care, din punct de vedere social, erau mai drepti si mai de cinste - pare ciudata daca privim crestinismul ca mijloc de ameliorare a vietii sociale si morale. Crestinismul de acest fel nu exprima, insa, Evanghelia lui Hristos. Ea da peste cap toate conceptiile conventionale religioase, morale si sociale ale omului. Hristos nu a cerut oamenilor sa fie mai putin pacatosi, ci sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu. Aceasta au spus-o si Prorocii Vechiului Testament. Dar si Apostolii chemau, prin propovaduirea lor, pe oameni sa se pocaiasca si sa se intoarca la Dumnezeu.
Pocainta este necesara nu doar pentru a primi harul dumnezeiesc, ci si pentru a-l pastra sau a-l redobandi, intrucat omul pacatuieste zi de zi, este dator sa se pocaiasca zi de zi. Oricat ar fi de inaintat duhovniceste, are nevoie de pocainta. Aceasta nu se epuizeaza in anumite fapte, nici nu se limiteaza la anumite perioade de timp. Lucrul ei nu sfarseste niciodata. Pocainta este pentru credincios lucrarea lui pe viata, iar exercitarea ei unica posibilitate de-a se mentine pe sine insusi madular al trupului lui Hristos.
Cu cat mai mult se pocaieste omul, cu atat mai deplin se cunoaste pe sine insusi; isi constientizeaza nimicnicia, isi deplânge ticalosia si alearga la mila lui Dumnezeu. Astfel pocainta devine calea cunoasterii de sine, dar si a cunoasterii lui Dumnezeu, caci il apropie pe om de Dumnezeu si il face tot mai receptiv la harul Sau. De altfel, deja acest proces al pocaintei nu mai este un lucru doar omenesc, ci si rodul darului si impreuna-lucrarii lui Dumnezeu.
Aflat in starea de moarte duhovniceasca, omul nu simte pacatul, nici nu poate vedea inauntrul sau. Simtirea sau, mai precis, "vederea" pacatului este un insemnat dar al lui Dumnezeu. Viata crestina este viata de pocainta, adica de simtire a pacatului si de totala incredintare harului lui Dumnezeu. De aceea este insotita de plans si de lacrimi. Plansul acesta nu reprezinta o stare sterila sau negativa, ci creativa si aducatoare de bucurie. Iar lacrimile nu exprima sensibilitati sentimentale, ci profunde transformari existentiale, pricinuite de pocainta omului si de harul lui Dumnezeu. Din plans si din lacrimi izvoraste bucuria. Staruirea in pocainta nu inseamna tacita acceptare sau tolerare a vietii pacatoase, ci constientizarea dimensiunii pacatului.
Precum se stie, in primele veacuri ale istoriei Bisericii s-a dezbatut intens problema credinciosilor ce au cazut in pacate grele, si anume daca sau in ce masura pot fi iertati. În Epistola catre Evrei, unde se spune ca e cu neputinta a fi primiti spre pocainta oameni ce au fost luminati, au gustat darul lui Dumnezeu, au primit harismele Duhului Sfant si mai apoi au cazut, pocainta inseamna realipire la Biserica. Caderea crestinului dupa simtirea darului Duhului Sfant, pe care in acea vreme cei botezati o aveau prin aratarea harismelor, este identificata cu pierderea mântuirii, la început pentru credinciosii ce au cazut in pacate grele se mai acorda doar o singura data posibilitatea pocaintei, dar in cele din urma Biserica nu a pus ingradiri iertarii celor ce s-au pocait, dar nu a incetat sa pastreze o anumita severitate fata de pacatele grele de moarte, sau curvia, desfranarea si caderea de la credinta.
Cu toţii rătăcim calea, atunci când lepădăm harul lui Dumnezeu. Pribegind în ţinuturi îndepărtate, în căutarea drumului înapoi spre casa părintească, înţelegem în cele din urmă că trebuie să alegem între viaţă şi moarte: fie ne întoarcem către Dumnezeul cel viu în suferinţa noastră, fie ne lăsăm pradă deznădejdii, cu toate urmările ei nimicitoare.
Evanghelia de azi ne prezinta doi oameni: unul care, in prima parte a pericopei este pacatos, dar care apoi se reabiliteaza, iar altul „drept”, dar care, in pofida „dreptatii” lui, ramane afara de Imparatie, pentru ca ospatul si bucuria pe care tatal a gasit de cuviinta sa le pregateasca fiului pocait inseamna Imparatia Cerurilor. Cum se face, deci, ca fiul desfranat si pacatos ajunge in Imparatia lui Dumnezeu, iar celalalt, care totdeauna si-a ascultat parintele, ramane „afara”? Ce se intampla oare? Cum de are loc aceasta rasturnare a valorilor, si fiul risipitor, cel care-si supara tatal cerandu-i de la obraz mostenirea pentru a o cheltui cu desfranatele, devine pana la urma personajul pozitiv, „simpatic”, iar fiul cel „drept”, care „totdeauna a slujit” si niciodata nu a calcat porunca tatalui sau, ajunge dintr-o data personajul negativ si „antipatic”? Ce face fiul desfranat ca sa „merite” Imparatia si ce face fiul ascultator ca, sa ramana „afara”?
Ei bine, fiul cel desfranat „își vine in sine” si își da seama ca a gresit; realizeaza ca a ajuns un netrebnic si intelege ca trebuie sa se intoarca numaidecat la tatal sau, si nu oricum, nu povestindu-i si bravand cu „ispravile” sale, ci zicandu-i: „Tata, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau. Fa-ma ca pe unul din argatii tai“. Și s-a a a hotărât sa mearga si sa-si ceara iertare, cu smerenie si pocainta, nu pretinzând sa fie repus in drepturile pe care le-a pierdut; gata sa faca munca de sluga la satana, numai sa fie reprimit in „casa”. Casa Tatalui. A hotrărât să revină la Biserică.
Ce este Biserica? Biserica este Trupul Tainic al lui Hristos al cărui Cap este El însuși. Trupul este format din totalitatea credinciosilor dar în acelasi timp numim Biserica și locul unde creștinii se întalnesc pentru desăvârșire și mântuire sufletească! Pravila Bisericească ne lămurește canonic ce înseamnă Biserica.
Casa lui Dumnezeu și Trupul lui Hristos în același timp: Biserica, ca institutie dumnezeiască este împărătția lui Dumnezeu pe pământ. Ea are ca întemeietor pe Iisus Hristos, care este împăratul și Capul ei, conducând-o în colaborare cu Sfântul Duh, care o călăuzeste la tot adevarul de-a lungul veacurilor.
Pocainta si smerenia lui vazandu-le tatal, care nu a incetat sa-l astepte inca din clipa in care a plecat, l-a iertat pe data si l-a primit cu bucurie, daruindu-i inapoi tot ce pierduse, si aceasta din dragoste si de bucurie ca „acest fiu al sau mort era si a inviat, pierdut era si s-a aflat”.
Ce se intampla cu fratele mai mare? El nu a exagerat nicio clipa când a spus tatalui sau: „Iata, de atatia ani iti slujesc si niciodata nu ti-am calcat porunca”. Adevarat graia. Şi cu toate acestea, el este personajul negativ din pericopă. Unde greseste acest „drept” care nu si-a suparat niciodata parintele? Greseste prin neputinta de a se bucura impreuna cu tatal său si, mai ales, cu fratele lui care, pierdut fiind s-a mantuit. In loc sa se bucure, acesta „s-a mâniat”, zice evanghelia, si a ramas afara. S-au dus care mai de care cautand sa-l convinga sa treaca peste ce? Peste invidie? Peste rautate? Peste impietrire? Peste prostie? Acestea sunt cele care nu ne lasa sa ne bucuram de binele celuilalt! Cele care ne fac sa ne intristam cand aproapelui nostru ii merge bine; sa fim invidiosi, tristi si suparati când, de fapt, suntem chemati sa ne bucuram si sa ne veselim impreuna la „ospatul” cel dumnezeiesc!…
Ce ne impiedica, pe noi,sa fim aici, in casa Parintelui nostru, rugandu-ne lui Dumnezeu pentru slabiciunile si pacatele noastre de fiecare zi, sa ne bucuram aceste ore impreuna cu Dumnezeu? Ce ne tine acasa, pe drumuri, prin parcuri, sau mai stiu eu pe unde, numai sa nu petrecem aici impreuna cu Tatal ceresc care, iata, rasplateste pocainta cu „ospat duhovnicesc” si bucurie vesnica? Ce ne impiedica sa ne petrecem viata intreaga in frica lui Dumnezeu, in comuniune cu El si cu fratele sau aproapele nostru?
Unde greseste, asadar, fratele „mânios” al fiului risipitor? Acum, poate pentru intaia oara, el ii vorbeste Tatalui sau cu repros: „Mie niciodata nu mi-ai dat macar un ied ca sa ma veselesc cu prietenii mei!” Tot astazi, se face si judecator dispretuitor al fratelui sau: „dar cand a venit acest fiu al tau, care ti-a mancat averea cu desfranatele, pentru el ai injunghiat vitelul cel ingrasat!” Iata, asadar: il condamna pe Tatal sau pentru modul in care l-a primit pe fiul cel pierdut si, dintr-o data, nu mai este nici fiu ascultator, nici frate bun celui „cazut”. Mai mult, acesta a ramas suparat „afara” — afara de Imparatia lui Dumnezeu.
Daca suntem cumva sau vom ajunge vreodata, in anumite clipe ale vietii noastre, ca fiul cel pierdut, sa ne aducem aminte ca Dumnezeu ne asteapta si este gata sa ne repuna neintarziat si fara repros in aceeasi stare din care am cazut, numai sa aratam si aceeasi constiinta, smerenie si pornire de a ne schimba, pe care le-a aratat fiul risipitor. Daca, insa, suntem fiul care nu a cazut, gata sa-I spunem lui Dumnezeu: „Iata de atatia ani iti slujesc si niciodata nu Ti-am calcat porunca…”, atentie ca in aceasta „dreptate” a noastra trebuie sa picuram si un strop de iubire, pentru ca ea sa nu fie o dreptate mandra si impietrita, lipsita de compasiune fata de cel cazut si plina de dispret sau judecata cruda fata de el.
Slujirea Domnului pentru fiecare din noi continua pana astazi. Şi astazi Se incinge cu prosopul Sau, ca sa ne spele picioarele. Ne ofera iarasi si iarasi drept hrana sfantul Sau Trup, ne da sa bem din potirul cu sfant Sangele Sau. Poarta si astazi bolile si suferintele noastre. Indeplinind voia Tatalui, trece peste propria Sa vointa, pentru ca Tatal ceresc sa lucreze prin El. „Voi sunteti ai lui Hristos” (I Cor 3,23). Sa ne aducem aminte ai cui suntem si vom indeplini ceas de ceas voia Sa. Să traiasca Hristos in noi si sa nu mai traim noi în noi! El S-a jertfit pentru toti, S-a dat pe Sine pentru a desavarsi lucrarea pe care i-a incredintat-o Tatal ceresc. Nici noi sa nu ezitam sa nu precupețim nimic, sacrificiile, ca sa putem auzi spunandu-ni-se: „Bine, sluga buna si credincioasa! … intra intru bucuria Domnului tau“ (Matei 25, 21).
Când fiului risipitor, vine acasă, e încă plin de murdăria în care a trăit. Ce face Tatăl? Îi iese întru întîmpinare alergând şi-l îmbrăţişează, aşa murdar și învins; nu aşteapta să-şi ceară mai întâi iertare ori măcar să ajungă până în dreptul tatălui; şi nu-i cere să se spele, să facă baie, să se cureţe cât de cât. Nu,
Iisus nu pune nici o condiţie prealabilă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor El îi iese în cale. Iar ori de câte ori dă, dă, din belşug, mai mult decât s-ar cuveni. Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita cu socoteală şi mai bună dovadă de mărinimie, decât aceste cuvinte: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“? (In 3, 34)
Dacă noi facem un pas către Hristos și El face o sută înspre noi. E oricând gata să ne ierte, să ne cadă pe grumaz, să dea uitării rătăcirile, neroziile şi înstrăinările noastre, să Se bucure de întoarcerea păcătosului cu o bucurie nu mai puţin simplă, sinceră, naivă decât a păstorului care-şi află oaia pierdută ori a femeii care-şi găseşte drahma răzleţită în casă. Aceasta ne dă curaj şi nădejde! Atunci constatăm că El nu-i un socotitor nemilos, un contabil straşnic, un spirit dur şi mărunt, un aprig ţinător de minte al răului. Iisus Hristos nu are administrativa îngrijorare a lui Iuda vânzătorul pentru banii cheltuiţi pe mir care arată că vânzătorul Iuda era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea, peste orice calcul şi avariţie, fie ele cosmetizate în opere de binefacere, pentru a gusta bucuria de a risipi, care-i tot una cu a jertfi, dacă sunt facute în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, fiind oricând în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. Nobilul, este omenescul cu bune întenții lumesti, care însă îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mondene, care îşi va pierde uneori averea la cărţi, dar purtările lui, ca tot ce-i pămîntesc, nu-s decât stângacea imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea trupească nu-i şi ea adeseori, o biată contrafacere a dragostei divine?
Întocmai ca Tatăl din parabola risipitorului, El e la orice oră din noapte şi zi dispus să ne primească, să ierte, să uite şi prin urmare să se bucure şi să se veselească. Amănuntul e deosebit de important: nu numai că iartă, dar fapta aceasta bună pe care o săvârşeşte fără a sta mult pe gânduri îi este prilej de bucurie şi Lui. Tatăl, adică Domnul, se bucură nu numai pentru că a fost găsit cel pierdut şi a înviat cel mort şi nu doar pentru beneficiarul actului său de clemenţă. Se bucură şi de bucuria pricinuită, se veseleşte odată cu omul căit, ba poate şi mai mult decât acesta şi găseşte că-i nimerit să serbeze fără de zgârcenie şi de falsă pudoare blagoslovitul eveniment.
Pentru un pacatos care s-a pocait de bucură întreg cerul. După orice convertire Iisus stă la masa cu vameșul, se bucură o dată cu gârbova lecuită, cinează cu soacra lui Petru, e milostiv cu vaduva din Nain, cu orbii, cu femeia pacatoasă și nu şovăie să junghie viţelul îngrăşat şi să se veselească, jucând şi cântând, la înapoierea acasă a celui după care inima părintească jinduia. Nu ni se cere altceva decât să ne întoarcem la El: fără teamă și îndoială, cu nădejde şi încredere; cina e gata, uşile-s deschise, viţelul e mult şi e gras, totu-i frumos orânduit. Să avem numai haină de nuntă, altfel spus: căinţă şi credinţă. Atâta doar să avem! Cu o singură vorbă Hristos desfiinţează întregul nostru trecut, oricât ar fi de întunecat şi de murdar”. Domnul da cu marinimie, fara sa-I para rau.
Noi insa, cand dam ceva, ni se intampla destul de rar sa dam fara regrete sau fara reprosuri, cu multe semen de întrebare. Le reprosam oamenilor că cer prea mult sau prea des, câteodata le tinem o întreaga morala, aducandu-le aminte ca s-au aratat nerecunoscatori fata de ajutorul pe care li l-am dat mai inainte. Domnul procedeaza altfel cu noi pacatosii. Putem sa ne adresam Lui in fiecare zi si de cate ori vrem, iar El nu se va supara. Putem sa venim inaintea Lui cu oricat de multe cereri de ajutor. El nu ne va reprosa niciodata ca sunt prea multe. Dupa ani si ani de indiferenta, de instrainare, de indepartare, când însfârșit ne indreptam din nou spre Domnul, El nu ne va face o vina din acest trecut, fiind gata sa reverse asupra noastra milostivirea Sa, sa ne primeasca cu iubire, ca pe fiul risipitor, sa ne iasa in intampinare. Iata de ce cuvintele: El da cu simplitate si fara repros, sunt încarajatoare pentru cei ce se întorc la El.
Domnul ne da, într-adevar, totul. S-a dat pe Sine Însusi pentru omenirea cazuta in pacat. Pacatosenia si nevrednicia noastra nu-L fac sa renunte la iubirea pe care ne-o poarta si care „pe toate le nadajduieste, pe toate le rabda”. Nu va temeti de reprosurile Lui, temeti-va doar de reprosurile propriei voastre constiinte, daca veti mai intarzia sa veniti la marinimosul, iubitorul vostru Parinte. Fie ca milostivirea Lui, de care de atatea ori v-ati bucurat la nesfarsit, sa va invete nu doar sa cereti si sa primiti, dar si sa dati. Sa dati aproapelui tot ce puteti, fara sa va para rau, asa cum ati primit si voi de la Dumnezeu.
Prin urmare, evanghelia ne cheama să ne pocaim dacă am cazut, iar daca nu, sa avem grija, nu cumva sa cădem tocmai prin faptul ca ni se pare ca stam bine și devenim nepasători. Ne indeamna sa invatam sa ne bucuram când vedem „binele” in jurul nostru, nu să ne încețoșăm mintea cu invidie si rautate ori privind cu gand viclean, plin de ispită, la bucuriile celorlalti, bine stiind ca Dumnezeu are aceeasi dragoste mare pentru toti si ca Se bucura de fiecare dintre noi daca vom sti sa-I pretuim chemarea.
Totdeauna ispita iti aduce deznadejde si disperare, spunandu-ti ca ai facut una, alta si ca pentru tine nu mai exista mantuire. Sufletul, slabit de tristete, de durerea suferintei, de tintuire la pat, este istovit si in minte si in inima. Acest lucru pandeste diavolul, care arunca gandul disperarii. Si il vezi pe om agatandu-se de câte un cuvânt pe care i-l spune un frate ce este langa el, de aceea, ii vedem pe muribunzi predandu-se milostivirii lui Dumnezeu. In timpul iesirii sufletului, din ochi ii curg lacrimi si aceasta inseamna ca vede adevarul, prezenta si a unora si a altora, a ingerilor luminosi si a celor intunecati, vede pe cei negri ca vin cu tablitele acelea pline de pacate, că-l infricoseaza ca sa deznadajduiasca, spunandu-i: Cum vei scapa?. In timpul acestei stari de disperare, il vede pe ingerul lui venind si imediat alearga catre el si-l roaga sa-l mântuiasca. Si cu aceasta rugaminte si cerere continua, ochii lacrimeaza. De aceea, observam lacrimi la morti, si acestea se vor intampla cu noi toti, fara exceptie si amanare.
Dumnezeu sa ne dea pocainta si sa fim incercati mai intai de constiinta noastra si sa avem curajul s-o infruntam fata catre fata, pentru ca acest lucru este un act de vitejie. Cu cât bisturiul patrunde mai adânc, cu atât rana se va curata mai bine, vom suferi, dar vom avea constiinta impacată si senină. Ce minunat este când stii că ti-ai pus pe toate in ordine, toate bine rânduite! Bineinteles, pacatele mici nu lipsesc, dar esti pregatit dupa cât se poate și primesti câstigul stradaniei, al suferintei si al durerii, in ceasul mărturisirii. „Omul acesta a fost pregatit si nu s-a tulburat” (Ps.118, 60).Omul va da toate pentru un ceas, ca sa se impace cu Dumnezeu. Acum, insa, cand avem inainte ani, atata perioada de timp, n-o facem.
De ce oare? Când n-avem nevoie de multe lucruri, Dumnezeu nu vrea nimic, El nu cere nici osteneli, nici dorinte, nici bani, absolut nimic. Vrea doar sa dispunem de putin timp, ca sa punem inainte pacatele noastre si sa ne dea iertarea si apoi sa mergem pe drumul cel drept care este cel fericit, nu este o cale care aduce amaraciune, disperare, care aduce raul asupra omului, ci drumul lui Dumnezeu este plin de lumina, bucurie, sanatate trupeasca si sufleteasca, pace, seninatate, pentru ca Hristos este fericirea cea necuprinsa. Acestea toate le daruieste, in timp ce diavolul este sarac lipit, n-are nimic bun sa ofere pe cale celor care asculta de sfaturile lui, de ceea ce-i indeamna si, ca un nefericit ce este, poarta cu el nefericirea. Sa ascultam de Dumnezeu, caci El ne da tot ceea ce are si, fiindca este lumina, paradis, iertare, viata, fericire vesnica, El ni le daruieste pe toate.
De ce sa nu dobandim toate aceste bunuri, sa ne urâm pe noi insine si sa-L facem pe El nefericit? Nu ne trebuie nimic altceva decat o mica iluminare, un mic efort ca sa ne schimbam modul de viata, sa ne urcam in trenul vietii care are ca destinatie finala Imparatia Cerurilor, adica inima lui Hristos. Si daca sufletul nostru va avea trasaturile Parintelui ceresc, ca fiu al lui Dumnezeu, el va intra neimpiedicat in inima lui Dumnezeu, in aceasta fericire mare, necuprinsa si de negrait, sa ne ajutam pe noi insine in aceasta problema a intoarcerii, ca sa fim fericiti, sa traim o bucurie necuprinsa, atunci cand putem in toata vremea sa ne curatim sufleteste si deplin. Iar cand Dumnezeu ne va chema la aceasta frumoasa curatire, sa ne indreptam catre tronul Lui. De asemenea, prin iluminarea pe care o dobandim, avem datoria fata de Dumnezeu si fata de aproapele nostru sa-l ajutam pe cel de langa noi, sa-l aducem la pocainta, la Sfanta Spovedanie, si acest mare bine este vrednic de rasplata. Mare lucru este sa aduca cineva pe fratele lui la pocainta si la marturisire.
Să ne rugăm pentru fratii nostri crestini ca sa afle drumul mântuirii si, in afara de cererile noastre pe care le facem in rugaciune, sa avem o parte de cereri si pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Acesta este un gest real de iubire fata de aproapele. Si cand iubim pe fratii nostri săvârsim lucrarea lui Dumnezeu, Il avem in noi pe Hristos, pentru ca Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el (In 4, 16). Amin (postat pe fb de ioan monahul)