Peștera și ieslea L-au primit și peștera a devenit cer
Pe drumul spre Efarata, când iata-ne ajunși impreună cu Iosif care se gândea să meargă să se înscrie numaidecât și sa scape de obigatia recensământului, apoi să se dedice nasterii Mariei, dar Maria era ostenită; ea suferea mult, şi l-a rugat să rămână lângă ea, ceea ce a şi făcut. Conform informațiilor transmise de Sfântul Evanghelist Luca, acum mai bine de 2000 de ani, Maica Domnului împreună cu Dreptul Iosif plecau din Nazaret în Betleem pentru a se înscrie, după porunca împăratului roman, care hotărâse un recensământ. Întrucât Iudeea era alipită Siriei, recensământul era executat de Quirinius, proconsulul Siriei. Ajungând în oraș și negăsind unde să tragă, și cum Maicii Domnului îi venise vremea să nască, s-au adăpostit amândoi într-o peșteră de lângă Betleem.
Betleemul, situat pe o colină înconjurată de văi și dealuri cu livezi de pomi fructiferi și de măslini, se află la numai 10 kilometri sud de Ierusalim. Numele de Betleem se pare că vine de la ebraicul Beit Lehem care înseamnă Casa Pâinii.
Așezarea, care și-a păstrat până astăzi aerul de vechi orășel, este deopotrivă sacră atât pentru creștini, cât și pentru evrei. Potrivit Vechiului Testament, undeva pe locul acestei așezări a avut loc lupta dintre Iacob și îngerul Domnului, luptă în care păstorul Iacob nu a putut fi învins și a fost numit Israel, căci se luptase cu Dumnezeu și cu oamenii și fusese mai tare.Patriarhului Iacov i s-a schimbat numele în Israel într-un episod straniu, în care s-a luptat cu Dumnezeu la râul Iaboc.
Iosif era un om cu maniere blânde, extrem de conştient şi în orice lucru, fidel convenţiilor şi practicilor religioase ale poporului său. El vorbea puţin, dar gândea mult. Starea jalnică a poporului evreu îi cauza multă amărăciune. În tinereţea sa, dintre cei opt fraţi şi surori, el fusese mai vesel, după ce situaţia materială a familiei sale fusese ameliorată de înălţarea sa, de la rangul de tâmplar, la rolul unui antreprenor prosper. Caracterul Mariei era cu totul opus celui al soţului ei. În general voioasă, ea era foarte rar abătută şi poseda o natură mereu radioasă. Maria se lăsa pradă expresiei libere şi frecvente a sentimentelor ei emoţionale; ea nu a fost niciodată văzută mâhnită până la moartea subită a lui Iosif. Abia îşi revenise din acest şoc, că ea s-a şi afundat în neliniştea stârnită în ea de extraordinara activitate a fiului ei, care s-a derulat atât de rapid sub privirea ei uluită. Însă, în cursul acestei întregi experienţe insolite, Maria a rămas calmă, curajoasă.
Maria Fecioara, împreună cu cel dat ei ca logodnic și ocrotitor, bătrânul Iosif, au plecat din Nazaret către sudul Țării Sfinte, la Betleem, cetate aflată cam la 9-10 km de Ierusalim, pentru că de acolo se trăgea Iosif: ne spune Sfânta Evanghelie că el „era din casa şi din familia lui David” (Luca 2, 4-1). Călătoria au făcut-o ca să împlinească hotărârea stăpânirii romane, înscriindu-se la recensământul poruncit a se face în locul de origine al bărbatului. Nu întâmplătoare s-au arătat nici porunca, nici originea lui Iosif: într-o profeţie făcută cu aproximativ 700 de ani înainte, profetul Miheia spunea că Mesia urma să se nască în Betleem: „Şi tu, Betleeme Efrata, deşi eşti mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din zilele veşniciei” (Miheia 5, 1).
Parintii Bisericii ne invata ca magii de la Rasarit, detin un rol foarte important in iconomia mantuirii, pentru ca inchinarea acestora la ieslea din Betleem reprezinta sfarsitul idolatriei pagane si chemarea tuturor neamurilor la credinta in adevaratul si unicul Dumnezeu. De altfel, in Canonul cel Mare, Sfantul Andrei Criteanul ne aminteaste chiar de actul mantuirii magilor: „Hristos pe magi i-a mântuit, pe pastori i-a chemat, multimea pruncilor a facut-o mucenici, pe batran l-a marit si pe vaduva cea batrana. De la care n-ai ravnit, suflete, nici faptele, nici viata. Dar vai tie, cand vei fi judecat“ Chiar daca in Biserica Ortodoxa nu exista o sarbatoare, respectiv un cult inchinat celor trei magi, acestia sunt intalniti in doua creatii esentiale ale Sfintei Traditii ce constituie fiecare, o adevarata sinteza teologica a Nasterii Domnului: troparul si icoana praznicului. Iata textul troparului, pe care il auzim atunci cand preotul ne binevesteste Nasterea Domnului venind in casele noastre cu icoana, dar si de mai multe ori in slujba de Craciun: „Nasterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, rasarit-a lumii lumina cunostintei; ca intru ea cei ce slujeau stelelor de la stea s-au invatat sa se inchine Tie, Soarelui dreptatii, si sa te cunoasca pe Tine, Rasaritul cel de sus, Doamne, slava Tie!”
De asemenea, magii sunt amintiti in multe alte tropare si stihiri in cadrul slujbelor ce preced Nasterea Domnului, fiind puse in evidenta mai ales aspectele duhovnicesti. Una din cele mai frumoase cantari ce ne prezinta succint intreaga istorie a magilor este slava Litiei Nasterii Domnului: ”Magii, imparatii persilor, cunoscand lamurit pe Imparatul ceresc, Cel ce S-a nascut pe pamant, de stea luminata fiind povatuiti, au ajuns la Betleem, aducand daruri alese: aur, tamaie si smirna. Si cazand s-au inchinat, ca au vazut pe Cel fara de ani Prunc culcat in pestera.” O alta cantare ne arata in chip minunat raportul dintre stea, magi si fiecare dintre noi: ”In taina Te-ai nascut in pestera, dar cerul pe Tine tuturor Te-a propovaduit, punand steaua inainte ca o gura, Mantuitorule. Si a adus Tie pe magi care Ti s-au inchinat cu credinta; impreuna cu care miluieste-ne pe noi.”
Teologii se afla in acord cu Traditia atunci cand vad exemplul magilor ca rod al revelatiei dumnezeiesti naturale in sanul lumii pagane: „Taine invatand pe magi, Intelepciunea lui Dumnezeu, cheama parga cea din pagani, pe cei mai inainte necuvantatori sa-i ospateze prin cuvant, masa de taina fiind pusa in ieslea animalelor; catre care, calatorind alearga cu daruri, stralucindu-le inainte steaua.” Deloc intamplator, Biserica a stabilit a ne pune inainte tuturor pilda magilor peste veacuri prin Scriptura, icoana si cantare. Daca odinioara, Crestinismul a luat nastere in mijlocul unei lumi pagane, in prezent, paganismul renaste in mijlocul unei lumi crestine. Multi dintre crestini au ajuns a se inchina, asemenea paganilor, creaturii, lumescului si nu Creatorului. Magii deschid lunga serie nou testamentara – ce se continua in viata Bisericii pana la sfarsitul acestei lumi – a acelor pagani , a acelor pacatosi, care ajung sa-L cunoasca si sa-L marturiseasca pe Hristos ca Dumnezeu, inaintea celor „dreptcredinciosi”. De aceea, intr-un anumit sens, magii sunt exceptia de la regula, insa numai de la regula umana, nu si de la „cea dumnezeiasca”. Uitam ca Lui Dumnezeu toate-i sunt cu putinta, si mai uitam ca si noua, oamenilor, ne sunt toate cu putinta prin Dumnezeu. Si noi putem fi „magi” aducandu-ne, „pe noi insine si unii pe altii”, dar bineplacut lui Dumnezeu. Multi dintre noi ne-am intrebat, citind despre Nasterea Domnului in Evanghelia dupa Matei, cine erau „cei trei magi“, de ce sunt amintiti in Sfanta Scriptura, si care este semnificatia darurilor aduse de catre acestia lui Hristos?
Sfantul Apostol Matei este singurul Evanghelist care ii mentioneaza, dar nu ne spune numarul sau numele lor, nici faptul ca erau regi, ci numai ca veneau din Rasarit. Stim ca acesti magi au fost astronomi (fenomenele supranaturale au preocupat din totdeauna omenirea, in special popoarele din Orient), adica observatori ai corpurilor ceresti, care au fost adusi la Ierusalim de minunata aparitie a stelei. In orice caz, numarul traditional al magilor (trei) a fost pus in legatura cu numarul darurilor pe care acestia le-au oferit Pruncului Hristos: aur, tamaie si smirna. In omiliile sale la Evanghelia dupa Matei, Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca „magii nu numai ca I s-au inchinat (lui Hristos), ci, deschizand vistieriile lor, I-au adus daruri; si daruri nu ca unui om, ci ca unui Dumnezeu. Ca tamaia si smirna sunt simboluri ale lui Dumnezeu, i-au adusa daruri lipsite de toata greutatea legii iudaice; ca nu i-au jertfit oi si vitei, ci daruri care erau aproape de filosofia Bisericii noastre, adica: credinta, ascultare si dragoste.”
Sa pornim si noi in zilele care ne-au mai ramas, in orele care ne mai despart de Nasterea Domului pe urmele pruncului Hristos, cu colinde, cu steaua, cu icoana Maicii Domnului, cu traditii si obiceiuri romanesti, cu post, rugaciune si fapte bune, milostenie și daruri pentru săraci, căci ele sunt aduse lui Iisus, alaruri de magi, spre Bucuria lumii, plini de nadejde si cu Iisus in suflete.
Magii au venit din Persia pentru a I se închina Domnului în Bitleemul Iudeii, asa cum Sfântul Avraam a părăsit Harranul Mesopotamiei, chemat fiind de Dumnezeu pentru ca să-l facă pe el întru popor mare. Sf. Ioan Gură de Aur spune: Bărbați frați și părinți, ascultați! Dumnezeul slavei S-a arăta părintelui nostru Avraam, pe când era în Mesopotamia, mai înainte de a locui el în Harran (7, 2). Le răstoarnă de îndată trufia și, din ceea ce spune, face să se vadă că templul nu este nimic, că obiceiurile nu sunt nici ele nimic, fără ca ei să-și dea seama de cotitura sa.Și, de asemenea, că ei nu vor putea să înăbușe propovăduirea. Dumnezeu întotdeauna reușește să facă, din cele neputincioase, instrumentele Sale puternice. Observați cum aceste fire formează țesătura întregii sale cuvântări. Și mai mult: le spune că, bucurându-se întotdeauna în desfătări, de la Dumnezeu, ei I-au răsplătit Binefăcătorului printr-o purtare contrară și că acum încearcă să facă ceea ce nu este cu putință.
Orice femeie care a născut poate înţelege prin ce trecea Maria. Dumnezeu prezisese cu aproximativ 4 000 de ani mai înainte că, din cauza păcatului moştenit, toate femeile aveau să aducă pe lume copii în dureri. Nimic nu lasă să se înţeleagă că Maria ar fi fost o excepţie. Relatarea lui Luca prezintă cu discreţie acest episod, spunând simplu că ea „l-a născut pe fiul ei, întâiul născut“ Da, atunci a venit pe lume „întâiul născut din toată creaţia“, Fiul unic-născut al lui Dumnezeu. A venit în cel mai umil si smerit mod posibil, intre animale, singur, ca să ridice pe cei umili, smeriți și cu încredere în Dumnezeu, a venit sa ia păcatele lumii si să înalte pe cei sarmani. Luca adaugă acum un detaliu bine-cunoscut: „L-a înfăşat şi l-a culcat într-o iesle“ . Icoanele şi picturile cu secene care înfăţişează naşterea lui Iisus prezintă acest episod într-o manieră deosebită. Dar să ne gândim cum au stat lucrurile în realitate. Ieslea este un jgheab în care se dă de mâncare vitelor. Să nu uităm că familia se adăpostea într-un grajd, într-un un loc în care aerul nu e bun şi nu există condiţii de igienă. Ei s-au pomenit instalaţi în una din pesterile cu grajduri şi a iesle. Foile de cort fuseseră aşternute, şi ei s-au socotit fericiţi că au găsit un adăpost atât de confortabil.
Toate cântările ortodoxe mărturisesc aceste două mari adevăruri ale teologiei Bisericii: că Domnul S-a născut din Fecioară fără împreunare sexuală și că Maica lui Dumnezeu a fost Fecioară și înainte și în timpul nașterii și după naștere, fiind pururea Fecioară. Pentru că nașterea Lui din Fecioară a fost suprafirească, El Însuși, împreună cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, construindu-Și trupul în pantecele Maicii Sale, pentru că Și-a asumat sufletul și trupul omului. Și cu toate că nașterea Lui a fost reală, iar El S-a născut ca un Prunc în peștera din Bitleem, cu toate acestea, nașterea Lui a fost mai presus de fire, pentru că Fecioara a rămas Fecioară născându-L pe Domnul. Să avem în fața noastră Nasterea Dumnezeiasca Icoană, care este subțiată la maximum, transfigurată, descărcată de surplusul de istoricitate, pentru ca să sublinieze relația unică și irepetabilă a Maicii cu Fiul ei. Căci, în îmbrățișarea ei prea duioasă, Născătoarea de Dumnezeu se face una cu Pruncul ei, ca și când L-ar purta încă în pântece. E o îmbrățișare ca în pântece: plină de intimitate și de dragoste. Pentru că niciodată Maica lui Dumnezeu nu a fost, nu este și nu va fi despărțită de Fiul și de Domnul ei. După cum nici sufletul nostru nu e despărțit niciodată de trup, ci își ajută și își înduhovnicește trupul, dacă sufletul și trupul sunt una în slujirea Domnului.
Într-adevăr, ce părinţi ar alege un asemenea loc pentru naşterea copilului lor dacă ar avea altă posibilitate? Majoritatea părinţilor vor ce este mai bun pentru copiii lor. Cu cât mai mult doreau Maria şi Iosif să-i ofere tot ce era mai bun Fiului lui Dumnezeu! Iar îmbrățișarea Maicii Domnului e cât peștera, dar și cât cerul. Sau, mai bine zis, ea este mai mare decât tot pământul și decât toate cerurile. Pentru că ea este mai încăpătoare decât cerurile. Pentru că Maica lui Dumnezeu s-a făcut locaș conștient al Stăpânului, iubitor, care L-a cuprins cu îmbrățișare sfântă, cerurile și pământul fiind o icoană palidă a îmbrățișării ei. Tocmai de aceea cu puțin înainte de praznicul nașterii Domnului, să știm că noi prăznuim adevărata și singura întrupare a lui Dumnezeu Cuvântul dar, totodată, și adevărata îmbrățișare cu care El a fost îmbrățișat. Pentru că Născătoarea de Dumnezeu a fost aceea care L-a îmbrățișat cu adevărat pe Dumnezeu și Dumnezeu doar în ea a binevoit și din ea Și-a luat trup, făcându-Se om cu adevărat, aidoma noastră, dar fără păcat. George Coșbuc subliniază în poemul În seara de Crăciun frigul peșterii: „Cum S-a născut Hristos în frig,/ În ieslea cea săracă,/ Cum boul peste El sufla/ Căldură ca să-I facă”
Şi aici încă, judecata nu vede nimic fără de putinţa Atotputerniciei care să nu fie la înălţimea Înţelepciunii nemărginite. Căci, dacă Iisus Hristos este cu adevărat Dumnezeu, se cădea, fiind zămislit prin miracol, ca să se nască la fel. Şi nu s-ar putea înţelege în judxecata unora, ca ea, Preafericita lui Mamă, fecioară înainte de naştere, să nu rămână tot astfel şi după naştere. Sfântul Luca ne lasă să înţelegem această stare miraculoasă a Fericitei Mame când ne-o arată luând îndată copilul în braţele ei, învelindu-l chiar ea în scutece şi culcându-l în iesle. Era frig şi el era gol.
Această mare întâmplare, cea mai mare din istoria lumii, pentru că naşterea lui a împărţit istoria în două, atunci a trecut nebăgată în seamă!
Pe când se petreceau acestea, pe unul din dealurile care înconjurau Betleemul, se găseau păstori care îşi păzeau turmele. În aceste nopţi frumoase din Orient, se întâmplă rar ca oile să fie aduse noaptea în oraş. Le înţărcuiau într-un loc ferit de vânturile de miazănoapte; se aprindea un foc şi păstorii dormeau cu capul pe câte o piatră ca odinioară Iacob, înveliţi cu mantiile lor. Deodată, li se arată un înger! „Şi îngerul le-a zis: Nu vă temeţi; eu va aduc o veste mare, care va fi pentru tot pământul. Vi s-a născut azi Mântuitorul, care este Cristos Domnul. Şi acesta este semnul după care îl veţi cunoaşte: veţi găsi un copil, înfăşat şi culcat în iesle. Şi deodată s-au cu îngerul o mulţime de oaste cerească, lăudând pe Domnul şi zicând: Mărire în cer lui Dumnezeu si pace pe pământ oamenilor de bunăvoinţă” La aceste vom revenii într-un capitol separat al Nașterii.
Iar dacă S-a născut Iisus în Betleemul Iudeii, în zilele lui Irod regele, iată magii de la Răsărit au venit în Ierusalim, întrebând: „Unde este regele iudeilor, Cel Ce S-a născut? Căci am văzut la răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui”. Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul dimpreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului, căuta să afle de la ei: „Unde este să Se nască Hristos?” Iar ei i-au zis: „În Betleemul Iudeii, că aşa este scris de proorocul: „Şi tu, Betleeme, pământul lui Iuda, nu eşti nicidecum cel mai mic între căpeteniile lui Iuda, căci din tine va ieşi Conducătorul, Care va paşte pe poporul Meu Israel”. Atunci Irod, chemând în ascuns pe magi, a aflat de la ei lămurit în ce vreme s-a arătat steaua. Şi, trimiţându-i la Betleem, le-a zis: „Mergeţi şi cercetaţi cu de-amănuntul despre Prunc şi, dacă Îl veţi afla, vestiţi-mi şi mie, ca, venind şi eu, să mă închin Lui”. Iar ei, ascultând pe rege, au plecat şi iată, steaua pe care o văzuseră în Răsărit mergea înaintea lor, până ce a venit şi a stat deasupra, unde era pruncul. Şi văzând ei steaua, s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Şi intrând în casă, au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, şi, căzând la pământ, s-au închinat Lui; şi deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie şi smirnă. Iar luând înştiinţare în vis să nu se mai întoarcă la Irod, pe altă cale s-au dus în ţara lor.
Este mai uşor pentru omul cel muritor să măsoare adâncimile mării şi înălţimile cerului înstelat, decât să măsoare adâncul şi înălţimea înţelepciunii Dumnezeieşti care vine din voia cerului pentru mântuirea omului. De aceea se află cu mult mai mulţi fii ai oamenilor care se dăruiesc mai degrabă celei dintâi decât celei de-a doua lucrări. Mai mulţi sunt aceia care fac iscodire cu ochii lor decât cu duhul lor. Ceea ce iscodesc ochii pare mai mare, dar, de fapt, ceea ce cercetează duhul este nespus mai larg şi mai adânc şi mai lung. Fiindcă Duhul toate le cercetează, chiar şi adâncurile lui Dumnezeu. Adâncimea înţelepciunii Dumnezeieşti, aşa cum era ea la începutul lumii vechi, mare şi minunată, nu era mai mare decât aceea de la începutul lumii celei noi, prin naşterea Domnului nostru Iisus Hristos. Luaţi numai, ca un exemplu, înţelepciunea de negrăit a mărturiei Dumnezeieşti a naşterii Domnului nostru, făcută de către Sfinţii Evanghelişti Luca şi Matei. Cu privire, la toţi cei patru Evanghelişti: deşi fiecare dintre ei arată un întreg minunat, ei se întregesc unul pe celălalt, tot aşa cum o stea întregeşte o alta, tot aşa cum vara întregeşte primăvara, şi iarna, toamna. Şi aşa cum răsăritul nu poate fi priceput fără apus, sau nordul fără sud, tot la fel un Evanghelist nu poate fi priceput fără al doilea, sau doi fără al treilea, sau trei fără al patrulea. Aşa cum cele patru colţuri ale pământului, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Dumnezeului Celui viu, Unul în Treime, tot aşa cei patru Evanghelişti, fiecare în felul său aparte, dă la iveală slava şi măreţia Mântuitorului Hristos
Cel care a introdus praznicul Nașterii Domnului în partea de răsărit a Bisericii a fost Sfântul Ioan Gură de Aur, în 25 decembrie 397, la Constantinopol. Decembrie - frig fizic, care trimite la cel spiritual, din sufletele oamenilor. Căci până azi, cine nu găsește loc pentru Domnul în inima lui, se face un suflet indifferent sau vrăjmaș față de El. În cântările noastre ortodoxe auzim vorbindu-se despre faptul că „peștera și ieslea L-au primit” și că peștera a devenit cer, pentru că Fecioara s-a făcut aidoma scaunului de Heruvimi pe care șade Domnul. Căci noi, cu toții, suntem chemați să devenim cerul în care Se coboară Dumnezeu și să fim, în inima noastră, asemenea Maicii lui Dumnezeu: o încăpere duhovnicească, iubitoare, frumoasă pentru El. Magii, spune tot Sfântul Ioan, i-au adus daruri ca unui Dumnezeu întrupat. Pentru că „tămâia și smirna sunt simboluri ale lui Dumnezeu”. Și Sfântul Teofilactos al Bulgariei spune că Magii erau perși. Și Magii I-au adus smirnă pentru moartea Lui.
Iar Fecioara Maria a mers în Bitleem ca să se înscrie pentru că aceasta era patria ei. Iar Bitleem se traduce prin casa pâinii și Casa pâinii este Biserica. Iar Dumnezeiescul Luca, cu multă concizie, ne spune: „Și Maria L-a născut pe Fiul ei Cel întâi-născut, și L-a înfășat pe El, și L-a culcat pe El în iesle, fiindcă nu era lor loc în găzduire. Iar primii care L-au văzut pe Domnul, din îndemnul Îngerului, au fost niște păstori treji, care își pășteau turmele lor. Și care au venit în Bitleem în grabă și „au aflat pe Maria și pe Iosif și pe Prunc culcat în iesle” Și după ce L-au văzut, păstorii „au vestit despre cuvântul grăit lor, de Înger, despre Pruncul acesta”.
Adică au devenit propovăduitorii și marturisitorii lui Hristos. Așa cum ar trebui să facem, de fapt, fiecare dintre noi: în fiecare zi să fim propovăduitorii Lui! Oriunde suntem și orice facem să vorbim despre El și despre ce a făcut Dumnezeu cu noi și în noi. Adică să vorbim despre cum ne-am intimizat noi cu Dumnezeu. Pentru că putem învăța pe de rost multe texte sfinte, alături de alte multe ziceri filosofice, dar dacă nu-L marturisim fara șovăire, fara rusine pe Hristos și Crucea, relația noastră cu Iisus este una de observatori și nu de creștini adevarați și prin aceasta nu arătăm că suntem prieteni sau că îi iubim pe cei cărora le-au spus. Dar când împlinim cuvintele lui Dumnezeu, când întrupăm în viața noastră cuvintele Lui, atunci suntem credibili și marturisitori. Pentru că facem ceea ce spunem. Sau spunem din ceea ce facem. Căci Sfântul Iosif a văzut că Fecioara a luat în pântece…dar nu știa că „s-a aflat în pântece având de la Duhul Sfânt” . Nu știa că zămislirea ei era mai presus de fire, dumnezeiască. De aceea, crezând că ea a fost necinstită de cineva, „a vrut să o elibereze pe ea în ascuns”. Însă Îngerul Domnului i-a apărut în vedenia somnului și i-a vestit „că ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt”.
Și toți câți avem îndoieli sau gânduri de necredință, să îl rugăm pe Sfântul și Dreptul Iosif, Părintele nostru, Logodnicul Maicii Domnului, ca să ne lumineze și să ne întărească în viața noastră. Pentru că îndoiala poate fi una bună, pentru ca noi să ne încredințăm asupra unui lucru, sau poate fi una demonică, ca o hulă. Căci, spre exemplu, putem să avem îndoieli asupra faptului de a face un anume lucru, de a merge undeva, de a lua o decizie capitală pentru viața noastră. Și în această situație avem nevoie de luminarea lui Dumnezeu ca să știm ce să alegem, pe care cale să mergem. Iar Sfântul Iosif a fost luminat în privința Maicii lui Dumnezeu, pentru că el avea nevoie să știe ce s-a petrecut cu Maria. Și Dumnezeu ne va lumina și pe noi dacă Îi vom cere ajutorul atunci când scrim, când muncim, când Îi slujim Lui, când trebuie să alegem, când Îl marturisim. Dar când demonii ne aduc îndoieli asupra dogmelor credinței sau când ne aduc hule la adresa lui Dumnezeu și a Sfinților Lui sau când încearcă să ne răcească dragostea noastră pentru Dumnezeu și pentru oameni, atunci trebuie să ne rugăm lui Dumnezeu ca să șteargă insinuările lor din sufletul și din trupul nostru.
Pentru că mulți suferă de pe urma acestor atacuri demonice, dar nu știu care le e proveniența. Nu știu că ele sunt lucrarea dracilor. De aceea, mulți cred că au „din naștere” anumite înclinări spre o patimă anume și, din acest motiv, consideră că „nu pot scăpa” de ea. Însă toată această „credință” a omului că e „pătimaș din naștere” și că el „nu se poate schimba” e o înșelare demonică, e un gând introdus de demoni în om și omul doar e de acord cu el și îl face „o lege” a lui. Dar dacă s-ar lepăda de această credință falsă, ar vedea că patima fumatului sau a băuturii sau a împreunărilor homosexuale nu sunt „un dat congenital”, nu sunt „din naștere”, ci sunt o alegere pătimașă, un viciu. Și astfel ar scăpa de ele. Așa că e mare diferență între o îndoială firească și îndoiala pe care ți-o aduc demonii. Nu știm ce viață să alegem, nu știm la ce facultate să dăm, nu știm ce serviciu să acceptăm mai degrabă, nu știm dacă aceasta e soția cu care trebuie să ne căsătorim…și de aceea suntem în îndoială. Însă când demonii ne aduc probleme false, ei ne învață să hulim, să negăm, să ne îndepărtăm de Dumnezeu, să Îl contrazicem pe El și pe Sfinții Lui.
Magii, înțelepții Răsăritului, căutători și ei de Dumnezeu, conduși de ”Steaua Lui”, dădură pe la Irod Idumeul, regele Israilului, întrbând de Pruncul ce s-a născut, ca dovadă că pe umerii Lui atârnă destinul mântuirii tuturor neamurilor pământului. La auzul acestei vești, Irod, în loc să se bucure și tot Ierusalimul să se bucure împreună cu el, ”s-a tulburat și tot Ierusalimul împreună cu el”. Drept aceea, adunând pe toți arhiereii și cărturarii poporului, cercetă de la ei unde are să se nască Hristos? Atunci ei răspunseră: ”În Betleemul Iudeii, precum este scris!. Acesta e soborul care a răstălmăcit destinul lui Israil.Irod, văzând că magii nu l-au băgat în seamă, și că au ținut (au considerat) Pruncul mai mare ca el, a pus mâna pe sabie împotriva destinului. Soborul a fost inexistent (nu s-a opus). ”Întru ale Sale a venit și ai Săi nu L-au primit”. (Ioan 1, 11). Care este explicația, dacă este vreo explicație?
Mai întâi explicația istorică: Interesul evreilor era să scape urgent poporul de sub stăpânirea romană. Potrivit acestui interes politic erau interpretate și proorociile. Astfel, Mesia era identificat după profețiile care cuprindeau a doua Lui venire, venirea în slavă, și erau refuzate cele în care Mesia era ”Omul durerii”. (Isaia 53, 3) Deci pe primul plan al așteptărilor lui Israil nu erau adevărul și desăvârșirea interioară a omului, care se puteau câștiga foarte bine și sub stăpânirea romană- ba chiar cu atât mai asigurat – ci așteptau omul care să ridice stăpânirea politică a lui Israil asupra tuturor celorlalte neamuri, iar în materie de religie, monopolizarea ei și a adevărului.
Nu așteptau împărăția lui Dumnezeu, ci așteptau de la Dumnezeu împărăția lor. Conduşi de „steaua lui Iacov” (Numeri 24:17), ei, magii, au călătorit spre Ierusalim, unde au cerut informaţii despre naşterea noului rege al iudeilor. Regele Irod cel Mare, aflând de la preoţi şi cărturari că Mesia trebuia să Se nască în Betleem, i-a chemat pe magi la o întrevedere secretă, rugându-i să-i dea şi lui de ştire unde se află noul-născut, pentru a merge să I se închine. Intenţia nedeclarată a lui Irod era aceea de a-L ucide pe prunc. Magii L-au găsit pe Iisus, I-au oferit darurile lor şi apoi s-au întors pe alt drum, fiind înştiinţaţi de Dumnezeu printr-un vis „să nu se mai întoarcă pe la Irod” (Matei 2:12).
Pe ,,Câmpul Pastorilor din Betleem“. În apropierea hotelului în care am fost cazați erau pestera pastorilor, din ,,Câmpul Pastorilor din Betleem“ despre care o să vorbim în continuare. În icoana Naşterii Domnului nostru Iisus Hristos, în afara personajelor clasice, mai poate fi sesizată şi prezenţa, mult mai discretă, a unor persoane abia vizibile - păstorii turmelor din împrejurimile Betleemului.
Despre aceştia Sfânta Scriptură relatează: „În ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!
Iar după ce îngerii au plecat de la ei la cer, păstorii vorbeau unii către alţii: Să mergem dar până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut. Şi, grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc culcat în iesle. Şi văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori. Iar Maria păstra toate aceste cuvinte, punându-le în inima sa. Şi s-au întors păstorii, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu pentru toate câte auziseră şi văzuseră, precum li se spusese“ (Lc. 2, 8-20). Prezenţa păstorilor la Naşterea Domnului este semnalată doar în Evanghelia după Luca, atitudinea lor fiind una de închinare în faţa Pruncului Preasfânt şi de mărturisire a celor vestite lor de către înger.
Păstorirea turmelor, o îndeletnicire pe cât de răspândită, pe atât de comună oamenilor în vechime, s-a bucurat în istoria şi în viaţa Bisericii de o importanţă şi o conotaţie cu totul specială. Astfel, păzitor de turme a fost Abel, fiul protopărinţilor Adam şi Eva (Fc. 4, 2), păstor la oi a fost şi Iosif, fiul patriarhului Iacob (Fc. 37, 2), şi tot aceeaşi îndeletnicire a avut şi David al lui Iesei (1 Reg. 16, 11). Fiecare dintre aceştia însă a fost receptat în istorie ca preînchipuire a Domnului Hristos, căci şi-au plătit, fiecare în felul său, alegerea şi vocaţia: Abel a fost ucis de către Cain (Fc. 4, 8), Iosif a fost vândut de fraţii săi (Fc. 37, 28), iar David a fost prigonit vreme îndelungată de către Saul pentru a-i lua viaţa (Fc. 20-27). În Noul Testament, Mântuitorul Hristos nu ezită a Se prezenta El Însuşi drept „Păstor al oilor celor cuvântătoare“, şi la acelaşi statut îi cheamă şi pe ucenici când îi cere lui Petru: „paşte oile Mele!“ (In. 21, 17). Chemarea Domnului, deci, adresată Apostolilor, şi prin ei şi nouă, păstorilor sufleteşti de peste vremuri, ne obligă la urmarea şi asemănarea cu El, modelul şi păstorul prin excelenţă, căci dacă El, Învăţătorul şi Păstorul nostru, a fost bun, potrivit cuvintelor Sale - „Eu sunt păstorul cel bun“ (In. 10, 11) - este de la sine înţeles că şi păstorirea noastră trebuie să fie una pe măsură.
Buna păstorire însă presupune, deopotrivă, rugăciune şi mărturisire sfântă, prin cuvânt şi faptă, potrivit păstorilor de la Naşterea Domnului, dar şi jertfă şi responsabilitate, potrivit celorlalte personaje evocate mai sus, dintre care cel mai de urmat exemplu este, fără îndoială, cel al Domnului Însuşi. Acestea sunt cheile bunei păstoriri şi ale unei misiuni rodnice în „via Domnului“ Hristos, iar cu privire la ele, nu o dată atrage Domnul atenţia ucenicilor Săi, Apostolii şi păstorii turmei celei cuvântătoare de mai târziu, că „în lume necazuri veţi avea“ (In. 16, 33). Aceasta, după ce le spusese mai întâi că: „Nu este slujitorul mai mare decât stăpânul său. Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni. Dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi“ (In. 15, 20), vrând să îi conştientizeze astfel de faptul că, deşi „jugul“ Său este bun, iar „povara“ Sa uşoară (Mt. 11, 30), totuşi nu vor fi scutiţi de ostilitate, prigoană şi chiar moarte: „îşi vor pune mâinile pe voi şi vă vor prigoni, dându-vă în sinagogi şi în temniţe, ducându-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu“ (Lc. 21, 12); „vă vor da pe voi spre asuprire şi vă vor ucide şi veţi fi urâţi de toate neamurile pentru numele Meu“ (Mt. 24, 9).
Dragii mei păstori de suflete şi iubiţi păstoriţi, cât de departe sau cât de aproape de răspunsul la chemarea Domnului ne aflăm noi, numai Dumnezeu ştie şi numai al Lui este a judeca. Fiecare se străduieşte după putere - unul mai mult, altul mai puţin - şi mila Domnului va răsplăti fiecăruia după a Sa bunătate, dar a lua la ţintă pe toţi slujitorii Domnului, pentru slăbiciunile unuia sau altuia dintre ei, sau a denigra întreg trupul Bisericii pentru „boala“ unuia dintre mădularele ei, mi se pare un lucru cu totul nedrept. Generalizarea aceasta, prin care se aruncă în derizoriu întreaga Biserică, din cauza unor căderi izolate, nu denotă decât fie superficialitate şi scuză ieftină pentru propria neurmare a căii Domnului, fie dorinţă expresă de maculare a unei instituţii care nu a făcut, în istorie, decât numai bine acestui neam. Desigur că orice uscătură ştirbeşte frumuseţea şi armonia unei păduri! De aceea păstorilor biblici nu întâlneşte în noi, în fiecare, strădanie şi efort propriu pentru cultivarea harului primit, nu poate aduce rodirea scontată.
Faptul că Biserica cu credincioșii ei a fost întotdeauna și rămas, până astăzi, o instituţie autonomă în stat nu îndreptăţeşte pe nimeni să ne izoleze undeva, la marginea societăţii, căci credinţa omului modern că poate trăi tot atât de bine şi fără Biserică nu-i va aduce acestuia decât confuzie şi, într-un final, prăbuşirea spirituală. Întâlnim, în ultima vreme, persoane care încearcă să-L disocieze pe Dumnezeu de Biserică; oameni care Îl acceptă pe Dumnezeu, dar nu şi Biserica! Ei bine, aceasta ar fi o bună temă de reflecţie pentru noi, ca să ne întrebăm: oare unde am greşit? Cu ce i-am dezamăgit atât de mult pe cei care, deşi au credinţă în Dumnezeu, resping totuşi Biserica, crestinii şi pe slujitorii ei?... I-am smintit? I-am nemulţumit? Le-am înşelat aşteptările? Nu, poate am devenit căldicei în credință și în faptele credinței, poate că nu ne-am deosebit, cum spune Pavel de ceilalti, așa cum o faceau primii crestini și martirii. Cât de mult am greşit noi şi cât de mult au căzut aceştia pradă secularismului anticlerical ori manipulărilor vădit concertate împotriva celei mai vechi şi mai sfinte instituţii a statului român? Suntem și noi devină, este o vreme când numai marturisirea noastă, acum foarte palidă și șovaitoare, să ne aducă în rândul martirilor neamului.
Acestea ar fi unele din întrebările îndreptăţite la acest praznic „de hotar“, de un nou început - şi prin semnificaţia lui teologică, dar şi prin situarea lui în pragul praznicului Nasterii Domnului. Să medităm cu toţii, cler şi credincioşi, păstori şi păstoriţi, la ceea ce ne uneşte şi la ceea ce pare a ne împiedica tot mai mult să rămânem Una în Hristos şi în Biserica noastră străbună; la ceea ce vremurile potrivnice de astăzi au reuşit să zdruncine în noi, înstrăinându-ne parcă mai mult decât în trecut şi aruncând în suspiciune şi neiubire viaţa noastră. Să devenim crestini plini de iubire.
Pruncul Iisus, născut în ieslea Betleemului, încearcă să spulbere, cu puritatea Sa, rătăcirile şi resentimentele noastre! Putea-vom noi oare să zăbovim o clipă, pentru a ne cerceta fiecare şi a vedea ce nu mai merge în noi?... Ce ne-a afectat dragostea şi frăţietatea de altădată?... Ce ne-a făcut să ne învrăjbim, în loc să luăm model dragostea lui Hristos?... Acestea, cred, sunt întrebările care ar trebui să ne frământe acum, la ceas de sărbătoare, şi să dea Bunul Dumnezeu să aflăm la acestea răspunsul Lui, pentru că El cunoaşte mai bine decât noi cele ascunse şi cele de folos sufletelor noastre.
Câmpul Pastorilor de langa Betleem, in Tara Sfanta, a fost cinstit de crestini inca din primele secole crestine. Campul Pastorilor, numit in partile locului dupa satul Beit Sahour, se afla la o distanta de numai cativa kilometri inspre rasarit de Betleem.Beit Sahour este, in mare parte, locuit de crestini: greco-ortodocsi, greco-catolici, catolici latini si o minoritate de protestanti si musulmani, veniti dupa anul 1948. Numele satului, anume „Beit Sahour”, inseamna „casele celor care fac de straja”.
Campul Pastorilor din Betleem este unul dintre locurile biblice puse in legatura cu Nasterea Domnului. Locul unde innoptau pastorii, in noaptea in care s-a nascut Pruncul Iisus Hristos, se afla la o distanta de numai 600 de metri de satul mai sus amintit. Câmpul Pastorilor din Betleem in Sfanta Scriptura. „Si iata ingerul Domnului a statut langa ei si slava Domnului a stralucit imprejurul lor, si ei s-au infricosat cu frica mare. Dar ingerul le-a zis: Nu va temeti. Caci, iata, va binevestesc voua bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Ca vi s-a nascut azi Mantuitor, Care este Hristos Domnul, in cetatea lui David. Si acesta va fi semnul: Veti gasi un prunc infasat, culcat in iesle. Si deodata s-a vazut, Impreuna cu ingerul, multime de oaste cereasca, laudand pe Dumnezeu si zicand: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu si pe pamant pace, intre oameni bunavoire! Iar dupa ce ingerii au plecat de la ei, la cer, pastorii vorbeau unii catre altii: Sa mergem dar pana la Betleem, sa vedem cuvantul acesta ce s-a facut si pe care Domnul ni l-a facut cunoscut. Si, grabindu-se, au venit si au aflat pe Maria si pe Iosif si pe Prunc, culcat in iesle. Si vazandu-L, au vestit cuvantul grait lor despre acest Copil.
Si toti cati auzeau se mirau de cele spuse lor de catre pastori. Iar Maria pastra toate aceste cuvinte, punandu-le in inima sa. Si s-au intors pastorii, slavind si laudand pe Dumnezeu, pentru toate cate auzisera si vazusera precum li se spusese.” (Luca 2, 8-20)
Era ceva obişnuit ca păstorii să stea afară, pe câmp, în acea perioadă a anului, după cum relatează Sfânta Scriptură. Din culegerea ebraică Mişna reiese că turmele de lângă Betleem nu erau unele oarecare, aici fiind crescuţi mieii care urmau să fie sacrificaţi la Templul de la Ierusalim, aflat la doar câţiva kilometri distanţă. Legătura dintre aceste turme și rolul sacrificial al Mântuitorului Iisus, „Mielul lui Dumnezeu, care îndepărtează păcatul lumii” (Ioan 1:29), este evidentă.
Vestea naşterii Mântuitorului le-a fost adusă păstorilor de un mesager ceresc al cărui nume nu este amintit şi a fost însoţită de un semn întreit, care să certifice mărturia îngerului: un prunc, nişte scutece şi o iesle. Păstorii umili au plecat imediat spre Betleem, unde L-au găsit pe Iisus, împreună cu părinţii Săi, într-un staul. Iisus Şi-a început viaţa pământească printre animale (conform unor cercetători ai Bibliei, au fost doar oi, nu şi alte animale, aşa cum sugerează picturile de inspiraţie biblică). Două dintre cele mai cunoscute metafore fac referire la Iisus ca Miel (Ioan 1:29) şi Păstor (Ioan 10:14).
Păstorii au fost primii martori ai venirii pe lume a Fiului lui Dumnezeu, vizita lor la staul precedând sosirea magilor. Ei au fost supranumiţi „primii evanghelişti ai erei creştine”, deoarece „au făcut cunoscut ceea ce li se spusese despre Acest Copil” (Luca 2:17). Comentatorii Bibliei au văzut în faptul că nişte păstori anonimi au avut favoarea de a fi anunţaţi despre naşterea Fiului divin o dovadă a harului lui Dumnezeu faţă de oamenii simpli, faţă de cei săraci şi neînsemnaţi.
La aproximativ 2 km spre est fata de Betleem se afla satul Beit Sahour, inconjurat de campii. La 600 m de acest sat se afla locul unde se crede ca se oprisera pastorii, in noaptea nasterii lui Hristos. Vestea le-a fost adusa de un inger, care i-a indemnat sa mearga sa se inchine Mantuitorului lor, ce tocmai se nascuse. Pentru a-L recunoaate, ingerul le-a spus ca vor afla un prunc infașat, culcat in iesle. In partea de est a campiei s-a descoperit o pestera, al carei pavaj din mozaic dateaza din sec. al IV-lea. Traditiile indica spre aceasta peștera ca fiind cea in care s-au adapostit pastorii in noaptea nașterii lui Iisus. Utilizata la inceput ca adapost, pestera a fost transformata in timp in mormant, aici fiind inmormantati trei dintre pastori. In timpul pelerinajului prin Tara Sfanta (325-326), imparateasa Elena a amenajat aici un altar. Sapaturile efectuate in sec. al XX-lea au confirmat constructia lacașului in perioada bizantina timpurie (sec. al IV-lea). Peste aceasta pestera s-a construit o biserica in sec. al V-lea, iar in sec. al VI-lea, o impozanta basilica, restaurata in sec. al VII-lea.
Păstorii au şi o valoare simbolică în cadrul istoriei biblice. Prezenţa lor aminteşte de regele David, care a fost păstor înainte de încoronare şi care marchează un punct de referinţă în linia genealogică a lui Mesia (Matei 1:1-17), Iisus fiind numit şi „Fiul lui David”. Păstorul lumii – Hristos – Se naşte în preajma păstorilor pentru a-şi împlini menirea şi pentru a fi confirmat ca Rege al lumii, Iisus pastoral cel bun, la nașterea căruia ai venit pastorii Betleemului. Iisus, Păstorul cel bun Își duce turma pe pășuni verzi și la ape liniștite. O oaie, care stă departe de turmă, nu va găsi ușor adevărata pășune. Prin aceasta dovedește că nu ascultă de glasul bunului Păstor. Cine spune: „Îmi este suficient că Îl am ca Păstor, n-am nevoie de turmă!“, nu va savura binecuvântările incomparabile oferite în comuniunea creștină. Cine pune cu sinceritate întrebarea: „Unde Îți paști oile?“, va primi din partea Păstorului răspunsul: „Ieși pe urmele oilor.“ Cu alte cuvinte: „Interesează-te în Cuvânt despre gândurile lui Dumnezeu.“ „Urmează-mă!“ Amin (postat pe fb de ioan monahul)