Pestera Mica a Ialomicioarei
In prima jumatate a secolului XIX s-a nevoit in Pestera Mica a Ialomicioarei un sihastru, caruia nu i se cunoatește numele si nici locul unde s-a savarsit, impreuna cu urs, fiind singurul caz cunoscut in monahismul romanesc cand un sihastru se nevoieste si este slujit de animale salbatice.
La izvoarele Ialomitei se nevoiau sihastrii inca din secolul XV. Incepand cu secolul XVI numarul lor s-a marit, odata cu dezvoltarea vietii isihaste in Arges, in Muscel si la poalele muntilor Fagaras. Manastirea Ialomitei a fost ridicata in sec. al XVI chiar la intrarea in Pestera Ialomitei, fiind ctitoria voievodului Tarii Romanesti Mihnea cel Rau.
In adancul pesterii la aproximativ 200 m se afla o piatra, numita "Piatra Altarului", unde dupa traditie sihastrii savarseau cele sfinte. In jurul ei se aflau mai multe chilii in care se nevoiau cuviosii calugari.
Ce amestec aiuritor dintre ocult şi natural, dintre credinţa cea dreaptă şi eresuri – şi asta într-un loc care a foşnit de sihaştri, veacuri la rând. Încă din secolul 15 sunt menţionaţi eremiţii la izvoarele Ialomiţei, apoi cronicile spun că „numărul lor s-a mărit foarte”. Paradoxal, fiul lui Vlad Ţepeș-Dracula, domnitorul Mihnea cel Rău este cel care construieşte în buza peşterii prima biserică de lemn.
De altfel, în adâncul peşterii, la aproximativ 200 m, se afla o piatră, numită „Piatra Altarului”, unde, după tradiţie, sihaştrii săvârşeau cele sfinte. Această ctitorie nu l-a ajutat însă prea mult pe Mihnea, care a fost silit să ia calea exilului peste munţi, în Transilvania, şi care şi-a găsit sfârşitul asasinat pe treptele bisericii parohiale din Sibiu. Domnise în Valahia doar un an, în zorii veacului al 16 lea.
În anul 1819 bisericuţa din peşteră arde, însă este refăcută rapid de preotul Gheorghe Ion Baltag şi de ieromonahul Gherontie, din Petroşiţa. Râvna celor doi o fi fost alimentată şi de faptul că erau și caligări care se nevoiau în pesterile din jur.
Mănăstirea de la Peştera, cu hramul Sf. Ap.Petru şi Pavel şi schitul Cocora, sunt poate cele mai spectaculoase dovezi ale credinţei oamenilor în Dumnezeu. Povestea acestui schit de călugări se pierde în vremurile străvechi. Legenda spune că, însuşi Sf. Andrei, întemeietorul credinţei ortodoxe la români, s-ar fi refugiat o perioadă în peşteră. Istoria locului nu este elucidată decât în parte.
Prin anul 1500 în această peşteră trăiau adevăraţii pustnici ai ţării, într-un mod neorganizat. Aflând despre ei, domnitorul Ţării Româneşti, Mihnea Voievod, le-a dăruit muntele Obârşia, împreună cu împrejurimile din jurul actualului schit, o suprafaţă de peste 30 de hectare de pământ. Ei au construit prima bisericuţă de lemn în gura peşterii, săpată în muntele Bătrâna.
Primele date consemnate în arhive sunt de la 1874 încoace, când s-au pus bazele mănăstirii şi s-au construit primele chilii, de către Iacob Ieromonahul. El a fost ajutat de un grup de credincioşi din Petroşiţa, Moeciu şi Bran. Li se zicea „moşneni”. Schitul a luat foc de patru ori, în patru sute de ani de existenţă. În primăvara lui 1961 a ars pentru ultima dată. Aici fuseseră cazaţi muncitori forestieri.
Peste noapte, şi-au pus hainele ude de ploaie în jurul focului. Acestea s-au aprins. Biserica din peşteră şi chiliile s-au făcut scrum. De atunci şi până în 1993, în interiorul grotei n-a mai existat viaţă monahală. Însă cei 11 călugări şi-au continuat activitatea la schitul Cocora.
Sus, la o înălţime de 15 metri, se află pisania: „Făcut acest schit de Popa Gheorghe, Ion Baltag şi ieromonahul Gherontie, în locul – urmează un rând şi jumătate şters de ploi – 1819”. Mai jos, sub pisanie, la stânga, se poate vedea o însemnare: „De când am servit la Schitul Peştera, la leatul 1861, Ieronim Ieromonahul, cu multe scârbe, pentru păcatele mele”.
În timpul acestui Ieronim, un călugăr englez, John Paget, a vizitat în jurul anului 1841 schitul Peştera, despre care a notat cele ce urmează: „La întretăierea prăpastiei se arată o potecă şi o portiţă care te duce, cu pericolul vieţii, pe vârful unei stânci, unde se vede o cruce. Trecut-am portiţa şi, căţărându-ne pe poteca aceasta, venirăm până în dreptul grotei şi al pustniciei din Bucegi.
Este cu putinţă să se găsească o creatură omenească, care să locuiască într-un asemenea loc sălbatic? – a fost întrebarea noastră, a tuturor. Şi iată că ajunserăm la Peştera şi la şirul mărunt al chiliilor. Călăuza noastră ciocăni la poartă şi un bătrân călugăr ne ieşi înainte, iar după ce ne întrebă asupra scopului vizitei noastre, ne ură bun venit în limba valahă, invitându-ne în interiorul pustniciei. Acolo, înlăuntrul Peşterii, găsirăm o mică capelă ortodoxă şi alte două căsuţe de lemn, cu chilii pentru 7-8 pustnici.”
Mai aflăm din istorie faptul că: „Actualul schit aflat aproape de Peştera Ialomitei a fost ridicat în 1901 de mai mulţi ctitori şi cu participarea ciobanilor din zonă, ctitorul principal fiind ieromonahul Ieronim II. Biserica a fost sfinţită în 1911 de stareţul Dionisie al mânăstirii Sinaia, cu binecuvântarea ÎPS mitropolit Atanasie. Biserica a mai fost distrusă de foc în 1961 însă, prin grija Patriarhului Justinian şi cu cheltuiala părinţilor Macarie Marinoiu, Pimen Stoichici şi Dumitru Breajcu a fost restaurată.
În 1994 s-a început construcţia unei noi biserici tot la intrarea în peşteră, având drept ctitor “Fabrica de ciment Fieni” (prin bunăvoinţa inginerului Anton Rădulescu, directorul de atunci), iar la data de 29 iunie 1996 a fost sfinţită de către Patriarhul Teoctist, alături de ÎPS Arhiepiscop Vasile Costin.”
Peştera Ialomiţei este unul dintre obiectivele turistice de seamă ale României. Aceasta are o adâncime de cca. 500 metri, şi dacă e să dăm crezare împătimiţilor în ale speologiei, ar fi cea mai frumoasă peşteră din ţară. În prezent ea este amenjată, fiind iluminată şi podită cu lemn – lucru foarte folositor primăvara, când se topesc zăpezile în munte iar prin măruntaiele de piatră curge în adevărat şuvoi de apă limpede şi rece. Câteva incinte marchează topografia peşterii: Grota lui Mihnea cel Rău (115 metri), Grota lui Decebal (40 metri, unde se presupune că s-ar fi ascuns însuşi regele dac), Grota Sfânta Maria, aflată într-o ramificaţie a Peşterii, şi Altarul, unde este pusă o cruce. Mai sunt şi alte încăperi, toate lucrate în acelaşi tip de frumuseţe nefirească, subpământeană…
Biserica este o minunăţie! Contrastul dintre Întuneric şi Lumină este cel mai vizibil aici. Aveam să aflu mai târziu de la preot, că cea mai mare tristeţe a lui este aceea că turişti ce poposesc aici sunt mai mult interesaţi de grotă si mulţi dintre ei mici măcar nu se opresc să aprindă o lumânare sau să se roage. „Sunt mânaţi spre Întuneric, nu spre Lumină!”, spune el.Peştera din spatele mănăstirii se poate vizita și are un traseu de circa 400 de metri, luminat electric până în punctul numit „la Altar”.
Unii speologi sunt de părere că peştera ar avea şi altă ieşire. Galeriile sunt foarte greu accesibile din cauza apei. În urmă cu mai mulți ani, s-a făcut aici un experiment. Oamenii au aruncat nişte raţe pe firul apei, care curge înăuntru. Acestea şi-au făcut apariţia, după câteva săptămâni, tocmai aproape de Târgovişte.
Asta înseamnă că mai este o ieșire!Tot în această zonă se găseşte un bolovan despre care se spune că a fost dăruit oamenilor de Zamolxe. Dacă îl atingi, ţi se îndeplineşte orice dorinţă. La baza intrării în Peştera Ialomiţei există şi un străvechi cimitir al călugărilor, care au trăit aici cu secole în urmă. Pe unul dintre morminte lespedea este tot timpul caldă. Radiesteziştii au făcut măsurători şi şi-au dat verdictul: locul poartă încărcătură energetică. Dar nu au putut spune de ce natură este această energie şi ce anume produce vibraţiile depistate în interiorul peşterii. În vecinătatea peşterii Ialomiţa se află „Grota Pustnicului”.
Aici are loc un fenomen ciudat, despre care localnicii ştiu din bătrâni. Pe o stâncă plată, puţin căuşată, se strânge apă provenită din condens, de pe pereţii peşterei. Aceasta se decantează greu, cam un litru, în 24 de ore. Se spune că aceasta are puteri tămăduitoare pentru orice boală şi multă lume urcă până sus, ca să bea și să ia și pentru acasă. O altă legendă vorbeşte despre un blestem împotriva satanienilor, „aşezat” de Zamolxe la gura peşterii. Cică în vremurile străvechi, atlanţii au purtat o luptă sângeroasă cu satanienii, vrând să-i civilizeze pe aceştia din urmă. Zamolxe, care era unul dintre atlanţi, a primit ,după această luptă, sarcină de la Zeus, să-i salveze pe copii acestor satanieni.
Pe vremuri , călugării confecţionau oale de lut ars sau butoaie de lemn, pe care le dădeau ciobanilor din zonă, la schimb cu brânză, lapte sau blănuri. Astăzi, lucrurile s-au schimbat. După ultimul incendiu, care a distrus complet biserica şi chiliile de la intrarea în grotă, întreg complexul monahal a fost reconstruit. Piatra de temelie s-a sfinţit în 1993. Inaugurarea s-a făcut în 1996, de hramul bisericii, 29 iunie, Sf. Ap. Petru şi Pavel. La întoarcere drumul va fi dificil şi trebuie să prinzi neapărat ultima telecabină, altfel rămâi prin codru. După mai bine de două ore de urcuş prin pădurea Cocora, la fel de pustie, ajungi nou platoul Bucegilor, după un deal plin de bolovani Întâlnești din nou oameni, sună şi mobilul. Cabina ne va purta în Sinaia și părăsesc acest colţ de Rai!