Permanentul statut al străinătăţii noaste
Una dintre urmările nefericite ale căderii este permanentul statut al străinătăţii noaste, desi atât de prezent în viaţa noastră străinul din noi ramâne învăluit de o evidenta si apăsătoare străinătate. Doar când nu ești strain de Dumnezeu și străinătetea noastră mai poate fi o binefacere, așa cum s-a întâmplat cu moabita Rut.
Viața noastră, a tuturor este numai o clipă de trăire în scurtul nostru drum dintre străinătate şi casa din Împărăţia lui Dumnezeu. Din exemplu lui Booz să întelegem că suntem datori să iubim şi să ajutăm nu numai pe rudenii, prieteni sau cunoscuţi, ci pe orice om, pe străinul care are nevoie de dragostea şi ajutorul nostrum.
Iată că o emigrantă, o străină care-l iubește pe Dumnezeu, intră în lui familia lui David şi în genealogia Domnului nostru Iisus Hristos. Semnificaţia numelui ei este obscură. Alături de „prietenă” s-a mai tradus şi cu sensul de „odihnă, răcoare”. Faima acestei femei se datorează faptului că deşi era străină, a devenit străbunica lui David din care se trage Fiul lui Dumnezeu.
Rut este moabită, emigrată în Israel în timpul Judecătorilor.
Poporul din care provenea nu reprezenta desigur o recomandare bună pentru ea, moabiţii, stabiliţi la estul Mării Moarte, fiind duşmani de moarte ai israeliţilor. De aceea, Deutronomul spune ca niciun moabit să nu fie primit ca membru al poporului lui Israel, nici măcar la a zecea generaţie.
Iată ce vrea Dumnezeu, o emigrantă care intră în genealogia lui Isus. Aşadar Dumnezeu a făcut posibil ca o moabită a ajuns să devină străbunica lui David. În timpul Judecătorilor o foamete constrânge pe Elimelech din Betleem să emigreze, cu soţia Noemina şi cei doi fii, în pământul învecinat al moabiţilor. După moartea tatălui, fiii iau de soţie femei moabite.
Când mor şi fiii, Noemina decide să se întoarcă la Betleem şi cere celor două nurori, Orpa şi Rut să rămână în patria lor, Moab, şi să se recăsătorească. Orpa rămâne, dar Rut îi spune lui Noemi cuvintele faimoase pe care mirii evrei le înscriu cu bucurie pe inelul de căsătorie, ca semn de fidelitate: Unde vei merge tu, acolo voi merge şi eu. Unde te vei opri, acolo mă voi opri şi eu. Poporul tău va fi poporul meu şi Dumnezeul tău va fi Dumnezeul meu.
Aşa ajung cele două dintr-un ţinut străin, în Ţara Făgăduinţei.
Noemina şi Rut ajung la Betleem chiar în timpul secerişului. Rut îşi ia de lucru ca să asigure întreţinerea pentru sine şi pentru soacră, folosindu-se de dreptul săracilor şi al străinilor de a culege ce rămâne după secerat.
Se întâmplă să ajungă şi pe câmpul întins al bogatului Booz, o rudă înstărită a socrului defunct Elimelech. Booz, fascinat imediat de această femeie frumoasă şi inteligentă, îi cere să rămână şi să adune resturile seceratului de pe câmpul său şi se poartă cu femeia uimită, în mod extraordinar de cordial.
Noemina, căreia Rut îi povesteşte totul, înţelege imediat situaţia, bucuroasă că una din rudele sale priveşte cu atenţie la nora sa. Pentru a nu-l compromite pe Booz, o sfătuieşte pe Rut să se aşeze la picioarele lui în timpul nopţii, în timp ce el se odihneşte la arie să păzească recolta şi să-i ceară să se mărite prin căsătorie leviratică.
Potrivit normei care reglementează această căsătorie bărbatul cel mai apropiat în grad de rudenie cu un om mort fără copii avea datoria de a lua de soţie pe văduvă. Rut face aşa cum îi cere Noemina şi îi aminteşte lui Booz angajamentul lui: Tu eşti răscumpărătorul.
Dar pentru că mai era la mijloc o rudă mai apropiată decât el, căruia îi revenea dreptul de răscumpărare, a doua zi dimineaţă Booz îi cere acestuia, în prezenţa a zece martori, să răscumpere ogorul care a fost proprietatea lui Elimelech, pământul pe care Noemina a fost constrânsă să-l vândă şi să ia în căsătorie nora rămasă văduvă.
Ruda nu acceptă, îi cere lui Booz să-i sub intre în acest drept şi în semn de confirmare a acestei hotărâri, după uzul vremii, îşi descalţă sandaua şi o pune în mâinile lui Booz. În acest fel Rut devine soţia lui Booz.
Din Rut, Booz îl va avea de fiu pe Obed, care va fi tatăl lui Iessi, din care s-a născut David.
Rut, care nu aparţine la poporului ales, este demonstraţia vie a faptului că o conduită exemplară, fidelitatea şi generozitatea, pot fi întâlnire şi în persoane pe care de obicei le respingem şi condamnăm, sau le considerăm duşmane, în afara societăţii şi a elitelor ei.
Povestirea este o invitaţie la a descoperi şi recunoaşte binele şi între cei din afară, lucru pe care mulţi nu ştiu să-l facă din prejudecată, sau prevenire faţă de cei pe care îi socotesc străini.
Biserica ortodoxă condamnă, ca împotrivire la spiritul lui Hristos, orice discriminare între oameni, sau persecuţie comisă din motive de rasă, culoare, condiţie socială, care se întorc la Hristos şi care spun asemenea moabitei: Dumnezeu tău va fi Dumnezeul meu.
Această învăţătură poate fi întrezărită şi din rândurile cărţii lui Rut.
Dar onoarea cea mai mare este adusă lui Rut pentru faptul că în ciuda originii moabite a femeii, Dumnezeu o aşează în genealogia Răscumpărătorului nostru, ca străbunică a lui David, din care s-a născut Hristos.
,,La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu.”
Un cunoscut teolog, un dascăl şi un duhovnic deosebit pe care creştinii îl admirau pentru viaţa sa plină de sfinţenie şi înţelepciune se întoarce în ţară dintr-un turneu de conferinţe şi de la un seminar internaţional pe teme teologice şi este surprins când vede lume multă şi agitaţie la sosirea pe aeroport.
El se îndreaptă spre ieşire, lumea alerga, camere de televiziune, reporteri, ziarişti, tineri şi tinere, oameni maturi şi în vârstă se manifestau zgomotos, atunci, pe lângă el trece, însoţită de mai multe persoane o tânără, iese puţin înainte lui, iar pe unde trecea lumea o aclama, se înghesuia pentru autografe, pentru a-i face fotografii sau pentru a o vedea pe viu.
Omul lui Dumnezeu află că este câştigătoarea unui concurs de miss, care a avut loc în ţara în care se ţinuse şi seminarul, era o tânără care începuse acum un turneu de prezentare în ţara lui.
Seara la rugăciune omul spune: ,,Cum este posibil Doamne, ca eu care pe lângă lucrările la seminar să ţin multe conferinţe importante, să te mărturisesc, iar lumea din ţara mea să vină să aplaude şi să ovaţioneze pe tânăra aceia şi pe mine nici măcar să nu mă recunoască cineva? Este normal, îi răspunde Domul, ea este un cetăţean al lumii, tu eşti un străin, fiindcă tu eşti trecător pe aici, tu te pregăteşti să devii un cetăţean al Împărăţiei Cerurilor, acolo este casa ta şi gloria ta.”
,, Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.”
Lumea căzuta şi alungarea din rai ne fac să petrecem, la scară individuală, dar si la cea a întregii umanităţi, în aceasta dubla condiţie, uneori dureroasa, cetăţeni ai paradisului pierdut şi ai lumii străine.
,,Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el.”
Acasă al nostru nu se rezumă la o casa, nici la sine, acasă presupune un loc al tău, în egală măsură fizic şi spiritual, întemeiat prin locuire şi expansiune personală limitată, fie tu te-ai îndreptat spre Dumnezeu, fie Dumnezeu Se îndreaptă spre tine şi tu ai deschis uşa sufletului tău pentru El. Fiinţa rodeşte în chip, în persoana. Este formată dintr-o parte din acel acasă permanent, o parte ancorată care te urmează şi te va urma pretutindeni în veşnicie.
Cine este aproapele meu? Domnul Hristos a prezentat principiile Legii într-o maniera directa şi convingătoare, arătându-le ascultătorilor Săi că neglijaseră să le aducă la îndeplinire. Cuvintele Sale au fost atât de categorice şi de precise, încât ascultătorii, prieteni dar mai ales duşmani, nu au putut spune nimic împotriva Lui. Un învăţător bun cunoscător al Legii Vechiului Testament nu a descoperit în aceasta lecţie niciun motiv de critică.
În pilda pe care o spusese Mântuitorul, tocmai un samarinean, un străin de alt neam, salvează viaţa omului aproape mort. Iar pentru fapta sa cea bună si milostivă, cunoscătorul de lege a fost nevoit să-l recunoască şi să-l numească pe samarinean, pe străinul păgân, socotit după obiceiuri şi tradiţii rău şi păcătos, ca aproapele celui căzut între tâlhari.
Samariteanul, străinul, din parabolă era Iisus, prejudecăţile învăţatului cu privire la Domnul Hristos au fost îndepărtate, dar el nu îşi biruise antipatia naţională, iudeii şi străinii, nu o biruise suficient de mult încât să-l aprecieze pe samaritean, pronunţându-i numele.
Când Domnul Hristos l-a întrebat: „Care dintre acesti trei ti se pare ca a dat dovada ca este aproapele celui ce cazuse între tâlhari?” El a raspuns: „Cel ce si-a facut mila cu el.”
Una dintre urmările nefericite ale căderii este statutul străinătăţii noaste, desi atât de prezent în viaţa noastră străinul ramâne învăluit de o evidenta si apăsătoare străinătate. Suntem datori să iubim şi să ajutăm nu numai pe rudenii, prieteni sau cunoscuţi, ci pe orice om, pe străinul care are nevoie de dragostea şi ajutorul nostru.
Este dificil, dacă nu chiar imposibil să te obişnuieşti cu el. Convieţuirea cu el poate fi incomodă pentru simplu fapt că este străin. Probabil că aceasta condiţie de venit din alta parte ne este străină chiar prin trăsăturile şi principiile comune oricărei existenţe.