Pelerini la Athos. Sihaștrii din peșteri
Continuând călătoria pe versantul de răsărit al Athonului, întâlnim peștera unde s-a nevoit Sfântul Petru Atonitul, unul din cei mai mari pustnici. Apoi, la o oră de mers pe jos, întâlnim peștera Sfântului Nil, Izvorâtorul de Mir. Se spune că după adormirea lui a izvorât atât de mult mir din moaștele sale, că ajungea până în mare. După un timp, corăbierii care treceau au început să-l adune și să-l vândă pentru bani. Din acel moment, au încetat moaștele cuviosului să mai izvorască mir.
Puțin mai sus, s-a nevoit Sfântul Maxim Kafsokalivitul, care a ajuns la așa sporire duhovnicească încât uneori era răpit în văzduh și mutat în altă parte. Despre acest lucru ne mărturisește Sfântul Grigorie Palama. Mulți spuneau despre Sfântul Maxim că este înșelat. Atunci, Sfântul Grigorie s-a dus la coliba lui, să se încredințeze de adevăr. Ajungând acolo, nu l-a găsit acasă. S-a așezat pe o piatră să-l aștepte până va veni. Privind pe valea muntelui în jos, l-a văzut pe Sfântul Maxim la o distanță foarte mare, urcând la deal, apoi l-a văzut ridicându-se în văzduh și, zburând prin aer, până în fața lui. Atunci, Sfântul Grigorie, stând de vorbă cu el, a cunoscut că nu numai că nu era înșelat, dar se și afla pe culmea nepătimirii, unde foarte puțini ajung.
Ce vom putea spune despre înfricoșata Karulie, unde trăiesc călugării pe stâncile fără verdeață și unde în timpul verii este o căldură de nesuportat! Se cere multă osteneală, pentru a se putea urca cineva pe cărările primejdioase, care trec pe marginea prăpăstiilor.
Nu departe, la Katunachia, s-a nevoit părintele Efrem, fost ucenic al cuviosului Iosif Isihastul. Apoi, întâlnim chilia vestiților cântăreți și pictori numită „a Danieleilor". Aici, a trăit marele duhovnic Daniil, care este și întemeietorul ei.
La Schitul „Sfânta Ana" îl găsim pe cuviosul Gherontie, întemeietorul schitului, la chilia căruia se nevoiește acum un părinte român. Pe când trăia cuviosul Gherontie, nu se afla apă la acea chilie. Atunci, s-a rugat Maicii Domnului și a izvorât un izvor dintr-o stâncă, deasupra chiliei. După un timp, ucenicul cuviosului Gherontie, fiind tânăr și având putere, l-a rugat pe cuvios să-i dea voie să facă o mică grădină și să pună legume, de care să se folosească. După multă insistență, a primit binecuvântarea cuviosului de a se ocupa de grădină, dar Maicii Domnului nu i-a plăcut lucrul acesta și a doua zi a secat izvorul. Văzând acestea, cuviosul și-a dat seama de greșeala lui și s-a rugat Maicii Domnului să le ierte greșeala și să le dea din nou apă. După multă rugăciune s-a arătat Maica Domnului și i-a spus: „Oare până acum v-a lipsit ceva? Nu m-am îngrijit eu de toate? De ce, dar, v-ați apucat de făcut grădină? Iar dacă vreți să vă osteniți, atunci ia o piatră și arunc-o la vale!". Luând cuviosul o piatră și aruncând-o, în locul unde a căzut piatra a izvorât un izvor cu apă curată și rece. Atunci Maica Domnului s-a făcut nevăzută. Acel izvor curge și astăzi și se află la 200 de metri mai jos de chilie.
Rareori este vreo fiinţă care să arate o smerenie şi lepădare de sine mai mare decât Sfântul Atanasie, care a fost părintele tuturor monahilor aghioriţi. Când a venit la început pe Muntele Athos, el şi-a schimbat numele în Barnaba, de teamă ca Nichifor Foka şi generalii săi din Bizanţ să nu-l găsească. Ca şi cum aceasta nu a fost deajuns, el a mers la Mănăstirea Zegou, ca să fie în ascultarea unui părinte simplu în trăire şi cunoştinţe.
– Cine eşti, frate? De unde eşti şi pentru care motiv ai venit aici? l-a întrebat bătrânul.
– Am fost marinar, părinte, şi când am fost în pericol pe mare, i-am promis lui Dumnezeu că voi părăsi lumea aceasta şi-mi voi plânge păcatele. Luminat de Dumnezeu, am venit aici, la sfinţia ta, şi aş vrea să intru în ascultarea ta.
Părintele, fiind curat, a acceptat această poveste şi i-a îngăduit sfântului să stea cu el. I-a încredinţat îndatoriri destinate pentru tăierea voii şi unirea cu povara ascultării. Când sfântul a împlinit cele mai umilitoare ascultări, el a dorit altele, dorind să dobândească desăvârşita smerenie, când se ajunge la desăvârşirea duhovnicească. El ştia că numai cei ce se smeresc şi devin precum copiii, după cum spune Domnul, vor fi mari în împărăţia lui Dumnezeu. După ce a stat destul timp lângă acest părinte simplu, într-o zi i-a spus:
– Părinte, învaţă-mă literele importante, ca să pot citi în Psaltire. Cât am fost în lume, n-am învăţat nimic altceva decât să vâslesc.
Şi părintele, care nici nu-şi imagina cine era de fapt persoana din faţa lui, a luat o tăbliţă şi a scris pe ea literele alfabetului. Sfântul a luat tăbliţa, a făcut o plecăciune şi a continuat, ca şi cum era un ucenic începător. S-a prefăcut că are greutăţi în învăţarea unor litere şi cuvinte, că e mai puţin inteligent şi chiar a reuşit să-l facă pe bătrân să-şi piardă răbdarea şi să-l mustre aspru. Şi acest minunat monah ascultător, care se prefăcea a fi analfabet, pe când în realitate era unul dintre cei mai învăţaţi oameni ai timpului său, a încercat să-l încurajeze pe bătrân:
– Părinte, nu fi descurajat de această ispită! Sunt atât de greu de cap! Fii răbdător şi ajută-mă cu rugăciunile tale!
Bătrânul nu s-a lăsat convins şi a încetat lecţiile, iar sfântul continua să se prefacă a fi analfabet.
În timpul unei întâlniri ce avea loc de trei ori pe an la Karyes, sfântului i s-a poruncit să citească Psaltirea. Deja existau zvonuri despre cineva important care se ascundea undeva pe Sfântul Munte. După ce sfântul a refuzat să citească o dată, mai apoi s-a supus. El stătea în picioare şi citea ca un copil ce împleticeşte cuvintele. De îndată ce cel ce se ocupa de citit a auzit acestea, s-a ridicat şi i-a poruncit să citească corect. Apoi limba sfântului, care fusese legată din cauza smereniei, s-a dezlegat şi a arătat arta şi înţelepciunea sa. Când ceilalţi l-au auzit citind cu asemenea uşurinţă şi stil, au fost uimiţi de fenomen. Şi ce putea să spună cineva de părintele său, care era mut de uimire? Ochii lui s-au umplut de lacrimi şi a spus:
– Binecuvântat să fie numele lui Dumnezeu. Prin acest frate înţelept m-ai învăţat cum să mă smeresc.
Şi astfel, Sfântul Atanasie, care voia să se ascundă, a fost descoperit. Atât Nichifor Foka, cât şi guvernatorul Salonicului ar fi fost mulţumiţi să afle acestea. Dar şi după descoperirea identităţii sale tuturor celor adunaţi acolo, el a continuat să-şi arate marea sa smerenie, apropiindu-se de Protos51 (Protos (Пρώτος) este numit la Sfântul Munte acela care, timp de un an, îi conduce pe reprezentanţii Sfintelor Mănăstiri.) şi rugându-l:
– Părinte, te rog să nu mă descoperi celor ce mă caută, pentru că altfel voi fi nevoit să părăsesc acest loc, ceea ce m-ar întrista mult.
Protosul a promis să nu spună nimănui, pentru că şi-a dat seama de importanţa de a avea o asemenea persoană în Sfântul Munte. El i-a arătat Sfântului Atanasie o chilie singuratică unde a trăit ascuns, întreţinându-se de unul singur, prin muncă grea.
Stirpea sihastrilor, cu invatatura si tainele lor, se stinge inexorabil chiar sub ochii nostri. Ar trebui sa ne multumim macar cu gandul ca mai exista cativa "traistari" iubitori de singuratate, anahoreti stiuti doar de Dumnezeu, ce se roaga pentru slabiciunile si pacatele noastre in scorburi, in pesteri, in crapaturile nebanuite ale pamantului. Multi sau putini, vor fi de ajuns. Nimeni nu le cunoaste numele si asa trebuie sa ramana - tainici si nestiuti pe deplin. Se spune doar ca numarul lor nu poate sa scada niciodata sub sapte, in timp ce o legenda athonita pomeneste chiar de un grup al pustnicilor nevazuti - un grup mistic si risipit in locuri diferite, ce se completeaza miraculos de fiecare data cand moare unul dintre ei si care, desi nu stiu unul de altul, se roaga impreuna si comunica in duh tot timpul, pentru ca la "sfarsitul sfarsitului" sa savarseasca impreuna cea din urma Liturghie pe o culme inalta ca Athonul (sau muntele Rarau, Ceahlau, Tarcau, Cozia, Arnota, Polovragi sau Bozioru) asteptand ca trupurile lor sa fie imbracate direct si fara de moarte in haina vesniciei. Degeaba ii cauti si vrei sa discuti cu ei. Ca Sfantul Serafim de Sarov, monahul fuge de slava desarta a lumii, acoperindu-si cararile cu maracini si gura cu sapte lacate. Nemiscat, retras in rugi si tufisuri, pustnicul se contopeste cu padurea si salbaticiile ei, cercetandu-ti de departe gandurile si cugetul cel mai ascuns. E ca un cerb oprit la cativa pasi de tine. La prima miscare gresita, fuge, dispare in tufe si alunis, se contopeste cu natura, se ascunde in rape sau dupa cioate de copac.
Din dialog duhovnicesc între un bătrân monah aghiorit și câțiva pelerini greci, despre pustnicii nevăzuți ai Sfântului Μunte, pustnici despre care de-a lungul timpului au mărturisit mulți părinți aghioriți vrednici de crezare. E iarnă. Puţini vizitatori la mănăstirea athonită. Ajunşi la poartă, arhondarul ne primeşte cu bucurie şi ne oferă obişnuita trataţie aghiorită, rachiu şi rahat. Ne spune, spre marea noastră surprindere, că în câteva ore va începe privegherea de noapte în biserica mare a mănăstirii.
– Darul lui Dumnezeu, am spus noi, gândindu-ne să ne odihnim puţin înainte, pentru slujba de toată noaptea.
– Unde o să mergeţi acum?, se auzi vocea monahului ce cobora spre grădini, la ascultarea lui, ca să hrăneacă animalele care, de foame, începuseră să se facă auzite.
– Gheronda, n-avem unde să mergem în altă parte pentru odihnă, decât la bibliotecă sau la chiliile noastre.
– Veniţi cu mine, ca să nu vă rătăciţi, strigă monahul.
– Să fie binecuvântat!, am spus noi, şi l-am urmat îndată.
Traversarăm grădinile cu lăptuci, cu vânătă, şi cu dovleci uriaşi cum nu mai văzuserăm până atunci.
Monahul iubitor de străini ne urcă într-o căsuţă din grădină, într-un balcon, aş spune improvizat, lat de 70-80 de centimetri, de unde se putea zări toată Egeea. Începu apoi să ne prezinte împrejurimile necunoscute nouă, în timp ce ne oferea cafea, covrigei, susan cu miere, şi pesmet.
Fără de veste, sub balconul de lemn, apăru un monah zdrenţăros, înaintat în vârstă, vesel şi plin de bunătate, ce ţinea pe umăr un sac din păr. Ne-am gândit că pustnicii au aflat de sfânta priveghere şi au venit ca să ia parte la ea.
– Gheronda, strigă monahul, stai puţin să-i cunoşti pe oaspeţii noştri şi să mănânci ceva, urcă la noi ca să te odihneşti. E greu urcuşul.
– Să fie binecuvântat, spuse monahul necunoscut şi, cu o viteză fulgerătoare fu lângă noi.
– Eu plec, merg să hrănesc animalele, că nu aşteaptă pe altcineva. Să închideţi uşa şi să urcaţi singuri la biserică, spuse stăpânul casei, şi plecă.
În scurt timp se aşternu liniştea, nimeni nu scotea o vorbă. În clipa aceea, cu toţii ne-am dat seama de uriaşa diferenţă. La ora aceea a după-amiezei, în lume stăpânea vânzoleala, hărmălaia, obligaţiile, slujbele, zbuciumul şi alergătura neîncetată. Pe când aici, în republica athonită, era vremea tăcerii, a pregătirii lăuntrice pentru Taina Vieţii, pentru Dumnezeiasca Liturghie. Cu toţii se pregătesc dinainte în tăcere, în linişte deplină, în isihie, în desfătare lăuntrică, tainică, în rugăciunea inimii, pentru ca să poată trăi Taina, să poată trăi evenimentele, să ia parte cu adevărat la Cina cea fără de moarte şi neapropiată a Stăpânului. Pentru a se face părtaşi cinei celei veşnice a lui Hristos, iar de acolo să meargă spre noi lumi, învrednicindu-se a trăi Taina veacului ce va să fie.
Nici daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasit. Îl vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Îl auzi numai daca buzele tale au gustat cu adevarat din mierea tacerii. Cu rabdare si gand curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste. Cu ochii in pamant, continua sa te cerceteze si sa-ti dea raspuns la toate intrebarile tale, nu inainte insa de a te lega cu juramant sa nu spui nimanui - nici locul, nici cele auzite. Deloc intamplator, staretul manastirii Tarcau, parintele Gherman, refuza sa spuna ceva despre pustnicii aciuiati prin muntii din preajma. Se teme si pentru el, si pentru obste. Cu ani in urma, arhimandritul Gamalaiil a incalcat porunca si a vorbit in gura mare despre un pustnic anume. Pedeapsa i-a venit pe loc. I-a luat foc casa si apoi, mult mai grav, a plecat de la el linistea calugareasca, dragul de chilie si sporul rugaciunii. Viforul de ganduri l-a alungat din manastire. A devenit calugar hoinar la 70 de ani, varsta la care trebuia sa culeaga roadele cugetarii si ale impacarii cu sine. Neascultarea l-a lasat fara temelia locului, facandu-l umblator netihnit din schit in schit, din poarta in poarta. Ciudat cumva si inexplicabil, ortodoxia romaneasca se codeste sa-i accepte pe monahii pelerini, pe umblatorii si "traistarii" mistici ce rascolesc tacut si aparent fara o treaba colbul drumurilor de manastire. Preumblarile dintr-un loc in altul produc calugarilor batrani un intens frison de teama si respingere, pentru ei nimic nefiind mai aspru si primejdios decat duhul nestatorniciei si al iesirii de sub ascultare. Doar la rusi, pelerinul e admirat si pretuit. Doar in imensitatea stepelor calmace, "vagabondul mistic" porneste la drum pentru a-si satisface setea de nesfarsit. Noi nu cunoastem aceasta evlavie itineranta, in care (o spune marele teolog M. Evdokimov) "imensitatea pamanturilor pare a se impreuna cu imensitatea cerului, indemnand omul la o meditatie asupra propriei sale imensitati interioare, pentru a atinge sau a pregati macar calea desavarsirii si a intalnirii cu Dumnezeu". Noi nu avem nici vagabonzi biblici si nici nebuni intru Hristos ca Sfanta Xenia, cea care a vaduvit pana la sfarsitul vietii imbracata in hainele sotului ei, cerandu-si iertare necontenit pentru toate crimele si pacatele acestuia. Sihastrii nostri sunt mai altfel - mai statornici si mai luminosi, "traistari calatori" in jurul aceluiasi munte, aceluiasi izvor. Poate ca resemnarea noastra mioritica chiar de aici ne vine - neavand intinderi mari de pamant, ne-am multumit sa ramanem pe loc si sa ne pazim petecul nostru de cer. Saracia noastra s-a dovedit pana la urma plina de bogatie. Nici acum nu avem atatea locuri sfinte ca grecii sau rusii, dar avem inca destule ca sa nu le sfarsim prea curand.
Continuam cu dialogul duhovnicesc între un bătrân monah aghiorit și câțiva pelerini greci, despre pustnicii nevăzuți ai Sfântului Μunte, pustnici despre care de-a lungul timpului au mărturisit mulți părinți aghioriți vrednici de crezare Atunci era momentul potrivit, era momentul să profităm de ocazie şi să-i cerem bătrânului un cuvând din experienţa sa.
– Ce vreţi să vă spun? Orice v-aş spune ar fi o pierdere de vreme, spuse călugărul. Nu am nicio calitate şi nu merit atenţia voastră. Mai bine spuneţi-mi voi: ce se mai întâmplă prin lume?
– Lumea e plină de probleme, Gheronda, răspunse un tânăr din grupul nostru, nimănui nu-i mai pasă de viitorul tinerilor sau al ţării noastre.
– Avem un Dumnezeu, nu te îngrijora, încă nu a venit sfârşitul. Nici măcar nu au fost luaţi din lumea asta pustnicii nevăzuţi. Locul acesta e plin de ei, spuse monahul arătând spre bătrânul Athon.
– Ce-aţi spus Gheronda? Cine sunt pustnicii nevăzuţi? Explicaţi-ne dacă vreţi, spuse tânărul. I-aţi văzut vreodată?
În acel moment curiozitatea noastră atinse apogeul, îl priveam pe bătrân nemişcaţi, de parcă nici nu respiram, eram uimiţi cum de venise în discuţie acest subiect arzător despre care nu mulţi au auzit.
– Nu vă temeţi, continuă bătrânul, Dumnezeu va învia patria noastră, acum ne încearcă, pentru că L-am uitat, pentru că Îl dispreţuim, trăim departe de El, ne-am construit raiuri pământeşti mincinoase, şi am uitat raiul cel ceresc, dar încă nu s-au pierdut sfinţii şi nici pustnicii nevăzuţi şi goi ai Athonului. Locul acesta este plin de ei, când vor dispărea aceştia să vă temeţi, pentru că atunci va veni sfârşitul lumii.
– Cine sunt aceştia Gheronda, şi unde trăiesc? Chiar mai există şi astăzi?
– Există, copilul meu, sunt nevoitori athoniți nevăzuţi, fără haine, părinţi mistici care trăiesc în grădina asta a Maicii Domnului, în Sfântul Munte.
– Câţi sunt, Gheronda?
– Sunt destui, unii zic că nouă, alţii că şapte, alţii zece, iar alţii zic că-s doisprezece. Aceştia petrec prin locurile foarte pustii ale Athonului ca să rămână nevăzuţi de ochii noştri. Se arată ici şi colo, cui vor ei, în special monahilor care şi-au curăţit inima lor, dar uneori îşi fac simţită prezenţa şi unor închinători binecuvântaţi, cu viaţă curată şi creştinească. Bătrânul Arsenie Spileotul spunea într-una din povestirile sale, cum aceşti anahoreţi nevăzuţi şi neştiuţi duc o nevoinţă foarte aspră, lucrarea lor fiind rugăciunea neîncetată, adică se roagă cu inima pentru întreaga lume, şi pentru fiecare om care se primejduieşte. Au luat un har deosebit de la Domnul, de aceea pot să trăiască sub Athonul înzăpezit fără adăpost, fără haine, şi să rămână feriţi de ochii oamenilor. Pentru omul lumesc este neînchipuit de greu să creadă lucrul acesta, dar în ultimii douăsute de ani au început să se arate din ce în ce mai mult. În viaţa mea de călugăr am cunoscut oameni duhovniceşti şi cuvioşi părinţi care s-au întâlnit faţă în faţă cu aceşti nevăzuţi atleţi ai Domnului nostru. Astăzi îngăduie Dumnezeu ca din stâncile astea râpoase să se mai ivească astfel de asceţi, pustnici adevăraţi, ce trăiesc prin părţile inaccesibile, sălbatice ale Athosului. Supravieţuiesc prin minunea lui Dumnezeu.
Adevaratii pustnici nu au nici varsta si nici biografie. Anii lor se socotesc in numarul nevointelor si in puterea de a le indura. Pustnicia e suitoare ca un munte. La poale, se aseaza matca monahala, stupul rupt de lume, cu doua vietuiri: de obste (viata la comun) si de sine (fiecare isi poarta singur de grija, fara a uita de indatoririle comune). Cine vrea mai mult si simte o ravna aparte urca la sihastrie, unde, ceva mai sus, il asteapta prima treapta a tineretii isihaste: chilia si mai apoi coliba. De aici incepe totul - linistea si lupta gandurilor, rugaciunea inimii si contemplatia, limbajul pasarilor si iesirea din timp, nepasarea la frig sau foame si, intr-un tarziu, bucuria intensa, rascolitoare si fara egal - bucuria iubirii si comuniunii cu Dumnezeu. Pana la "contemplativi", "nevazuti" sau pana la celebrii "calugari goi", imbracati cu doar cateva zdrente in jurul taliei, mai este cale de urmat. Muntele pustniciei nu se termina niciodata. Varful lui abrupt duce direct in cer. Simpla si complicata in acelasi timp, habotnica si delasatoare, monotona si plina de armonii psaltice, ortodoxia cuprinde uimitor de multe trepte monahale, de apartenente si caste eremitice - fiecare cu povestea si taina sa fondatoare: xerokolivarii, kufalitii, kafsokalivii, lavriotii, caviotii sau pustnicii fara adapost. Am vrea sa stim mai multe despre ei si despre taina pustniciei, dar nu suntem in stare. Pustnicii sunt anonimii zilelor noastre. Nu au nume, biografie sau varsta, si asa si mor - fara a avea scris pe cruce anul nasterii si al decesului. Pustnicii traiesc si dispar in felul lor - discret, tacut si usor. Multi ani dupa aceea, se intampla ca cineva sa le descopere osemintele. Un miros dumnezeiesc, bine-placut si plin de arome linistitoare, iti arata calea si locul se imbogateste cu prezenta unui nou sfant, asa cum s-a intamplat cu Ioan Iacob Hozevitul, tainuit multi ani in pestera sa din pustie.
Din dialog duhovnicesc între un bătrân monah aghiorit și câțiva pelerini greci, despre pustnicii nevăzuți ai Sfântului Μunte, pustnici despre care de-a lungul timpului au mărturisit mulți părinți aghioriți vrednici de crezare
În Sfântul Munte există tradiţia care spune că atunci când unul din ei se duce la Domnul, un alt nevoitor aghiorit, dintre cei sporiţi, îi ia locul. Se spune că aceşti pustnici vor săvârşi ultima liturghie pe Athon, iar după apolisul dumnezeieştii liturghii, după „Pentru rugăciunile…”, va fi sfârşitul lumii, adică a doua venire a lui Hristos. Însă aceştia nu vor gusta moartea, ci se vor schimba, se vor transfigura, îi va preschimba încă şi mai mult harul lui Dumnezeu. Pustnicul Ștefan din Karoulia
– Gheronda, unde se află acum aceşti pustnici, unde au fost văzuţi ultima dată? Părintele Paisie i-a văzut vreodată?
– De unde să ştiu? În orice caz, Părintele Paisie nu voia să se vorbească despre aceşti nevoitori, pentru că, aşa cum ne spunea, ei nu-şi doresc această cinste de la oameni, ei sunt adevăraţii înţelepţi, ei Îl roagă pe Dumnezeu şi Îi spun: „Dumnezeul meu, nu ne da slava în viaţa aceasta, ci o păstrează pentru cealaltă, ca să ne preaslăvim împreună cu Tine acolo. Nu ne face aici cunoscuţi, ci în ceruri”. Acum, Părintele Paisie, spunea închinătorilor de încredere care îl vizitau, clerici şi monahi, că există opt părinţi, asceţi goi, nevăzuţi, care locuiesc în Athon, în jurul căruia umblă, iar când unul din ei moare, Dumnezeu aşează în locul lui un alt monah harismatic şi purtător de Dumnezeu. Părinţii mai vechi care s-au învrednicit să-i vadă de câteva ori, cu puţin înainte să plece la Domnul, povesteau celor mai tineri episodul acesta, cum i-au văzut pe neaşteptate, ce-au simţit, şi aşa mai departe. Acum haideţi să mergem. Vă aşteaptă ceva osteneală, spuse bătrânul, apoi îşi luă la revedere de la noi şi apucă drumul urcuşului.
Am dat slavă lui Dumnezeu că ni l-a trimis pe acest necunoscut, pe care l-a cercetat harul lui Dumnezeu şi şi-a deschis inima pentru noi. Acest om pe care l-am întâlnit în grădinile mănăstirii ne-a adus mult folos vorbindu-ne despre pustnicii goi şi arătându-ne că Biserica noastră este revelatoare, şi în fiecare zi ne arată sfinţi, cetăţeni ai Împărăţiei lui Dumnezeu.
Cât de multe lucruri poate să dobândească cineva făcând un pelerinaj cu evlavie. Câte arătări şi sfinte descoperiri ar putea cineva să trăiască umplându-şi golul lăuntric cu adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu, iar lipsit fiind de dumnezeieşti trăiri ale inimii, cât har poate să dobândească cineva întâlnind în drumul lui un smerit şi binecuvântat om, călăuză a Împărăţiei lui Dumnezeu.
Am urcat la mănăstire. Privegherea începuse. Atunci am înţeles cu toţii că, în acea noapte de iarnă, aveam lângă noi ca ajutători şi spijinitori pe acei părinţi binecuvântaţi ai acelei sfintei mănăstiri unde privegheam, pe acei oameni binecuvântaţi care, copleşiţi fiind de dragostea dumnezeiască, şi-au afierosit întreaga viaţă lui Dumnezeu. Ocrotitori ai noştri văzuţi, şi neclintite călăuze spre Înpărăţia cerurilor.
Şi, desigur, puţin mai departe, priveghind în rugăcine, alţi ocrotitori nevăzuţi, goi în ochii noştri, dar strălucitor îmbrăcaţi cu harul necreat al lui Dumnezeu. Aceia, care cu rugăciunea lor sprijină întreaga lume, acei părinţi duhovniceşti care trăiesc rugăciunea ca pe o văpaie în inimă şi necurmat cântă Celui Iubit cu vocile lor cristaline ce se înalţă din stâncile prăpăstioase ale acestui meleag ceresc.
(postat pe fb de ioan monahul)