Pelerini la Athos. Sfintii tainici ai lumii.
Sfântul Munte Athos este liniștit și misterios. Grupul nostru de sase frati crestini priveste și simte mareția fiecarui colțișor, pașii noștrii merg prin colbul prin care a trecut un sfânt. Privim undeva în adâncurile lui, aici sint pustnicii nevazuți, ascunși, sfinții lumii se roagă pentru noi. Iar documentele Atosului consemmnează aceasta.
În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă. Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?». (Patericul Athonit)
Mult mai putin stim despre "pustnicii nevazuti", eremiti ridicati la ultima treapta a sihastriei, despre care se spun cele mai uimitoare lucruri auzite vreodata. Se spune, de pilda, ca unii traiesc sute de ani sau ca altii adorm si se trezesc apoi in alte timpuri si in alta lume. Un text apocrif evreiesc vorbeste despre un pustnic etiopian, pe care proorocul Ieremia l-a trimis sa stranga smochine, pentru a nu asista la macelul si robirea israelitilor. In miezul zilei fiind si pe o caldura greu de indurat, pustnicul s-a retras intr-o mica pestera, unde, furat de oboseala, a si adormit. Se va trezi cu smochinele din cosul sau inca proaspete, dar dupa 70 de ani, cand evreii deja se intorsesera din robia Babilonului. La fel vor pati Sfintii 7 Tineri din Efes, sarbatoriti de Biserica pe 22 octombrie. Urmariti de prigonitorii imparatului Deciu (249-250), acesti tineri s-au ascuns intr-o pestera, unde, dupa un somn de 184 de ani, s-au trezit si au inceput sa propovaduiasca invatatura lui Hristos si sa combata erezia unei secte care nu credea in Invierea cea mare, de la sfarsitul veacurilor.
Despre pustnici, eremiti si isihasti stim numai ceea ce vor ei sa se afle si sa se propovaduiasca mai departe. Gresim daca ne preinchipuim viata lor dupa vrerea si imaginatia noastra. Gresim daca nu zabovim asupra nevointei lor, pana sa intelegem deplin ca marii insingurati ai rugaciunii nu fug neaparat de lume, ci mai degraba alearga insetati spre Dumnezeu. In Limonariul vechi gasim o povestire despre un parinte ce se ostenea intr-o pestera din muntele Sinai. Vazandu-l de departe pe ucenicul sau, in timp ce se ruga, pustnicul a luat infatisarea unui curmal, ca sa nu fie intrerupt sub nici o pricina din comuniunea lui cu Dumnezeu, iar dupa rugaciune si-a reluat surazator chipul lui de duhovnic. Sa luam aminte la aceasta intamplare si sa calcam mai cu bagare de seama in preumblarile noastre prin padurile Tarcaului sau ale muntelui Rarau. S-ar putea ca stejarul sau ulmul pe langa care tocmai trecem sa fie un pustnic, un "tainic" silitor, pe care tocmai l-am intrerupt din conversatia lui cu Hristos. Daca iti apare in cale nu inseamna ca l-ai gasit. Il vezi numai daca el vrea sa fie vazut. Il auzi numai daca buzele tale au gustat mierea tacerii. Cu rabdare si gand curat, intr-un tarziu poate ca-ti vorbeste.
La Athos unii ii numesc nevazuti, altii, pustnici ascunsi. De fapt, e vorba de un grup de sihastri care salasluiesc in cele mai indepartate colturi ale pustiei athonite si sunt nevazuti pentru ochiul omenesc. Acestia se arata doar celor pe care ii aleg ei. De cele mai multe ori, apar in calea cuiva cu suflet curat, un mirean smerit, cu viata evlavioasa de adevarat crestin.
Caviotii sunt calugari care nu au o chilie a lor, ci o inchiriaza, platind o suma simbolica, in cazul in care nu colinda lumea, propovaduind Evanghelia si gazduind noaptea pe la diferiti credinciosi.
Stalpnicii traiesc pe platforme ridicate pe stalpi inalti, unde nu numai ca tin post aspru si se roaga in vazul lumii, dar mai ales predica oamenilor despre pacate sau despre talcuirea Scripturilor, uneori facand si profetii cutremuratoare, ca marele Simeon.
Ziditii merg mai departe si isi sapa o mica pestera in inaltul stancii, de unde refuza sa mai coboare, asteptand o data sau de doua ori pe saptamana ca cineva sa le ridice cu scripetul putina paine si apa.
Spiliotii (traitori in pesteri) cauta grote izolate, dar mai putin umede si daunatoare pentru sanatate. Nu de putine ori, largesc cu mainile lor o adancitura deja existenta in peretele de calcar al muntelui, incropind nu numai loc de odihna, dar si un mic paraclis, cu altar si firide pentru icoane. Se intampla ca in jurul unui spiliot cu mult har sa se aseze mai multi ucenici si astfel sa apara acele superbe chilii suspendate in ziduri de piatra, dantelate ca niste uriasi faguri de miere.
Kufalitii (traitori in scorburi) cauta copaci trainici si cu tulpini uriase, largindu-si culcus in stejari batrani, dar si in maslini sau migdali seculari, precum Cuviosul David din Salonic.
Păscătorii. Unii pustnici neavand ce manca, dar si din dorinta de a se sili spre simplitate se hraneau cu ierburi, unii rupandu-le direct cu gura fara a le mai pregati in vreun fel. Pascatori se pare ca au fost si unii ucenici ai Sfantului Ioan Botezatorul, care manca miere si lacusta o planta cu gust amar din desertul Iudeii, si nu "lacuste", cum gresit se intelege si astazi printr-o traducere neatenta la nuante. Sidirofori se numesc acei calugari care poarta lanturi grele pe umeri sau pe gat si spera ca prin chin si suferinta sa fie iertati de Dumnezeu. Multi sfinti si duhovnici de renume au practicat aceasta metoda, dar cu precizarea ca o faceau in ascuns, la adapost de uimirea si admiratia oamenilor. De altfel, si astazi multi monahi isi iau de la sine aceasta nevointa (o cruce de plumb sau o camasa de corp mai aspra), tocmai pentru a alunga de la trup lenevia sau poftele desarte, pentru a-si reaminti in orice clipa de patimirile lui Hristos.
Epeti se numesc calugarii cersetori, care traiesc chiar sub cerul liber, fara bani si fara chilie. in schimb, cutreiera biserici si manastiri, unde cer de pomana si mai apoi impart la saraci tot ce au.
Nebunii intru Hristos. Nu se confunda cu "epetii", desi uneori cersesc ca si ei la poarta arhiereilor sau a marilor potentati ai vremii. Adeseori vorbesc si se poarta ciudat, mimând ca sunt nebuni sau schizofrenici, din dorinta de a fi smeriti si lipsiti de trufie. Daca ne gandim ca vorbirea lor e adesea o cearta la adresa celor bogati si pacatosi, asta arata o data in plus ca, pentru ei, nebunia e doar o arma, si de atac, si de aparare.
Lucratori tainici ai rugaciunii inimii si chiar facatori de minuni (ca Sfanta Xenia sau Cuviosul Sava Vatopedul) umbla uneori pe jumatate dezbracati sau alteori, atunci cand trebuie, se invesmanteaza ca niste imparati, razand astfel de vanitatea lumii. Rusii disting si acum intre kalikiperehozi (cersetori sau infirmi care canta stihuri duhovnicesti), vagabonzi mistici (asemenea Sfantului Teodosie din Pecersk, numit parintele calugarilor rusi) si iurodivi adevaratii nebuni intru Hristos, asemenea marelui teolog Skovoroda, un Socrate rus, care, dupa o viata de saracie si umilinte, si-a sapat singur pe mormant urmatoarele cuvinte: Lumea m-a hartuit, dar nu m-a prins niciodata.( Randuiala pustniceasca in talcuirea monahului Vlasie Aghioritul )
Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: ,,Nu te îngriji de lucruri străine! Ingrijeşte-te de tine şi de cele ale tale! Noi cei de astăzi ne asemănăm, în ceea ce facem, cu muncitorii din mine. De pe urma muncii lor n-au nici folos şi nici nu se îmbogăţesc, ci se vatămă mult, că-şi pun viaţa în primejdie pentru alţii, se primejduiesc în zadar şi nu cîştigă nimic de pe urma sudorii şi morţii lor. Şi astăzi sînt mulţi care imită pe aceştia, care robesc în mine pentru îmbogăţirea altora; dar, mai bine spus, sînt chiar mai nenorociţi decît aceştia, cu atît mai mult cu cît pe noi ne aşteaptă şi iadul după aceste munci. Sudorilor muncitorilor din mine le pune capăt moartea; pentru noi însă moartea este început de nenumărate munci. Iar dacă ai spune că îmbogăţindu-te te desfătezi de ostenelile tale, arată-mi că îţi este fericit sufletul şi atunci te voi crede! Că sufletul este bunul cel mai de seamă pe care îl avem. Dacă trupul se îngraşă, iar sufletul se ofileşte nu îţi este de vreun folos buna stare a trupului, după cum cînd slujnica e veselă, bunăstarea slujnicei nu-i de nici un folos stăpînei ei pe moarte şi nici frumuseţea îmbrăcămintei, de vreun folos pentru un trup bolnav. Dar Hristos îţi va spune iarăşi:
„Ce va da omul în schimb pentru sufletul lui?” Mereu şi mereu îţi porunceşte să te ocupi numai de suflet şi numai de el să te îngrijeşti.După ce i-a înfricoşat pe ucenici cu aceste cuvinte, Hristos îi mîngîie cu bunătăţile Lui.„Că are să vină Fiul Omului întru slava Tatălui Său cu sfinţii Săi îngeri şi atunci va răsplăti fiecăruia după faptele lui (Matei 16, 27)”.
Ai văzut că slava Tatălui şi a Fiului este una? Iar dacă slava este una, atunci e clar că şi fiinţa Lor e una. Dacă în cele de o singură fiinţă este cu putinţă să fie deosebire de slavă, că spune Pavel: “Alta e slava soarelui şi alta slava lunii şi alta slava stelelor, că stea de stea se deosebeşte în slavă (I Cor 15, 41)”, deşi toate sînt de o singură fiinţă, cum ar putea să se creadă că sînt de fiinţe diferite aceia care au o singură slavă? Hristos n-a spus că va veni cu o slavă asemănătoare slavei Tatălui, ca să nu presupui iarăşi deosebire între Tatăl şi Fiul, ci a arătat precis că va veni „întru slava Tatălui Său“, ca să credem că au una şi aceeaşi fiinţă.
„Pentru ce te temi, dar, Petre, îi spune Hristos, cînd auzi de moarte? Atunci Mă vei vedea întru slava Tatălui. Iar dacă Eu sînt în slavă, veţi fi şi voi. Cele ale voastre nu se mărginesc la viaţa aceasta de pe pămînt, ci vă aşteaptă o altă soartă mai bună!”
Despre monahi, că sînt vrednici de laudă, dacă socotesc timpul de acum timp de jale.
Cînd Hristos a vorbit de bunătăţi, nu s-a oprit la ele, ci a amestecat cu ele şi pedepsele cele înfricoşătoare: a vorbit de scaunul acela de judecată, de răspunderile de care nu vom putea scăpa, de hotărîrea cea dreaptă a lui Dumnezeu, de judecata cea neînşelată. Cu toate acestea n-a lăsat să fie împovărător cuvîntul Său, ci a strecurat în el şi bune nădejdi. Că n-a spus: „Atunci va pedepsi pe cei păcătoşi“, ci: „Va răsplăti fiecăruia după faptele lui“. A spus aceste cuvinte nu numai ca să amintească păcătoşilor de pedeapsă, ci să amintească şi celor buni de premii şi cununi.
Hristos a spus aceste cuvinte ca să dea curaj bărbaţilor virtuoşi; eu însă totdeauna mă cutremur cînd aud aceste cuvinte, pentru că nu sînt printre cei încununaţi. Socot că şi alţii împărtăşesc împreună cu mine teama şi neliniştea. Pe care om, care-şi cercetează conştiinţa, nu-l pot înspăimînta cuvintele acestea, nu-l pot face să se cutremure şi să-l convingă că avem nevoie de sac şi de un post mai aspru decît ninivitenii? Că nu e vorba acum de distrugerea oraşului şi de pieirea tuturora, ci de pedeapsa cea veşnică şi de focul cel nestins De aceea îi laud şi îi admir pe monahii care locuiesc în pustie, în afară de alte pricini şi pentru aceste cuvinte. Aceia, după masa de la amiază, dar, mai bine spus, după masa de seară – ei nu ştiu nicicînd de masa de la amiază, că ştiu că timpul de acum este timp de jale şi de post -, deci după masa de seară înalţă lui Dumnezeu imne de mulţumire şi-şi amintesc şi de aceste cuvinte ale lui Hristos.
Şi dacă vreţi să auziţi aceste imne ca să le rostiţi si voi mereu, vă voi spune rugăciunea aceea sfîntă. Cuvintele acestei rugăciuni sînt aşa: „Binecuvîntat eşti, Dumnezeule, Cel Ce mă hrăneşti din tinereţile mele, Cel Ce dai hrană la tot trupul. Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre, ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun, întru Hristos Iisus, Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul Duh, în vecii vecilor, Amin. Slavă Ţie, Doamne; slavă Ţie, Sfinte; slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie. Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi, cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“.
Merită laudă tot imnul acesta, dar mai ales cuvintele de la sfîrşit. Fiindcă de obicei masa şi mâncarea lenevesc şi îngreuiază, monahii pun cuvintele acestea ca un frâu sufletului, aducându-i aminte în timpul odihnei de timpul judecăţii. Au aflat ce a păţit poporul lui Israel din pricina unei mese luxoase şi îmbelşugate. „A mincat, spune Scriptura, şi s-a îngrăşat şi a azvîrlit din picioare cel iubit (Deut 32, 15)”. De aceea şi Moise spunea: „Cind mănînci, cind bei şi te saturi adu-ti aminte de Domnul Dumnezeu tău (Deut 6, 11-12)”. Că poporul lui Israel, după ce a mîncat, a îndrăznit acele fapte nelegiuite. Caută, dar, şi tu să nu păţeşti la fel. Nu jertfeşti acum oi şi viţei idolilor de piatră şi de aur, dar caută să nu jertfeşti sufletul tău mîniei, să nu jertfeşti mîntuirea ta desfrînării şi nici celorlalte patimi! De aceea şi monahii, temîndu-se de aceste prăpăstii de păcate, după masă, dar, mai bine spus, după post, că post este masa lor, fac pomenire de înfricoşătoarea judecată şi de ziua cea din urmă. Dacă monahii aceia, care îşi pun în bună rînduială trupul şi sufletul lor prin posturi, prin culcatul pe pămînt gol, prin privegheri, prin îmbrăcatul cu sac şi prin alte nevoinţe călugăreşti, au nevoie încă să-şi aducă aminte de ziua cînd Domnul va răsplăti fiecăruia după faptele sale, cînd vom putea spune, oare, noi că trăim cum trebuie cînd întindem mese care aduc asupra noastră mii şi mii de naufragii, cînd nu ne rugăm deloc nici la începutul, nici la sfîrşitul mesei?
De aceea, ca să scăpăm de aceste naufragii, voi explica rugăciunea de care am vorbit, pentru ca, văzînd cîştigul ei, s-o spunem totdeauna la masă, ca să potolim săltările pîntecelui şi să aducem în casele noastre felul de vieţuire şi legile îngerilor acelora care locuiesc pustia. Ar trebui să vă duceţi acolo, printre monahi, ca să culegeţi de la ei aceste roade; dar, pentru că nu voiţi, ascultaţi cel puţin din gura mea melodia aceasta duhovnicească şi fiecare după ce mănîncă să spună aceste cuvinte, începînd aşa:
„Binecuvântat eşti, Dumnezeule“. Cu acest început de rugăciune monahii împlinesc îndată legea apostolică, ce porunceşte: „Orice facem cu cuvîntul şi cu fapta să o facem în numele Domnului nostru Iisus Hristos, mulţumind lui Dumnezeu şi Tatălui prin El (Col 3, 17)”. Mulţumirea pe care o aduc monahii aceia lui Dumnezeu nu este numai pentru acea singură zi, ci pentru toată viaţa, că spun: „Cel Ce mă hrăneşte din tinereţile mele“. Învăţătură plină de filozofie. Odată ce Dumnezeu ne hrăneşte, nu trebuie să ne îngrijim de hrană. Dacă împăratul cel de pe pămînt ţi-ar făgădui că-ţi dă din vistieriile sale hrana cea de toate zilele, n-ai mai avea nici o grijă; cu mult mai mult ar trebui să fii fără de grijă cînd îţi dă Dumnezeu, Care-ţi varsă de toate ca dintr-o fîntînă. Monahii aceia rostesc aceste cuvinte ca să se convingă şi ei şi să convingă şi pe ucenicii lor să lepede orice grijă lumească. Apoi, ca să nu socoteşti că înalţă mulţumirea aceasta numai pentru ei, adaugă zicînd: „Cel Ce dai hrană la tot trupul“, mulţumind pentru întreaga lume. Ca şi cum ar fi părinţii întregii lumi, aşa înalţă laudă lui Dumnezeu pentru toţi oamenii şi se întăresc prin aceasta spre o dragoste curată de fraţi. Nici nu pot să urască pe aceia pentru care mulţumesc lui Dumnezeu că sînt hrăniţi. Ai văzut că şi în cuvintele de mai înainte şi în cuvintele de acum, prin mulţumirea adusă lui Dumnezeu, sporesc dragostea şi aruncă orice grijă lumească?
Dacă Dumnezeu dă hrană la tot trupul, apoi cu mult mai mult celor care şi-au închinat Lui viaţa; dacă dă hrană celor legaţi cu grijile lumeşti, apoi cu mult mai mult celor ce au lepădat aceste griji. Hristos dînd aceeaşi învăţătură spunea: „Sînteţi mai de preţ decît păsările (Luca, 12, 7)!”. Spunea acestea ca să ne înveţe să nu ne încredem în bogăţie, în pămînt şi în seminţe. Că nu ne hrănesc acestea, ci cuvîntul lui Dumnezeu. Cu aceste cuvinte ale rugăciunii monahii aceia închid gura maniheilor, valentinienilor şi tuturor celor care bolesc de ereziile lor. Că nu poate să fie rău Dumnezeul Acela Care dă tuturora bunătăţile Lui şi chiar celor ce-L hulesc pe El.
Urmează apoi cererea: „Umple de bucurie şi de veselie inimile noastre“.
– Dar de care bucurie e vorba? Nu cumva de bucuria cea pămîntească?
– Doamne fereşte! Dacă monahii aceia ar voi-o pe aceasta, n-ar popula culmile munţilor şi pustia, nu s-ar îmbrăca în sac; ei vorbesc de bucuria aceea care n-are nimic comun cu viaţa aceasta, de bucuria îngerilor, de bucuria cea de sus. Şi n-o cer aşa de mîntuială, ci cu multă stăruinţă. Nu spun: „Dă“, ci: „Umple!“. Şi apoi nu spun: „Pe noi“, ci: „Inimile noastre!“. Bucuria aceasta este bucuria inimii, că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea (Gal. 5, 22)”. Pentru că păcatul aduce întristare, de aceea cer ca prin bucurie să se sădească în sufletele lor dreptatea; altfel nici nu poate fi bucurie.
„Ca avînd totdeauna toată îndestularea, să prisosim spre tot lucrul bun”. Iată că împlinesc cuvintele acelea evanghelice care spun: „Pîinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi (Matei 6, 11)“. Şi aceasta o cer tot pentru cele duhovniceşti: „ca să prisosim spre tot lucrul bun“, spun ei.
N-au spus: „Ca să facem numai ceea ce ni s-a poruncit“, ci: „Ca să facem mai mult decît ni s-a poruncit“. Acest înţeles îl au cuvintele: „Ca să prisosim“. Îi cere lui Dumnezeu să-i îndestuleze în cele de neapărată trebuinţă; dar ei nu vor să I se supună Lui numai cu îndestulare, ci cu multă prisosinţă şi în toate. Aceasta e faptă de robi recunoscători şi de bărbaţi filozofi, care fac totdeauna şi în toate cu prisosinţă. Apoi, pentru ca să-şi aducă loruşi aminte de propria lor neputinţă, că nu pot face nici o faptă bună fără ajutorul cel de sus, după ce au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, adaugă: „întru Hristos Domnul nostru, cu Care Ţie slavă, cinste şi putere, în veci, Amin”. Începuseră rugăciunea cu o doxologie şi o termină tot cu o doxologie.
Apoi par că încep o altă rugăciune; dar nu, căci continuă aceeaşi rugăciune. Aşa face şi Pavel la începutul Epistolei către Galateni; termină cu doxologie, spunînd: „După voinţa lui Dumnezeu şi Tatăl, Căruia slava în veci, Amin (Gal. 1, 4-5)”, dar continuă să vorbească de subiectul despre care scria. Iar în altă epistolă, după ce a spus: „Au cinstit şi au slujit făpturii în locul Făcătorului, Care este binecuvîntat în veci, Amin (Rom 1, 25)”, nu-şi termină cuvîntul, ci continuă. Să nu învinuim, dar, nici noi pe aceşti îngeri că fac ceva nepotrivit cînd, după ce termină cu o doxologie, continuă sfintele lor cîntări. Urmează unor legi apostolice: încep cu doxologie şi sfîrşesc cu doxologie. Iar după acest sfîrşit continuă, făcînd iarăşi început. De aceea spun: „Slavă Ţie, Doamne; Slavă Ţie, Sfinte; Slavă Ţie, împărate, că ne-ai dat nouă mîncare spre bucurie“. Nu trebuie să mulţumim lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui cele mari, ci şi pentru cele mici. Monahii mulţumesc deci lui Dumnezeu şi pentru hrană făcînd de ruşine erezia maniheilor şi pe toţi care spun că viaţa aceasta pămîntească e rea. Şi pentru ca nu cumva, din pricina înaltei lor filozofii şi a dispreţului stomacului, să bănuieşti despre ei că socotesc spurcate mîncărurile, de pildă acelea de la care se abţin, prin rugăciunea aceasta te învaţă că ei se abţin de la foarte multe nu pentru că socotesc spurcate făpturile lui Dumnezeu, ci pentru că pun în practică filozofia lor.
Şi iată că după ce au mulţumit pentru cele primite, cer daruri şi mai mari; nu rămîn la cele lumeşti, ci se urcă mai presus de ceruri şi spun: „Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt“. Căci nici nu este cu putinţă să trăieşti cum trebuie dacă nu eşti plin de harul Sfîntului Duh, după cum nu este cu putinţă să faci o faptă bună sau mare dacă nu te bucuri de ajutorul lui Hristos.
După cum atunci cînd au spus: „Ca să prisosim spre tot lucrul bun“, au adăugat: „întru Hristos Iisus“, tot aşa şi acum spun: „Umple-ne pe noi de Duhul Sfînt, ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta“. Ai văzut că pentru cele lumeşti nu se roagă, ci numai mulţumesc; dar pentru cele duhovniceşti şi mulţumesc şi se roagă? Hristos spusese: „Căutaţi împărăţia cerurilor, şi toate acestea se vor adăuga vouă (Matei 6, 33)”. Uită-mi-te şi la o altă filozofie a acestor monahi! Că spun: „Ca să fim găsiţi bineplăcînd înaintea Ta, şi nu ruşinaţi“. „Nu ne pasă că sîntem luaţi în rîs, că mulţimea ne batjocoreşte; nu ne vom întoarce de pe calea ce-am apucat, orice ar spune oamenii despre noi, batjocorindu-ne şi ocărîndu-ne; toată lupta noastră este să nu fim ruşinaţi atunci, în ziua cea mare a judecăţii!” Cînd monahii spun acestea, aduc înaintea ochilor lor şi rîul cel de foc, dar şi răsplăţile şi premiile. Nu spun: „Ca să nu fim pedepsiţi“, ci: „Ca să nu fim ruşinaţi“. „Pentru noi, spun monahii, a supăra pe Stăpîn e mai groaznic decît a fi aruncaţi în iad“. Dar pentru că pe majoritatea oamenilor nu-i înfricoşează aceasta, fiind legaţi de pămînt, monahii au adăugat în rugăciunea lor: „Cînd vei răsplăti fiecăruia după faptele lui“.
Ai văzut de cît de mare folos ne-au fost aceşti oameni străini de lume şi călători pe pămînt, aceşti locuitori ai pustiei, dar, mai bine spus, aceşti locuitori ai cerului? Noi, străini ai cerului şi locuitori ai pămîntului; ei, dimpotrivă.
După rugăciunea aceasta, monahii, cu inima zdrobită şi cu ochii plini de multe lacrimi, se duc la culcare, dormind atît cît să se odihnească puţin. Şi iarăşi fac din noapte zi, petrecînd noaptea în rugăciuni de mulţumire şi cîntări de psalmi. Nu numai bărbaţii, ci şi femeile pun în practică această filozofie, învingînd slăbiciunea firii cu prisosul voinţei lor. Să ne ruşinăm, dar, noi bărbaţii, de tăria acestor femei şi să încetăm de a ne mai da în vînt după lucrurile din lumea aceasta, după umbră, după visuri, după fum. Cea mai mare parte a vieţii noastre o ducem în nesimţire; copilăria ne este plină de ignoranţă; bătrîneţea iarăşi ne veştejeşte simţirea; vîrsta de la mijloc, puţină cîtă este, este singura care mai poate să ne bucure în chip conştient de bucuria de a trăi; dar, mai bine spus, nici aceasta nu ne bucură curat de viaţă, că e pîngărită de nenumărate griji şi de osteneli. De aceea, vă rog să căutăm bunătăţile cele veşnice şi nemuritoare, să căutăm viaţa care nu îmbătrîneşte niciodată.
Poţi trăi şi în oraş şi să duci viaţa pe care o duc monahii în pustie, să pui în practică filozofia lor; poţi avea şi soţie, poţi locui în casă şi în lume şi să te rogi, să povesteşti, să fii cu inima zdrobită. Cei de la început, care au fost învăţaţi de apostoli învăţătura creştină, locuiau în oraşe, dar aveau aceeaşi evlavie ca şi cei care locuiesc pustia; alţii au avut ateliere, ca Priscila şi Acvila; toţi profeţii au avut femei şi case, ca Isaia, ca Iezechiel, ca Moise; şi aceasta cu nimic nu le-a vătămat virtutea. Să-i imităm şi noi pe aceştia, să mulţumim necontenit lui Dumnezeu, să-I înălţăm necontenit cîntări, să trăim în curăţenie sufletească şi trupească şi să ne îngrijim şi de celelalte virtuţi; să aducem în oraşe filozofia pustiei, ca să fim bineplăcuţi înaintea lui Dumnezeu şi preţuiţi de oameni şi să avem parte şi de bunătăţile cele viitoare, cu harul şi cu iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, prin Care şi cu Care Tatălui slavă, cinste şi putere, împreună cu Sfîntul şi de viaţă făcătorul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor, Amin”.(postat pe fb de ioan monahul)