Pelerini la Athos. Îngeri pământeşti şi oameni cereşti

28.07.2018 07:20

 Marea, muntele și Crucea – privim și ne minunam de lucrarea lui Dumnezeu – muntele monahilor, liniște și sfințenie. Orizontul, rasaritul, apusul, natura, vegetația, flora si fauna, muntele, marea, stelele, izvoarele, cerul, pasările si insectele locului – și mohahii care se roagă pentru lume.Privesc la prietenii mei de pelerinaj, parintele Viorel, Nicolae și Marcel cu cei doi frați ai săi din Tulcea, au fețele pline de lumină și de sfioșenie, când te-ai departat de grija lumească, aici în patria monahismului ortodox nu avem decât bucurie și gândul la Dumnezeu, care ne caluzește pașii, ne face să nu simțim povara bagajelor, nici setea sau foamea.

Monahul poartă un întreg univers în mintea sa, iubirea de o viață pentru Dumnezeu se transformă in iubirea eternă, fiindcă Dumnezeu este minunat întru sfinții săi. Nevoia de ascultare în smerenie, în rugaciune, în liniște și blândețe iertatoare, în jertfă pentru oameni. Manohii cu trupul pe pamânt, dar cu sufletul în exrtraordinare părtrunderi în adâncul tainelor. Harul Sfântului Duh le dă lumină, le dă libertate, le da puterea de a se lupta să împlinească poruncile lui Dumnezeu. De sus, monahi privesc lumea aaemenea vulturilor de pe creste. Au priviri de lumina, au glas de lumină, au inimă luminata prin urmarea sihastriei, ei cunosc satisfacții enorme pe care lumea rătăcită nu le poate afla vreodată. Locurile sihastriei respiră liniște, îi înconjoară cu pace si sfinții aduc în ele preocuparea exclusivă pentru o traire duhovnicească.

Una dintre cele mai “terifiante” pesteri din Karulia, de pe Sfântul Munte Athos, este lacasul unui călugăr sârb, numit Serafim, in care acesta vietuieste pe timpul verii. Iarna este foarte severa aici, asa incat in sezonul rece acesta paraseste mica pestera, ingusta, în care există suficient spațiu abia pentru o persoană, pentru o colibă ​​de lemn din afara. Patru scanduri și o saltea sunt tot ce are pentru odihnă și somn. Karulia are peșteri cu chilii atarnate de stânci abrupte, în partea sudică a peninsulei Athos, nu departe de Schitul Katounakia. La unele peșteri îndepărtate, se poate ajunge doar prin intermediul unor lanțuri prinse in roca, acestea fiind numite pesteri “terifiante”. Actualul calugar Serafim a studiat anterior la Universitate, in Departamentul de Economie, și apoi a lucrat ca jurnalist în presa de televiziune sârbă. În lume, acesta si-a lasat o fiică în vârstă de 16 ani, relatează portalul de știri Tribuna Athosului.“Credința mea nu are nimic de-a face cu munca de jurnalist, acestea sunt două lumi opuse, cu valori și convingeri diferite”, a spus Serafim. “Iată ca ma rog pentru fiica și soția mea, pe care nu le-am parasit cu totul. Eu sunt cu ele în mintea mea. Doar că, într-o zi, pur și simplu m-am aprins de dragoste pentru Treimea noastra Dumnezeiasca. Și, acest lucru este spre binele nostru, al tuturor”. El vietuieste într-unul din cele mai izolate și mai sălbatice locuri din Karulia, dar cu toate acestea, spune: “Eu nu sunt singur aici, mulți prieteni sunt cu mine”. Când a fost întrebat cine sunt acești prieteni, călugărul a răspuns: “Mii de îngeri, și i-ati puteti vedea doar daca ati lucra pentru binele sufletesc, si nu pentru binele trupesc. Trupul are nevoie de foarte puțin, din toate lucrurile bune pe care Domnul ni le trimite din belșug”. “Odată, s-a întâmplat că nu aveam absolut nimic de mâncare, iar apoi a avut loc o adevărata minune. Am văzut un vultur care zbura foarte rapid spre mine. M-am speriat și ma gandeam la mine: acum mă va lua și ma va duce departe, Dumnezeu știe unde. Dar, cand s-a apropiat, am văzut că ținea ceva în cioc. A fost un pește proaspăt… Asta a fost cina mea, în acea zi”, a povestit bucuros calugarul Serafim.

Oamenii sfințiți prin asceză, care se nevoiesc zilnic nu se departează ci se apropie de lumea reală a facatorului ei, gasind mereu noi punții cu voința lui Dumnezeu. Prin retragerea, închiderea față de lumea risipită și ratacită, îi aduce pe sihaștrii in armonie cu natrura și plini de curajul nevoitorului gasesc pacea și înduplecarea lui Dumnezeu.

In drumul lui anevoios, pe care sihastrul si-l face singur și mai greu pentru ca nevoința lui sa fie mai mare, pâna la apa, la hrană, cât mai departat de peștera sau coliba sa, este încarcat de nadejde în Dumnezeu, de rugaciune, de smerenie, umilință si meditație. Pe potecile pustiei ei duc smeriți si necunoscuți rânduiala și traditia isihastă sapată in piatra muntelui. Harul îi luminează și prin el sunt biruite poticnirile și oboseala, ispitele si rautațile, durerea și lacrimile, care se transformă in dragoste pentru Dumnezeu.

În viaţă curată şi în sărăcie trăiau în pădurile Sfântului Munte şapte călugări (sau 12, luându-ne după spusele unor pustnici) complet goi şi hrănindu-se ca păsările cerului, cu verdeţuri sălbatice, rădăcini, castane şi alune. Se spune că primeau Sfânta Împărtăşanie în peştera Sfântului Petru de la părintele Daniel, renumitul isihast. Nu ştim dacă ei mai sunt încă în viaţă.
Învăţatul călugăr, Spiridon Kambanaos, doctorul de la Marea Lavră, a scris despre aceşti «îngeri pământeşti şi oameni cereşti»: «Şi ce putem spune despre cei care locuiesc în zona Krya Nera, unde doar privirea lui Dumnezeu, Care vede toate, le poate ştii felul lor de viaţă?».

În lunga istorie a Sfântului Munte există următoarea tradiţie: un grup de pustnici, în număr de şapte, (după unii, doisprezece), trăiesc în asceză extremă, cu un singur scop, anume acela de a se ruga neîncetat lui Dumnezeu pentru toată lumea. Au daruri deosebite de la Duhul Sfânt şi pot trăi fără casă, umblând goi, pentru că sunt nevăzuţi de ochiul omenesc“ - monahului Iosif Dionisiatul. Renumele acestor monahi, sau mai bine-zis tradiţia aceasta, se transmite de cel puţin 200 de ani, din generaţie în gene­raţie, nu numai în monahismul aghioritic, ci şi în toată Orto­doxia. Asceţii tainici se arată din când în când atât unor monahi, cât şi unor creştini laici. De cele mai multe ori, ei fac profeţii sau se adresează persoanelor cu care vorbesc, referindu-se concret la viaţa acestora.

Alţii adaugă că acest grup de şapte pustnici nevăzuţi nu numai că există şi astăzi, dar că se completează de fiecare dată când moare unul dintre ei cu un alt monah aghiorit virtuos, care ajunge în locul lor de nevoinţă prin minune dumnezeiască, fiind astfel tot timpul în număr de şapte.Tradiţia mai spune că aceşti şapte (sau doisprezece) pustnici vor fi cei care vor săvârşi cea din urmă Liturghie pe vârful Athosului, în bisericuţa Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, după care va fi sfârşitul lumii, adică cea de-a Doua Venire a Domnului Iisus Hristos.

În adâncul muntelui sfântul din el îl ajută să se regasească pe sine. La inceput plana teama ca nu are ce mânca și ce bea, dar în ani stie ca grija nu-și are rostul, ca darul lui Dumnezeu îl ține în permanantă împlinire si nesfârșit belșug. În ragazuri se bucură de tainele nepatrunse și necunoscute de omul din lumea confortului.

Sfintii cuvioși rugători sunt mânați de grija pentru întreaga lume, unde solicitările, tumultul orașului, relațiile înverșunate ale vieții îl scot pe om in afara lui Dumnezeu și atunci individul își pierde liniștea, pacea, bucuria, care nu mai sunt repere curate ale trairii și omul are parte de tulburare și neliniște.

Monahul are televizorul, facebookul, internetul și mass-media sa. Orizontul, rasaritul, apusul, natura, vegetația, flora si fauna, muntele, marea, stelele, izvoarele, cerul, pasările si insectele locului. Observându-le si cunoscând rânduiala lui Dumnezeu el știe și cunoaște mai mult decât cei care incearcă să afle Calea, Adevarul și Viata, din mijloace care îi pierd, care le pun în pericol mântuirea. Întreaga săptămână sihaștrii postesc, se roagă și se nevoiesc, iar duminica se duc la cea mai apropiată biserică, se spovedesc, participă la slujba Sfintei Liturghii și se împartașesc cu trupul și sângele lui Hristos.

Padurea, natrura, muntele, cerul, viețuitoarele, toată lucrarea îl slavește pe Dumnezeu și indeamnă pe sihaștrii să li se apropie și să nu înceteze să-l slăvească în fiecare moment pe Domnul Dumnezeul nostru, să-și pastreze mintea curată de gândurile rele și pacatoase, să se pastreze nepatat, rupt cu trupul, dar mai ales cu sufletul din lume să viețuiască in și cu Dumnezeu, cu Maica Domnului si Sfinții Lui, cu evlavie și rugaciune pâna vine vremea să-și încredințeze sufletul lui Dumnezeu si să treacă la Domnul.

Monahii sunt pentru lume un model, sfinții se despart de lume și țintesc cu ochii si inima spre lumea lui Dumezeu, știu ca aici sunt în trecere. Fuga de lume înseamnă lepadarea de criteriile omenești în care numai și numai Dumnezeu reprezintă calea de urmat. În locurile retrase pe sihastrul îl duce dorul de Dumnezeu și nu se îngrijește de ce va manca sau ce va bea, iar purtarea de propria grije o lasă lui Dumnezeu, care de fiecare data se arată în deplinatatea ei.

Cele spuse de Iisus par a cuprinde o singură idee. Dar ele cuprind , întâi – sa se lepede de sine, apoi în al doilea rând –să îşi ia crucea şi al treilea – să Îmi urmeze Mie.

Dar să vedem mai întîi ce înseamnă: a te lepăda de tine. Mai întîi însă să vedem ce înseamnă a te lepăda de altul, şi atunci vom şti ce înseamnă a te lepăda de tine.

– Ce înseamnă, dar, a te lepăda de altul?

– Cel care se leapădă de altul se înstrăinează complet de acela; nu-l ajută, nu-l sprijină, n-are milă, nu suferă de-l vede biciuit, legat, întemniţat, chinuit pe cel de care s-a lepădat, de i-ar fi frate, prieten sau orice. Aşa de străini vrea Domnul să fim faţă de trupul nostru; să nu ne fie milă de el de este biciuit, surghiunit, ars sau în alt fel chinuit! Dacă ne purtăm aşa cu el, atunci avem milă de el. Că şi părinţii atunci au milă de copiii lor cînd poruncesc dascălilor, cărora îi încredinţează, să n-aibă milă de ei. Tot aşa şi Hristos n-a spus numai: „Să n-ai milă de tine însuţi!”, ci ceva mai mult: „Să te lepezi de tine însuţi!”, adică: „Să n-ai nimic comun cu tine însuţi, ci să te dai primejdiilor, muncilor; aşa suflet să ai, ca şi cum n-ai suferi tu acestea, ci altul!”. Şi n-a spus: „Să se tăgăduiască”, ci: „Să se lepede”. Iar a te lepăda e mai mult decît a te tăgădui.

„Şi să-şi ia crucea lui“. Luarea crucii este o urmare a lepădării de sine. Şi ca să nu socoteşti că a te lepăda de tine înseamnă numai a suferi cuvintele rele, ocările şi insultele, Hristos spune pînă unde trebuie să meargă lepădarea de sine; adică pînă la moarte, chiar moartea ruşinoasă. De aceea n-a spus: „Să se lepede de sine pînă la moarte”, ci: „Să-şi ia crucea lui”, arătînd moartea cea ruşinoasă; şi că nu trebuie făcută aceasta o dată, nici de două ori, ci toată viaţa. „Să ai necontenit, spune Hristos, înaintea ochilor moartea aceasta şi să fii pregătit, în fiecare zi, de junghiere! Mulţi au dispreţuit averile, desfătarea, slava, dar n-au putut dispreţui moartea, ci s-au temut de primejdii. De aceea Eu vreau ca luptătorul Meu să lupte pînă la sînge, să stea în arenă pînă la junghiere. De-ar trebui să sufere moartea, o moarte ruşinoasă, o moarte blestemată, o moarte cu proastă faimă, pe toate să le sufere cu curaj şi, mai mult, să se bucure de această moarte“.

„Şi să-mi urmezi Mie!”. Pentru că se poate să suferi chinuri şi să nu-L urmezi lui Hristos, cînd nu le suferi pentru El – că şi tîlharii, jefuitorii de morminte, înşelătorii suferă o mulţime de chinuri -, de aceea, ca să nu socoteşti că sînt de ajuns numai suferinţele, Hristos a adăugat şi pricina pentru care să înduri suferinţele.

-Care este pricina aceasta?

–Să urmezi lui Hristos făcînd şi suferind acestea; să suferi toate pentru Hristos şi să ai şi celelalte virtuţi; că şi aceasta vor să spună cuvintele: „Să-mi urmeze Mie”; nu trebuie să araţi bărbaţie numai in suferinţe ci să arăţi şi castitate şi blîndeţe şi toată filozofia. Asta înseamnă a-L urma cum trebuie; înseamnă a săvîrşi şi celelalte virtuţi şi a suferi toate pentru Hristos. Sînt oameni care urmează diavolului şi suferă chinuri şi-şi dau pentru el sufletele lor; noi însă suferim pentru Hristos; dar, mai bine spus, pentru noi înşine; aceia, ca să se vatăme pe ei, şi aici şi dincolo; noi însă, ca să cîştigăm şi viaţa aceasta şi pe cealaltă. Nu-i, oare, cea mai mare ticăloşie ca noi să nu arătăm acelaşi curaj ca şi cei care suferă chinuri spre pieirea lor, cînd avem să culegem atîtea cununi? Şi doar în ajutorul nostru stă Hristos, pe cînd în ajutorul acelora nimeni!

Porunca aceasta a mai dat-o Hristos apostolilor Săi (Matei,10, 38) cînd i-a trimis la propovăduire, zicîndu-le: „în calea paginilor să nu mergeţi (Matei, 10, 5)”6; şi: „Vă trimit ca oile în mijlocul lupilor (Matei 10, 16)”; şi: „La dregători şi împăraţi veţi fi duşi (Matei 10, 18)”; acum însă este mai tare şi mai aspru. Atunci le vorbise numai de moarte; acum însă le vorbeşte şi de cruce, şi de o cruce continuă. Că spune: „Să-şi ia crucea lui”, adică să o ia şi să o poarte mereu. Aşa obişnuieşte să facă totdeauna Hristos. Poruncile cele mari nu le dă la început, ci treptat, încetul cu încetul, ca să nu descurajeze pe ascultătorii Săi.

Apoi, pentru că spusele Sale păreau greu de îndeplinit, vezi cum uşurează greutatea lor prin cuvintele ce le spune în urmă. Dă răsplăţi care depăşesc cu mult mai mult sudorile; şi nu numai răsplăţi, ci şi pedepse celor ce săvîrşesc răul. Şi stăruie mai mult asupra pedepselor decît asupra răsplăţilor, pentru că de obicei pe oameni îi înţelepţeşte nu atît darea bunătăţilor, cît ameninţarea cu pedepse. Uită-te că şi acum începe cu pedepsele şi tot cu pedepsele sfîrşeşte!

Ramas în grija Domnului pusnicul nu se teme de aminale de pradă, mulți sfinți au facut din ele prieteni apropiați, iar când ajung la dragostea desăvârșită ajung să iubească lumea și oamenii la un înalt nivel al dragostei creștine, încât sunt în stare să se jertfească pe el pentru lume, pentru semeni. Cineva spunea că ar fi de acord oricând să schimbe trupul său cu cel al unui lepros. Cuvioșii nu resping lumea, ei se ridică deasupra ei, ei se înalță sptrea a o sfinții cu desăvârșirea lor.

„Dacă vrea cineva să vină după Mine”. Nu silesc, nu constrîng, ci las pe fiecare să fie stăpîn pe voinţa sa. De aceea şi spun: „Dacă vrea cineva“. “Chem la bine, nu la rău şi la greu; nu la pedeapsă sau osîndă, ca sa constring. Însăşi natura lucrului spre care vă chem este în stare să vă atragă“. Grăindu-le acestea, Hristos îi atrăgea la El şi mai mult. Cel care întrebuinţează sila de multe ori îndepărtează; dar cel care-l lasă pe ascultător să fie el stăpîn pe el însuşi, îl atrage mai mult. Cuvîntul bun e mai puternic decît constrîngerea. De aceea şi Hristos spunea: „Daca vrea cineva“. „Mari sînt bunătăţile pe care vi le dau, le spune Hristos. Sunt atît de mari încît voi, de buna voastră voie, veţi alerga spre ele!” Dacă cineva ţi-ar da aur, dacă ţi-ar oferi comori, n-ar avea nevoie să întrebuinţeze sila ca să te cheme. Dacă pentru ca să te cheme la aur şi la comori nu-i nevoie de silă, apoi cu mult mai mult atunci cînd Hristos te cheamă la bunătăţile cele din ceruri. Dacă natura lucrului nu te sileşte să alergi după el, atunci nici nu eşti vrednic să-l primeşti; iar dacă l-ai primit, atunci nici nu-ţi dai seama bine ce-ai primit. De aceea nu ne sileşte Hristos, ci ne îndeamnă, avînd grijă de noi. Marea răbdare în mijlocul durerilor şi ispitelor a fost virtutea părintelui Ieronim din Simonopetra, un suflet curajos, cu virtute de diamant, care a fost alungat din mănăstire pe nedrept. A găsit refugiu, ca burdunar56 (Burdunarul (βουρδουάρης) este călugărul însărcinat cu paza şi îngrijirea animalelor (a catârilor) mănăstirii.), la Kutlumuş. De acolo a plecat la Kafsokalivia şi a trăit într-o chilie mică care fusese folosită pentru depozitarea mangalului. A fost izgonit şi de acolo şi a plecat la Metocul Sfântul Haralambie din Salonic. În ciuda tuturor acestor suferinţe, el nu a încetat să se roage pentru defăimătorii şi acuzatorii săi. Despre acest gigant al răbdării, părintele Ieronim au povestit despre el de alţi părinţi de la Sfântul Munte şi din Atena

Deoarece cuvintele lui Hristos despre patimile Sale păreau că pricinuiseră multă frămîntare şi tulburare în sufletele apostolilor, Hristos le spune: „Nu-i nevoie să vă frămîntaţi şi să vă tulburaţi! Dacă socotiţi că spusele Mele nu sînt pricinuitoare de nenumărate bunătăţi, dacă socotiţi că nu veţi avea parte de bine de veţi suferi şi voi, nu vă silesc, nici nu vă constrîng; ci, dacă cineva vrea să Mă urmeze, pe acela îl chem. Să nu socotiţi că a Mă urma înseamnă a face numai ceea ce faceţi voi acum! Nu! Trebuie să vă osteniţi mult, să înfruntaţi primejdii dacă voiţi să mergeţi după Mine! Nu, Petre! Să nu te aştepţi să meriţi cununi numai pentru că ai mărturisit că sînt Fiul lui Dumnezeu şi să socoteşti că îţi este de ajuns aceasta pentru mîntuire! Să nu socoteşti că poţi să te odihneşti, ca şi cum ai fi făcut totul! Pot, pentru că sînt Fiul lui Dumnezeu, să fac să nu vină peste tine nici necaz şi nici suferinţă; dar pentru tine nu vreau; vreau ca şi tu să iei parte cu ceva şi să ajungi mai încercat”.

Un organizator de jocuri atletice publice, dacă ar avea un prieten printre atleţi, n-ar voi să-l încununeze numai pentru că este prieten cu el, ci şi pentru ostenelile sale, pentru vrednicia lui; şi aceasta mai cu seamă pentru că îl iubeşte. Tot aşa şi Hristos; pe aceia pe care-i iubeşte, pe aceia mai ales vrea săi vadă biruitori şi prin propriile lor puteri, nu numai prin ajutorul Lui. Vezi cit de uşor de suportat îşi face Hristos cuvîntul Lui! Nu-i împresoară pe ucenicii Săi numai cu necazuri şi suferinţe, ci dă întregii lumi dogmă de obşte, spunînd: „Daca vrea cineva!” Fie femeie, fie bărbat, fie conducător, fie supus, sa meargă pe această cale! Amin (postat pe fb de ioan monahul)