Pelerini la Athos. Chiliile de la Colciu
Cel care a trecut pragul chiliilor româneşti de la Colciu, aşezământul românesc dintre măslinii Athosului, nu are cum să nu se simtă mai apropiat de Dumnezeu. Aici, totul este simplu. O portiţă de lemn, ca a bunicilor, te anunţă că intri în altă lume. O lume a tainei, a minunii şi a smereniei. Livada de măslini de pe cărarea ce duce la schit, iarba şi brânduşele violete, toate creează o anticameră a minunii ce urmează. Te-ai aştepta să găseşti cine ştie ce catedrală şi alte construcţii măreţe.
Găseşti, însă, un colţ de rai românesc, o bisericuţă de doar câţiva coţi, câteva chilii proptite între munte şi marea ce se întrezăreşte de pe terasa schitului. În patria monahilor şi a mănăstirilor, în inima creştinismului ortodox, românii şi românismul sunt o prezenţă vie. De fapt, unde te întorci, dai de români şi de urme româneşti. Într-un spaţiu dominat de cultura greacă şi de spiritul bizantin, auzi vorbindu-se româneşte aproape la orice pas – în muntele sfânt al ortodoxiei. De la mulţimea pelerinilor ce îl caută pe Dumnezeu între zidurile istoricelor mănăstiri, la meşterii de pe schelele şi şantierele Athosului, la harnicii şi oamenii buni la toate de pe lângă marile aşezăminte monahale, la şoferii de pe microbuzele ce stârnesc colbul drumurilor şi până la câteva zeci de monahi, toţi sunt români şi vorbesc limba diaconului Coresi şi a cărturarului Varlaam.
Se simt şi sunt mândri că sunt români, deşi la mii de kilometri depărtare. Dincolo de distanţă, românii din Athos sunt acasă pe muntele sfânt. Sunt acasă, pentru că nu există mănăstire în care voievozii şi boierii români să nu fi lăsat o urmă care sfidează timpul: biserici, paraclise, ziduri de incintă, trapeze, sfinte vase, racle din aur şi din argint, cărţi şi manuscrise. Până astăzi, în inima creştinismului sunt mărturii peste veacuri, care atestă că românii au fost darnici şi credincioşi.
Spunea un părinte român încetăţenit în Athos: „Cum să nu fiu acasă, dacă biserica în care mă rog a fost construită de Petru Rareş, un sucevean de-al meu, că eu sunt din Fălticeni, cum să nu mă simt la mine acasă, când trapeza unde mâncăm cu toţii a fost refăcută pe banii lui Vasile Lupu şi ai doamnei Tudosca, iar potirul pe care îl folosim până astăzi este darul vlădicăi Veniamin Costachi de la Moldova?!”.
În rândurile ce vor urma, și pe tot parcursul multor episoade, am vorbit și voi vorbi mereu despre români şi românism în Athos,(dar și în Tara Sfânta și din multe alte locuri din țară și din lume), despre oameni simpli, obistuiți, smeritii, plini de ascultare, mereu cu gândul, cu lucrul, cu fapta și cu rugaciunea spre Iisus Hristos, spre Maica domnului, spre sfinți, v-am vorbit despre ei sfinții dintre noi, care ne vor sfinţi, și sunt multe locuri binecuvântate, sfințite, multe ctitorii româneşti, multi monahi şi oameni simpli ce au ales să petreacă în muntele ocrotit de Maica Domnului, în Athos viața dăruită lor.
Tainica cărare străjuită de măslini nu este numai cale de acces spre bisericuţă, ci şi casă de odihnă veşnică pentru doi părinţi sfinţi, trecuţi la viaţa veşnică: bătrânii Dionisie Ignat şi Ioan Şova. De la marginea cărăruii, părinţii veghează liniştea schitului. Parcă cele două morminte se vor o prelungire a bisericii, se vor un pridvor al sfinţeniei printre măslini.
Chiar şi un necunoscător al personalităţii celor doi părinţi români vieţuitori în Athos, care ar trece pe lângă tainicul loc, şi-ar da seama că acolo e „ceva”. O putere şi o mireasmă nu te lăsă să te desprinzi de acolo. La Colciu te simţi român şi te simţi acasă. Printre coniferele athonite, pitice şi încâlcite, privirea îţi este atrasă de un brad alb ce se înalţă falnic, adus de acasă – din pădurile Neamţului.
O pagină încă vie de istorie românească, cu mireni, ctitori, monahi, sfinți. Au nu stiti ca sfintii vor judeca lumea?
Locurile, lucrurile, persoanele sacre sunt închinate lui Dumnezeu si apartin numai Lui. Dumnezeu este sfântul lui Israel si al crestinilor si omul se poate împartasii din sfintenia Lui. ,,Am vazut pe Domnul stând pe un scaun înalt si maret si poalele hainelor Lui umpleau templul. Serafimi stateau înaintea Lui, fiecare având câte sase aripi: cu doua îsi acopereau fetele, cu doua picioarele, iar cu doua zburau Si strigau unul catre altul, zicând: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pamântul de slava Lui!” Inca de la facere Dumnezeu a facut posibila aceasta comuniune si asemanare, pentru ca Ziditorul ne-a modelat si ne-a daruit ca sa devenim sfinti.
„Vai mie, ca sunt pierdut! Sunt om cu buze spurcate si locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate. Si pe Domnul Savaot L-am vazut cu ochii mei!”
Atunci unul dintre serafimi a zburat spre mine, având în mâna sa un carbune, pe care îl luase cu clestele de pe jertfelnic. Si l-a apropiat de gura mea si a zis: „Iata s-a atins de buzele tale si va sterge toate pacatele tale, si faradelegile tale le va curati”. Si am auzit glasul Domnului care zicea: „Pe cine îl voi trimite si cine va merge pentru Noi?” Si am raspuns: „Iata-ma, trimite-ma pe mine!” Si El a zis: „Du-te si spune poporului acestuia: Cu auzul veti auzi si nu veti întelege si, uitându-va, va veti uita, dar nu veti vedea.
,,Fiti sfinti ca Eu Însumi sunt Sfânt” siliți-va pentru a obtine, a cunoaste și a învăța ce însemna ardoarea, zelul, harnicia pentru pustnicie, viaţa de pustnic; sihastrie; schimnicie; ascetism, a fi izolat de lume si de oameni într-o traire aspra, de om care traieşte retras de lume în post și rugaciuni. ,,Doamne, cercetatu-m-ai si m-ai cunoscut. Tu ai cunoscut sederea mea si scularea mea; Tu ai priceput gândurile mele de departe. Cararea mea si firul vietii mele Tu le-ai cercetat si toate caile mele mai dinainte le-ai vazut. Ca înca nu este cuvânt pe limba mea Si iata, Doamne, Tu le-ai cunoscut pe toate si pe cele din urma si pe cele de demult; Tu m-ai zidit si ai pus peste mine mâna Ta.” ,,Unde ma voi duce de la Duhul Tau si de la fata Ta unde voi fugi? De ma voi sui în cer, Tu acolo esti. De ma voi coborî în iad, de fata esti. De voi lua aripile mele de dimineata si de ma voi aseza la marginile marii Si acolo mâna Ta ma va povatui si ma va tine dreapta Ta.”
Locul dintre munte şi mare nu a fost dintotdeauna locuit de către monahii români. Istoria românească de la Colciu se deschide prin câţiva părinţi răniţi de dorul de Dumnezeu, căutat în liniştea pustiei. O chilie exista aici, cu mult înainte de revoluţia grecească din anul 1821, care a pustiit muntele sfânt. Nu pentru mult timp pentru că, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, o mână de părinţi români au pus piciorul pe pământ athonit – având în frunte pe monahul Ilie Vulpe.
În anul 1894, părintele a cumpărat chilia Sfântul Ioan Botezătorul, „la locul numit Colciu, pe moşia Mănăstirii Vatopedu”. În scurt timp, a fost formată o adevărată familie duhovnicească, fapt ce adus la conştientizarea nevoii unei extinderi. Soluţia a fost ocuparea unei chilii pustii, ce se afla în vecinătate, Sfântul Gheorghe – Colciu.
Renaşterea în adevăratul sens al cuvântului a avut loc la venirea a trei tineri doritori de sfinţenie. Plecaţi din ţinutul Bacăului, după o experienţă monahală la Măgura Ocnei, veche vatră sihăstrească, părintele Ghimnazie şi fraţii Ignat s-au mutat, în anul 1937, la chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, din Colciu.
Dimitrie, viitorul părinte Dionisie, avea doar 17 ani când a călcat în Athos şi 27 când a ajuns la Colciu, de unde nu a mai plecat niciodată, până la călătoria spre cer. Toate câte se văd astăzi la schit sunt osteneala mâinilor părintelui Dionisie. Refacerea bisericuţei, a chiliilor şi a micii trapeze, a grădinii suspendate între stânci, toate au fost rodul muncii şi a rugăciunii, timp de aproape 70 de ani.
Ostenelilor de la Colciu s-a adăugat, în anul, 1977 un alt părinte, Ioan Şova. Acesta, Împreună cu părintele Dionisie Ignat a făcut posibilă înflorirea schitului. Ispite au fost la tot pasul, dar Maica Domnului le-a purtat de grijă în cuibul românesc dintre munte şi mare.
Părintele Ioan Şova nota într-o scrisoare cum Fecioara a salvat aşezarea de la incendiu: „Odată camera a luat foc şi întreaga pardoseală a ars, împreună cu mobila şi cărţile. Cadrul ferestrei, uşa, masa pe care stătea icoana Maicii Domnului şi podeaua de sub masă au rămas intacte. Când părintele Dionisie a deschis uşa, încăperea era plină de fum, care l-a lovit cu putere în faţă. Dar, puţin după aceasta, când a fost în stare să privească înăuntru, el a văzut icoana intactă, iar candela de pe masa aprinsă, în timp ce chipul Maicii Domnului părea că zâmbeşte!”.
Moştenirea părinţilor Dionisie şi Ioan. Viaţa aproape sihăstrească a celor doi bătrâni a tras numeroşi monahi ce doreau să vieţuiască acolo. Însă, după un timp de viaţă aspră, căutau confortul marilor mănăstiri greceşti. Deşi monahii veneau şi stăteau puţin timp, bătrânii Dionisie şi Ioan erau singurii monahi statornici din chilia Sfântului Gheorghe.
Renaşterea mănăstirii mame, Vatoped, în anul 1989, dar şi situaţia prielnică din România de după 1990 au făcut ca părinţii de la Colciu „să nască ucenici”. Obştea de la Sfântul Gheorghe a ajuns la zece vieţuitori. Biserică, rugăciune, grădină şi bucătărie, primire de pelerini, isihie, toate sub ascultarea părinţilor duhovniceşti.
Smerenia şi înţelepciunea părintelui Dionisie a devenit cunoscută în tot muntele. Grecii îl numeau „Papa Dionisie”, recunoscându-i paternitatea duhovnicească. Însuşi gheronda Iosif Vatopedinul îi cerea sfaturi în anumite probleme duhovniceşti. Părintele Dionisie a devenit foarte căutat. Pelerini şi personalităţi din toată lumea voiau un cuvânt de la „bătrânul”. Încărcat de ani şi orb, acesta a dat cuvântul cu toată dragostea, până s-a mutat pe cărare, sub măslini, în anul 2004 – urmat repede şi de părintele Ioan Şova.
De pe cărarea tainică, bătrânii sfinţi au lăsat un colţ românesc, departe de România. Un loc în care simplitatea îşi dă mâna cu sfinţenia, un loc şi o mărturie că ortodoxia românească este vie.
Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mîntuiţi .Fiecare om este chemat sau rînduit de sus să aibă un rol, o menire în viaţa aceasta, pe lîngă această chemare firească, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mîntuirea sau osânda noastră.
Predica la Duminica a II-a după Rusalii, a Sfinților Români. Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni (Matei 4, 19) Sfînta Evanghelie vorbeşte de chemarea celor dintîi ucenici ai lui Hristos, despre chemarea lui Dumnezeu adresată oamenilor.
Să ştiţi că chemarea lui Dumnezeu este de multe feluri şi cu multe planuri dumnezeieşti. Uneori Dumnezeu cheamă la sine pe toţi cînd zice: Întoarceţi-vă către Mine şi veţi fi mîntuiţi, voi cei ce locuiţi cele mai îndepărtate meleaguri ale pămîntului. Eu sînt Dumnezeu tare şi nu este altul (Isaia 45, 22).
În alt loc zice: Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi (Matei 11, 28). Iarăşi vedem că, chemarea lui Dumnezeu este adresată mai ales celor păcătoşi, după cuvîntul care zice: N-am venit să chem pe drepţi, ci pe păcătoşi la pocăinţă (Marcu 2, 17; Luca 5, 32).
Mijloacele prin care Dumnezeu cheamă pe oameni la mîntuire sînt felurite. Chemarea dumnezeiască cea mai mare şi mai aleasă s-a făcut prin Iisus Hristos, după cum a proorocit Isaia, zicînd:
,,Neamurile care nu Te ştiau pe Tine Te vor chema şi popoarele care nu Te cunoşteau la Tine vor alerga (Isaia 55, 5). Sau cînd zice: Iar Eu, cînd Mă voi înălţa de pe pămînt, îi voi trage pe toţi la Mine (Ioan 12, 32). Zice şi marele Apostol Pavel: Prin Care am luat har şi apostolie, ca să aduc, în numele Său, la ascultarea credinţei, toate neamurile, între care sînteţi chemaţi şi voi ai lui Iisus Hristos (Romani 1, 5-6). Chemarea oamenilor la mîntuire se face prin Duhul Sfînt cu multă răbdare, după mărturia care zice: Şi Tu i-ai îngăduit pe ei ani mulţi şi le-ai deşteptat luarea-aminte prin Duhul Tău şi prin proorocii Tăi, dar ei nu şi-au plecat urechea (Neemia 9, 30).
Dumnezeu cheamă pe oameni la pocăinţă şi prin prezenţa zidirilor Sale căci zice: Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mîinilor Lui o vesteşte tăria (Psalm 18, 1). Mulţi oameni înţelepţiţi de Dumnezeu, văzînd frumuseţea şi armonia minunată a zidirilor, au ajuns la cunoaşterea Ziditorului a toate, căci întreaga creaţie mărturiseşte că este opera mîinilor lui.
Aceasta o spune şi Sfîntul Apostol Pavel zicînd: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegîndu-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvînt de apărare (Romani 1, 20). Iar Solomon zice: Căci din mărimea şi frumuseţea făpturilor poţi să cunoşti bine, socotindu-te, pe Cel ce le-a zidit (Înţelepciunea lui Solomon 13, 5).
Este încă o chemare a lui Dumnezeu după alegere, cum spune Sfîntul Pavel: Pe care i-a hotărît mai înainte, pe aceştia i-a şi chemat şi pe care i-a chemat, pe aceştia i-a şi îndreptat; iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi preaslăvit (Romani 8, 30). Dar să nu înţelegem greşit, că Dumnezeu pe care mai înainte i-a hotărît pe aceştia i-a chemat şi i-a îndreptat.
Această chemare după alegere nu o face Dumnezeu fără voia omului. El fiind Atotştiutor şi cunoscător de inimi, cheamă pe aceia care sînt vrednici de chemare, adică pe acei pe care mai înainte îi vede că vor voi să-I urmeze şi să facă poruncile Lui, pentru că Dumnezeu nu mântuieşte pe om fără de om, fără voinţa lui. Dumnezeu voieşte, ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).
Harul lui Dumnezeu nu sileşte pe nimeni. Oamenii au libertatea să-l primească şi să conlucreze cu Harul sau să-l respingă. Cei dintîi se mântuiesc, ceilalţi nu. El zice: Iată stau la uşă şi bat. De va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Ap. 3, 20).
Aşadar, să înţelegem că deşi oamenii nu se pot mântui singuri, ci prin Har, totuşi mântuirea lor atârnă de libertatea lor, ca să lase să pătrundă Harul lui Dumnezeu întru ei sau nu, şi să se mântuiască sau nu. Deci, să se ştie clar că Dumnezeu mântuieşte sau osândeşte pe oameni, după faptele lor (Psalm 61, 11; Înţelepciunea lui Isus Sirah 35, 22; II Regi 3, 39; Iona 4, 11; Pilde 24, 12; Ieremia 32, 19; Iezechiel 33, 20; Romani 2, 6). Vederea de mai înainte a lui Dumnezeu nu înrâureşte libertatea oamenilor. Am scris aceasta pentru a şti că chemarea şi alegerea oamenilor spre mântuire, nu se face de Dumnezeu fără voia lor, după cum afirmă unii.
Marele Apostol Pavel ne spune: Rugaţi-vă să fiţi vrednici de chemarea voastră (II Tes.1, 11) Cu alte cuvinte ne spune să nu fim nepăsători faţă de chemarea lui Dumnezeu, ci să unim voia noastră cu voia Lui şi să lucrăm cu frică şi cutremur la mîntuirea noastră, precum ne învaţă acelaşi mare Apostol.
Dar la ce cheamă Dumnezeu? La această întrebare vom răspunde cu cuvintele dumnezeieştii Scripturi. Dumnezeu ne cheamă la pocăinţă (Matei 9, 13; Marcu 2, 17; Luca 5, 31-32); Dumnezeu ne cheamă la împăcare cu El (Isaia 27, 5; II Corinteni 5, 20); Dumnezeu ne cheamă la sfinţenie (Romani 1, 7; I Corinteni 1, 2; I Tesaloniceni 4, 7; I Petru 1, 15); Dumnezeu ne cheamă de la întuneric la lumină (Fapte 26, 18; I Petru 2, 9); Dumnezeu ne cheamă din moarte la viaţă (Ioan 5, 24); Dumnezeu ne cheamă la pace (I Corinteni 7, 15; Coloseni 3, 15); Dumnezeu ne cheamă la cuminecarea cu Hristos (I Corinteni 1, 9); Dumnezeu ne cheamă la slava cea veşnică a lui Hristos (Romani 8, 29-30; II Tesaloniceni 2, 14); Dumnezeu ne cheamă la mântuirea de veci (Evrei 9, 15) Dumnezeu ne cheamă la Împărăţia şi slava Lui (I Tesaloniceni 2, 12); Dumnezeu ne cheamă la viaţa cea veşnică (I Timotei 6, 12).
Iată, la cîte fericiri şi bunătăţi veşnice ne cheamă pe noi Bunul nostru Dumnezeu. Oare cîtă datorie avem noi păcătoşii, a-L iubi şi a-L asculta pentru a dobîndi atîtea nenumărate bunătăţi şi fericiri, la care El ne cheamă din a lui nemărginită milă şi bunătate fără de asemănare!
Să vedem și ce rele îi aşteaptă pe acei care resping chemarea lui Dumnezeu. Cei care resping chemarea lui Dumnezeu se depărtează de harul Lui (Iezechiel 3, 27; 12, 2-5; Matei 10, 14; Luca 9, 5; 10, 10-14). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la orbire duhovnicească (Fapte 28, 24-27; Romani 1, 21; 11, 7-10). Cei ce nu ascultă şi resping chemarea lui Dumnezeu ajung la rătăcire (Isaia 66, 4; II Tesaloniceni 2, 10-11). Cei ce resping chemarea lui Dumnezeu se vor pedepsi vremelnic (Isaia 65, 12; Ieremia 6, 16); cei ce resping chemarea lui Dumnezeu ajung la depărtare de El (Romani 1, 24; 1, 32).
Pe lîngă această chemare firească, ca fiecare să facă totul ca si cum ar face licrarea lui pentru Domnul, Dumnezeu adresează fiecărui om şi o chemare duhovnicească, de a cărei împlinire sau respingere depinde mîntuirea sau osînda noastră. Astfel Dumnezeu ne cheamă la credinţă, la pocăinţă, la rugăciune, la împlinirea faptelor bune, la o adevărată trăire în Hristos, adică la sfinţenie şi desăvîrşire, după cuvîntul Sfîntului Duh care zice: Fiţi sfinţi, precum şi Eu sînt sfînt! Fiţi sfinţi, că Eu, Domnul Dumnezeul vostru, sînt sfînt (Levitic 19, 2; 11, 44).Dar Dumnezeu cheamă pe unii oameni cu viaţă sfîntă la împlinirea unei misiuni dumnezeieşti speciale, mult mai înalte pe pămînt. Aşa au fost chemaţi şi aleşi în Vechiul Testament regii şi profeţii, iar în Noul Testament apostolii, episcopii, preoţii, mucenicii şi toţi sfinţii.
În Sfînta Evanghelie ni se vorbeşte despre chemarea primilor patru apostoli (Matei 4, 18-22). Erau multe corăbii cu pescari galileeni pe mare, dar Hristos Mîntuitorul lumii numai pe unii i-a chemat la Sine, pentru această chemare şi misiune dumnezeiască, de a-I fi martori ai Învierii, apostoli şi propovăduitori ai Sfintei Evanghelii pînă la marginile pămîntului. Vedeţi pe cine cheamă şi alege Hristos? Vedeţi ce fel de chemare le face şi ce le promite? Vă voi face vânători de oameni! Nu le promite averi şi cinste pe pămînt. Ci, dimpotrivă, le spune cu alt prilej că veţi fi urâţi de toţi oamenii pentru numele Meu. Iar cei patru ucenici galileeni nu se tem, nu se împotrivesc Duhului Sfânt, nici nu se duc mai întîi la ai lor să-şi ia rămas bun, ci îndată, lăsând corabia şi pe tatăl lor, au mers după El (Matei 4, 22). Vedeţi ascultare fără condiţii? Vedeţi credinţă simplă şi curată la cei de jos? Vedeţi lepădare de sine la apostoli? Părăsesc hotărâţi toate şi intră cu curaj în şcoala lui Hristos, cea mai înaltă şcoală din toată lumea şi din toate timpurile. Aici aveau să înveţe Petru şi Andrei, Iacob şi Ioan şi ceilalţi ucenici, episcopi şi preoţi, tainele credinţei în Dumnezeu, puterea rugăciunii, adâncul smereniei, tăria blândeţii, înţelepciunea Duhului, râvna apostoliei şi îndrăzneala mărturisirii evangheliei lui Hristos. Aici aveau să înveţe cea mai înaltă teologie a Duhului Sfînt şi meşteşugul vînării sufletelor omeneşti. Căci nimic nu este mai greu decât să câştigi suflete pentru împărăţia cerurilor. Nimic nu este mai greu pentru slujitorii Bisericii lui Hristos, decât să transforme sufletele oamenilor. Adică să facă din răi, buni; din necredincioşi creştini adevăraţi; din desfrânaţi şi beţivi, oameni pocăiţi; din pescari, ucenici şi din fricoşi, mărturisitori şi mucenici. Apoi vedeţi că apostolii şi slujitorii Evangheliei nu se cheamă şi nu se aleg singuri. Ci Domnul îi cheamă, îi alege, îi învaţă, îi întăreşte suflă peste ei Duhul Sfânt şi numai după aceea îi trimite să vestească cuvântul mântuirii în toată lumea. Fără o asemenea chemare, fără vocaţie pentru preoţie, pentru vestirea și marurisirea Lui Hristos, fără o viaţă sfântă, curată şi plăcută lui Dumnezeu, nimeni să nu îndrăznească să intre în preoţie şi să slujească cele sfinte în biserică, cu nevrednicie, ca nu cumva şi pe sine să se osândească şi pe credincioşi să-i smintească şi să-i piardă. Iar chemarea pentru preoţie o poate descoperi numai duhovnicul în scaunul de spovedanie, el da binecuvântare lucrării tale.
Din Evanghelia vedem că nici predicatorii sectelor şi a tot felul de grupări religioase nu au chemare şi o alegere specială. Căci nimeni nu i-a chemat, nimeni nu i-a sfinţit suflând peste ei harul Duhului Sfînt, nimeni nu i-a trimis în lume să predice după mintea lor Evanghelia mântuirii. Ei nu au binecuvântare și nici harul Sfântului Duh. De aceea, nu trebuie să ascultăm decît de adevăraţii preoţi şi slujitori ai Bisericii lui Hristos, care sunt urmaşii direcţi ai Sfinţilor Apostoli, prin hirotonie canonică, adică prin punerea mâinilor episcopilor şi rînduiţi ca preoţi în satele şi bisericile ortodoxe.
Dacă toţi avem o chemare şi o misiune de la Dumnezeu pe pămînt, să vedem ce chemare anume avem fiecare dintre noi şi dacă ne-o împlinim cum trebuie cu adevărat. Cei mai mulţi credincioşi sânteţi căsătoriţi şi aveţi familie şi copii. Vă împliniţi cum se cuvine datoria de creştini ortodocşi şi cea de părinţi? Veniţi regulat în sărbători la biserică? Vă rugaţi acasă cu copiii dumneavoastră? Vă spovediţi regulat în sfintele posturi? Iertaţi pe cei ce v-au supărat? Aveţi smerenie, credinţă tare în Dumnezeu şi răbdare în necazurile vieţii? Vă împliniţi datoria de soţi, născînd copii, aşa cum aţi făgăduit-o la cununie, nu îi ucideţi? Vă creşteţi copiii în frică de Dumnezeu, sau îi lăsaţi de capul lor? Iată câte întrebări se pun celor căsătoriţi, de la care Dumnezeu aşteaptă tot atâtea răspunsuri. La fel şi cei necăsătoriţi, văduvele şi bătrânii sînt întrebaţi de Hristos dacă merg regulat la biserică, dacă duc viaţă curată, dacă se roagă şi citesc cărţi sfinte, dacă se spovedesc şi se împărtăşesc cu Trupul şi Sîngele Domnului. Astăzi, mai mult ca oricînd, ne cheamă Hristos la pocăinţă, la biserică, la faptele bune care ne aduc bucuria mîntuirii. Fiecare dintre noi să ne deschidem inima, pentru Dumnezeu, pentru Evanghelie, pentru o viaţă creştinească mai înaltă, mai curată, cât mai sfântă. Apoi să ne cercetăm dacă am făcut, sau nu, măcar o parte din sfintele noastre datorii creştineşti, dacă ne-am împlinit menirea pentru care am fost creaţi. Să rugăm pe Mântuitorul să ne lumineze şi să ne ajute a ne împlini cu sfinţenie marea noastră chemare de creştini şi fii ai Bisericii lui Hristos. Amin (postat pe fb de ioan monahul)