26.07.2018 06:56

Din caietul de însemnari. Suntem pe munte și  merg prin locurile acestea binecuvântate de Dumnezeu din Grădina Maicii Domnului, ocrotitoarea ei. Privim la oamenii de la chili, câta profunzime, simt prin ei pacatul și micimea mea, cât de departați de Dumnezeu suntem noi.  Notez ce simt, iar atmosfera îmi aduce aminte de câteva versete dintr-un  psalm-cantare al fiilor lui Core, pe care le spun cu voce tare:

Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta. Să ajungă înaintea Ta rugăciunea mea; pleacă urechea Ta spre ruga mea, Doamne, Că s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat. Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morții slobod. Ca nişte oameni răniţi ce dorm în mormânt, de care nu ţi-ai mai adus aminte şi care au fost lepădaţi de la mina Ta… Strigat-am către Tine, Doamne, toată ziua, întins-am către Tine mâinile mele. Oare, morţilor vei face minuni? Sau cei morii se vor scula şi Te vor lăuda pe Tine? Oare, va spune cineva în mormânt mila Ta şi adevărul Tău în locul pierzării? Oare, se vor cunoaşte întru întuneric minunile Tale şi dreptatea Ta în pământ uitat? Iar eu către Tine, Doamne, am strigat şi dimineaţa rugăciunea mea Te va întâmpina. Pentru ce Doamne, lepezi sufletul meu şi întorci faţa Ta de la mine? Sărac sunt eu şi în osteneli din tinereţile mele, înălţat am fost, dar m-am smerit şi m-am mâhnit Peste mine au trecut mâniile Tale şi înfricoşările Tale m-au tulburat. 

Înconjuratu-m-au ca apa toată ziua şi m-au cuprins deodată. Depărtat-ai de la mine pe prieten şi pe vecin, iar pe cunoscuţii mei de ticăloşia mea.

Psalmul 87 exprimă drama sufletului suferind sau descrie, mai degrabă, simţirea suferinţei pe care o trăieşte un suflet. Iar suferinţa constă dintr-o ciocnire. Este clipa în care sufletul se află la rascruce: dacă va accepta, în cele din urmă, sau nu va accepta suferinţa proprie, dacă şi-o va impropria sau o va refuza. Desigur, Dumnezeu există! Dar, vedeţi, Psalmistul este cutremurat de suferinţa sa! Şi aceasta este pricina. Va trebui fie să prefacă suferinţa într-un element al vieţii sale, să o facă a sa proprie, situaţie în care va rămâne numai el şi Dumnezeu şi aşa, prin această împropriere, va veni izbăvirea; sau va stărui să-i fie îndepărtată suferinţa, să fie izbăvit de ea, stare în care frica va continua. Oare se va preda, în cele din urmă, de bunăvoie, ca jertfă, voinţei lui Dumnezeu, precum Acela (cf. Mt. 26, 39), sau nu?

Potrivit concepţiei sale, – concepţie iudaică, mai puternică şi mai teologică decât cea în care Dumnezeu este dincolo de toate, un Dumnezeu dincolo de viaţă – Dumnezeu îl încearcă puternic, ca pe Iov. Dar mare importanţa o are aceste lucru; va deveni voia lui Dumnezeu propria lui voie? Dacă va deveni, va înceta să-l mai preocupe suferinţa proprie, pentru că aceasta va fi un semn al prezenţei lui Dumnezeu.

Prin urmare, izbăvirea lui depinde de recunoaşterea, de împroprierea şi de primirea sau de refuzul suferinţei. Cu cât va lupta cu suferinţa, cu cât o va refuza, cu atât va spori groaza. Va ajunge în punctul în care va vedea izbăvirea, dar dintr-o trăire va cădea în alta mai mare şi mai înfricoşată. Una va deveni o treaptă către cealaltă. Dar dacă va vrea să se predea, să recunoască prezenţa şi iubirea lui Dumnezeu, dacă în suferinţă va vedea mila şi adevărul Lui, dacă îşi va vedea suferinţa ca o dovadă iubirii, a milei şi a adevărului lui Dumnezeu, atunci va suferi o cutremurare înfricoşată, dacă, desigur, va supravieţui. Iar în ceasul în care va crede că se stinge, că-şi dă duhul va simţi nu numai că învie, dar şi că ţâşneşte din el ”sămânţă îndelungată în zile” (Is. 53, 10; Rom. 4, 18). Izbăvirea vine nu prin încetarea suferinţei, ci prin acceptarea ei. Tragedia omului  constă în această dilemă, dacă va accepta suferinţa sau dacă o va refuza, adică dacă Îl va accepta sau Îl va refuza pe Dumnezeu. Fericit ca ești cu Dumnezeu și surerind in iubirea ta pentru Tatal și pentru semeni.

Parintele Nicanor, staretul Chiliei "Nasterea Maicii Domnului", despre nevointa monahala si despre viata calugarilor romani de la Schitul Lacu:

Scoala in care am invatat a fost alta decat cea in care ar fi trebuit sa invat, mai cu seama ca am invatat multe lucruri pe care mai apoi a trebuit sa le uit, avand in vedere ca am venit in acest Sfant Munte al Maicii Domnului ca sa vad daca pot sa devin cu adevarat monah.

Nevointa monahala am deprins-o cand eram in lume, locuind un timp singur in alta tara indepartata si avand timp sa uit toate cele despre care am pomenit mai sus. Am venit in Sfantul Munte la o varsta inaintata - 36 de ani. Nu este timp sa ma uit inapoi mai cu seama ca nu am cu ce sa ma laud si voi incepe cu momentul cand am pus gandul cel bun in inima mea ca sa vin in monahism si sa las toate cele din lume. Viata mea este acum mai putin stiuta. Noi aici suntem o comunitate mica, avem grija unii de altii, in felul in care Dumnezeu are grija de fiecare dintre noi, fara sa ne ingrijim de nimic altceva. Noi nu construim nimic pe pamant, noi construim in cer. Avem porunca de la Domnul nostru Iisus Hristos de a ne ruga neincetat. Este un mare pacat sa iei in desert numele Mantuitorului.

- Parinte staret Nicanor, cum poate un tanar sa intre in viata monahala in Sfantul Munte Athos, fie la unul din cele doua schituri romanesti, fie intr-o manastire ca Vatoped, Filoteu, Xiropotamu, s.a.?

- Este nevoie de o dorinta pana la moarte. Intrarea in monahism este o chemare dumnezeiasca si de aceea nu avem nici o alta cale mai sigura spre Dumnezeu, insa ea este o cale aparte, in aceea ca este in feciorie, ascultare si saracie. Este greu sa lasi totul si sa vii in obstea unei manastiri, dar Bunul Dumnezeu intareste mult pe cei ce isi pun toata nadejdea lor in El. In manastire trebuie sa depui foarte mult efort. Foarte multi parinti au deja multi ani de cand sunt acolo asa incat au mare indrazneala la Dumnezeu. Nu ne putem compara cu ei si de aceea intram uneori in contradictie cu ei desi ei se roaga pentru noi ca sa fim iertati de Dumnezeu si sa putem face fata rautatii din noi, in primul rand, si apoi a celei din lume si, in cele din urma, a vrajmasului. Multe sunt bataile celui fara de minte dar este si pentru el o portita de scapare daca se smereste cu adevarat pana in sfarsit. Sunt putini cei care mai pot in aceste timpuri a rabda intr-un loc pana la sfarsit, dar nu trebuie sa deznadajduim de a noastra mantuire, ci sa-L cautam neincetat pe Domnul.

 In Muntele Sfant este o mare prezenta romaneasca. Una dintre faptele cele mai de seama ale romanilor a fost ctitorirea a aproape tuturor manastirilor din Muntele Athos. Suntem un popor sarguincios si evlavios. Ar trebui insa sa fim mai uniti. Fara doar si poate vom reusi, cu ajutorul lui Dumnezeu si al Preacuratei Sale Maici, Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu si Pururea Fecioara Maria.

- Parinte staret, care e specificul vietii monahale la Schitul Lacu?

- Noi in Schitul Lacu avem un stil de vietuire aghioritic, cu rugaciune de toata noaptea. Noi nu avem o biserica pe care sa o folosim in fiecare zi, precum este obiceiul in manastirile mari unde chiliile parintilor formeaza o adevarata cetate in jurul bisericii centrale si unde se oficiaza slujbele zilnice, adica cele sapte laude si Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie. Avem insa altceva mai deosebit: avem osemintele celor care s-au nevoit in acest loc fara a avea nici o indeletnicire omeneasca ci ocupandu-se numai cu rugaciunea cea mai inalta si cu postul cel mai aspru, in conditiile in care oricare dintre noi cei de acum am fi biruiti. Cati dintre noi cei de acum, mai putem fi cei care am fost candva in tineretea noastra? Tot asa si noi, cei de aici, acum, mai avem cu ce ne smeri.

Si mai avem ceva deosebit: avem o biserica centrala si chilii situate la o distanta nu prea mare in jurul ei si care au, la randul lor, un mic paraclis sau bisericuta in incinta lor, unde se savarsesc slujbele zilnice, cu exceptia Duminicilor si a Sarbatorilor mari cand ne adunam cu totii, adica monahii de la toate chiliile, la biserica centrala si ne impartasim experientele traite peste saptamana. Tot atunci savarsim impreuna toate cele potrivite Sarbatorii respective, adica slujbele bisericesti randuite. Este foarte greu sa slujim Sfanta Liturghie si privegherile de toata noaptea la chilii, dat fiind numarul redus al persoanelor ce vietuiesc acolo, dar avem mangaierea ca ne putem impartasi cu Sfintele Taine, cel putin o data pe saptamana, la Kiriako (biserica centrala a schitului) unde intotdeauna cand ne adunam se savarseste Sfanta si Dumnezeiasca Liturghie, asa incat putem sa luam cu noi din bogatia cantarilor ingeresti, pe care psaltii nostri le rostesc cu atata daruire, in cele doua strani, pentru ca este scris ca ele sunt rostite si in cer de catre ingeri si sunt cea mai frumoasa forma de a-L slavi pe Dumnezeu.

Avem in schitul nostru si o icoana a Maicii Domnului facatoare de minuni. De fapt toate icoanele Maicii Domnului si ale Tuturor Sfintilor sunt facatoare de minuni. Ele sunt chipul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos  in multiple infatisari asa incat facerea de minuni este mai mult o dorinta a sufletelor noastre vaduvite de prezenta lui Hristos.

Timpul de stat în munte pentru pelerin este scurt și sunt atâtea locuri sfinte cu oameni sfinti și cu români nevoitori rugându-se în micile sihastrii ale Muntelui Sfânt.

Alte locașuri românești: Chilia Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan de la Provata unde se nevoiesc patru părinți români din Basarabia;Chilia Sfântului Ioan Botezătorul tot de la Provata unde se nevoiesc doi părinți români (aceste două chilii se găsesc pe teritoriul Lavrei); Chilia Intrarea în biserică a Maicii Domnului, care aparține Mănăstirii Dionisiu și alte colibe unde se nevoiesc părinți români. Chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe de la Capsala unde se nevoiesc trei părinți români; Chilia Sfinților Doctori fără de arginți Cosma și Damian din Capsala unde se nevoiește un român;

În zona Capsalei, ce se află pe teritoriul Mănăstirii Pantocrator, au fost multe chilii românești în care au viețuit părinți cu viață sfântă. Amintim pe părintele Trifon care a trăit într-o sărăcie totală. Casa îi era aproape dărâmată, iar când ploua, apa se găsea peste tot în chilia sa. Părintele Trifon nu se îngrijea de nimic pământesc. Un alt cuvios a fost părintele Irodion. Acesta a avut darul înainte vederii și se prefăcea nebun. Părintele Fanurie avea o viață sfântă și așa au fost mulți alții, doar de Dumnezeu știuți.

La Colciu se află chilia Sfântului Mare Mucenic Gheorghe unde se nevoiesc opt părinți români, între ei se află părintele Dionisie ce a depășit vârsta de 90 de ani și este orb de aproape cinci ani. Părintele este duhovnic și mângâietor de suflete.

Altă chilie de la Colciu, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, adăpostește doi părinți români.

Nu departe de Colciu, puțin mai în vale, se află chilia Sfântului Ipatie unde se nevoiesc trei părinți români. Zona în care se găsește chilia are o climă foarte bună și livezi bogate. Aceste trei chilii sunt pe teritoriul Mănăstirii Vatopedu.

Chilia Adormirii Maicii Domnului se găsește pe teritoriul Mănăstirii Xeropotamu și aici se nevoiesc doi părinți români.

La Schitul Sfânta Ana, un părinte român se nevoiește la chilia Sfântul Pantelimon.

La trei kilometri distanță de Schitul Prodromul, pe drumul ce duce spre coliba Sfântului Nil, se nevoiește de mulți ani un părinte român, care trăiește singur într-o colibă. Acest părinte iese foarte rar și numai pentru cele necesare. Mai în adâncul pustiei se nevoiește de patru ani un alt părinte român.

Poate vor mai fi și alți părinți pustnici, ce se nevoiesc neștiuți de oameni, pe care îi vede și îi cunoaște doar Bunul Dumnezeu, pe Care ei îl slăvesc neîncetat.

Chilia Sfântul Ipatie se afla pe teritoriul deţinut de Mănăstirea Vatopedi, la numai o jumătate de oră de mers pe jos faţă de mănăstire. Aşezământul este una dintre cele mai vechi chilii romaneşti din Sfântul Munte Athos. Mulţi călugări vieţuitori în această chilie au venit de prin părţile Sibiului. Astfel, vreme de peste un secol, mai toţi stareţii chiliei au venit aici din Săliştea Sibiului. Astăzi, la conducerea chiliei Sfântul Ipatie este tânărul părinte Ignatie Bozianu, moldovean de obârşie, dar care a făcut primii paşi în viaţa monahală nu departe de plaiurile sibiene, la mănăstirea Afteea din judeţul Alba. Ucenic al bătrânului Dionisie Ignat de la Colciu, lui îi revine misiunea, deloc uşoară, de a continua moştenirea duhovnicească şi tradiţia românească a chiliei Sfântul Ipatie. În ultimii ani, aşezământul a trecut printr-un amplu proces de restaurare. Recent a fost începută pictatarea paraclisului de iscusitul iconograf Ioan Popa.
Născut în 1976, la Aiud, Ioan Popa a urmat Liceul de Arte din Cluj-Napoca şi Uni­ver­sitatea Naţională de Arte din Bucureşti. A început să picteze mai mult din întâmplare. Întâi i-au descoperit talentul şi l-au încurajat măicuţele de la Mânăstirea Râmeţ, unde îşi petrecea vacanţele. Apoi, o profesoară din şcoala generală l-a îndemnat să meargă la un liceu de arte. Până la sfâr­şitul studiilor uni­versitare, s-a hotărât să lase pictura laică şi să de­vină iconar. Este felul în care cre­de că-şi poate înmulţi cel mai bine talantul. A pictat mai multe biserici în Italia, Cipru şi România. Acum realizează un proiect icono­grafic excepţional, la Alba Iulia, într-o biserică ridi­cată parcă anume pentru a-i încerca măiestria artis­tică. Nu are reţete de-a gata, este mereu în căutare de soluţii şi de formule de exprimare a frumosului şi a dorului de Dumnezeu, per­manent pregătit să răspundă celor mai mari pro­vocări profesionale. Şi, până acum, i-a ieşit. Dar nu se mândreşte cu asta, pentru că este doar drumul său spre mântuire, în care e ajutat, din când în când, de Sus. De aceea, întâi se roagă, şi apoi pictează.

În cartea „Livada de flori duhovnicești" se spune că era un duhovnic cu viață sfântă, care avea multe vedenii și descoperiri. La sfârșitul vieții sale s-a învrednicit de o minunată și înspăimântătoare vedenie:  A văzut pe Domnul nostru Iisus Hristos șezând pe scaunul slavei și de-a dreapta Lui pe Preacurata Stăpână. Toată oastea cerească sta așteptând porunca Stăpânului. A poruncit Domnul unui înger să sune din trâmbița cea înfricoșată pe care o ținea în mâini și a ieșit un astfel de sunet, încât s-a cutremurat toată lumea ca o frunză de copac când o bate vântul. După puțină vreme a făcut iarăși semn Domnul către înger să trâmbițeze a doua oară și îndată a trâmbițat.

Maica lui Iisus, cunoscând că după al treilea sunet al trâmbiței are să se sfârșească lumea, s-a sculat de pe scaunul său și căzând la Preacuratele picioare ale Dreptului Judecător se ruga cu stăruință să dea vreme de pocăință păcătoșilor, ca să-și plângă păcatele lor. Domnul i-a răspuns, zicând: „știi, Maica Mea preaiubită, câte lucruri de rușine săvârșește lumea cea nemulțumitoare, în fiecare zi. Așadar, nu este cu bună cuviință, nici cu dreptate ca în vreun chip să-i miluiesc, căci nu numai bărbații mireni și femeile, dar chiar și clericii și monahii Mă rănesc în cele dinlăuntru și Mă răstignesc și cu totul au necinstit sfântul chip și îngereasca petrecere, prin desfrânările lor".

Atunci Stăpâna se ruga mai cu stăruință, zicând: „Fiul meu Cel Preadulce, ascultă-mă pe mine, Maica Ta, ca, pentru milostivirile îndurărilor Tale și pentru Preacuratele Patimi ce ai răbdat să Te înduri spre cei păcătoși".

Iar El a zis: „Cunosc, o, Maica Mea, că de multe ori prin rugăciunile și cererile tale M-ai îmblânzit și nu M-ai lăsat să fac judecata ce li se cuvenea. Dar oamenii nicidecum nu s-au făcut mai buni și nici nu s-au abătut de la răutatea și vicleșugul lor de mai înainte; ci mai vârtos s-au făcut mai răi, defăimând Crucea și Patima Mea. Ighemonii și boierii muncesc cu nerușinare poporul cel supus lor și necinstesc sfintele legi prin petrecerea lor cea desfrânată. Poporul cel de obște iarăși leapădă și defaimă poruncile Mele, săvârșind voile lor cele trupești: desfrânările, uciderile, nedreptățile și alte fărădelegi pline de rușine și aducătoare de moarte".

Atunci Stăpâna iarăși a zis: „Toate acestea sunt adevărate, Preadulcele meu Fiu, dar mă rog ție, ca pentru nemărginita Ta milostivire să le trimiți lumina darului Tău, ca să-și cunoască păcatele lor și, întorcându-se la Tine, să dobândească iertare. Așa, Mult-Milostive Doamne, auzi-mă pe mine și împlinește cererea aceasta, nu pentru că li se cuvine lor, că nevrednici sunt de milă și de iertare, ci pentru dragostea mea și a tuturor sfinților care și-au vărsat sângele pentru numele Tău și și-au dat la felurite morți trupurile și au defăimat toate plăcerile lumii, pentru a avea dragostea Ta. Deci, ascultă, Mult-Milostive, rugăciunea noastră".

Atunci toți sfinții s-au închinat cu Preasfânta Fecioară, rugând pe Domnul să facă milă.

Judecătorul Cel Preaîndurat, înduplecându-Se prin rugăciunile Maicii Sale și ale tuturor sfinților, a răspuns cu față lină: „M-ai biruit, Maica Mea, prin rugăciunea ta cea milostivitoare și ai îmblânzit dreapta Mea mânie. Să se facă dar voia ta. Iar voi, prietenii Mei, prin rugăciunile voastre ați schimbat mânia Mea întru milă. Așadar, trimit iarăși în lume învățători și propovăduitori să îndrepteze pe cei ce păcătuiesc".

Acestea zicând Stăpânul, a luat sfârșit vedenia pe care a povestit-o preotul cel zis mai sus tuturor fraților mănăstirii. Și pentru a-i încredința cum că a fost adevărată vedenia, le-a spus și oarecare greșeli ascunse ale fiecăruia, deosebi, pe care i le-a descoperit Domnul, ca să le spună fraților și să se îndrepteze. Acestea zicând, cuviosul și-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu.

Vedeți, frații mei, câtă putere are rugăciunea Preasfintei Fecioare către Preaînduratul său Fiu, Iisus Hristos? Deci, veniți să ne plângem aici păcatele și fărădelegile noastre, ca să nu le plângem mai târziu, veșnic și fără folos. Veniți să cădem cu toții la preacuratele picioare ale Maicii lui Dumnezeu și să strigăm cu credință: Ușa milostivirii deschide-o nouă binecuvântată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mântuim prin tine din nevoi, că tu ești mântuirea neamului creștinesc. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)