Pe Golgota plânsul se transformă în iubire
Era ziua când urma să parcurgem drumul Crucii. Atunci am cazut a treia oară într-un interval foarte foarte scurt, primele două dați înainte să plec la Ierusalim, dar am plecat deși mulți mă sfatuiau să rămân acasă, apoi, aici, pe scarile de la Turnul lui David, venind de la sala Cinei celei de Taină și de la locul Pogorârii Duhului Sfânt la cincizecime. Omul este supus caderilor. Iisus cu firea omenească a cazut de trei ori epuizat datorită patimilor indurate, batai, biciuire, sângerari. Caderea fizica nu este decât, cel mult dureroasă și neplăcută, marea noastră problemă este caderea firii noastre duhovnicești când îți poți pierde mântuirea.
Când Iisus a cazut, dintre toţi, din mijlocul amalgamului de oameni, răsare ca un crin – Fecioara Maria – Maica Domnului este cea care-şi face loc prin mulţime şi se arată Fiului. Maica Domului îndurerată și înlacrimată. Dintre toţi, ea singură ar fi vrut ca printr-o îmbrăţişare să tămăduiască rănile fiului ei. Preacurata a fost persoana de pe acest Drum de Calvar care ar fi vrut să ia crucea de pe umerii lui Hristos şi să o ducă ea mai departe, să merga ea în locul Lui. Iubirea ce o purta Maica Domnului Fiului o îndemna să-şi dea viaţa pentru el ca să-l salveze! Ar fi făcut orice, și se ruga: Doamne macar durerile, sufeințele, ranile, chinurile să le iau eu, să le duc eu, că sufletul meu poate raba maoartea fericit în locul Tau, însă… Stiu, acum trebuia să se împlinească Scriptura!... dar ea nu-L va parăsi… va merge după El pe acest drum…până la capăt.
Zăceam acolo jos și mă gândeam că acum pot să ajung sus la Cruce; și Hristos pe Drumnul Calvarului a cazut de trei ori și acum mă aștepta pe Golgota. Un prieten de-al meu plecase într-o stare mult mai gravă, într-un cărucior cu rotile și a revenit sănătos. Priveam de acolo de jos la oamenii strânși în jurul meu. Atunci un înger a lui Dumnezeu, cu parfum de floare și strălucire de crin, asemeni îngerului din Buna vestire, a venit și mi-a șoptit: nu trebuia să te las, trebuia să fiu lânga tine, ridică-te voi merge alturi de tine, voi fi în dreapta ta, până la Crucea de pe munte; ce veste minunată, să cazi, să te ridici și să nu fii singur. În ordinea cea mai duhovnicească, nici nu mai există cădere, există numai ridicare, nicio nenorocire nu înseamnă ceva și nimic nu este pierdut, atâta timp cât credința rămâne în picioare, cât timp capul se ridică din nou și sufletul nu abdică. Aici este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice și o mare taină a vieții duhovnicești, de a ne ridica, de a nu rămâne sub piatra grea și îngrozitoare a căderii. Iată, lânga mine un înger iubitor, plin de gingașie și delicatețe, ma încuraja voi merge cu tine. Mă ridic.
Şi după ce s-a ridicat cu greu din prima sa cădere, acum, Hristos, se desface delicat din îmbrăţişarea mamei sale, ca să nu destrame atingerile, mângâierile, îmbrațisările ei. Vrea să le ia cu El. Vrea să meargă până la capăt, vrea să-şi poarte singur crucea, deşi chipul său rănit are nevoie de ajutor, de vindecare, de sprijinul mamei, și Maica Domnului îl însoțește. Câtă durere în acest moment al suferințelor. În inima noastră, Scump Mântuitor, se înfiripează acum siguranţa unui gând: pe drumul suferinţelor noastre, nu suntem singuri. Alături de noi, ca un înger tămăduitor, ai pus-o pe buna ta mamă. Ea va ajuta suferinzii, ea va alina și va îmbarbata martirii creștini. Aşa cum s-a apropiat de tine, pe Drumul Crucii, ea se apropie de noi, fiii ei, şi ne îmbrăţişează, ne mângâie, ne alină suferinţele şi mai ales ne transmite speranţa învierii. Este adevărat că şi viaţa noastră străbate deseori calvarul, însă învăţăm privind la tine Iisuse şi la buna ta Mamă, la Fecioara Maria, că dincolo de patimi ne aşteaptă învierea şi viaţa fericită în Imparatia cerească. Iată lânga mine Tu și iubitoarea ta Maică ați pus acum, un inger. Astăzi trebuie să învăţăm nu doar că nu suntem singuri, ci mai ales că nicio suferinţă nu este zadarnică. Drumul crucii trebuie să-l strabatem toți și e ușor când ingerii te însoțesc.
Odată ajunși la Sfintele Locuri, cea mai arzătoare dorință a credincoișilor este să meargă alături de Hristos Mântuitorul pe „Drumul Crucii”, să se roage în taină, la Golgota și apoi să săute smeriți piatra din Sfântul Mormânt Cel de Viață Dătător, pomenindu-i pe toți cei dragi.
De-a lungul anilor, am mai străbătut de acest drum, acum însă simteam cum mă cuprinde o nesfârșită pace sufletească, o liniște în afara oricaror alte preocupări, durerea fizică pierise, aveam cu mine un înger pazitor, și acum înca mai simt prezența Mântuitorului și Îi aud vocea blândă chemându-ne: „Ia-ți crucea ta și urmează Mie!”
Mândria este cadere. Atunci când ne simţim siguri şi stăpâni pe noi uităm avertismentul plin de dragoste şi prudenţă dat de apostolul Pavel: „Cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă” (1Cor 10,12). Nu avem voie să uităm aceste cuvinte. Pe acestea trebuie să ni le întipărim în suflet alături de învăţătura părintească a apostolului Petru: „Fiţi cumpătaţi, vegheaţi! Duşmanul vostru, Diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită. Împotriviţi-vă lui, tari în credinţă” (1Pt 5,8-9). Nu trebuie să existe momente de pauză în lupta cu păcatul. Cine se opreşte din drumul spre sfinţenie, sigur nu stă pe loc, ci cade. Nimeni nu ajunge la sfinţenie în această viaţă pentru că sfinţenia este un drum care trebuie străbătut încontinuu. În această viaţă toţi mergem spre sfinţenie, ne îndreptăm spre ea, cu fiecare pas şi gest, dar niciodată nu putem spune că am atins-o şi suntem perfecţi. Trebuie să ne repetăm mereu: cel care crede că se ţine bine pe picioare să aibă grijă să nu cadă, să vegheze mereu în cumpătare, căci duşmanul nostru, diavolul, ne dă târcoale. Cel rău este numit „dumnezeul lumii acesteia”, iar scopul lui principal este să orbeasă oamenii, să-i abată de la adevăr, a căror minte necredincioasă a orbit-o dumnezeul veacului acestuia, ca lumina Evangheliei Slavei lui Hristos, care este chipul lui Dumnezeu Cuvântul, să nu strălucească peste ei (2Cor 4:4 )
Mă ridic și plec pe Drumul Crucii. Încep să ma întreb oare când nu ne trezim să vedem întunecimea condiţiei noastre spirituale, trăim în sincronism cu „acest veac rău ” şi cu conducătorul ei, până când trăiaim, după mersul lumii acesteia, după domnul puterii văzduhului, a duhului care lucrează acum în fii neascultării (Ef.2:2). Fără să ştim suntem lacheii diavolului, iar ceea ce simţeam a fi libertate sunt de fapt lanțuri de robie. Dumnezeu Cuvântul vorbeşte direct mofturilor, distracţiilor şi dependenţelor secolului XXI atunci când spune: promiţându-le libertatea, în timp ce ei înşişi sunt robi ai stricăciunii; căci omul este robul lucrului care l-a biruit (2 Pt. 2:19). Strigătul eliberator care răsună din Noul Testament este: Şi să nu vă conformaţi cu lumea aceast, ci să vă transformaţi prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu cea bună plăcută şi desăvârşită. (Rom. 12:2) Adică: fii liber! Nu te lăsa păcălit de idolii veacului căci azi sunt aici, dar mâine nu vor mai fi. Un capriciu care te înrobeşte este urmat de un altul, iar tatuajele „eliberatoare” de azi peste treizeci de ani nu vor mai fi însemne ale libertăţii ci marcaje de neşters ale conformării. Înţelepciunea acestui veac este o absurditate din perspectiva eternității. Nimeni să nu se înşele, dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă este scris: El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor (1Cor 3:18,19). Fiindcă marturisirea crucii este o nebunie pentru cei care pier (1 Cor 1:18).
Atunci ce este înţelepciunea Lui Dumnezeu în acest veac? Este măreaţa moarte eliberatoare a Lui Iisus Hristos. Cei care au început să Îl urmeze la început au spus: dar noi marturisim pe Hristos cel crucificat, Hristos Iisus este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1Cor 1:23,24). Atunci când Mântuitorul a mers la cruce, a mers pe Drumul Crucii, a eliberat milioane și milioane de captivi, a demascat frauda diavolului şi i-a strivit puterea. Aceasta a vrut să lase de înţeles în ajunul rastignirii când a spus: Acum are loc judecata acestei lumi, acum stăpânitorul acestei lumi va fi aruncat afară (In 12:31). Nu urma un duşman viclean care care este înfrânt, urmează-L pe Hristos și Crucea Sa.
Este greu, este incomod, este impotriva celor multi, a curentului care-l urmează pe diavolul, deosebiți-vă de ei, spune Pavel, deşi adesea vei fi un exilat în lumea aceasta, privit ca un nebun, dar vei fi liber, pentru că mergând împreună cu Cel care a ales pentru tine propria moarte, tu vei alege viata, viața veșnică. Drumul Crucii amintește neîncetat omului măsura dragostei lui Dumnezeu față de om. Credincioșii pășesc pe urmele Mântuitorului, pe străduțele înguste ale vechiului oraș Ierusalim, se strecoară printre strădutele aglomerate și răsucite ale orasului, începând de la Pretoriu și terminând la Mănăstirea Învierea Domnului sau a Sfântului Mormânt.
Înţelepciunea acestui veac este o absurditate din perspectiva eternității. Nimeni să nu se înşele, dacă cineva dintre voi se crede înţelept în veacul acesta, să se facă nebun, ca să ajungă înţelept. Căci înţelepciunea acestei lumi este o nebunie înaintea Lui Dumnezeu, fiindcă este scris: El prinde pe cei înţelepţi în viclenia lor (1Cor 3:18,19). Fiindcă marturisirea crucii este o nebunie pentru cei care pier (1 Cor 1:18).
Atunci ce este înţelepciunea Lui Dumnezeu în acest veac? Este măreaţa moarte eliberatoare a Lui Iisus Hristos. Cei care au început să Îl urmeze la început au spus: dar noi marturisim pe Hristos cel crucificat, Hristos Iisus este puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu (1Cor 1:23,24). Atunci când Mântuitorul a mers la cruce, a mers pe Drumul Crucii, a eliberat milioane și milioane de captivi, a demascat frauda diavolului şi i-a strivit puterea. Aceasta a vrut să lase de înţeles în ajunul rastignirii când a spus: Acum are loc judecata acestei lumi, acum stăpânitorul acestei lumi va fi aruncat afară (In 12:31). Nu urma un duşman viclean care care este înfrânt, urmează-L pe Hristos și Crucea Sa.
E trist să vezi că oamenii nu-şi poartă crucea, ci o târăsc, o trag agale după ei, mirosind a lehamite.
Aceasta nu înseamnă purtarea crucii! Îmi dau seama că de fiecare dacă când am făcut aşa nu m-am regăsit printre cei care au răspuns la chemarea Ta: Cine vrea să vină după mine să se lepede de sine să-şi ia crucea şi să mă urmeze! Şi mai este un gând Domnul meu şi Dumnezeul meu care acum se strecoară spre inima mea şi îmi trezeşte remuşcări: gândul la clipele când am fugit de propria cruce.
Acum înţeleg că nu este nimeni altcineva care să poată purta crucea în locul meu. Acum văd că în purtarea crucii putem primi sprijin, dar nu putem folosi alţi cărăuşi, înlocuitori. Nu putem fugi de cruce fără ca să fim zdrobiţi de ea. Acum văd şi că nu trebuie nici măcar să încercăm să luăm noi crucea altora. Da, trebuie să-i sprijinim, dar nu să le luăm crucea. Trebuie să-i învăţăm să o poarte singuri, ca să le fie bine în zilele când nu vom mai fi lângă ei. Învaţă-ne, Doamne, să nu mai fugim de cruce. Învaţă-ne să nu râvnim după crucea aparent mai uşoară a celorlalţi. Învaţă-ne să nu fim o cruce pentru cei din jurul nostru. Dar mai presus de toate, învaţă-ne să preţuim, să cinstim şi să ne însemnăm cu sfânta ta cruce.
Nu numai ca se cade sa porti suferintele si crucea lui Hristos, ci se cade sa o porti cu curaj si demnitate, pentru ca, dupa cum spunea Sfantul Teodor Studitul, curajul de multe ori face usoare si pe cele grele, dupa cum dimpotriva, micimea de suflet si nepasarea fac grele si pe cele usoare. Cine primeste necazurile si ispitele cu inima buna si indrazneala, acela gaseste in ele mangaiere si face sa rodeasca bogatie duhovniceasca, iar cel ce primeste cu micime de suflet, acela se ingreuneaza indoit, pentru ca dupa spusa Sfantului Isaac, “micimea de suflet este mama iadului“. Si pentru ce sa fii mic la suflet? Ia spune de ce te temi? Imbarbateaza-te, ai curaj si incredere in Domnul, caci El este cel ce te intareste sa biruiesti: “In lume necazuri aveti avea, dar indrazniti, Eu am biruit lumea“ (Ioan 16, 33). Te temi de diavolul care porneste impotriva-ti ispitele si nenorocirile? Dar mangaie-te ca Hristos care este cu tine este mai puternic si mai mare decat diavolul: “Cel ce este in voi este mai mare decat cel din lume“(I Ioan 4, 4). Tremuri din pricina slabiciunii firii? Nadajduieste in Domnul a carei putere este in slabiciune se desavarseste si se mareste: “Puterea mea in neputinta se savarseste“ (II Cor. 12, 9). Roaga-L pe Hristos sa-ti intareasca slabiciunea cu Harul Sau si sa-ti daruiasca o parte din barbatia Sa. Hotaraste-te sa-L urmezi pana la Golgota, pe urmele stropite cu sfant Sangele Sau pana ce te vei ridica pe Cruce si pana vei muri impreuna cu El, prin ascultarea poruncilor Lui zicand: “Sa mergem si noi ca sa murim impreuna cu Dansul! “
„Şi El le-a fost izbăvitor în toate strâmtorările lor. Şi n-a fost un trimis şi nici un înger, ci faţa Lui i-a mântuit. Intru iubirea Lui şi întru îndurarea Lui, El (Mesia Hristos ce avea să vină), i-a răscumpărat, i-a ridicat şi i-a purtat în toată vremea de demult” (Isaia 63:9). Așa vestea proorocul Isaia, cu mult înainte, despre Drumul Crucii lui Mesia. Cuvintele „i-a ridicat și i-a purtat în toată vremea” prezintă, în căderea lui Iisus sub greuatea Crucii, simbolul căderii fiecărui om sub povara păcatelor, iar în ridicarea lui Iisus cu Crucea, ridicarea omului din această cădere, pe care a adus-o Domnul pentru fiecare suflet. Aceasta rezultă și din teologia faptului că în Iisus Hristos era întruchipată întreaga omenire, ca s-o răscumpere prin Moartea și Învierea Sa. Așadar, în Crucea lui Iisus era viața fiecărui om născut sub Soare cu păcatele lui, întrega omenire constituind Crucea lui Iisus. Acest loc dureros, al căderii Domnului Iisus, este indicat ca locul căderii lui Iisus.
Tristeţea căderilor noastre şi cea provocată de căderile celor dragi de lângă noi ne umple sufletul de mâhnire. Acum, pe drumul Calvarului, vedem că atunci când celălalt cade, când cel la care ţineam atât de mult se prăbuşeşte sub povara crucii sale, durerea noastră este atât de mare. Am vrea să alergăm spre el, să-l ajutăm, să-i ridicăm noi povara crucii. Oare cum de a fost posibil ca Domnul şi Dumnezeul nostru să se prăbuşească pentru a doua oară?! Chiar nu era nimeni care să-l sprijine, care să-i ia crucea? Unde au dispărut Maria, Simon din Cirene, Veronica? Unde-s apostolii? Unde sunt eu? Domnul suferind ca un om pentru cei care nu-I intelegeau dragostea de neegalat. Roaga-L pe Hristos sa-ti intareasca slabiciunea cu Harul Sau si sa-ti daruiasca o parte din barbatia Sa. Hotaraste-te sa-L urmezi pana la Golgota, pe urmele stropite cu sfant Sangele Sau pana ce te vei ridica pe Cruce si pana vei muri impreuna cu El, prin ascultarea poruncilor Lui zicand si tu cu Toma: “Sa mergem si noi ca sa murim impreuna cu Dansul!
Acest moment dureros de pe Calea Durerii, căderea lui Hristos sub povara crucii, vrea să ne aducă înaintea ochilor un adevăr: este dureros când cazi, dar mult mai dureros şi dăunător pentru suflet este atunci când îl faci pe altul să cadă. Întristat de moarte ar trebui să ne fie sufletul când cineva cade din cauza noastră sau când nu depunem niciun efort pentru ca cel de lângă noi să nu mai cadă. Da, cel mai grav nu e atunci când cădem! Mult mai grav e atunci când îi facem pe alţii să cadă: „Vai lumii pentru scandaluri! … Vai omului prin care vine scandalul”, ne-a atras atenţia Iisus (cf. Mt 18,7)! Vai de noi când suntem ispită, când ducem la păcat, când ademenim. Vai nouă atunci când adormim conştiinţa altora şi le spunem că nu e nimic grav în ceea ce fac, când îi încurajăm să stea în starea lor de păcat. Vai nouă când nu luptăm ca să trezim pe cineva din amorţeala patimilor rele! Vai nouă când suntem indiferenţi în faţa unui suflet ce se pierde. Să lăsăm cuvintele lui Iisus să pătrundă inima noastră: „Fiul Omului merge după cum este scris despre el. Însă vai omului aceluia prin care Fiul Omului este trădat! Ar fi fost mai bine pentru omul acela dacă nu s-ar fi născut” (Mc 14,21).
Acum trebuie să înţelegem că Iisus nu a căzut sub povara crucii, ci noi l-am împins şi el s-a prăbuşit plin de durere. Nu puterile lui au slăbit, ci dragostea noastră faţă de el şi faţă de mântuirea aproapelui a dispărut. Ne-am apropiat de el cu gânduri viclene, l-am vândut cu o sărutare ca Iuda, am trăit în indiferenţă faţă de prezenţa sa în fraţii noştrii, nu i-am fost sprijin şi el a căzut sub povara crucii încărcată de faptele noastre grele. Vai de acela prin care vine ispita, păcatul, căderea. Vai nouă pentru că în loc să purtăm crucea alături de Iisus ca Simon din Cirene, noi împovărăm crucea cu păcatele noastre. Noi suntem pe crucea pe care Hristos o poartă şi-l apăsăm spre pământ, îl împingem spre cădere. Ne-am obişnuit să-l vedem pe Hristos cu o cruce de lemn pe spate, dar adevărul este că povara sa, crucea sa, nu are forma lemnului, ci forma păcatelor noastre!
Acest moment de pe Calvar vrea să ne atragă atenţia nu atât asupra căderilor noastre, ci asupra căderilor şi păcatelor pe care alţii le-au săvârşit din cauza noastră. Suntem invitaţi să ne cercetăm cugetul şi să regretăm acele momente când am devenit ispită, vocea Diavolului! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, Hristos nu ar fi căzut a doua oară! Dacă nu ar fi fost păcatul nostru, mulţi dintre cei care zac în jurul nostru în întunericul păcatului nu s-ar fi prăbuşit. Doamne Iisuse Hristoase, dă-ne harul să nu ne mulţumim niciodată cu propria ridicare din păcat, ci să luptăm mereu şi pentru cei din jurul nostru. Trimite-l pe Duhul tău cel Sfânt ca el să ne ajute să evităm ocaziile de păcat şi, mai ales, să ne lumineze pentru a nu fi niciodată ispită sau prilej de scandal pentru cei din jurul nostru. După exemplul tău, Domnul şi Dumnezeul meu, vreau şi eu să mă ridic şi să-mi continui drumul vieţii cât mai departe de orice prilej de păcat!
Dar ne întrebăm: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos. Desăvârşita ascultare faţă de Hristos, ascultare faţă de toate câte porunceşte, este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce porunceşte Hristos? O vedem în Evanghelia de astăzi. Zice Hristos: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede pe sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie!”. Auziţi ce zice? Înţelesul cuvintelor Lui este: Vrei, omule, să-Mi urmezi, să vii după Mine, să fii omul Meu şi ucenicul Meu? Te chem lângă Mine, dar nu te forţez. Înaintea ta sunt două drumuri. Unul este drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, distrugere, iad. Celălalt drum este al Meu. Este drumul care pare îngust şi dificil. Drum anevoios şi obositor, drum presărat cu spini, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei. Dar acest drum, drumul credinţei şi al virtuţii, este binecuvântat, şi la sfârşitul drumului este viaţa veşnică. O, omule! Aceste două drumuri stau înaintea ta. Alege unul din două. Eşti liber. Dar din clipa în care vei alege şi te vei hotărî să urmezi drumul Meu – zice Hristos – trebuie să împlineşti trei condiţii. Şi care sunt, Hristoase, condiţiile cu care Mă primeşti? Şi Domnul, Domnul cel răstignit, de pe înălţimea Crucii răspunde fiecăruia care urmăreşte mântuirea sa: Condiţiile sunt trei: „Să se lepede de sine” este prima condiţie. „Să-şi ia crucea sa” este a doua condiţie. Şi „să-Mi urmeze Mie” este a treia condiţie. Trei condiţii! Nu te teme auzindu-le. Împlineşte-le şi vei afla pace şi odihnă.
Dar ce înseamnă cele trei condiţii pe care le cere Hristos? Lăsând la o parte cea de-a doua şi cea de-a treia condiţie, în această scurtă predică vom vorbi despre prima: lepădarea de noi înşine. „Cine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine…” Ce înseamnă „să se lepede de sine”? Să se lepede cineva de sinele său, de propriul eu, adică să-şi urască sinele. Să-mi urăsc sinele? Auzind oamenii această condiţie se miră şi întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit să ne iubim „aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi înşine? Să urăşti şi să iubeşti nu sunt două lucruri potrivnice? Cum se împacă? Vă rog să luaţi aminte. Fiecare om, precum de multe ori o zicem, este suprema făptură a lui Dumnezeu. Simte în el însuşi că, chiar dacă seamănă cu alţi oameni în punctele de recunoaştere comune firii lui, trupeşte şi sufleteşte, totuşi fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi oameni. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte frunze, aşa şi omul, între milioanele şi zecile de milioane de oameni, ca persoană are ceva deosebit, constituie o personalitate deosebită. Este unic şi irepetabil. El şi numai el cu această personalitate a sa distinctă apare pe pământ o singură dată. Pentru ca omul să dăinuiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om îşi iubeşte sinele, se iubeşte pe sine. Îi este foame? Se va îngriji să găsească mâncare. Îi este sete? Va alerga la izvoare. Îi este frig? Se va îngriji pentru încălzirea sa. Este bolnav? Îşi va căuta medicamentul. Fiecare om nu se lasă pe el însuşi, sinele său, flămând, însetat, gol, bolnav. Iubirea faţă de noi înşine este sădită în noi. A sădit-o Dumnezeu în fiecare om. Şi graţie acestei iubiri trăieşte şi există omul. Şi doar atunci când din diferite pricini, şi în principal din cauza necredinţei, îşi pierde această iubire a sa faţă de sine, atunci acest om deznădăjduit se sinucide. Cei care se sinucid îşi urăsc sinele şi cu mânie doboară copacul vieţii pe care l-a sădit Dumnezeu.
Când Hristos zice „să se lepede de sine”, nu înţelege să ne urâm sinele, care este creaţia lui Dumnezeu şi trebuie să luăm aminte la el şi să îl îngrijim, ci înţelege altceva. Omul nu mai este cel curat, cel nevinovat, cel fără viclenie. În sufletul omului, după căderea celor întâi zidiţi, a intrat păcatul, atracţia şi înclinarea spre rău. O, păcatul! Groaznic microb. Acest păcat l-a întinat şi l-a stricat pe om. A stricat şi iubirea faţă de noi înşine, care înainte de căderea celor întâi zidiţi, era o iubire curată, firească. Dar prin păcat iubirea aceasta ca un râu năvalnic a ieşit hotarele lui şi a pricinuit şi pricinuieşte mari catastrofe. Iubirea a devenit egocentrică, sălbatică. Patimile stăpâneau. Totul pentru noi înşine, pentru sinele nostru, nimic pentru alţii, să flămânzească, să înseteze, să fie goi, să fie expuşi la mii de primejdii şi nevoi. Pironul omului egoist nu-l arde. Închis în cochilia sa ca un melc, se îngrijeşte doar de sinele său. Pe alţii îi consideră doar mijloace de exploatare pentru a-şi satisface desfrâul, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi. Pentru ca să sugă sângele lor. Această iubire, care iese din limitele ei fireşti şi întâlneşte răutatea şi patima, iubirea de plăceri, iubirea de slavă şi iubirea de arginţi, această iubire nu merită să se numească iubire, n-are nicio legătură cu învăţătura şi pilda lui Hristos, care Şi-a jertfit viaţa Sa pentru mântuirea lumii.
Creştinul adevărat se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine şi egoist răstigneşte, îi exploatează pe alţii şi îi chinuieşte. Aşadar, nu pe omul pe care l-a plăsmuit Dumnezeu, ci omul cu răutăţile şi patimile lui, omul cel vechi, după cum îl caracterizează Apostolul Pavel, care trăieşte şi împărăţeşte în inimile noastre ale tuturor, acesta este cel de care trebuie să ne lepădăm şi pe care trebuie să-l urâm. Câtă vreme în inima noastră trăiesc groaznicele patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu îl iubim şi nu merităm să ne numim ucenici şi oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie înainte de toate de harul lui Hristos, care dezrădăcinează din piepturile oamenilor iubirea de sine, acest copac neroditor, şi sădeşte iubirea lui Hristos, acest copac frumos şi aducător de roadă, ale cărui rădăcini se află în stânca Golgotei. Ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară patimile noastre, trebuie să fie biruit păcatul şi satana!
Ia aminte, la felul in care Iisus Hristos si-a puratat Crucea Sa, pentru ca sa-l imiti si tu, pentru ca fara Cruce nimeni nu poate intra intru Imparatia lui Dumnezeu. Mai intai Hristos si-a purtat Crucea inaintea intregii multimi, pe la amiaza, in mijlocul Ierusalimului, care era plin de multime nenumarata de popor, care venise din toate partile lumii ca sa praznuiasca Pastile dupa porunca Legii. Atunci a pornit Iisus de la pretoriul lui Pilat, purtand pe umerii sai Crucea, avand de amundoua partile cate un talhar, purtand coroana de spini pe cap cu batjocora si pedeapsa, imbracat iarasi cu hainele Sale ca sa-L cunoasca toti, fiind vestit de crainicul domnesc, care mergea inainte strigand din gura si cu trambita- ca este vinovat mortii; inconjurat de multi calai si ostasi, inaintand spre locul de osanda, in mijlocul unei gloate nenumarate si mai ales a capeteniilor poporului: a arhiereilor si a preotilor, a fariseilor si a carturarilor, care in loc sa fie intristati si sa-L compatimeasca, toti cu un glas il huleau si-l batjocoreau batandu-si joc de Dansul; “Si purtandu-si crucea a iesit in locul ce se numeste al capatanei” (Ioan 19, 17). O, priveliste nemaivazuta pentru ingeri, Stapanul cel infricosat, a carui hotarare va cutremura toata lumea in ziua cea din urma, acum, cu mainile legate la spate, cu infatisarea trista, cu ochii intristati, cu capul plecat, merge ca un osandit sa fie ucis de oameni pacatosi, adica tocmai pentru aceia care acum Il omoara.
Domnul a rabdat cu asa mare bucurie batjocura publica ca sa-ti dea pilda sa-L urmezi si tu, adica sa nu te rusinezi cand oamenii te invinovatesc si te ocarasc pentru ca pazesti poruncile lui Hristos; ca pazesti intregi si neschimbate nu numai dogmele credintei, ci si invataturile Sfintei Evanghelii si ale Sfintilor Parinti, ca sa nu te rusinezi daca te invinuiesc ca nu urmezi multimii, ci celor putini si buni: sau ca nu te impotrivesti adevarului ci, dimpotriva, il aperi pazind cele scrise: “sa nu te impotrivesti adevarului“ si iarasi: “Pana la moarte lupta pentru adevar si Dumnezeu va lupta pentru tine” (Sirah 4, 25). Ca sa nu te rusinezi daca oamenii te invinovatesc si-ti dau numiri defaimatoare pentru ca nu te asemeni lor, nici nu vrei sa te unesti la relele si nelegiuirile pe care le fac ei; pentru ca tu ii mustri sau cu fapta sau cu pilda vietii tale bune, sau cu cuvantul si marturia Sfintei Scripturi si a purtatorilor de Dumnezeu parinti. Bucura-te si slaveste pe Dumnezeu ca ai fost batjocorit pentru numele Lui si ca te-ai invrednicit sa fii ocarat pentru aceasta, precum te mangaie corifeul apostolilor zicand: “De sunteti graiti de rau pentru numele lui Hristos ferice de voi, ca Duhul slavei, Duhul lui Dumnezeu odihneste peste voi“ (1 Petru 4, 14). Batjocura oamenilor si ocarile pe care le primesti pentru adevar si pentru virtute, inaintea intregii lumi fara nici o jena sau rusine, dupa cum Dumnezeu si Domnul si-a purtat Crucea nesocotind dispretul si ocara oamenilor dupa cum este scris: “In locul bucuriei ce-I era pastrata, a suferit crucea, netinand seama de ocari” (Evrei 12, 2). Cu astfel de ocari te faci si tu impreuna partas la patimile si batjocurile lui Iisus, neindoielnic ca la vreme te vei impartasi si de bucuria slavei Lui.
Noi în lume suntem atât de obișnuiți să pășim printre oameni căzuți, fără sa ne pese, fara să-I privim. Ba chiar, atunci când ne stau în drum să-i călcăm. Trecem pe lânga ei, trecem peste ei nepăsători. Este plin pământul, chiar și din jurul nostru, de disperare, de cazuți, raniti, zdrobiți, de sângele oamenilor căzuți sub povara crucilor, sub greutatea vieții. Ne-am obișnuit să trecem printre ei, ba chiar peste ei. Nepăsători. Acum, însă, poate ar trebuie să-l privim altfel pe cel căzut, căci acum poate vom înțelege că în fața noastră ești tu, Doamne. Tu, Om adevărat și Dumnezeu adevărat căzut printre oamenii (de)căzuți. Nu ei, ci Tu ești căzut la pământ. Doborât de oboseală, de suferință, de nedreptatea noastră, de mândria noastră, de indiferența noastră. Cum Te tratăm, Doamne? Îți venim în ajutor? Ce au făcut cei din jurul tău? Iată-i Doamne. .. Si Iată-ne Doamne, că stăm nepăsători! Cel mult privim și nu facem nimic! Suntem niște spectatori muți, cu inimi împietrite în fața celor zdrobiți pe nedrept. Ridică-ne pe noi Doamne, ridică-ne din nepasare că altfel vom da socoteală pentru tăcerea și nepăsarea noastră, pentru clipele în care am tratat viața ca un spectacol și pentru cei căzuți pe care i-am considerat doar niște impostori sau leneși.
Tu, Doamne, esti căzut la pământ. Iar oamenii te lovesc. Te scuipă. Te disprețuiesc. Șușotelile lor se izbesc violent de inima ta: „A căzut”, zic ei, „Iată-l căzut! Nu se va mai putea ridica”. Chiar și cei care ți-au fost apropiați, Doamne. Chiar și cei care s-au hrănit din generozitatea ta și s-au desfătat cu firmiturile bunătății tale, chiar și ei, acum, chicotesc disprețuitor și aruncă împotriva Ta vorbe rele (Ps 41,6-10). Iar eu? Da chiar eu sunt doar un sărman spectator indiferent. Iartă-mă, Doamne. Iartă-ne și îndură-te de noi. Mișcă inima noastră ca să dorescă să se apropie de Tine. Lasă-mă să te ajut să te ridici. Lasă-mă să-ți ating crucea, să o port și eu cu tine. Lasă-mă să-ți curăț chipul plin de praful drumului. Lasă-mă să-ți sărut mâinile însângerate. Lasă-mă să-mi apropii urechea de pieptul tău. Lasă-mă să te ascult cum șoptești rugăciuni. Da, lasă-mă să te văd cum te închini, cum privești cerul și cum spui plin de hotărâre, spre mângâierea sărmanului meu suflet: „Pentru necazul celor sărmani și pentru suspinul celor săraci, mă voi ridica, zice Domnul; mă voi ridica și voi duce crucea până la capăt, voi aduce mântuire celor pe care ei îi disprețuiesc” (Ps 12,6).
Te-am văzut, sărmanul meu Domn, cum abia pășeai pe drumul acestui calvar purtând toată greutatea răului, toată povara crucii, toată mizeria păcatului (Is 53,4-6). Te-am văzut prăbușindu-te, dar imediat mi-ai dat harul să contemplu sfânta și mântuitoarea ta ridicare. Te-ai ridicat cu putere ca să mă mântuiești. Iar acum, eu sărman păcătos, vreau să meditez la acest mare mister al căderii și ridicării tale pentru a treia oară. Când te-am văzut căzut m-am apropiat de tine așa cum un copil înfricoșat de tunetele și fulgerele nopții se apropie de tatăl său care doarme. Te-ai prăbușit istovit de păcatele ce-ți apăsau trupul. Mi-era frică să nu te oprești, să nu adormi, să nu mă uiți și am început să strig: Trezește-te, pentru ce dormi, Doamne? Scoală-te, nu ne respinge la nesfârșit! Pentru ce îți ascunzi fața în praful drumului? Ridică-te și nu uita de umilirea și de oprimarea noastră? Căci sufletul nostru este doborât în praf și trupul nostru s-a lipit de pământ. Ridică-te, Doamne! Ridică-te, singura mea speranță! Ridică-te! Vino în ajutorul nostru și, pentru îndurarea ta, mântuiește-ne! ( Ps 44, 24-27) Când te-am văzut căzut, m-am apropiat de tine rușinat și am întrebat: „Doamne, cine te-a îmbrâncit?”. Cum ar fi putut să cadă un Domn în care ne-am pus toată speranța? Cum ar fi putut să cadă Dumnezeu, forța noastră? Iată, ei se bucură: Un Dumnezeu căzut! Iar eu strig: Cum să cadă Dumnezeu? Cum să atingă țărâna chipul său blând și strălucitor? Cine te-a împins, Doamne? Cine te-a îmbrâncit? Lasă-mă să te ridic, lasă-mă să-ți scutur praful, să-ți curăț chipul prăfuit…
Ah, cât aș vrea să pot mângâia și alina chipul tău care, chiar și acoperit de sudoare, praf și sânge, are strălucirea prafului de stele, are o strălucire vindecătoare, are strălucirea sângelui dătător de viață veșnică… Ah, Doamne, când simt cu câtă gingășie mă privești înțeleg că ceea ce trebuie să scutur nu e chipul tău, ci mizeria din viața mea: să scutur din ea, de pe ea, din jurul ei păcatul care te îmbrâncește, ce te alungă afară din cetatea inimii, din templul tău cel sfânt: viața mea. Păcatul meu, pacatul vostru, vrea să răstignească pe Domul Iubirii necondiționate, al iubirii pâna la sacrificiu și o face iar..și iar și iar... trei căderi și de mii de ori iar…
Da, Doamne, Tu nu ai căzut, ci ai fost împins. Omul te-a împins. Omul ațâtat de diavol te-a împins, a încercat să te departeze. Tu, omule, l-ai împins pe Domnul vieții. Tu și păcatele mele. Noi l-am îmbrâncit și El a căzut! În fiecare cădere de pe drumul patimilor îmi amintesc cum păcatul meu s-a luat la trântă cu Dumnezeu. Păcatul meu îl trântește la pământ pe Domnul Slavei. Păcatul vreau să calce în picioare iubirea, să o ucidă. Vrea să o răstignească și să o îngroape în pământ străin, să nu-i mai fie inima mea locuință, templu! Păcatul meu… păcatul tău… pacatul lumii!
Te văd căzut, Doamne. Tu, tocmai Tu, Creatorului cerului și al pămntului, tocmai Tu ai pământ pe chip, pe mâini, pământul din care ne-ai făcut este acum pământ amestecat cu sânge… Ce imagine dureroasă: pământul acoperă chipul lui Dumnezeu. Câtă durere simt în inima mea contemplând acest tablou: te privesc rănit, sângerând, cu chipul acoperit de pământ și-mi amintesc că, de fapt, pământul ar trebui să aibă chipul tău strălucitor…
Iisus Hristos cade. Trupul Său izbește și zguduie pământul. Ce atingere cutremurătoare: mâna atotputernicului Creator a atins pământul. Simt cum degetele tale, Om al durerilor, dar și Dumnezeu Creator, s-au înfipt în pământ și a smuls un pumn de țărână. Acea țărână din care ai creat omul, acel om care acum strigă Răstignește-l, acel om care te privește plin de sânge, în suferință și nu te ajută. Acel om nepăsător. Mâna ta, Domnul meu și Dumnezeul meu, ținând pumnul de țărână mă face să tresar, să plâng… E mâna care m-a creat! E mâna care mă ține pe mine, fir de praf. În mâna ta, ai ținut omenirea creată și acum ții in palmă omul re-creat! Hristos nu a căzut. Hristos s-a coborât și a atins pământul din care e făcută ființa noastră. A atins pământul și l-a amestecat cu sângele său ca să creeze o lume nouă. A amestecat pământ cu sânge, așa cum amestecase pământul cu saliva sa, pentru a reda orbului vederea, pentru a ne reda nouă lumina cea adevărată. Astfel noi, prin sângele său, să începem să privim totul cu o privire veșnic nouă, să privim totul prin iubire, cu iubire, în iubire. Totul în iubirea Sa. Din pământul amestecat cu sângele Său prețios a modelat omul nou, omul luminii, omul iubirii (v.Fac 2,7; In 9,6).
Ce imagine cutremurătoare: Iisus din Nazaret, Fiul Omului, Omul care pe unde a trecut a făcut bine tuturor, acum e plin de țărână, de praf pe care l-a adunat în rănile sale și l-a amestecat cu sângele său scump. Din acest amestesc a ieșit omul cel nou: ai refăcut creația, o, tu Rege al iudeilor, Regele universului, Stăpânul timpului. Ai făcut din nou creaturi noi. Slavă Tie, Fiul lui Dumnezeu devenit pentru noi Om al durerilor noastre, Slavă Tie pentru acest om nou care este amestec de țărână culeasă de pe drumul durerii și din sânge dumnezeiesc vărsat pe lemnul crucii, amestec cimentat în strălucitoarea lumină și forță a învierii. Aștia suntem. Asta sunt! Slavă Ție, Doamne!
Te privesc uimit căzut sub greutatea lemnului mântuitor și realizez cu smerenie că nu e rușinos să cazi în timp ce-ți porți crucea. Poate fi descurajant, dar sigur nu rușinos. Purtarea crucii presupune și căderi. Ceea ce este cu adevărat rușinos este să nu te ridici. Ceea ce este rușinos este să-ți abandonezi crucea la prima cădere. Ba mai mult, cel mai rușinos este să refuzi crucea, calea crucii. Da, adevărata rușine stă în a refuza crucea și calea crucii, să refuzi Calea, Adevărul și Viața. Ai cazut ridica-te, Domnul prin îngerul său te va însoți, plângi pentru cadere și bucura-te pentru că te-ai ridicat.
Rușinați trebuie să fie cei care-l refuză pe Hristos, cel care a purtat păcatele noastre și le-a răstignit pe lemnul crucii. Te văd căzut, Domnul meu și Dumnezeul meu, eu Toma care mă îndoiam. Sunt atât de mulți oameni adunați în jurul tău. Mă întreb însă cine ți-a întins mâna ca să te ridice atunci când ai căzut? Oare era acolo paraliticul căruia i-ai spus să-și întindă mâna și a fost vindecat? Dar cel care stătea pe targă și a fost vindecat? Dar cel mort de la ninive? Dar cel de la scăldătoare? Orbul care acum vede? Leproșii, demonizatii, înviații, tamaduiții? Ei nu erau. Dar eu oare eram acolo? Te-am ajutat? Dar tu, omule, erai acolo? Ce ai făcut pentru Hristos? Pentru cel căzut ce-ai facut? L-ai ajutat să se ridice? Cine l-a ajutat? Cine l-a ajutat să se ridice și sa meaga la cruce pentru a ne aduce nouă mântuirea?
Iartă-mă Doamne, că nu am fost acolo să te sprijin. Iartă-ne, Doamne că nu suntem acolo unde oameni cad și astăzi. Iartă-ne Doamne, că nu ajutăm pe nimeni să se ridice… Iartă-ne că trăim nepăsători lângă tine, Iisus din cel părăsit… Iartă-ne și ajută-ne să admiram și să înțelegem misterul căderii și ridicării Tale. Să contemplăm, să medită, să ne gândim, să ne rugăm și să învățăm din Sfânta Ta ridicare. Prin puterea și prezența Duhului Sfânt care nu te-a părăsit niciodată, te-ai ridicat, o, Domnul meu. Te-ai ridicat asemenea profetului Ilie, care „s-a ridicat cu carul de foc şi căci cuvântul lui ca făclia ardea”. Cuvântul tău abia șoptit ardea în inima mea în timp ce te priveam în mareția Ta: „Mă voi ridica și voi duce crucea până la capăt! Mă voi ridica și te voi mântui”, mi-ai spus. Mă voi ridica și vă voi mântui ne-a spus și ne spui și astăz și o va repea mereu: „Mă voi ridica și vă voi mântui!”. Doamne, nu știm să ne rugăm. Nu știm să-ți mulțumim. Din gândurile noastre sfioase și înlăcrimate lăsăm să răsune vocea psalmistului: Dumnezeule, care faci dreptate, Doamne, Dumnezeule, care faci dreptate, ridică-te, arată-te! Ridică-te, tu, care judeci pământul, dă-le celor care te-au condamnat răsplata cuvenită! Până când, Doamne, nelegiuiții, până când nelegiuiții vor triumfa? Ei bârfesc și vorbesc cu îngâmfare, toți făcătorii de rele se laudă, calcă în picioare poporul tău, Doamne, și umilesc moștenirea ta. Îi ucid pe văduvă și pe cel strain și dau la moarte pe cel orfan. Te-au călcat în picioare și pe tine, Doamne. Te-au osândit la moarte! Ei spun: „Domnul nu vede, Dumnezeul lui Iacob nu înțelege!… Dar tu, Doamne, deși căzut, cunoști gândurile lor: știi că sunt zadarnice. Ridică-te” . Cu câtă înfrigurare îți strig, Doamne, atunci când sunt căzut alături de tine pe drumul vieții: „Tu speranța celor căzuți, ridică-te! Ridică-te și sprijină-mi inima în dorința de a se ridica alături de tine! Tu, speranța mea, ridică-te. Ridică-mă! Mântuiește-mă! Mântuitorul meu, tu care ai venit să mă ridici din păcat, ridică-te! Ridică-te și mântuiește-mă, eliberează-mă de pământ, de viciu, de ambiții, de orgăliu, de răutate, de orice cădere. Te slavesc ridicându-te! Măreț! Plin de hotărâre! Tatăl ceresc a pus în tine dorința arzătoare de a ne mântui, de a mântui omul, de a reînnoi țărâna din care suntem făcuți… Trebuia să te ridici ca să ne mântuiești prin sângele crucii, prin suferința morții și prin glorioasa înviere.
Forța care te-a făcut să te cobori din cer pe pământ este forța care te-a ajutat acum să te ridici de la pământ: iubirea față de om, față de mine, față de noi. Mai tare ca moartea este Iubirea Ta și zeci de căderi nu o pot înfrânge. Nimic. Se ridică și merge să ne mântuiască… să fie răstignit. Cine s-ar mai ridica de la pământ dacă ar ști că urmează să fie răstignit?! Doar cel care-l iubește pe cel pentru care moare. Admir plin de uimire și recunoștință acest moment când Mielul lui Dumnezeu se ridică și împreună cu lemnul crucii ridică de la pământ omul și păcatele lumii. Acum văd imaginea divină a Mântuitorului care ridicându-se ridică păcatele lumii (v. In 1,29). Contemplu cu smerenie, plin de speranță acest moment al durerii. În tăcerea adorației în fața crucii și a răstignitului răsuna vocea Creatorului: „Nu vă mai gândiți la ceea ce a fost mai înainte și nu vă mai amintiți de cele trecute. Iată, eu fac o lume nouă; ea apare deja; nu o vedeți?” (Is 43,18-19).
Da, o lume nouă, un om nou din pământ și sânge, din pământ binecuvântat în care pot săruta urma pașilor tăi. Când te-am văzut ridicându-te, sufletul meu îndurerat de suferințele tale, tresaltă de bucurie în speranța mântuirii și adud cuvintele psalmistului: „Dumnezeu se ridică! Dumnezeu e mai puternic decât crucea! Dumnezeu este mai presus de păcatele noastre. Dumnezeu se ridică, dușmanii lui se risipesc și cei care-l urăsc fug dinaintea feței lui. Cum se risipește fumul, așa îi risipești, cum se topește ceara în fața focului, așa pier cei răi din fața lui Dumnezeu. Cei drepți se bucură și tresaltă de bucurie în fața lui Dumnezeu, exultă în tresăltări de bucurie.
Multe lacrimi se varsă privind timid spre locul ce ascunde cel mai sfânt spațiu de pe Pământ, locul unde s-a pus început mântuirii lumii, locul unde moartea a fost omorâtă, locul unde dragostea a biruit toate. Stânca înfricoșătoarei Golgote, care astăzi este acoperită cu marmură, se află în partea de sud-est a Bisericii principale, la est de Piatra ungerii, la o înălțime de aproximativ 4,5 metri de la podeaua Bisericii. Paraclisul ortodox se distinge prin ornamentația deosebită și prin măreția lui. În partea de răsărit, sub Sfânta Masă, se observă o deschizătură circulară în stâncă, locul unde a fost înfiptă Crucea Pătimirii. Această deschizătură este acoperită cu un disc de argint circular, pe care sunt gravate cinci scene ale Pătimirilor lui Hristos.
Urcam. Lacrimile și sentimentul de vinovăție ne însoțesc smerenia și remușcarea, știm că și noi l-am vândut, tradat, rastignit pe Hristos, trăim ca la slujba patimilor din Vinerea Mare. Ce trebuie dar sa zicem noi acum, vazand pe Dumnezeu nu inconjurat de slava, ci acoperit de dispret, nu pe scaun inalt sezand, ci pus in mormant? Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?
O, ticalosi oameni suntem noi, caci prin pacatele noastre nu numai ca am pogorat pe pamant pe Fiul lui Dumnezeu, ci inca si pe cruce L-am inaltat si in mormant L-am inchis. Ah, daca pacatul n-ar fi ridicat intre cer si pamant peretele cel grozav al vrajbei, si noi, asemenea proorocului celui de demult, am fi vazut pe Dumnezeu inconjurat de slava: Fiul lui Dumnezeu ar fi venit in lumea oamenilor asa cum merge si in lumea ingerilor, ar fi cercetat pamantul, ca un stapan si prieten. Cu ce bucurie L-ar fi intampinat si L-ar fi inconjurat fiii nevatamati ai unui parinte nevinovat! Dar acum!? O, cine va da capului nostru apa (vieții) si ochilor izvoare de lacrimi (Ier. 9, 1) ca sa plângem ziua si noaptea si sa suspinam și să ne smerim cu pocăință, caci nu numai pe noi insine ne-am aruncat in tarana si noroi din inaltimea nemuririi, ci si pe Fiul lui Dumnezeu L-am pogorat in mormant. Lacrimi, șiroarie de lacrimi, râuri de lacrimi, oceane de lacrimi nu pot șterge ticăloșia noastră. Fiecare din noi l-am rastignit pe Hristos cu pacatele noastre.
Printre lacrimi, suspine și rugaciune privesc în dreapta mea la îngerul de lânga mine care plânge și el. Un înger care plângea cu mine, iar când oamenii și îngerii plâng pe Golgota plânsul se transformă în iubire. Slavă Tie, Hristoase, Mântuitorul și Dumnezeul nostru, Slavă Tie ! Amin (postat pe fb de ioan monahul)