Păstrarea ordinii în Biserică şi a diversităţii slujirii bărbaţilor şi a femeilor
Slujbele din Biserica Ortodoxă și participarea credincioșilor la ele, rânduite de-a lungul secolelor exitenţei Bisericii Ortodoxe, când au fost elaborate și stabilite anumite reguli, obiceiuri, şi rânduieli, folosirea cărora i-a ajutat şi pe preoți și pe mereni să creeze o viață spirituală armonioasă a credincioșilor. De la facere Dumnezeu a facut toate lucrurile cu înțelepciune și cu rost, așa și în biserică, toate sunt așezate minunat. De aceia Dumnezeu nu iubește lipsă de organizare, debandada, dezordine, lipsa de disciplină, nerespectarea celor rânduite în timpul slujbei înca din vremea apostolilor și a sfinților parinți. Când intrii într-o asemenea biserică simți acut perturbarea și nu te poți concentra la rugăciune.
Aici este necesar de amintit despre regulile apostolice, hotărârele Sinoadelor Ecumenice și Locale, normele Sfântului Vasile cel Mare și a altor mari Sfinți ai Ortodoxiei, care au creat rânduiala săvârşrii sfintelor slujbe. Nomocanonul, Sfânta tradiţie și multe altele prin care a trăit şi trăieşte Biserica lui Hristos, în continuu primind harul Duhului Sfânt și prin aceasta iluminându-l pe fiecare care intră în Sfânta Biserică Ortodoxă.
În Biserica Ortodoxă toate simţurile omului sunt solicitate şi participă la slujbele aduse lui Dumnezeu: văzul, prin icoane, fresce, fumuseţea arhitecturală şi a veşmintelor liturgice; mirosul, prin parfumul tămâiei şi a mirului; auzul, prin cântările hieratice şi înălţătoare.
Cântarea sau muzica bisericească este mijlocul prin care omul îşi închină cugetele sale Domnului şi totodată le îmbracă într-o haină folositoare şi pentru alţii. Ideile rugăciunii cântate se iau din cărţile bisericeşti întocmite de către imnografi inspiraţi pe temeiul Sfintei Scripturi. Ele hrănesc duhovniceşte pe tot cel ce crede şi râvneşte întru a laudă pe Domnul în biserică, slujitorii aduc roadă buzelor, ca jertfă Domnului, folosindu-se şi pe ei înşişi şi pe alţii de unde aşteaptă o răsplată de la Domnul (Ev. 13,14; Osea 14,2). Şi orice creştin este dator să vorbească în psalmi şi în cântări duhovniceşti spre a laudă pe Domnul în toată vremea (Efes 5,19).
Liturghia şi celelalte slujbe săvârşite în Biserica Ortodoxă sunt împreună-lucrări între slujitorii altarelor şi credincioşi, iar neorânduila împiedica realizarea acestei comuniuni. Credincioşii nu vin să asiste la ceva, ci participă la rugăciune şi la lucrare. În Tipicul Sfântului Sava cel Sfinţit sunt câteva precizări despre cum trebuie să stea credincioşii la slujbe şi cum trebuie să fie cântarea.
Iată ce ne spune Părintele Cleopa:
– Părinte Cleopa, poate să cânte femeia în biserică? Unul rosteşte Apostolul, altul citeşte, altul vine la strană să cânte în cor. Este bine sau nu?
– Apostolul Pavel, gura lui Hristos, spune: Iar femeia în biserică să tacă!
Într-o parte să cânte bărbaţii şi într-altă parte să cânte femeile răspunsurile, că în biserică nu cânta numai dascălul pe atunci, ci toată lumea zicea: „Doamne miluieşte”. Preotul zice „Cu pace Domnului să ne rugăm” şi toată lumea cântă: „Doamne miluieşte”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi”. Aşa era. Şi în multe biserici din ţară şi acum se cântă muzica omofonică, știţi de când s-a pus asta în biserică? De pe timpul Sfinţilor Apostoli.
Sa ne sârguim a invata cantarile sfintelor slujbe, pentru ca, atunci cand le-am deprins bine, sa ne alaturam cantaretilor sau corului, din locul nostru obișnuit din biserică, laudand impreuna cu ei pe Dumnezeu prin cantare si implinind astfel indemnul Psalmistului: “Toata suflarea sa laude pre Domnul…!” (Ps. 150, 5). Bun lucru si placut lui Dumnezeu este ca toata lumea din biserica «sa slaveasca cu un glas si cu o inima» pe Dumnezeu.
Dar daca am ajuns sa putem canta la Liturghie – fie ca simpli participant la slujbe de la locul nostru din biserică, fie in cor, aici poate fi mixt, fie la strana unde cântă barbatii, cu exceptia mânstirilor de maici, sau micuțele locașuri de cult cu numar mic de personae – sa nu cantam numai cu glasul, din si cu inima (Can. 10 al Sin. IV din Cartagina) si sa nu producem tulburare cantand mai tare decat ceilalti, pentru ca sa ni se auda glasul, luand-o inainte sau ramanand in urma si incurcand astfel pe cantareti; caci lucrul acesta este neplacut si urechilor noastre si Domnului si este spre paguba noastra sufleteasca (Sf. Nichita Romanul, Ep. Remesianei, Despre folosul psalmodiei, cap. XI).
Iar daca nu stim sau nu putem canta, sa ne rugam in liniste; sa ne rugam fierbinte, cu credinta si din tot sufletul. Sa unim rugaciunile noastre cu rugaciunile obstesti ale Bisericii, rostite de preot sau de diacon, si sa le rostim in gand odata cu ei. Dar mai ales sa ne silim, pregatindu-ne din vreme si cu cuviinta, a ne impartasi cat mai des cu Sfintele Daruri. Caci numai atunci petrecem impreuna si unirea noastra cu Dumnezeu este intreaga, deplina si desavarsita. Iar la sfarsitul Liturghiei, inchina-te si multumeste-I lui Dumnezeu si tot restul zilei petrece-l in cuviincioase indeletniciri spre folosul si imbogatirea sufletului.
Facand asa, vom putea spune ca am luat parte cu adevarat la sfanta slujba si vom iesi din biserica mai luminati, mai buni si mai apropiati de Dumnezeu, coborandu-ne fiecare mai indreptat la casa sa, cum spune Mantuitorul despre vamesul cel smerit din Sfanta Evanghelie (Luca 18, 14).
Mitropolitul Kalistos Ware de Diokleia spunea că specificul unei biserici ortodoxe este dat şi de lipsa băncilor. Credincioşii stau în picioare pentru că nu sunt simpli spectatori, ci participanţi la lucrarea care se săvârşeşte în altar. În bisericile ortodoxe nu sunt bănci, ci doar strănile aşezate pe margine. Strănile nu sunt neapărat locuri unde se stă jos, ci locuri unde monahii stăteau în picioare şi îşi sprijineau mâinile în timpul slujbelor de priveghere care uneori se întindeau pe durata unei nopţi. Părintele Ilie Cleopa spunea că în strană se pot aşeza numai credincioşii în vârstă care din slăbiciunea trupului nu pot sta în picioare, dar cei care pot, să nu stea jos în nici un chip în timpul slujbelor.
Părintele Ilie Cleopa mai adaugă că în biserică bărbaţii stau în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă (așa cum ne învață Apostolul). Nu este cuviincios să se amestece locurile bărbaţilor şi ale femeilor în lăcaşul de rugăciune. "În ordinea aceasta trebuie să stea în biserică: bărbaţii bătrâni în frunte, cei mai puţin cărunţi la spate, cei mai tineri în spatele lor, flăcăii şi băieţii tot aşa. La fel şi femeile. Iar între bărbaţi şi femei, să lăsaţi o cărare în biserică, ca să meargă cine vine să se închine şi să aducă darul la Sfântul Altar."
Tipicul Sfântului Sava opreşte vorbirea în biserică în timpul sfintelor slujbe, iar atunci când este o cântare la strană să se aştepte până se săvârşeşte cântarea, apoi credinciosul să meargă la locul său sau cu darul şi pomelnicul la Sfântul Altar.
"De reţinut, să nu se facă vorbe când stau fraţii în strane că şi aceasta este cu totul oprită de Sfinţii Părinţi. Şi nici nu trebuie să iasă cineva sau să intre până se va spune citirea psalmilor şi să nu mai intre cineva la locul său când strana cântă, ci numai atunci când începe să cânte cealaltă strană, făcând metanie fraţilor."
Tipicul Sfântului Sava arată că la începutul fiecărei slujbe trebuie să fie măcar trei lumânări aprinse în sfântul lăcaş, înaintea icoanei Mântuitorului Iisus Hristos, la icoana Maicii Domnului şi înaintea icoanei hramului lăcaşului de rugăciune, în afară de cele aprinse în Sfântul Altar, de care se îngrijesc slujitorii.
În Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel citim următoarele: "Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii. Ca în toate Bisericile sfinţilor, femeile voastre să tacă în Biserică, căci lor nu le este îngăduit să vorbească, ci să se supună. Iar dacă voiesc să înveţe ceva, să întrebe acasă pe bărbaţii lor, căci este ruşinos ca femeile să vorbească în biserică" (I Cor.14,33-35).
Cuvântul acesta al Sfintei Scripturi, dacă nu este înţeles în sensul lui autentic, poate da naştere la tot felul de interpretări smintitoare. Astfel, ar putea să li se pară unora că Apostolul face discriminare între bărbaţi şi femei, sau că ar fi influenţat de mentalitatea lumii antice, potrivit căreia femeia se află într-o vădită inferioritate faţă de bărbat, fiind socotită sclava acestuia.
Sfântul Apostol Pavel, atunci când le scrie corintenilor cuvintele amintite mai sus, nu are în atenţie însă decât păstrarea ordinii în Biserică şi a diversităţii slujirii bărbaţilor şi a femeilor, deopotrivă, pentru că în Biserica lui Hristos, fiecare categorie de credincioşi, atât cea a bărbaţilor, cât şi cea a femeilor, este înzestrată cu o slujire proprie, aşa încât slujirea femeilor nu poate fi împlinită de bărbaţi, iar slujirea bărbaţilor nu poate fi făcută de către femei, indiferent cât de pricepute ar fi acestea.
Astfel, preoţia se exprimă în Biserica lui Hristos pe linie masculină, şi tocmai de aceea în Biserică bărbaţii sunt chemaţi să înveţe şi să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Femeile sunt chemate la alte slujiri în Biserică, precum: slujirea socială a semenilor aflaţi în nevoi prin acţiuni caritabile, sau înfrumuseţarea sfântului lăcaş, dată fiind delicateţea şi sensibilitatea lor faţă de nevoile celor din jur. Slujirea femeii în Biserică nu este cu nimic mai prejos decât cea a bărbatului, numai că ea se exprimă în mod diferit.
Potrivit cuvântului Sfântului Apostol Pavel, femeia nu are în Biserică chemarea de a vorbi sau de a propovădui învăţătura dumnezeiască, ci ea are din această perspectivă chemarea de a asculta învăţătura, silindu-se să o împlinească în viaţa ei.
Sfântul Apostol are de asemenea în vedere neorânduiala pe care femeile din comunitatea creştină de la Corint o stârneau în biserică, vorbind în timpul slujbei şi producând agitaţie şi dezordine. Atunci când le scrie corintenilor ca femeile lor să tacă în biserică, Sfântul Apostol se referă şi la păstrarea atmosferei de rugăciune în sfântul lăcaş şi evitarea vorbăriei inutile şi deranjante.
Aşadar, femeia nu este chemată să predice în Biserică, nici să vorbească, ori să propovaduiască cuvântul lui Dumnezeu, ci să asculte cuvântul dumnezeiesc cu evlavie şi credinţă. Ea poate, în schimb, citi la strană femeilor, rugăciuni şi psalmi, în vremea sfintelor slujbe, participând de asemenea şi la cântarea din Biserică. Tocmai de aceea, în parohii, strana bărbaţilor (aflată în dreapta) poate fi dublată şi de o strană a femeilor (aflată în stânga), cântându-se şi citindu-se în mod alternativ. Astfel, interdicţia referitoare la tăcerea femeilor în Biserică se referă la predică şi în nici un caz la citirea sau la cântarea acestora în sfântul lăcaş.
De asemenea, îndemnul Sfântului Apostol Pavel, ca femeia să tacă în biserică, trebuie înţeles şi în legătură cu păstrarea ordinii şi a liniştii în vremea sfintelor slujbe, dar şi după săvârşirea acestora, rămânând la fel de actuală şi pentru creştinii din zilele noastre. În acest din urmă înţeles, ea se potriveşte la fel de bine, atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei.
Sfantul Ioan Gura de Aur nu tolereaza insa vorba fara rost, si inca in biserica, mustrand cu asprime orice neoranduiala. Erau femei care desi veneau la biserica, dupa porunca Apostolului, cu capul acoperit, vorbeau sau, mai mult decat atat, radeau in sfantul locas. El spune indignat: „Acoperi capul si razi, o! femeie, stand in biserica? Ai intrat spre a-ti marturisi pacatele, spre a cadea inaintea lui Dumnezeu, spre a te ruga Lui pentru cele ce ai pacatuit, si faci aceasta razand? […] Nu este rau rasul in sine, ci este rau cand e fara masura si fara timp”. Si in alt loc el zice: „Mare este vuietul, mare e tulburarea si multa vorba se face in biserica de catre femei, ceea ce nicaieri nu se petrece. Ar putea cineva vedea aici pe toate femeile vorbind, cum nu se intampla nici in piata, nici la bai: ca si cum ar fi venit aici ca sa poata vorbi mai linistite, asa se indeletnicesc si se intrec toate cu vorba despre lucruri de nimic. De aceea totul a ajuns anapoda”.
Sfantul Ioan Gura de Aur pune inaintea ascultatorilor si cititorilor sai o multime de exemple pozitive cu privire la virtutile femeilor crestine, evidentiind curajul si daruirea lor pentru bunul mers, nu numai al familiei, al Bisericii, ci si al societatii in care traiesc.
Vorbind despre o crestina, cu numele Maria, evocata de Sfantul Apostol Pavel el spune:
„Iarasi se incununeaza o femeie si este laudata, iar noi barbatii am ramas rusinati, sau mai bine zis, nu rusinati ci chiar ne laudam, chiar ne falim cu aceasta. Ne falim, zic, pentru ca astfel sunt femeile noastre; ne rusinam insa, fiindca noi barbatii am ramas atat de mult in urma lor.”
In alta parte, deasemenea, el deplange starea in care au ajuns barbatii, spre deosebire de cei din vremea Mantuitorului Iisus Hristos si a Sfintilor Apostoli. Spre deosebire de acel timp, cand desi s-au remarcat unele femei, ele erau intrecute totusi de barbati in luptele duhovnicesti, in vremea Sfantului Ioan lucrurile stateau cu totul dimpotriva. El spune: „Cata rusine! Noi, ca barbati, suntem, dupa ordinea stabilita de Dumnezeu, cap al femeii, si suntem biruiti de dansa? Suntem biruiti de corp? Am fost randuiti de Dumnezeu sa avem intaietate fata de femei, insa nu numai in privinta trupului ci si in cea a sufletului; adica sa fim premergatorii lor si in virtuti, sa fim, intr-un cuvant, exemple bune de imitat pentru ele. Cel ce stapaneste este dator mai ales in aceasta sa stapaneasca, sa biruiasca cu fapta cea buna pe cei stapaniti, iar daca cumva este biruit, atunci el nu mai este stapan.”
Sfantul Ioan arata ca insusi Dumnezeu a pretuit si a cinstit femeia, nevrand ca aceasta sa se simta respinsa si nebagata in seama; ea a fost de fata la cele mai importante momente din istoria omenirii. El spune: „De aceea S-a aratat femeiior intai (dupa inviere), fiindca sexul acesta era cel mai de jos si mai nebagat in seama; de aceea si la nastere ca si la invierea Lui, femeia cea dintai a simtit bucurie pentru aceasta”.
De asemenea, Sfantul Ioan lauda pe femei, facand o comparatie intre acestea si barbati si aratand ca in multe defecte si pacate barbatii nu sunt mai buni decat femeile, insa in multe virtuti ele ii depasesc pe barbati. El spune: „De ce vorbesti cuvinte proaste? Femeia nu ar scoate din gura nici un cuvant cu atata usurinta”.
In continuare el evoca seriozitatea, caldura, evlavia si dragostea lor pentru Hristos.
Potrivit invataturii Sfantului Apostol Pavel, femeia trebuie sa aiba in biserica o atitudine de buna cuviinta, mai intai in ceea ce priveste imbracamintea si apoi in respectarea randuielii ca ea sa taca in timpul serviciului divin.
Sfantul Ioan Gura de Aur talcuieste si dezvolta preceptele apostolice demonstrand logica acestora.
Dupa ce i-a invatat pe barbati cum sa se roage,Sfantul Apostol Pavel s-a adresat femeilor zicand:
,,Asemenea si femeile, in imbracaminte cuviincioasa, facandu-si lor podoaba din sfiala si din cumintenie, nu din par impletit si din aur, sau din margaritare, sau din vesminte de mult pret; ci din fapte bune, precum se cuvine unor femei tematoare de Dumnezeu”.
Referindu-se la acest pasaj Sfantul loan Gura de Aur spune: „Hainele sa fie bine potrivite pe trup din toate partile, cu randuiala si nu cu mesterugiri spre a atrage curiozitatea. Aceea este podoaba adevarata, pe cand aceasta este o podoaba falsa. Ce spui? Te apropii sa te rogi lui Dumnezeu, si te infasori cu aurarii si cu impletituri si carlionti in par? Nu cumva ai venit poate sa joci? Nu cumva poate sa iei parte la vreo nunta? Nu cumva sa iei parte la vreo parada? Acolo-si au locul aurariile, impletiturile si carliontii, acolo luxul, iar aici nu este nevoie de nimic din acestea”.
Sfantul Ioan arata ca o femeie astfel imbracata si impodobita este ridicola, venind in biserica si rugandu-se pentru iertare de pacate. EI intreba:
„Ai venit ca sa te rogi lui Dumnezeu pentru pacate, sa-L rogi pentru acelea cu care L-ai maniat, sa-I ceri iertare, sa-L faci cu indurare pentru tine. Si atunci de ce te impopotonezi? Momitariile acestea nu sunt ale unei femei ce se roaga. Cum vei putea ofta, cum vei putea plange, cum vei putea sa te rogi cu staruinta fiind impopotonata cu astfel de momitarii? De vei plange, lacrimile tale vor provoca rasul celor ce il vad, fiindca cea care lacrimeaza nu trebuie sa fie impopotonata in aurarii. Este o adevarata scena teatrala si ipocrizie, ca din acelasi cuget de unde ambitia ta a zamislit acel lux de pe tine, sa versi lacrimi. Arunca la o parte acea ipocrizie, fiindca Dumnezeu nu poate fi amagit! Asemenea papusarii sunt ale mimicilor, si ale celor din orchestra, ale celor de pe scena teatrului; unei femei cu randuiala insa, nu se potrivesc.”
Sfantul Apostol Pavel porunceste femeilor sa se roage cu capul acoperit, asa dupa cum s-a aratat mai inainte. El spune: „Orice femeie care se roaga sau prooroceste, cu capul neacoperit, isi necinsteste capul; caci tot una este ca si cum ar fi rasa. Caci daca o femeie nu-si pune val pe cap, atunci sa se si tunda. Iar daca este lucru de rusine pentru femeie ca sa se tunda ori sa se rada, sa-si puna val”. Cu alte cuvinte: „Acoperamantul capului si parul lung este una si aceeasi, precum cea rasa pe cap este una cu cea care are capul descoperit si dezvelit”.
Comentand acest text, Sfantul Ioan Gura de Aur insista asupra intelesului lui spunand: „Dar trebuie sa examinam cu amanuntime acest loc, caci poate ar fi cineva aici nedumerit si s-ar intreba: ce pacat poate fi sa se roage femeile cu capul descoperit, iar barbatii cu capul acoperit?” Sfantul Parinte explica faptul ca aici este vorba de un „semn sau simbol de supunere” spre deosebire de cele de stapanire date barbatului, si daca atat barbatii cat si femeile „confunda rolurile si buna oranduiala” ei pacatuiesc inaintea lui Dumnezeu Care a pus aceasta lege in insasi natura omului, dupa cum insusi Apostolul Pavel arata: „Nu va invata oare insasi firea -spune el – ca necinste este pentru un barbat sa-si lase parul lung? Si ca pentru o femeie, daca-si lasa parul lung este cinste? Caci parul i-a fost dat ca acoperamant”. Pentru cei care s-ar indoi ca neacoperirea capului femeii este un pacat, sau ca este un pacat mare, Sfantul Ioan precizeaza: „Sa nu-mi spui ca pacatul acesta este mic, caci este mare si prin sine insusi, fiindca este nesupunere si neascultare. Daca poate a fost mic, dar iata ca acum a devenit mare, fiindca este simbol a mari fapte. Cum ca este mare, se vede din cele ce aduc atata randuiala in neamul nostru omenesc… Astfel ca, cel ce calca aceste reguli, toate le confunda, si darul lui Dumnezeu il tradeaza, in acelasi timp si cinstea data lui de sus o arunca jos la pamant, nu numai barbatul ci si femeia. Caci si pentru femeie este mare cinste de a-si tine randuiala si ordinea in care se gaseste, dupa cum este si necinste cand ea se ridica impotriva acelei ordini.”
Mai mult decat atat, potrivit celor afirmate de Sfantul Apostol Pavel in textul amintit, ca si in alt loc, si anume: „De aceea, femeia este datoare sa aiba (semn de) supunere asupra capului ei, pentru ingeri”, adica din sfiala fata de ingeri, Sfantul Ioan precizeaza ca nu este vorba aici ca femeia sa aiba capul acoperit numai la rugaciune sau numai in biserica, ci intotdeauna si in tot locul. El arata ca, dupa cum daca femeia s-ar rade pe cap este intotdeauna rusinos, tot asa si a fi cu capul descoperit este intotdeauna rusinos.
Dar Sfantul Ioan merge si mai departe cu exegeza, aratand ca nu i se cere femeii sa aiba capul acoperit pur si simplu, ci sa-l aiba acoperit peste tot, asa incat sa nu se observe parul deloc.
Cantaretul bisericesc (denumit regional dascal, tarcovnic, psalt, cantor) este potrivit canoanelor un membru al clerului inferior, situat pe prima treapta a ierarhiei bisericesti. Pentru a evita neoranduiala, citetul sau psaltul se hirotesesc de catre episcop, caci nu oricui ii este ingaduit sa citeasca sau sa cante in biserica. (Canonul 15 Laodiceea)
In practica, din pacate, lucru este din ce in ce mai rar intalnit, și sunt multe bisericile în care s-a pierdut tradiția, pe de o parte, multi dintre cantaretii bisericesti din cadrul bisericilor de mir, nemaifiind hirotesiti citeti, iar pe de alta, cantarea in comun dobandind o tot mai mare raspandire, mergând pâna acolo că femeia nu mai respectă locul ei în biserică, partea dreaptă și se amestecă cu bărbații, încercând a ajunge chiar și în strana barbaților, fapt socotit de mari monahi, sfinții parinti și mari nostrii preoți și duhovnici, așa cum spunea și parintele Cleopa, urâciune și sminteală.
Acest fapt constituie una din cauzele pentru care unii dintre cei ce canta in biserica nu constientizeaza indeajuns ca desfasoara o activitate liturgica, o lucrare sfanta, ce nu numai ca nu poate fi comparata cu oricare alta profesie exersata in lume, ci mai ales, nu poate lua forme de manifestare ale altor arte lumesti.
Asa se face ca in cadrul cultului divin public pe calea cantarii, isi fac aparitia o serie de posibile practici si gesturi, străine cadrului eclezial, care tind mai degraba sa risipeasca duhul de rugaciune decat sa-l sustina. Cu alte cuvinte, deviaza sensul real al cantarii liturgice, acela de a face o legatura intre popor si Dumnezeu, în special prin întermediul stranei bărbaților.
Sminteala prin cantare vine însă, de obicei, din partea extremelor. Atat din partea celor care nu au darul cantarii si pregatirea aferenta, dar care totusi aleg sa cante alaturi de ceilalti, cat si din partea celor care au acest dar, cunosc foarte bine cantarea bisericeasca, dar aleg sa le "etaleze”. Ea mai vine din încercarea de a bagateliza rolul stranei barbaților și locul și rolul femeii în biserică, confundând libertatea din socitatea civilă, cu libertatea pe care ne-o dă Hristos în Biserica Sa. Mâine, ptomaine, în numele libertatii rău înțelese, femeile libere vor crere să intre și să slujească și în altar
Din acest motiv, Parintii Bisericii nu au dat insa numai canoane cu privire la “cine” trebuie sa cante biserici, ci si cu privire la “ce” si “cum” trebuie cantat.
Un asemenea canon este 59 Laodiceea, potrivit caruia trebuie sa se interpreteze numai cantari aprobate de Biserica. Interpretul bisericesc este dator sa execute cantarea bisericeasca fidel dupa modelele cantarilor compuse de Sfintii Parinti, aprobate de Biserica. Modelele cantarii bisericesti se cuprind in cartile de cult, in care, deasupra fiecarei cantari este mentionat glasul sau tonul, pe care sa se cante. Un alt canon, 75 Trulan, se refera la modul executarii cantarii liturgice - "sa nu se sileasca firea spre racnire”. La fel și la Psalmi se indică tonul și intensitatea citirii. De regulă tare, rar, inteligibil, cu smerenie și în rugăciune.
Sfantul Ioan Gura de Aur, adresandu-se in una din omiliile sale catre poporul ce canta in biserica, spune: “Oare iti vor ajuta tie rugaciunile mainilor, ce le ridici fara de randuiala, si strigarea cea mare…lipsita de minte? Cum nu te rusinezi tu de cuvintele, ce le pronunti astazi: “Lucrati Domnului cu frica si va bucurati Lui cu cutremur?”. Dara vei zice, prorocul porunceste, ca lauda sa o facem cu strigare:”Strigati,” zice el, “Domnului tot pamantul”. Si noi nu oprim asa o strigare, insa oprim strigarea fara de minte, nu oprim melodii de lauda, ci oprim lucrurile nepioase, strigarile peste fire ale unui sau ale unuia inaintea altuia…”
In acest sens, cartile bisericesti prescriu ca unele cantari sa se execute cu glas mare sau inaltat, altele cu glas lin, altele rar etc..
Vasile Mitrofanovici in "Liturgica Bisericii Ortodoxe” (1929) ofera o serie de indrumari practice cu privire la conduita cantaretului bisericesc in biserica: "Cantaretul bisericesc trebuie sa execute melodia bisericeasca si cu cuviinta, adica sa intrebuinteze vocea sa intre limitele puterii ei naturale. Cantaretul bisericesc trebuie sa execute cantarea cu luare aminte, adica la cantare ia seama la textul cantarii, pronuntandu-l astfel, ca sa se inteleaga de toti cei care il asculta. Prin urmare, el sa pronunte cuvintele si silabele lamurit, sa paseasca la cantare in masura potrivita, neapucand prea repede inainte si neramanans indarat, sa nu desparta cuvintele, ce se afla in legatura gramaticala, sa nu altereze la cantare tonul cuvintelor ori al silabelor, ci sa-l puna acolo, unde zace el la pronuntarea lor verbala, si intru toate acestea sa redea cu fidelitate ideea, sensul textului cantarii. Cantaretul bisericesc trebuie sa execute cantarea cu umilinta si in mod natural. La executarea cantarii, cantaretul trebuie sa fie patruns de cuprinsul ei si aceasta sa o arate prin exteriorul sau. La acele cantari, care sunt impreunate cu inchinare, ori cu ingenunchere, ori cu metanii, sa faca aceasta si cantaretul; la executarea cantarilor, sa se fereasca de toata necuviinta, sa nu se intoarca cu fata spre popor, sa nu bata cu picioarele, sa nu-si schimonoseasca fata, sa nu tot intinda partea ce dinainte a grumazului, sa nu gesticuleze necontenit cu mainile.”
Cantarea bisericeasca se invata, cel mai adesea, din participarea la slujbele bisericesti, apoi prin apropierea de strana, interpretarea unor cantari simple, pana la dobandirea competentei de a canta toate cantarile slujbelor din cadrul bisericii. Aceste etape presupun, dar nu in mod obligatoriu, urmarea unor studii pentru a certifica statutul profesionist al cantaretului bisericesc.
Insa nu este de ajuns ca interpretul bisericesc sa fie un absolvent al unei scoli de muzica, fie seminar pentru nivelul liceal, fie licentiat al nivelului universitar (teologie sau conservator), pentru a fi garantul unei cantari bisericesti autentice. Pe langa darurile sale (vocea melodioasa si cunostintele muzicale dobandite), cantaretul bisericesc trebuie sa fie de asemenea un om al rugaciunii. Pentru a raspunde deplin atributiilor sale si obligatiilor, cantaretul trebuie sa-si pastreze in sufletul sau o conduita precisa. Trebuie sa se straduiasca sa fie un model pentru toti, prin conduita sa. Sa fie decent, modest si constiincios si sa aiba mai presus de toate un comportament crestin. In timpul slujirii sale in biserica, trebuie sa participe la rugaciune, nu sa caute sa ofere o demonstratie a calitatilor sale vocale.
Desi misiunea interpretului, sau cititorului, poate sa para una simpla - de reproducere a ceea ce sta scris in note sau semne muzicale, cantaretul bisericesc devenind astfel un executant -, cantarea religioasa nu este, ca la alte confesiuni crestine, o arta a sunetului, ci accentul este pus mai ales pe mesajul transmis, pe modul de a comunica cu Dumnezeu. Cantaretul și cititorul nu este un artist, ci un om de vocatie, cu o chemare spre a sluji, un canal divin de transmitere a mesajului mântuirii.
Iată și un text al Sfantului Ioan Gura de Aur, in care arata ce anume astepta din partea celor care cantau in biserica in vremea sa, deoarece il consideram mereu actual: “Noi dorim si cerem, ca voi, aducand dumnezeiasca cantare, sa fiti patrunsi de mare frica si insufletiti de pietate si astfel sa o aduceti… caci din cei de fata sunt unii, care neonorand pe Dumnezeu si socotind zisele Duhului Sfant neinsemnate, produc sunete nepotrivite, se prezinta ca si cei bantuiti de spirite rele, se clatina si se sucesc cu tot corpul, si fac miscari, straine cantarii duhovnicesti. Tie se cuvenea, ca cu pietate si cu frica sa aduci slavoslovie ingereasca, dar tu introduci aici datinile dantuitorilor […] Cum, tu nu te temi si nu tremuri? Poate nu stii, ca aici in mod nevazut e de fata insusi Dumnezeu, care cunoaste miscarea fiecaruia?... Dar tu nu intelegi aceasta din cauza ca, cele ce le-ai auzit si le-ai vazut la privelistile publice au intunecat mintea ta, si de aceea cele ce se fac acolo, le introduci in randuielile bisericesti …”.
Ce ne spune parintele Cleopa: Am auzit că protestanţii au ajuns la apogeul nebuniei. Un cioban vă vorbeşte; cine s-o supăra, să-mi ia opincile şi gluga. De 5000 de ani a întemeiat Dumnezeu preoţia, prin Moise şi Aaron şi fiii lui Levi, şi niciodată n-a dat poruncă nimănui să hirotonească femei.
Poate aţi auzit de diaconiţe: Şi vă încredinţez pe Febe, sora noastră, care este diaconiţă a Bisericii din Chenhrea (Rom. 16, 1). Dar, zic, v-aţi pus întrebarea ce misiune aveau diaconiţele? Poate aţi luat de acolo îndrăzneală şi să faceţi diaconi din femei! Voi credeţi că diaconiţele, care au încetat să mai fie din secolul IV în Biserica Ortodoxă, aveau aceeaşi misiune ca un diacon?
Aceste diaconiţe aveau şapte misiuni în Biserică. Iată datoriile diaconiţelor: ajutau la botezul femeilor, ajutau bolnavii la spitale, duceau împărtăşanie la femeile bolnave, slujeau la mesele agape etc. Dar nicidecum n-aveau hirotonie, cum spune canonul 19 al Soborului VI ecumenic: „Iar hirotonie la diaconiţe n-am cunoscut, fără numai hirotesii”. Ce este hirotesia? Hirotonia se face în altar, hirotesia afară de altar. Este o singură rugăciune arhierească care se dădea înainte vreme, şi acum se dă la ierarhia inferioară a Bisericii, la slujitorii inferiori, cum erau: portarii, citeţii, cântăreţii, anagnoştii, ipodiaconii, hartofilacşii etc.
Toţi aceştia aveau această hirotosie sau binecuvântare care o aveau şi diaconiţele; o împuternicie să slujească, să ajute în biserică.
Apostolul Pavel a spus aşa: „Văduva care nu se mărită să fie hrănită de la biserică. Care se mărită nu greşeşte, dar mai bine să rămână aşa”. Pe femeile acestea văduve şi bolnave, care nu aveau bărbat, Biserica le ajuta prin diaconiţe.Apostolul Pavel porunceste, de asemenea, femeilor sa taca in biserica.El spune: „Ca in toate Bisericile sfintilor, femeile voastre sa taca in biserica, caci lor nu le este ingaduit sa vorbeasca, ci sa se supuna, precum zice si Legea. Iar daca voiesc sa invete ceva, sa intrebe acasa pe barbatii lor, caci este rusinos ca femeile sa vorbeasca in biserica”.
Sfantul Ioan Gura de Aur arata ca prin aceasta porunca, Sfantul Pavel a reinstaurat ordinea in biserica, ordine care era pe punctul de a se destrama. ..De aceea – zice Sfantul Ioan – cu multa autoritate el le astupa gura ca sa nu mai vorbeasca in biserica, si luand Legea in ajutor, le coase bine gurile”. Caci aici el nu numai sfatuieste, nu numai indeamna, ci inca si porunceste cu asprime, citand pentru aceasta o Lege veche.” Aceasta Lege o identifica Sfantul Ioan cu porunca data de Dumnezeu femeii dupa caderea in pacat: „Atrasa vei fi catre barbatul tau si el te va stapani”. Daca fata de barbatii lor, femeile trebuie sa fie astfel supuse, cu cat mai mult trebuie sa faca ele acest lucru in biserica fata de dascali si parinti si de adunarea obsteasca a Bisericii. Lor nu li se permite in biserica, nici macar sa intrebe ceva. Sfantul Ioan motiveaza aceasta atitudine a Sfantului Pavel fata de femei, spunand: „Fiindca sexul femeiesc este oarecum vorbaret, de aceea Apostolul margineste pe femeie din toate partile” si in alt loc el adauga, aratand si un alt avantaj al acestei ordini: „Apostolul le-a pus ca dascali pe barbatii lor, folosind prin aceasta amandoua partile (adica si pe femei, si pe barbati), caci si pe acelea le-a facut mai cumpatate, si pe acestia mai interesati de cele ce se petrec in biserica, ca unii care vor incredinta femeilor lor, cu toata exactitatea, ceea ce au auzit”.
Apostolul, pentru a convinge, dupa cum sesizeaza Sfantul Ioan, foloseste atat Legea, cat si „rationamentul obstesc” si „obisnuinta”, caci spune: „este rusinos ca femeile sa vorbeasca in biserica” (1 Cor 14, 35).
Dar si in aceasta privinta, ca si in problema intaietatii sotului in fata sotiei sale, desi Apostolul invoca Legea si obiceiul, Sfantul Ioan observa si necesitatea abaterii, uneori, intr-o anumita masura, de la aceasta regula; si anume, nu de la amvon, nu in biserica, ci in convorbirile particulare folositoare, cand femeia poate sa invete chiar pe barbati, asa cum a facut Priscila, care l-a catehizat pe Apollo”. Si in alt caz, femeia poate sa-si invete propriul barbat, atunci cand sotul este necredincios, sau cand ea este mai inteleapta decat el. In acesie cazuri, nimeni n-o opreste pe femeie sa invete si sa indrepte pe barbati”.
Ce se cere credincioșilor: Credincioșii crestini trebuie să meargă la biserică în mod regulat. Cine lipseşte mai mult este oprit de la Sfintele Taine, afară de cel bolnav; Să fie împăcaţi cu toţi oamenii şi să ceară iertare de la toţi; Să ţină curăţenie trupească cel puţin două zile mai înainte de a merge la biserică şi o zi cel puţin, după ce vin de la biserică; Să meargă la slujbă mai de dimineaţă spre a avea timp să se închine în linişte şi să asculte slujba Utreniei; Fiecare creştin să ducă după a sa putere un dar cât de mic Domnului, ca jertfă din osteneala mâinilor sale; Să dea pomelnicul din timp şi să ceară preotului să i se scoată părticele pentru cei vii şi morţi ai familiei;
În biserică, creştinii să stea cu bună-cuviinţă, bărbaţii în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă; chiar și la sarutarea Sfintei Evenhelii scoasă și așezata în mijlocul biserici, la închinarea la sfintele icoane, la miruit, la Sfânta Împartașanie înâi merg barbații și apoi femeile.
Intră mereu în biserică cu bucurie duhovnicească. Aminteşte-ţi că Însuşi Mântuitorul a promis mângâiere în necazuri: “Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi.” (Matei, 11, 28). Intră aici cu smerenie şi blândeţe, pentru a ieşi din biserică îndreptat ca vameşul smerit din Evanghelie. Când intri în biserică și priveşti sfintele icoane, gândeşte-te că Însuşi Domnul și toți sfinții privesc la tine, și străduie-te să fii plin de evlavie şi cu frică de Dumnezeu. Intrând în biserică, însemnează-te întreit cu semnul sfintei cruci, însoţindu-le cu metanii şi spune: „Cel ce m-ai zidit, Dumnezeule, miluieşte-mă”, „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”, „Fără de număr am greşit, Doamne, iartă-mă”, „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă”.
Creştinii ortodocşi înainte de începerea slujbei divine dau pomelnicile pregătite separat pentru ceii vii şi morţi (a celor botezaţi în biserica ortodoxă). Cu evlavie comportă-te faţă de lumânarea bisericească, ea reprezentând arderea noastră în rugăciune în faţa Domnului, Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu şi a sfinţilor lui Dumnezeu. Lumânările se aprind una de la alta, iar apoi se depun în sfeşnic, lumânarea luând o poziţie strict verticală. Dacă într-o zi de mare sărbătoare, slujitorii vor stinge lumânrea ta, pentru ca să pună lumânrea altuia, nu cârti în sinea ta, jertfa ta deja a fost primită de Dumnezeu.
Este bine dacă în biserică ai un loc permanent unde te-ai obişnuit să te rogi. Mergi către el în linişte, iar trecând pe lângă Uşile Împărăteşti, opreşte-te şi însemnează-te cu evalvie cu semnul sfintei cruci. Dacă la moment nu ai un asemenea loc, fără a împiedica pe cei din jur, găseşte-ţi un loc de unde vei putea asculta cântările şi rugăciunele rostite, încercând să săvărşeşti rugăciunea interioară proprie. La biserică strădui-te să vii către începutul slujbei.
Dacă totuşi te reţii, fii atent să nu deranjezi rugăciunea celor prezenţi. Intrând în biserică, când are loc citirea celor şase psalmi, a Evangheliei sau după Imnul Heruvimic, aşteaptă finisarea acestor importante părţi ale slujbei.
Este bine să stăm la locul ales până la sfârşit, fără să ne mutăm de colo-colo, chiar şi pentru a aprinde lumânări. Închinarea la icoane de asemenea se face la începutul şi la sfârşitul slujbei, sau în momente anumite, cum ar fi miruirea de la priveghere.
Am vazut cum preotul tine cvântul de învatatura, iar lumea se foiește prin biserică, pleacă, se închină la icoane, face zgomot, încearcă să meargă la Sfântul Altar, își face loc cu copiii în față ca să-i impartașească. Pertubă pe cei care ascultă predica.
Unele momente ale slujbei necesită o atenţie sporită: citirea Evangheliei, Cântarea Maicii Domnului, rugăciunea „Unule născut, Fiule…”, şi toată liturghia de la cuvintele „Noi, care pe heruvimi…”.
În biserică salută-te cu cei cunoscuţi printr-o înclinare uşoară a capului, în tăcere. Nu fi curios și nu-i cerceta cu privirea pe cei din jurul tău, ci roagă-te sincer, încercând să pătrunzi în ordinea și conținutul slujbei.
În biserică este potrivit să stăm în picioare și doar în cazuri de nesănătate este permis să ne așezăm şi odihnim. Cu toate acestea, despre neputinţa trupească foarte frumos ne-a vorbit Mitropolitul Filaret (Drozdov): “Este mai bine să ne gândim la Dumnezeu fiind aşezaţi, decât să stăm drept, gândind la picioare.” Dar în timpul citirii Evangheliei și cele mai importante momente ale liturghiei este bine să stăm în picioare. Când preotul tămâiază cu cădelniţa în timpul slujbei, să ne ferim la o parte pentru a nu-l deranja, când cădește către oameni, vom înclina ușor capul. Nu este necesar în acest moment să ne însemnăm cu semnul sfintei cruci. O închinăciune se face şi la deschiderea sau închiderea Ușilor Împărătești, atunci când preotul proclamă “Pace tuturor” sau binecuvântează poporul cu Evanghelia.
În timpul sfințirii Sfintelor Daruri (la rugăciunea „Pe Tine Te lăudăm “), este necesar în cazul în care în biserică nu este foarte aglomerat, să facem o metanie mare.În biserică roaga-te încercând să fii prezent cu tot cugetul la sfanta Liturghie, urmăreşte atent momentele slujbei, pentru a te ruga împreună cu toţi pentru ce se roagă întreaga Biserică. Însemnează-te cu semnul crucii şi închină-te concomitent cu cei prezenţi. În timpul slujbei este indicat să ne însemnăm cu semnul sfintei cruci la slavoslovirea Sfintei Treimi și a Lui Iisus Hristos ,de asemenea în timpul ecteniilor, la orice proclamare “Doamne, miluiește” şi “Dă, Doamne”, precum și la începutul și la sfârșitul fiecărei rugăciuni.
Se cuvine să ne însemnăm cu semnul sfintei cruci şi înainte de a ne închina la o icoană, a aprinde o lumânare, inainte de a ieşi din biserică. Să nu facem semnul sfintei cruci în grabă, fără atenţia cuvenită, doar în acest moment apelăm la dragostea și harul Domnului.
Dacă vii la biserică însoţit de copii, asigură-te de comportamentul lor modest și păstrarea liniştii, obişnuieşte-i cu rugăciunea. În cazul în care copiii vor să iasă, aminteşte-le să se însemneze cu semnul sfintei cruci şi apoi în linişte să plece.
Nu judeca greşelile nevrute ale celor prezenţi în biserică, de un mai mare folos este cercetarea propriilor neajunsuri și rugăciunea către Domnezeu pentru iertarea păcatelor propii. De multe ori, în timpul slujbei cineva alături de noi sustrage atenția enoriașilor de la rugăciune. Nu te indigna, şi nu le fă observaţii. Încearcă să nu le acorzi atenție, în cazul în care, după propria neputinţă, nu poţi depăşi această ispită, mai bine să te retragi în liniște în altă parte. Nu se cuvine să părăsim slujba înainte de a se termina, acesta reprezentând un păcat în faţa lui Dumnezeu. Daca totuşi s-a întămplat, relatează faptul la mărturisire.
După obiceiurele formate din timpul Sfinților Apostoli, în biserică bărbaţii stau în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă. Nu este cuviincios să se amestece locurile bărbaţilor şi ale femeilor în lăcaşul de rugăciune.
Femeile ar trebui să intre în biserică îmbrăcate modest și cu capul acoperit. Este inadmisibil închinarea la lucrurile sfinte şi primirea Sfintelor Taine cu rujul pe buze.
Cel mai important lucru este dragostea reciprocă a celor prezenţi şi pătrunderea în esenţa slujbei. Dacă vom merge la biserică cu evlavie, dacă în timpul liturghiei vom crede că de fapt suntem în ceruri, Domnul va îndeplini toate cererile noastre.
După terminrea sfintei slujbe, la ieşirea din biserică se cuvine de a ne însemna întreit cu semnul sfintei cruci, a ne închina şi a merge spre casă, încercând să păstrăm harul Domnului primit prin rugăciune.
În timpul slujbei este păcat a se vorbi în Sfânta Biserică, afară de mare nevoie; După ce s-a dat binecuvîntare de Sfânta Liturghie credincioşii sunt datori să stea fiecare la locul său şi să nu se mai închine pe la sfintele icoane; Să asculte Sfânta Liturghie cu mare evlavie, silindu-se fiecare a urmări rugăciunile şi cântările la strană; Să asculte cu luare aminte citirea Apostolului, a Sfintei Evanghelii, precum şi cuvântul de învăţătură (predica); Să nu iasă afară din biserică mai înainte de terminarea Sfintei Liturghii, afară de mare nevoie.
Credincioşii spovediţi şi pregătiţi pentru Sfânta Împărtăşanie să citească din timp rugăciunile necesare şi să-şi ceară iertare de la toţi când se apropie de cele sfinte; După Sfânta Împărtăşanie, credincioşii sunt datori să asculte cu bucurie duhovnicească rugăciunile de mulţumire, petrecând în acea zi cu bucurie duhovnicească şi păzindu-se de orice ispită; Părinţii sunt datori să-şi ducă şi copiii la biserică şi să-i împărtăşească cu Trupul şi Sângele lui Hristos.
După terminarea sfintelor slujbe, creştinii să se întoarcă cu evlavie la casele lor, petrecând restul zilei în cugetarea şi citirea celor sfinte şi în cercetarea bolnavilor; Credincioşii sunt datori să spună şi celorlalţi de acasă ce au auzit şi au învăţat la biserică din cântările, din citirile şi predica rostită. Vă doresc să aveți bucurie și multă folosință din participarea slujbelor bisericești.
Dumnezeu sa ne ajute, iubiti credinciosi, in aceste zile binecuvantate – pentru ca Dumnezeu ne-a dat sa fim impreuna in Biserica, ne-a dat sa auzim Cuvantul Lui, ne-a dat timp sa vedem poruncile Lui, ne-a dat puterea sa ne bucuram de ele -, sa multumim lui Dumnezeu ca suntem impreuna la Taina Sfintei Liturghii, ca ne putem impartasi impreuna din Trupul si Sangele Lui si ca, iata, Hristos Iisus capul Bisericii noastre Ortodoxe, Maica Domnului stăpna Bisericii, faptele si icoane sfintilor fericiti ne stau inainte ca o chemare: Alegeti Viata, alegeti Binele si inmultiti puterea lui Dumnezeu pe pamant facand voia Lui. Să rostim cu totii Tatal nostru si să zicem: „Faca-se voia Ta, Doamne!” Sa ne rugam pentru aceasta, sa traim cu dreapta intelegere, să respectam ordinea , tradiția și taina sfintelor slujbe si mai ales sa ne rugam ca Lumina lui Dumnezeu sa straluceasca in sufletele tuturor oamenilor, pentru ca toti sa aleaga Adevarul, toti sa inteleaga Cuvantul Lui”. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)