Parcurgem Postul Mare sub ocrorirea Sfintei Cruci

10.04.2021 07:25

Care este legătura dintre Cruce şi post şi care este folosul duhovnicesc al cinstirii ei în această perioadă de pocăinţă? Harul pe care îl primim prin Sfânta Cruce este atât de mare, încât nu ne putem apropia de Cruce decât după ce ne-am curăţit în timpul celor trei săptămâni de post, premergătoare Duminicii Sfintei Cruci: "Cu mulţimea milei Tale, Preaîndurate Doamne, curăţeşte mulţimea păcatelor mele şi mă învredniceşte a vedea cu suflet curat Crucea ta şi a o săruta întru această săptămână a postului", se spune în Stihira a II-a de la Vecernia din Duminica Crucii. Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească, strălucirea Crucii, care este "mai scânteietoare decât soarele". De Cruce ne putem apropia, nu numai prin post, ci prin toate virtuţile Postului Mare, a căror făptuire a devenit cu putinţă prin patimă: "Doamne, Cel ce Ţi-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învredniceşte-ne pe noi să ne închinăm Ei, întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile şi cu rugăciunile, cu înfrânarea şi cu facerea de bine ca un bun şi de oameni iubitor", spune o altă stihiră. Sădită în mijlocul Postului Mare, Crucea înfăţişează celor ce s-au curăţit în timpul celor trei săptămâni primele binefaceri duhovniceşti pe care le aduc virtuţile lor. Crucea apare ca un pom al vieţii, din mijlocul Raiului. Ea defineşte şi caracterizează tot timpul celor 40 de zile şi conduce la Sfânta Înviere. Astfel, vremea postului este un timp răstignit care duce la Învierea lui Iisus Hristos.

După cum, marelui Har primit de apostoli pe Tabor, la Schimbarea la Față a Domnului, i-a urmat (la patruzeci de zile) marea încercare a Pătimirii și Răstignirii Domnului, tot așa, în Postul Mare, după harul și lumina celei de a doua Duminici a Postului, urmează Duminica Închinării Sfintei Cruci. Și așa cum apostolii, prin harul primit pe Tabor, au putut purta și apoi ”înțelege” Taina Crucii, tot așa, creștinul primește har și putință de a contempla, spre a înțelege, fie și de departe, Taina Crucii și a Suferinței Fiului lui Dumnezeu Întrupat. Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-născut L-a dat, ca tot cel ce crede întru Dânsul, să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (In. 3, 16).

Postul în viziunea ortodoxă este un mijloc de elevaţie sufletească, de dominare a sufletu­lui asupra patimilor trupeşti. Postul îl debarasează şi-l uşurează pe creş­tin de toate ispitele, de balastul şi povara uneltirilor celui viclean care aduc “întunecare gândurilor şi tulburare cugetelor”. El este o jertfă bineplăcută lui Dumnezeu sau, un act de cult, este un act de pocăinţă pentru păcatele săvârşite şi un exerciţiu care pune început virtuţilor de tot felul. Pentru creştinul ortodox, postul este con­diţie pentru dobândirea sfinţeniei. În concepţia ortodoxă între post şi sfinţenie există o corelaţie strânsă. Ea este exprimată şi în felul în care re­prezentăm pe sfinţi în iconografie unde ei apar totdeauna cu chipurile slabe, subţiate şi transfigurate, datorită postului. Postul este o caracte­ristică prin excelenţă a Ortodoxiei şi o amprentă a creştinismului orto­dox, în mentalitatea ortodoxă populară cel care nu posteşte este consi­derat spurcat şi păgân.

După perioada apostolică, literatura teologică a părinţilor şi scriito­rilor bisericeşti înfăţişează menţiuni numeroase cu privire la practicarea postului. Astfel, Didahia celor 12 Apostoli arată că creştinii trebuie să postească miercurea şi vinerea, în amintirea evenimentelor triste din viaţa Mântuitorului nostru Iisus Hristos: prinderea şi răstignirea Sa pe cruce. Sfântul Cle­ment Romanul, în a doua Epistola către Corinteni, vorbind de legătura dintre rugăciune şi post, arată că “mai bun este postul decât rugăciu­nea”. Începând din epoca apostolică şi post apostolică, postul de miercuri şi de vineri, ca si cel al Paştelui, Postul Mare, au devenit pen­tru creştini o instituţie sfânta şi venerabilă. Astfel, canonul 69 apostolic accentuează porunca postului pentru membrii Bisericii: “Dacă vreun episcop sau presbiter, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ, nu posteşte sfântul şi marele post al Paştilor sau Miercurea sau Vinerea, să se caterisească… iar daca va fi laic sa se afurisească”…

Biserica Ortodoxă nu desparte pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos de Crucea Sa, devenită prin Înviere altar de jertfă veşnică, şi nici nu desparte raţionalist Crucea de Iisus Hristos cel răstignit pe ea. În lumina Învierii, slava Crucii pătrunde umanitatea şi cosmosul. De aceea, Biserica i se adresează ei ca unei persoane. Nu este vorba aici despre personalizarea unui obiect, ci Biserica se roagă, ştiind că, pentru veşnicie, Crucea este Iisus Hristos cel răstignit. Acesta este şi temeiul expresiilor de genul: "Bucură-te Cruce, păzitoarea creştinilor!", din Acatistul Sfintei Cruci. Crucea cuprinde într-adevăr esenţa teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu. Ea este verticalitate smerită, orizontalitate extinsă, spaţiu cruciform răstignit pe temporalitatea creată, centru al lumii prin jertfa pe ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea este locul întâlnirii dintre moarte şi viaţă, dintre timp şi veşnicie, durere mântuitoare, slavă tainică purtătoare de viaţă. Prin Cruce, postul se cinsteşte, înfrânarea străluceşte, rugăciunea se săvârşeşte.

Oamenii trebuie să-şi aducă aminte că Cel care este răstignit şi moare pe Crucea Golgotei este Unul din Sfânta Treime, Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Iisus Hristos, se uneşte cu omul în mod integral. Se uneşte cu el până la moarte, se coboară până la iad, pentru a-l ridica din această stare. Dumnezeu nu ne părăseşte. El ne însoţeşte în întuneric, întrupându-se şi acceptând moartea pe cruce. El este Atotputernic, dar nu în genul dictatorilor şi al călăilor, nu în genul puterii pe care păcătosul o poate exercita prin ură. Atotputernicia Sa este aceea a iubirii, iar iubirea înseamnă respectul nesfârşit faţă de celălalt. Așadar, Dumnezeul nostru Cel fără de moarte, din iubire a primit și a bine-voit a gusta moartea pentru noi, așa cum tot din iubire a primit, pentru mântuirea noastră, a Se întrupa, cum zice antifonul al doilea de la Sfânta Liturghie. Și luând asupra Sa firea omenească, cu toate ale ei, de bună seamă că a bine-voit a împărtăși tot ce o privește, inclusiv limitările ei: sete, foame, oboseală, precum și suferința sufletească, întristare, teamă, părăsire, angoasa morții și toate cele din Getsimani), și trupească cu toate cele ale pătimirii și ale Crucii și, în cele din urmă, moartea.

Pe toate acestea, Cel Care este neatins de suferință și de moarte, putea, dumnezeiește, să le depășească cu ușurință, fără să fie vătămat trupește și sufletește de nimic. Dar aceasta ar fi însemnat să nu asume deplin condiția omenească, adică să nu se facă om deplin. Și nefăcându-Se om deplin, tot nedeplin l-ar fi și mântuit pe Om. De aceea Părinții Bisericii au luptat atât de mult, uneori până la sânge și moarte, pentru a apăra integritatea și plinătatea firii dumnezeiești și omenești unite în Iisus Hristos, conștienți fiind că orice știrbire sau adăugire adusă uneia dintre ele, aduce cu sine știrbirea mărturisirii și a trăirii după dumnezeiasca descoperire a firescului pe care ne-a adus-o Domnul prin întrupare.

Mântuitorul Hristos Şi-a luat crucea la propriu şi a dus-o până când a căzut sub povara ei. După aceea, crucea a fost luată de un om care venea de la ţarină, Simon Cirineanul. Jumătatea de drum, Mântuitorul Şi-a dus crucea, singur. Jumătate de drum, I-a dus-o Simon. Mântuitorul ne îndeamnă şi pe noi să ne luăm crucea. Nu ne cere să purtăm o cruce grea pe care să ne răstignim, dar ne cere să ne luăm crucea noastră. El Însuşi a dus crucea noastră. Suferinţele pe care le-a purtat Iisus în trupul Său, nu erau ale Sale., El S-a născut fără de păcat. Trupul pe care l-a luat era rănit de păcat. El a purtat rănile noastre. De aceea, odată cu crucea, a dus şi rănile noastre.

Noi toţi suntem răniţi. Păcatul ne-a rănit. Noi toţi suntem robiţi, păcatul ne-a robit. Pentru că Fiul lui Dumnezeu a venit să ne dezrobească, S-a făcut rob. Stăpânul S-a făcut rob, s-a lăsat batjocorot, umilit şi răstignit de robi Săii. Aici stă sublimul, aici stă frumuseţea, aici stă taina dragostei. Cel ce ne-a făcut, ne-a şi iubit şi ne-a iubit aşa de mult, încât iubirea Sa nu are măsură. În zadar, a căutat şi fariseii şi saduheii şi arhiereii Legii vechi şi mai marii poporului să-L batjocorească, să-L umilească, să-L întoarcă din calea jertfei Sale. Hristos nu s-a întors. Hristos privea spre Tatăl. Hristos vroia să Se întoarcă la Tatăl, dar nu singur. A coborât singur şi S-a întrupat din Fecioara Maria, dar S-a înfrăţit cu noi, după ce S-a întrupat. Acum nu vroia să Se întoarcă la tatăl, fără noi.

Tocmai de aceea, l-a primit să pătimească cu noi, de la noi şi prin pătimirile Sale să ne izbăvească. A ne lua crucea însemnează a suferi orice, ca să nu ne despărţim de Dumnezeu. Hristos Fiul lui Dumnezeu nu S-a despărţit nici de tatăl, pentru că a rămas acelaşi Dumnezeu, împreună cu Tatăl în aceeaşi fiinţă, dar S-a unit şi cu noi. Aşadar, cine voieşte să vină spre Dumnezeu, trebuie să se unească cu El. Cine se uneşte cu El, nu simte durerea. Nu îl dor umilinţele, nu-l dor nedreptăţile, nu-l dor necazurile vieţii. Răbdarea şi dragostea îl fac pe om să simtă durerea mai puţină. Pe primul plan, pune iubirea şi pe cel de-al doilea, durerea. Iubirea copleşeşte durerea, iubirea îl uneşte şi îl ţine unit pe om cu Dumnezeu. În iubire nu este moarte, nu este frică, în iubire, durerea se biruieşte.

Iata crucea lui Hristos este şi crucea noastră. Noi, către crucea lui Hristos trebuie să mergem. Ce-a făcut El, ne îndeamnă şi pe noi să facem. Să Îl urmăm în tot drumul Său către Tatăl. A te lepăda de tine însuţi însemnează a te lepăda de tot ce ai făut rău , a conştientiza tot răul pe care l-ai făcut şi l-a aşezat în inima şi în viaţa ta. Mai întâi trebuie să te opreşti şi să descarci povara răului şi orice ai avea de răbdat să nu te opreşti din calea către Dumnezeu. Răul îţi întunecă această cale, îţi opreşte elanul, te perverteşte, te urâţeşte şi te face să nu mai ai demnitate. De aceea, se întrebau Sfinţii Părinţi cum arată chipul unui om bun care se căieşte, se opreşte de la păcate şi-L cheamă necontenit pe Hristos în inima sa şi Hristos ia chip în El.

Și cum arată un om rău? Un om rău ia chipul vrăjmaşului diavol. Înăuntrul său este întuneric, gândurile îi sunt tulburi, firea se schimbă din bună în rea. Omul rău se hrăneşte cu păcatul şi crede că este dulceaţă. Păcatul îl tot împovărează şi îi strică firea şi îl urâţeşte. Şi el crede că aceasta este firea lui reală. Omul bun se goleşte de sine. Nu vrea să se ştie pe sine, ci vrea să Îl pună în inima sa pe Hristos. El nu trăieşte pentru sine, ci spune lui Dumnezeu: „Doamne, eu sunt casa Ta, rămâi în mine!Tu, porunceşte-mi şi eu ascult de tine şi ce îmi vei spune, aceasta voi face!”.

Crucea este arătată în acest post ca fiecare dintre noi să ne regăsim identitatea cea de după botez. Atunci, am avut noi chipul cel mai curat. Era însuşi chipul lui Dumnezeu în noi. Hristos era transparent în noi. După ce am început să greşim, cu o umbră, cu mai multe, am început să îl întunecăm chipul. Am început să împuţinăm mintea. Să punem în minte în locul tainelor lui Dumnezeu, întunericul celui rău. Voinţa, am început să o înjumătăţim. Am făcut şi bine, am făcut şi rău. Simţirea abia mai distinge din ceea ce este a lui Dumnezeu şi ceea ce este a celui rău. De aceea, să ne trezim. Cu adevărat, să ne luăm crucea, să vedem ce trebuie să facem, cum să ne jertfim, ca să putem să ne luăm crucea.

Crucea însemnează să răscumpărăm răul pe care l-am făcut, să ne oprim de la păcat. În loc de păcat, să punem în minte, lumina Sfintei Evanghelii. În loc să bârfim, să răsplătim răul cu rău, voinţa noastră să se îndrepte spre milostenie, iubire, ajutorare, rugăciune. Simţirea noastră să îşi revină şi ea din a simţi plăcerile pentru păcat, să simţim ură pentru păcat, să simţim bucurie, când se sălăşluieşte darul lui Dumnezeu în noi. Să ne supunem cu toate instinctele care ne îmbie la mâncare, la băutură, la vorbe deşarte, la muzică deşănţată, la diferite alte manifestări care unt ae zburdălniciei noastre. Vom fi vii, atunci când mintea, voinţa şi simţirea vor fi cucerite de cuvântul lui Dumnezeu, îmbrăcate în harul lui Dumnezeu şi vom săvârşi cu aceste puteri ale sufletului voia lui Dumnezeu, spre lauda lui Dumnezeu.
Mântuitorul Iisus Hristos nu coboară de pe Crucea Sa. El va învia în taină. Îl vedem pe Crucea Golgotei ca pe unul care "nu avea chip, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, dispreţuit şi nebăgat în seamă" (Is. 53,3), asemenea unui om supus torturii, al cărui chip este acoperit de ura celorlalţi, de sete, de murdărie şi de sânge. Prin Cruce, El s-a identificat cu toţi inocenţii fără de chip, cu toţi nevinovaţii asasinaţi, cu toţi cei care mor fără a înţelege pentru ce anume, cu toţi cei care strigă spre cer: "De ce?". Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Iisus Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: "Cu moartea pre moarte călcând". Dumnezeu - Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu - Omul înviat. Așadar, pătimirea și Crucea Domnului sunt icoana supremei iubiri a lui Dumnezeu pentru noi: Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are: ca sufletul să și-l pună pentru prietenii săi cei pe care îi iubește (In.15,13).

De aceea, Sfânta Cruce ni se pune înainte, în duminica de la jumătatea postului, pentru a ne închina ei și pentru a contempla în ea nu doar pătimirea cea de-bună-voie a Domnului ci, mai ales, ceea ce ea reprezintă, înfățișându-L pe Cel răstignit pe cruce ca pe acela Care, în dragostea Sa, Dumnezeu fiind, S-a micșorat pe Sine, chip de rob luând, întru asemănare oamenilor făcându-Se, și la înfățișare aflându-Se ca un om, S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, și moarte de cruce (Fil 2,7-8). De aceea și la sfârșitul slujbelor din primele zile ale Săptămânii Patimilor se spune despre Domnul ca fiind Cel ce vine spre pătimirea cea de-bună-voie, pentru mântuirea noastră. Prin ascultarea Sa până la moarte, Domnul vrea să ne dea pildă de încrederea pe care suntem chemați să o avem în Dumnezeu, în vreme de suferințe și încercări…

Că a urma lui Hristos nu înseamnă a ne aștepta la o viață fără încercări și fără piedici, fără ispite și fără căderi. Căci, El  Însuși fiind ispitit ( Evr.2,18), ne spune: oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-Mi urmeze Mie (Mc.8,34). De aceea spune Domnul: În lume necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea (In.16,33). Iar Sfântul Apostol Pavel ne previne, zicând: Toți cei ce voiesc să trăiască cu bună-cucernicie în Hristos Iisus vor fi prigoniți (2.Tim.3,12), căci, zice Domnul: dacă pe Mine M-au prigonit, și pe voi vă vor prigoni (In.15,20). Iar Sfântul Evanghelist Luca adaugă, pentru cel ce vrea să urmeze Domnului: să-și ia crucea sa în fiecare zi (Lc.9,23). E vorba așadar de crucea proprie, adică de limitările propriei firi, cu moștenirile ei și cu slăbiciunile și neajunsurile ei, care se întâlnește, în fiecare zi, cu slăbiciunile, cu neajunsurile și cu limitele celui de lângă noi. De aceea, apostolul ne îndeamnă să ne îngăduim unii pe alții, în iubire (Ef.4,2) și să ne purtăm sarcinile unii altora, că așa vom plini legea lui Hristos (Gal.6,2).

Crucea face să irumpă în inima creatului, în inima existenţei noastre o forţă dumnezeiască, o viaţă mai puternică decât moartea. Dumnezeu se răstigneşte pe tot răul lumii pentru a ne deschide căile Învierii. El sfărâmă porţile morţii şi ale iadului, sfărâmă veşmântul răutăţii acestei lumi, dăruindu-ne prin Jertfă şi Înviere lumina şi bucuria vieţii celei veşnice. Crucea este îndulcirea amărăciunii şi a plictiselii care ne încearcă în mijlocul luptelor. "Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: "Cu moartea pre moarte călcând". Dumnezeu - Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu - Omul înviat…"

Cu alte cuvinte aşadar, una din cântările Triodului, din Duminica a treia a postului, spune că Sfânta Cruce "revarsă razele cele luminoase ale Învierii lui Iisus Hristos". Care este relaţia dintre Cruce şi Înviere şi cum trebuie să înţelegem această relaţie, astfel încât să facem din crucea personală drum spre învierea noastră? Sărbătoarea Cinstitului Lemn pe care a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos, Împăratul veacurilor, este aşezată în inima postului, pentru a arăta că această perioadă de înfrânare este o răstignire interioară a Bisericii, pentru a primi slava şi lumina Învierii. Sărbătoarea Crucii este un praznic ceresc în care îngerii împreună cu oamenii înconjoară duhovniceşte Lemnul cel sfânt pe care s-a răstignit Iisus Hristos. Crucea este ţinta şi lumina postirii Bisericii, frumuseţea jertfelnică a lui Dumnezeu şi slava tainică a Învierii.

Sfânta Cruce este Altar de jertfă al Mântuitorului, are trei semnificaţii: obiect sfânt, semn de închinare, cale și misiune de urmat.  Sfânta Cruce este semn creştin, distinct şi distinctiv. Toate religiile lumii, din trecut şi de azi, au avut şi au semne şi simboluri specifice: unele corpuri cereşti (soarele, luna, stelele), altele corpuri şi figuri de animale, iar altele obiecte de tot felul. În acelaşi timp, suverani şi popoare, armate, instituţii, asociaţii, familii nobile etc. au adoptat diferite simboluri, socotite reprezentative. Ar fi nevoie de un muzeu imens, ca să fie expuse toate la un loc! Deosebit de toate religiile şi celelalte instituţii omeneşti, creştinismul se prezintă în faţa lumii, de douăzeci de veacuri, cu cel mai simplu, dar şi cel mai mare dintre semne: Sfânta Cruce.

Prin comparaţie, nici unul dintre celelalte n-a reprezentat mai bine un fapt, un adevăr, o realitate. De ce? Pentru că Sfânta Cruce nu este un simbol mitologic, o idee, un obiect magic ori artistic, ci Altar, pe care Iisus Hristos S-a jertfit, ca să ne mântuiască. Sfânta Cruce rămâne, în esenţă, o mare taină, sau "uşa tainelor" - cum frumos exprimă un vers din Acatistul Sfintei Cruci (Icos 6), aşa cum de-a pururi taine rămân Sfânta Treime, Întruparea Mântuitorului, Euharistia etc., pe care le primim şi le înţelegem numai prin credinţă. Trebuie să reţinem, de asemenea, că în ierarhia liturgică Sfânta Cruce se situează imediat după Maica Domnului şi înaintea sfinţilor. Să ne amintim că la încheierea unor slujbe se rosteşte: "Hristos - Adevăratul Dumnezeul nostru, pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, cu pu-terea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci şi cu ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască…". Înţelegem, astfel, că Hristos ne mântuieşte şi cu puterea Crucii.

Până ca Mântuitorul să se răstignească pe cinstitul ei lemn, Sfânta Cruce a fost un obiect de tortură. Chiar şi după Răstignire şi Înviere, cu toate semnificaţiile pe care le-a dobândit ulterior în creştinism, Sfânta Cruce rămâne şi un obiect material. Toate locurile şi obiectele care au intrat în legătură cu viaţa pământească a Mântuitorului au fost consacrate prin harul izvorât asupra lor din Fiinţa Lui Dumnezeiască. Evenimentele deosebite ale vieţii şi activităţii Sale au dat naştere la biserici şi mănăstiri vestite, în locuri ca: Betleem, Iordan, Tabor, Ierusalim, Golgota, Ghetsimani etc. Slujitori ai Bisericii, demnitari politici de bună credinţă şi credincioşi de rând, au preţuit întotdeauna locurile şi obiectele despre care vorbim. Între acestea, grija împărătesei Elena (248-329) pentru descoperirea Crucii de pe Golgota, aprox. în anul 327. Fericită că a găsit Sfânta Cruce, s-a îngrijit de zidirea unei biserici pe acel loc, odată cu alte 17 în Ţara Sfântă!. La sfinţirea bisericii (335), episcopul Macarie a înălţat Crucea Domnului pe Amvon, marcând, astfel, sărbătoarea Înălţării Sfintei Cruci (14 sept.). Împărăteasa Elena era trecută la cele veşnice, dar credem că Mântuitorul i-a dăruit şi ei bucuria vederii din ceruri a minunatei privelişti…

De atunci, cultul Crucii, ca obiect, s-a dezvoltat uimitor: va străjui toate bisericile creştine şi casele credincioşilor, în anumite zone. Va fi prezentă pe altare, la toate slujbele Bisericii, în casele credincioşilor şi chiar purtată la gât de creştinii evlavioşi. În anumite ţări (Egipt, de ex.), crucea este tatuată pe mâna pruncilor, la Botez, pentru a-i apăra de trecerea forţată la islam. Această practică, admirabilă prin scopul ei, poate fi înţeleasă în anumite locuri, dar în ţara noastră nu este nevoie să fie încurajată. În schimb, bine este ca fiecare creştin să poarte o cruciuliţă la gât, de bun gust, dar ca pe un obiect sacru şi discret, nu ca pe o podoabă oarecare şi nu la un loc cu amulete ori bijuterii extravagante.

Tot la capitolul "obiect" intră şi troiţele, de mare frumuseţe pe alocuri, întâlnite pe la răspântii, în curţile bisericilor şi ale oamenilor, în munţi şi pe dealuri etc. Trebuie cultivată şi această tradiţie, cu grija ca troiţele să fie confecţionate cu acelaşi bun gust ca şi celelalte cruci şi cruciuliţe.

Crucea este și un semn de închinare. Însemnarea cu Sfânta Cruce este un gest liturgic cunoscut chiar din vremea Sfinţilor Apostoli, la început într-o formă mai simplă. Iudeii şi păgânii care intrau în creştinism prin Taina Botezului şi a Mirungerii erau însemnaţi (pecetluiţi) cruciş pe frunte, cu degetul arătător. Cu timpul, semnul a primit forma de astăzi, folosind toate degetele mâinii drepte: inelarul şi cel mic, lipite de podul palmei, simbolizând faptul că Hristos este Dumnezeu şi Om, iar primele trei degete împreunate închipuind Sfânta Treime. Rostim "În numele Tatălui" şi ne însemnăm la frunte; "şi al Fiului" şi ne însemnăm la piept; "şi al Sfântului Duh", însemnând, de la dreapta la stânga, cei doi umeri; "Amin" - lăsând mâna jos. Semnul Crucii trebuie făcut corect, fără grabă, cu evlavia cuvenită.

Când ne închinăm? În toate împrejurările potrivite: la sfintele slujbe, la rostirea rugăciunilor, la culcare şi când ne sculăm, înainte şi după masă, când trecem pe lângă o biserică sau o troiţă, când suntem ispitiţi sau speriaţi de un duh rău etc. Pe scurt, "la fiecare pas şi la fiecare faptă", cum spune Tertulian, un scriitor creştin din secolul al III-lea. Este "semnul prin care ne despărţim cei credincioşi de necredincioşi şi ne recunoaştem" (Sf. I. Damaschin). Întâlnim adesea întrebarea: de ce ortodocşii se închină de la dreapta la stânga şi catolicii invers? Tot pe scurt: sunt tradiţii diferite, datorită schismei. Practic, semnul Crucii se făcea la fel până prin secolul al XIII-lea. Fără să criticăm practica romano-catolică, vom respecta, desigur, tradiţia noastră. Detaliile închinării au importanţa lor, fără îndoială, dar mai importantă decât forma este atitudinea închinării și însemnării: cu credinţă, nădejde, evlavie, smerenie etc.

Crucea este cale și misiune. Acest aspect se leagă de cunoscuta chemare a Mântuitorului: "Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie" (Mc 8, 34). La modul general, ştim că fiecare om este chemat de Dumnezeu pe calea creştină a desăvârşirii. La modul concret, fiecare trebuie să răspundă acestei chemări. "Crucea vieţii" nu înseamnă doar necaz şi suferinţă, ci şi "misiunea vieţii personale", împlinită în familie, la locul de muncă, în lume etc., cu bună credinţă, hărnicie şi conştiinciozitate. Cu sacrificii de tot felul, inclusiv cel suprem, la nevoie, după exemplul desăvârşit al Mântuitorului.

Neoprotestanţii (şi protestanţii, în general) nu aduc cinstire Sfintei Cruci, după cuviinţă, după cum nu cinstesc nici sfinţii, icoanele, moaştele. Motivaţia lor şi răspunsul ortodox ar necesita un spaţiu pe care nu-l avem acum, dar îndemnăm a se citi amănunte în cartea părintelui Cleopa, Despre credinţa ortodoxă, accesibilă şi "online". Interesant şi interesat, credem, este faptul că în ultimele decenii se observă şi la ei semnul Crucii zugrăvit sau lipit pe casele lor de adunare… Socotim gestul ca pe o recunoaştere publică a importanţei Sfintei Cruci, chiar dacă neoficială încă, din punctul lor doctrinar de vedere.

Locul Crucii în cultul ortodox este marcat de sărbătorile închinate ei (două "cu ţinere" - cruce roşie: Înălţarea - 14 sept. şi Duminica a III-a din Postul Mare; una cu cruce neagră: Scoaterea Sfintei Cruci - 1 aug.). Marcat, de asemenea, prin faptul că nici o slujbă nu se face fără prezenţa Crucii, ca obiect şi ca semn de închinare, mai ales atunci când se invocă Sfânta Treime, Maica Domnului, sfinţii. Vorbind de "cult", trebuie să-l avem în vedere şi pe cel particular: închinarea şi însemnarea cu Sfânta Cruce, însoţeşte toate rugăciunile creştinului, din pruncie până la mormânt.

Biserica Mântuitorului Iisus Hristos este Crucea iubirii sale răstignite, extinsă peste spaţiu şi peste veacuri în aşteptarea Învierii universale. Ea este numită "Raiul cel frumos al Bisericii", "pomul nestricăciunii, care ne-a înflorit desfătarea slavei celei veşnice, uşa Raiului". Sângele cel vărsat de Mântuitorul nostru Iisus Hristos pe Cruce este asemuit cu vopseaua sau cerneala cu care Dumnezeu a semnat şi a pecetluit nemurirea omului. Ea este pana cu care Iisus Hristos a semnat actul eliberării noastre.

Asociem cinstirea Crucii cu cinstirea sfinţilor, a icoanelor, a Sfintelor moaşte, pe care, din păcate, neoprotestanţii le ignoră acum, în pofida Tradiţiei Bisericii nedespărţite şi a unor hotărâri sinodale din vremea când creştinii erau una. "Noi păzim cuvintele Domnului, cuvintele apostoleşti şi prooroceşti, prin care am învăţat să cinstim şi să preamărim, mai întâi pe cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, pe sfintele puteri îngereşti, pe apostoli, pe prooroci, pe martirii cei măriţi, pe sfinţii părinţi purtători de Dumnezeu şi pe toţi bărbaţii cei sfinţi şi să cerem mijlocirea lor... Cine nu mărturiseşte că toţi sfinţii cei care au plăcut lui Dumnezeu, atât cei dinainte de lege, cât şi cei de sub har, sunt vrednici de cinste după trup şi după suflet, ori nu fac rugăciuni către sfinţi, să fie anatema!" (Sinodul al VII-lea, 787). Iar când spunem "sfinţi", cinstim şi ceea ce este legat de ei: icoane, moaşte etc.

Generalizând binefacerile cinstirii Sfintei Cruci, evocăm fragmente din Acatistul ei: Bucură-te ridicarea celor căzuţi, îndreptarea celor robiţi de patimi, sprijinirea sărmanilor, apărătoarea deznădăjduiţilor, doctorul celor ce bolesc, veselia sufletului… În acelaşi timp, crâmpeie din mărturisirea inspirată a Sf. Ioan Damaschin: Crucea este pavăza, arma şi trofeul împotriva diavolului… Este scularea celor căzuţi, sprijinul celor statornici, reazemul celor slabi, toiagul celor păstoriţi, călăuza celor convertiţi, desăvârşirea celor înaintaţi, mântuirea trupului şi a sufletului, izgonitorul răutăţilor, pricinuitorul bunătăţilor, distrugerea păcatului, răsadul învierii, pomul vieţii veşnice (Dog IV,11). Astfel, pentru noi cei de astăzi, care suntem înclinați mai degrabă să răspundem răului cu rău (Rm.12,17), Domnul ne propune, la vremea înjumătățirii postului, harul și puterea Crucii Sale, pentru a ne întări în nevoința și efortul pe care le facem, atât pe plan trupesc, cât și pe plan sufletesc. Căci, pentru noi cei ce ne mântuim, Crucea este puterea și înțelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor.1,18; 23). Această putere vine în ajutorul a tot sufletul care caută să urmeze Domnului Hristos, cuvântului Lui, poruncilor Lui, după ce, prin Botez, a consimțit ca omul nostru cel vechi să fie răstignit împreună cu El (Rm. 6,6), căci cei ce sunt ai lui Hristos Iisus și-au răstignit trupul împreună cu patimile și cu poftele (Gal. 5,24), știind că, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă (2. Cor.5,17). Puterea binefăcătoare și mântuitoare a Crucii constă, așadar, în faptul că Domnul, Cel Care a pătimit și a murit pentru noi, a asumat, pentru a nimici ceea ce stă la temelia a tot răul: păcatul (neascultarea Adamului celui vechi) și urmarea lui firească, suferința și moartea. De aceea îl numim mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii (cf. In, 1, 29). Crucea este o taină. Taina aceasta se lucrează în fiecare dintre cei botezați. În ce fel? Noi toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat. Deci ne-am îngropat cu El în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi, întru înnoirea vieții; căci dacă am fost altoiți pe El, prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui (Rm. 6, 3-5).

Și acesta este motivul pentru care înțelepciunea sfinților noștri înaintași a rânduit cinstirea și prăznuirea Crucii Domnului tocmai la înjumătățirea postului pregătitor pentru întâmpinarea Învierii Lui din morți. Aceasta se face, pentru cei care caută să-și răstignească patimile și poftele, prin post și rugăciune, o culme a nădejdii, de pe care se zărește și se anticipează deja lumina Învierii. De aceea și Evanghelia Duminicii a 3-a se încheie, după ce vorbește de purtarea crucii și de urmarea lui Hristos, cu o făgăduință încurajatoare din partea Lui, zicând: Adevărat grăiesc vouă, că sunt unii dintre cei ce stau aici care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea Împărăția lui Dumnezeu venind întru putere (Mc.9,1).

Aceste cuvinte se refereau atunci la pregustarea, de către apostoli, a harului dumnezeiesc și a luminii, primite pe Tabor, care, la rândul lor s-au făcut pregustarea Învierii Celui care va pătimi, va fi răstignit, Se va îngropa și a treia zi va învia. Iar pentru noi, cei care astăzi urmăm calea postului, cuvintele evangheliei înseamnă o încurajare și o întărire, încredințându-ne că greutatea postului și a ispitelor pe cale le întâlnim în post și, în general, pe calea vieții, nu sunt lipsite de sens și de perspectivă. Iar sfântul Pavel ne încredințează că: pătimirile vremii de acum nu sunt vrednice de slava care ni se va descoperi (Rm.8,18), încurajându-ne să primim crucea propriilor încercări, atât în perspectiva praznicului care deja se întrevede, precum și în perspectiva veșniciei.

Și tot el ne îndeamnă: să alergăm cu stăruință în lupta ce ne stă înainte, cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luați aminte dar la Cel Care a răbdat de la păcătoși asupra Sa o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsați osteniți, slăbind sufletele voastre (Evr.12,1-3). Depășirea propriilor neajunsuri sau a neajunsurilor și limitelor celor din jur, nu vine prin ”atacarea” lor frontală sau, și mai puțin, prin respingerea lor, mai ales atunci când se manifestă sub formă de prigoană, din partea celor din jurul nostrum…

Căci Cel Căruia urmăm ne îndeamnă, așa cum Însuși ne-a dat pildă: să iubim pe vrăjmașii noștri, să binecuvântăm pe cei ce ne blestemă, să facem bine celor ce ne urăsc și să ne rugăm pentru cei ce ne asupresc (Mt.5,44). Aceeași predanie ne-au lăsat și apostolii care: ocărâți fiind, binecuvântau, prigoniți fiind, răbdau, huliți fiind, se rugau (1. Cor. 4,12-13).

Mântuitorul Hristos Se uită din cer, la noi. El Se uită la crucea noastră, să vadă de am luat-o sau am aruncat-o. Să luăm aminte: să nu ne înspăimântăm şi nici să nu ne ruşinăm. Când ne luăm crucea, se găsesc batjocoritori, ca tâlharul din stânga care cârtea şi Îl osândea pe Mântuitorul. Şi asupra noastră, vor veni nedreptăţi, răutăţi şi împotriviri. Să nu ne oprim a ne duce crucea, să nu ne ruşinăm, când suntem umiliţi şi batjocoriţi. Dimpotrivă, să ne întărim. Ispitele au un mare rol în viaţa noastră. Cine nu este ispitit, râmâne slab. Doar ispitele întăresc sufletul omului. După cum antrenamentul întăreşte sportivul să ajungă la performanţă, tot aşa creştinul se întărreşte din ispite. De acea, să luăm crucea, să urmăm lui Hristos, să rămânem în permanenţă în rugăciune, în trezvie, în jertfă, în dragoste, în dorinţa de a ne îmbrăca în sfinţenie, căci crucea este podoaba creştinilor, este tăria împăraţilor, este lauda preoţilor, este mângâierea monahilor, este semnul creştinătăţii.

Să ne rugăm şi noi Mântuitorului Hristos şi să Îi zicem: „Doamne Iisuse Hristoase, Tu ai ştiut pentru ce cobori pe pământ, ai văzut dinainte crucea răstignirii Tale şi nu ai fugit de ea, ci Te-ai apropiat de ea şi ai primit-o de bunăvoie. Ne rugăm şi noi Ţie, Doamne, înmulţeşte şi nouă bucuria de a ne lua crucea, dar şi răbdarea şi puterea ca să putem să o ducem!”. Fie ca închinarea la Sfânta și de-viață-făcătoarea Cruce a Domnului să reverse asupra noastră a tuturor puterea și harul ce izvorăsc din Cel Care a adus prin ea bucurie la toată lumea, pentru a putea cânta într-un glas: Crucii Tale ne închinăm, Stăpâne, și sfântă Învierea Ta o cântăm și o slavim! (postat pe fb de ioan monahul)