Păcatul slăbănogeşte sufletul şi trupul

29.07.2019 19:29

Mântuitorul a venit în Capernaum, numită adesea Cetatea lui Iisus, pentru că aici a petrecut cel mai timp mult din perioada Sa de activitate. Și intrând într-o casă, mulțimile au aflat și au dat năvală dornice să-L asculte, să-L vadă sau să fie martore la vreo minune, astfel că s-au umplut casa și ­curtea de nu mai rămăsese nici un loc neocupat. Doctorul veacurilor vorbeşte în casă, şi mulţime mare de oameni îl înconjoară din toate părţile, sorbind fiecare cuvând rostit de gura lui Dumnezeu. Nimeni nu poate ajunge la El din cauza celorlalţi, care-L împresoară ca o menghină umană, plină de sete de cele cereşti. Tot în Capernaum era un om bolnav, paralitic, pe care patru bărbați l-au luat de la casa lui și l-au adus cu o targă aici, unde se afla Hristos. Evanghelia ne spune că nu au putut să se apropie din pricina aglomerației; nimeni nu era dornic să se dea la o parte, ușile erau blocate, dar nici cei patru nu și-au făcut loc cu agresivitate prin mulțimea adunată.

Pe afară, ocolind în zadar mulţimile, se află patru bărbaţi purtând un pat, o targă pe care zace nemişcat un om paralizat, suferind de propria imobilitate, blocat în durerile fără de sfârşit ale propriei inutilităţi, povară pentru cei care-l iubesc şi pentru sine însuşi, trăind doar din mila oamenilor din jurul său. Nu are picioare valide, însă are gură cu care poate ruga, poate cere, poate plânge şi implora pe prietenii săi să-l ducă mai aproape de Mântuitor. Şi-i convinge să-l ducă, însă acum văzând mulţimea şi zidurile ridicate parcă împotriva lui, îl apucă din nou disperarea, durerea cumplită de a fi aproape de vindecare, însă neputincios cu trupul.Este drept că ei ar fi putut să se întoarcă re­semnați și mâhniți acasă sau să-l lase la poartă pe cel bolnav. După ce orbitează în zadar prin jurul casei, cei patru prieteni hotărăsc să facă un lucru cu totul ieşit din comun. Se urcă cu chiu cu vai pe casă împreună cu targa plină de suferinţă, desfac, strică acoperişul casei, şi prin spărtură, coboară patul celui suferind, până deauspra capului lui Dumnezeu întrupat. Dacă nu poţi intra în audienţă la Hristos pe uşă sau pe geam, atunci în mod sigur poţi intra pe deasupra, coborându-te printre cei speriaţi de o aşa arătare, care acum, în sfârşit fac loc omului venit de sus. E aici o credinţă şi o stăruinţă care sparge hotarele convenţionalului, lărgeşte sfera bunului simţ, risipeşte barierele sociale, desfiinţează mitul atot-prezent al proprietăţii şi al identităţii care exclude pe ceilalţi.

O cântare de la strană spune:,,Prin frumuseţea trupească şi patima de o clipă vrăjmaşul amăgeşte, iar de la Izvorul frumuseţii duhovniceşti şi veşnice, de la Dumnezeu, vrăjmaşul depărtează şi întru nimic îl socoteşte şi aruncă în moarte. Iată ce nebunie! Iar tu să pofteşti frumuseţea cea veşnică, duhovnicească, pe Dumnezeu, Care a zidit toată frumuseţea: iar de la frumuseţea cea stricăcioasă, care se strică şi se împute, înalţă-te la cea nestricăcioasă, care în veci bineînmiresmează şi minunat a bineînmiresmat trupurile sfinţilor. În timpul vieţii lor şi după moarte, Dumnezeule, în ce robie se află omenirea! În robia tuturor păcatelor cu putinţă, ce orbesc mintea şi inima omului. Doamne, Tu ai vânat pe cel ce ne-a vânat pe noi, pe ucigaşul diavol, şi ne-ai izbăvit de fălcile lui. Drept aceea, Biserica strigă către Stăpâna de Dumnezeu Născătoare într-o oarecare cântare: arcul puternicului stăpânitor al acestei lumi prin purtarea Ta în pântece s-a sfărâmat, Stăpână: că Tu trupul dumnezeieştii întrupări luminat l-ai dat undiţei, Cuvântului Părintesc (lui Hristos), Care pe vrăjmaşul nostru cel strămoşesc (pe diavol) l-a vânat; pentru aceasta să-I strigăm: slavă puterii Tale, Doamne! (Cântarea a 4-a a canonului).

Sfinţi, oameni ai lui Dumnezeu din toate tagmele, vă fericim pe voi, că v-aţi luptat cu trezvie şi statornicie împotriva trupului, l-aţi dispreţuit, l-aţi călcat, l-aţi omorât, şi prin aceasta L-aţi sălăşluit pe Dumnezeu în inima voastră şi v-aţi făcut locaş cuprinzător al Duhului Sfânt. Ajutaţi-ne şi pe noi să-l omorâm pe el, ce ne omoară în fiecare zi. Prietenia cu trupul nostru şi înşelarea desfătărilor trupeşti este pricina păcatelor noastre, pricina răcelii faţă de Dumnezeu, a împătimirii de lume şi de părutele, trecătoarele şi pieritoarele ei bunătăţi, pricina leneviei şi nepăsării noastre sufleteşti. Aţipit-au și au dormit! Ia seama la trupul tău multpătimaş, ce foarte mare vrăjmaş îţi este: prin mii de pofte el vrea să depărteze sufletul tău de Dumnezeu, să îl slăbănogească, să-l spurce, să îl omoare – el slăbănogeşte prin lenevie şi răceală faţă de rugăciune, faţă de metanii, faţă de cugetarea la Dumnezeu. O, vrăjmaş casnic, atotviclean, amăgitor! Până când voi fi cu tine? Cine mă va izbăvi de trupul morții acesteia? (Rom 7, 24) Pentru cel care doarme îndelung, interesele duhovniceşti devin străine, rugăciunea – ostenicioasă, exterioară şi nu din inimă, iar interesele trupului trec pe primul plan – mâncarea şi băutura, câştigul, jocurile, feluritele distracţii. Somnul prisositor aduce vătămare, slăbănogeşte sufletul şi trupul. Cel ce pătimeşte cu trupul încetează a mai păcătui (I Pt 4,1). Iată pentru ce pătimirile, crucea sunt de neapărată trebuinţă pentru creştin: fără pătimiri, fără apăsare, trupul nostru îşi face de cap, înnebuneşte, păcătuieşte, Îl mânie pe Dumnezeu, face necazuri sieşi şi sufletului. O, trup ticălos, multpătimaş, din care sunt toate necazurile în omenire! O, inimă multpătimaşă, întinată! Ceea ce iese din om, aceea spurcă pe om: că dinlăuntru, din inima omului, ies gândurile rele, preacurviile, curviile, uciderile, furtişagurile, asupririle, vicleşugurile, înşelăciunile. înverşunările, ochiul zavistnic, hula, trufia, nebunia. Toate relele acestea dinlăuntru ies şi spurcă pe om (Mc 7, 20-23). Iată unde-i izvorul răului în om – în inimă! Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinlăuntru ale mele (Ps 50,11). Stropi-mă-vei cu isop şi mă voi curăţi, spăla-mă-vei şi mai vârtos decât zăpada mă voi albi (Psa 50,8). O, bunătatea, o, atotputernicia, o, dreptatea, o, înţelepciunea lui Dumnezeu! O, simplitatea fiinţei lui Dumnezeu! Baia şi somnul prelungit, luate toate împreună, nu sunt deloc binefăcătoare pentru viaţa duhovnicească şi dezvoltă lenevia şi iubirea de plăceri. Fugi în tot chipul de răsfăţarea cărnii şi poartă-te faţă de ea cu asprime, pentru Împărăţia lui Dumnezeu.

De la Atotbunul Dumnezeu nu poate lua fiinţă decât binele, iar nu răul – şi însăşi boala ta este un bine, în timp ce tu cârteşti, te împuţinezi cu sufletul, te trândăveşti: rabdă, mulţumeşte – pentru plăcerile dorite la tinereţe vin boli nedorite la bătrâneţe. În vremea postului, mai ales preotul trebuie să lase plăcerile care aţâţă trupul şi să nu-i facă cheful acestuia, ci să îl amărască: să nu doarmă mult, să înveţe poporul cuvântul lui Dumnezeu, pocăinţa nefăţarnică, roditoare, să stârnească în el ura faţă de tot păcatul, să arate cât este el de potrivnic firii noastre şi lui Dumnezeu, cum a reuşit el ca împotriva firii să intre în înrudire cu ea şi să lucreze în ea cu stăpânire, fără de saţ şi în chip pierzător.

La lume şi la tot ce este în lume să priveşti ca la o umbră trecătoare şi de nimic să nu te legi, faţă de nimic să nu ai împătimire. Esenţială este lumea duhovnicească, netrecătoare, şi esenţial este Domnul, Care a zidit-o: de El să te lipeşti cu tot sufletul. Ce nebunie este în păcat, altfel spus în omul nostru cel vechi! Prin ce ne-am spurcat, ne-am stricat, ne-am întunecat, am înnebunit, ne-am omorât, prin ce ne-am lipsit de binecuvântarea lui Dumnezeu şi ne-am supus blestemului şi chinurilor veşnice? Sau iar şi iar năzuim, ne avântăm, vrem să repetăm mereu păcatul stricător, oricare ar fi el: pentru ce? Pentru o plăcere de o clipă, pentru o aprindere trupească, pentru o beţie a desfătării trupeşti. O, blestemat păcat! O, blestemată patimă trupească oarbă, atotpierzătoare, de moarte aducătoare! Până când vei trăi şi vei împărăţi în noi şi ne vei da pierzării?

Pentru a fi auziţi, Hristos aşteaptă de la noi strigăt de disperare, plângere neîncetată, rugăciune cu străpungerea inimii, urlet de durere şi chemarea Tatălui ceresc, aşa cum pruncul plânge până primeşte sânul hrănitor de viaţă. Cel veşnic respinge programarea la nemurire, tabelele de prioritate a mîntuirii, ierarhizarea valorilor sufleteşti, elitismul absurd al apropierii de rai. În rai să dea Dumnezeu să vedem câţi oameni lipsiţi de orice proprietate, demnitate sau respect omenesc intră lesne, pentru că seamănă izbitor de bine cu Hristos, Cel ce nu avea unde să-şi plece capul Său. Cei dispreţuiţi, huliţi de majoritate, nedreptăţiţi de soartă, cei săraci şi mulţumitori, cei plini de bube ca Lazăr din Evanghelie vor inversa în mod paradoxal şi dumnezeiesc categoriile valorice ale acestei lumi putrede de convenţionalitate şi de făţărnicie. Acolo, la judecata veacurilor, nu mai este împărat sau ostaş, bogat sau sărac, demnitar sau amărăştean, ministru sau şomer, ci mai toţi sunt îngrozitor de săraci în fapte bune, aşteptând în lacrimi milostivirea lui Dumnezeu. Evanghelia ne relatează însă că ei au ales un traseu inedit, că s-au suit pe acoperișul casei unde era Iisus și „prin spărtură au coborât patul în care zăcea slăbănogul”. Aco­perișul caselor în Țara Sfântă era plat ca o terasă, avea și o trapă prin care lăsa să intre aerul și prin care cineva putea urca să se bucure de răcoarea serii sau de soare. Deci, prin această spărtură au coborât cei patru bărbați targa cu cel bolnav înaintea lui Iisus. Lucrul acesta L-a impresionat și L-a făcut să-i spună slăbănogului: „Fiule, iertate îți sunt păcatele tale”. Omul suferind sparge prin cuvânt acoperişul de paie al acestei lumi prea indolentă pentru a auzi strigătul lui de disperare. Este un prototip al ieşirii din uzual. La Hristos nu poţi intra decât cu asalt, din toată inima, risipind zidurile ridicate de alţii în jurul Lui.

Orice om poate ajunge la Dumnezeu, dacă sparge acoperişul propriei delăsări, dacă sfărâmă zidul ruşinii, al banalităţii leneşe, al obişnuinţei cu nimicnicia, al scufundării în suferinţă şi în auto-victimizare. Deconstrucţia de care vorbea Derrida trebuie însă întotdeauna însoţită de zidirea interioară în mâna Arhitectului iubirii veşnice. Pentru Dumnezeu nicio casă, clădire, aşezământ, nu este mai preţ decât sufletul omenesc, zăcând în paralizia păcatului şi molipsind trupul cu nefiinţă. Hristos a venit să dărâme tavanul propriei noastre victimizări, să spargă hotarele pe care noi le-am pus între El şi noi, din pricina neasemănării noastre cu Cel preacurat. Acoperişurile pe care ni le înălţăm deasupra noastră pentru a ne izola de cer şi pentru a ne hrăni iluzia de auto-suficienţă nu vor putea niciodată să extirpeze din noi dorul sfâşietor de raiul pierdut. Proprietăţile lumii acesteia nu vor putea niciodată alina durerea pierderii cetăţeniei cereşti, din pricina păcatului luciferic. Plăcerile dulci ale acestui veac nu se vor putea niciodată compara cu dulceaţa vorbirii cu Mirele cel veşnic, în răcoarea de taină a cămării de nuntă a raiului. Bunătăţile pământului nu vor putea niciodată să ne îndulcească aşa cum o făceau odinioară pomii raiului, adică, după cum spune marele Maxim, ideile lui Dumnezeu.Postul este tocmai această spargere a tavanului propriei dependenţe de materie, este dărâmarea suficienţelor de sorginte animalică şi intrarea noastră în zodia raiului, acolo unde se vede cerul în toată splendoarea lui şi putem auzi de aproape glasul cel preadulce al Mirelui inimii noastre: Fiule, iertate îţi sunt păcatele tale!

Gesturi atât de firești, dar ieșite din monotonia unei societăți iudaice încremenite în ritualuri formale din vremea Mântuitorului mai întâlnim: ne amintim de Zaheu, care în ciuda căii spectaculoase de a-L vedea pe Iisus urcându-se într-un sicomor și-a asumat riscul de a fi luat în râs de cei din jur;un sutaș l-a uimit pe Hristos când a cerut să-i vindece sluga, dar numai cu cuvântul, socotindu-se nevrednic de a intra Iisus în casa lui; femeia cananeeancă, după multe insis­tențe de a-i vindeca fiica, îl determină pe Iisus să cedeze admirativ la replica femeii: „Nu e bine să iei pâinea fiilor și să o arunci câinilor. Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor”. Iată că astăzi, patru prieteni ai slăbănogului – nu știm dacă erau rude, vecini sau cei care-l îngrijeau pe patul de suferință – rămân niște anonimi curajoși și inventivi care își manifestă credința până la capăt cu discreție și din solidaritate milostivă, fără vreun interes personal și ajung să îl strecoare pe slăbănog până în fața lui Dumnezeu. Modelul prieteniei dezinteresate al celor patru bărbați din Evanghelie ne cheamă să fim prieteni și noi, sau să ne înconjurăm de prieteni adevărați, care își arată credința până la capăt. Un adevărat prieten nu te caută când ești bogat și nu te uită când ai ajuns sărac, nu te abandonează când îți este greu, ci rămâne cu discreție și devotat, purtându-te chiar pe brațe. Paraliticul nu era ceva comod pentru cei patru. Nici azi un bolnav la pat nu este ceva plăcut. Și totuși, există atâtea persoane dornice și vrednice de a întârzia ani mulţi la căpătâiul unui asemenea bolnav. Evanghelia vindecării slăbănogului este și Evanghelia aducerii noastre în fața lui Dumnezeu. În biserică suntem în Casa Domnului. Desfacerea acope­rișului a lăsat să pătrundă lumina și iertarea în viața slăbănogului. Astfel și omul credincios, în tainica mărturisire a păcatelor, își dez­golește inima și mintea și lasă să intre lumina și iubirea lui Hristos, Doctorul sufletelor și al trupurilor noastre. Taina Spovedaniei ne readuce și pe noi la starea cea dintâi pe care am pierdut-o, ne albește haina botezului, ștergând petele și trecutul păcătos și dându-ne arvuna Vieții. “Domnul iartă păcatele slăbănogului. Acesta ar fi fost un prilej de bucurie; dar mintea vicleană a cărturarilor învăţaţi spune: „Omul acesta huleşte”. Chiar şi după ce a urmat minunea vindecării slăbănogului, întărind acest adevăr mângâietor pentru noi, că „putere are Fiul Omului pe pământ a ierta păcatele”, poporul a dat slavă lui Dumnezeu, dar despre cărturari nu se spune nimic, pesemne fiindcă şi în faţa minunii urzeau oarecare întrebări viclene. Mintea lipsită de credinţă e o uneltitoare: naşte întruna bănuieli viclene şi urzeşte hule asupra tuturor lucrurilor privitoare la credinţă. Ba nu crede în minuni, ba cere o minune învederată; dar când aceasta i se dă, îndatorând-o să se plece credinţei, nu se ruşinează să se dea în lături, tâlcuind strâmb lucrările cele minunate ale lui Dumnezeu. La fel se poartă şi faţă de dovezile asupra adevărului dumnezeiesc, iar dovezi îi aduc atât experienţa, cât şi raţiunea, destul de puternice şi de numeroase, dar şi pe acestea le acoperă cu îndoiala. Ia la bani mărunţi tot ce înşiră ea şi ai să vezi că toate sunt numai viclenie, chiar dacă în gura ei par „deşteptăciuni”; astfel ajungi, fără să vrei, la concluzia că aşa-zisa inteligenţă şi viclenia sunt unul şi acelaşi lucru. În tărâmul credinţei, Apostolul grăieşte: „Noi avem mintea lui Hristos”. Dar a cui minte e în afara tărâmului credinţei? A celui viclean. Ca atare, viclenia a şi devenit trăsătura care îl deosebeşte“.

Doar că la cuvintele lui Iisus, „Fiule, iertate sunt păcatele tale!”, cursul firesc al minunii este întrerupt de necredința cărturarilor care stăteau de față, dornici de defăimare și care imediat au amendat în sinea lor pe Mântuitorul: Pentru ce vorbeşte Acesta astfel? El huleşte. Cine poate să ierte păcatele, fără numai singur Dumnezeu?” Deși logica lor poate fi corectă, fiindcă numai Dumnezeu poate ierta păcatele, știm că nici corectitudinea, nici grija pentru Dumnezeu și pentru respectarea Legii nu i-au determinat să spună acestea, ci invidia, împietrirea inimii și dorința de a prinde în cuvânt pe Iisus. De aceea, Hristos le va arăta că El este Dumnezeu. Cum? În primul rând le descoperă gândurile: „De ce cugetați în inimile voastre”, și apoi, dacă au fost incapabili să vadă iertarea păcatelor slăbănogului prin minunea vindecării, atunci le oferă și logica reciprocității: „Dar, ca să ştiţi că putere are Fiul Omului a ierta păcatele pe pământ, a zis slăbănogului: Zic ție: Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!” Hristos este Dumnezeu și atunci când spune „iertate sunt păcatele tale” și când spune „ție îți zic ia-ți patul tău și mergi la casa ta”. Doar Dumnezeu poate săvârși o minune prin care un slăbănog cu mușchii atrofiați de boală și de timpul petrecut sedentar în suferință să-și ia targa și să plece prin mulțime lăudând pe Dumnezeu. Evanghelia se încheie cu această imagine a slăbănogului vindecat, întorcându-se la casa sa, iar cei de față zicând: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată”. Ne putem imagina într-un epilog postevanghelic bucuria celui vindecat, mergând pe picioarele lui acasă și lăsându-și patul, rezemat într-un colț de cameră ca pe un obiect de muzeu, dar și un semn al suferinței sale care să-i amintească mereu că Dumnezeu este bun, iar el să fie recunoscător toată viața și să nu se mai întoarcă la păcatele vechi care l-au slăbănogit. Este de trebuinţă luptă neabătută, neîncetată cu toate patimile care trăiesc şi s-au înrădăcinat în noi. Ce patimă ai biruit şi ai omorât, spune-mi? Scoală-te şi biruie toate patimile, pe aceşti amaleciţi gândiţi care viază în tine şi trăiesc în bună înţelegere cu tine. Ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul? Sau ce unire are Hristos cu Veliar? (II Cor 6, 14-15).

Unii sunt aşa de obişnuiţi cu păcatul şi au conştiinţa atât de pervertită, că nici păcatul nu-l socotesc păcat, ci ca pe un lucru normal şi oarecum îngăduit sau socotesc că e o treabă de pricepere, îndemânare şi îndrăzneală să amăgeşti şi să înşeli pe alţii şi să te foloseşti de greşeala şi de neştiinţa lor spre folosul propriu. Trebuie să ne păzim conştiinţa sănătoasă, curată, nepătată, simţitoare, gingaşă, care să alunge îndată de la sine oricare atingere a păcatului ca pe o otravă ucigătoare, fiindcă plata păcatului este moartea (Rom. 6, 23). Astfel, în vicleana vreme de acum, vreme a feluritelor „libertăţi” nedrept date şi nedrept înţelese, unii nu socotesc nici uciderea drept păcat, nici curvia, nici jaful şi celelalte. Pe măsura stăruirii în păcate se formează deprinderea cu ele, pe măsura stăruirii în păcate voinţa de bine slăbeşte din ce în ce mai mult, iar voinţa de rău se întăreşte aşa de mult, că devine greu pentru om să se împotrivească păcatului. Trebuie să deprindem toată virtutea în aşa chip, ca ea să fie în om ca o însuşire firească. Tot sufletul creştinesc trebuie să atingă o asemenea stare sufletească, încât să simtă totdeauna faţă de tot păcatul o desăvârşită silă, în orice chip s-ar înfăţişa el, şi totodată să atingă o desăvârşită aplecare a inimii faţă de toată virtutea.

Pentru a moşteni cerul şi viaţa veşnică şi a ne învrednici de veşnica împărtăşire cu sfinţii îngeri şi sfinţii oameni, trebuie ca aici, pe pământ, să ne curăţim dinainte, să urâm păcatul şi să iubim dreptatea, numai dreptatea, şi într-acest chip să ne asemănăm lui Dumnezeu şi sfinţilor Lui – că ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul? (II Cor 6, 14). Sfinţii toată viaţa s-au pregătit şi s-au curăţit de toată întinăciunea trupului şi a duhului: trebuie să deprindem mai ales smerenia, căci începutul păcatului este trufia. Luceafărul prin trufie a căzut. Toţi sfinţii s-au recunoscut şi s-au simţit păcătoşi şi toţi s-au pocăit tară făţărnicie, au plâns, au arătat după putinţă că-şi recunosc păcatele de voie şi fără voie, au urcat treptele pocăinţei, îndreptării, s-au îndeletnicit întru toată virtutea şi au ajuns la sfinţenie, la asemănarea cu Dumnezeu şi la starea de fii ai Lui. Noi în fiecare zi citim rugăciuni, ni se înmoaie inima de ele, plângem şi primim milă de la Domnul. Slavă milostivirii Lui, îndelungii Lui răbdări, bunătăţii Lui care ne ascultă şi ne răspunde! Cât de fericiţi suntem având un asemenea Dumnezeu, Puternic întru milă si Bun întru tărie, ca să ajute a mângâia pe toţi cei ce nădăjduiesc întru milostivirea Lui!

Citeşti în rugăciunile de seară: şi ne izbăveşte pe noi de obiceiul cel rău (rugăciunea către Sfântul Duh). Dacă te-ai obişnuit să te lăcomeşti, să mănânci şi să bei mai mult decât este nevoie, să corcoleşti în tine gânduri şi pofte de curvie, să fii iubitor de câştig, sâ le leneveşti la rugăciune, să pizmuieşti, să te superi din toate fleacurile, să cârteşti asupra greutăţilor vieţii, asupra bolilor, a nereuşitelor, obişnuieşte-te acum să omori toate acestea întru tine însuţi prin postire, prin rugăciune şi nevoinţe după puterea ta, şi să nu crezi că de postire. rugăciune şi nevoinţe are nevoie doar monahul – ele sunt neapărat trebuincioase oricărui creştin, din orice tagmă şi rang. Dacă ai ştiut să păcătuieşti, să ştii şi să te îndreptezi şi să te curăţeşti, ca să te faci fiu al luminii. Să cugetăm cu toţii la starea noastră de cădere, cădere groaznică, şi la nevoia de ridicare, de îndreptare. Mulţi nu îşi dau seama de această cădere şi ca atare nu socotesc că ridicarea este pentru ei cuvenită şi neapărat trebuincioasă, şi se învechesc în nenumărate patimi şi obiceiuri rele. Doamne, deschide ochii noştri cei gândiţi!

Adevăratul creştin se îngreţoşează de tot păcatul, nu doar in vorbe, ci şi în faptă se îngreţoşează, şi în gânduri, şi în simţăminte, şi în amintiri, şi în închipuire şi, îngreţoşându-se de ci, iubeşte din toată inima pe Dumnezeu şi virtutea. – Aceasta, robule al lui Dumnezeu, fie cu tine totdeauna. În fiecare zi, ceas şi minut să iei aminte la toate gândurile, poftele şi toate mişcările inimii, cuvintele şi faptele tale, şi să le judeci cu asprime, neîngăduindu-ţi a le spurca nici cu un singur gând, cu o singură închipuire şi poftă păcătoasă, nici cu un singur cuvânt sau cu o singură faptă păcătoasă, ştiind că Domnul este Drept Judecător, Care în fiecare clipă te judecă şi preţuieşte tot omul tău cel lăuntric. Pentru Dumnezeu să te păzeşti curat fără încetare, fiindcă sfârşitul tău este aproape. Să iei aminte la tine însuţi şi să te uiţi încotro vede ochiul tău cel lăuntric – spre Dumnezeu, spre cer, spre patria nestricăcioasă, spre sfânta şi cereasca slavă, pe care sfinţii au primit-o pentru ostenelile şi luptele lor, pentru neclintita lor dăruire faţă de Dumnezeu şi dragostea lor ce nu a cunoscut cădere, sau spre pământ, spre desfătările pământeşti, spre această robie, spre aceste vise care pier.De vrei să le cunoşti cu de-amănuntul cum eşti, ce neajunsuri, ce năravuri, ce patimi, ce vicii sunt în tine, ia aminte la visele tale, atunci când dormi ziua şi noaptea – ia aminte, pe cât poţi, la toate: şi vei căpăta tabloul sau ecoul aşezării tale sufleteşti rele şi bune; şi după ce te-ai cunoscut pe tine însuţi, străduieşte-te ca fără întârziere să-ţi îndrepţi neajunsurile şi să tai ca şi cu o seceră neghinele păcatelor. Dacă ochiul tău cel drept te sminteşte.. dacă mâna ta cea dreaptă te sminteşte (Mt 5,29-30). Omul este făcut drept şi trebuie să fie astfel, părăsind viclenia păcatului; trebuie să taie patimile, iar nu mâinile şi picioarele, să scoată patimile, iar nu ochii. Din inimă ies gândurile rele – ochiul viclean (Mt 15,19); toate acestea trebuie tăiate, smulse din rădăcină cu ajutorul harului lui Dumnezeu. De nu-şi va urî cineva sufletul său… nu poate să fie ucenicul Meu. Cu adevărat, trebuie să urăşti sufletul [eul] tău, fiindcă el este plin de toate patimile, care le înstrăinează de Dumnezeu, Viaţa Veşnică, el e unealta diavolului, el e vrăjmaşul tău neîmpăcat. Domnul Cel Drept îngăduie să crească şi să se pârguiască în această lume binele şi răul, şi pe acesta din urmă îndelung îl rabdă, nevrând pierzarea păcătoşilor şi înmulţind pedeapsa celor nepocăiţi şi care întrebuinţează rău îndelungă-răbdarea Lui. Vrednică de laudă şi uimitoare este această îndelungă-râbdare a lui Dumnezeu, rod al iubirii Lui către făpturi. Mulţumită acestei îndelungi-răbdări câţi păcătoşi şi păcătoase nu s-au mântuit, care trebuiau să piară pe vecie dacă Dumnezeu nu ar fi avut îndelungă-răbdare faţă de noi. prevăzând întoarcerea şi îndreptarea noastră. O, îndelungă-răbdare minunată! Proslăvesc aceste însuşiri dumnezeieşti, harul şi îndelunga-răbdare! Câţi păcătoşi nu s-au mântuit prin ea! Manase, regele Iudeii, acest rege preaticălos, a fost miluit doar mulţumind îndelungii Tale răbdări.

Ca un Doctor Milostiv, Dumnezeu ne-a dat nouă, păcătoşilor, care bolim de patimi fără număr, pocăinţa ca doctorie duhovnicească şi ca viaţă. Tot sufletul nefăţarnic însetează de pocăinţă ca de o băutura de viaţă dătătoare, ca de o băutură ce întăreşte sufletul şi trupul, cum însetează orbul de lumină. Darul pocăinţei ni l-a mijlocit de la Părintele Ceresc, Cel Sfânt şi Fericit, Iisus Hristos şi numai El, fiindcă El singur a împlinit în locul nostru toată dreptatea, toată legea lui Dumnezeu, pe care nimeni dintre oameni n-o putea împlini cu puterile sale, fiindcă El singur a luat asupra Sa blestemul cu care pe dreptate a blestemat omenirea neascultătoare Părintele Ceresc, El singur a suferit pentru noi toate chinurile şi a gustat pentru noi moartea, pe care noi înşine ne-am căutat-o ca plată de neocolit a păcatului (Rom 6, 23). Dacă Domnul Iisus Hristos nu S-ar fi adus pe Sine, de bună voie, jertfă pentru noi, nu ne-ar fi fost dată pocăinţa – iar pentru jertfa Lui ea a fost dată tuturor credincioşilor, şi toţi cei ce raţionează cu adevărat se folosesc cu osârdie de ea, se schimbă cu schimbarea cea dumnezeiască, se fac oameni noi, cu noi gânduri, dorinţe, hotărâri, fapte, şi se mântuiesc, se luminează şi se fac casnici ai lui Dumnezeu. Doar cei necredincioşi, vicleni, încăpăţânaţi şi leneşi pier. Oare este răspunzătoare omenirea pentru acest îngrozitor ceas al nouălea, în care Răscumpărătorul nostru Şi-a dat sufletul? Răspunzător, răspunzător e fiecare suflet – căci pentru fiecare suflet a pătimit şi a murit Domnul, pentru fiecare a fost plătit acest preţ nesfârşit de scump. Suntem datori să vieţuim nu pentru noi înşine, ci pentru Cel ce a murit şi a înviat pentru noi. Iată răspunderea noastră, iată îndatorirea noastră faţă de Dumnezeu-Omul, Care a murit pentru noi pe cruce: iar întrucât şi pentru tine a murit Hristos, şi tu eşti dator să te pocăieşti cu nefăţărnicie întotdeauna, căci şi pentru păcatele tale a pătimit Mielul lui Dumnezeu.

Creștin fiind, adu-ţi aminte ce multpurtătoare de grijă şi minunată pronie a arătat faţă de mântuirea ta Domnul, Care a hotărât să te mântuiască mai înainte de a fi fâcuţi vecii, mai înainte însemnând venirea Sa pe pământ prin proroci şi feluriţi drepţi ai Vechiului Testament, cum a venit pe pământ şi a împlinit toată iconomia Sa privitoare la tine, întemeind Biserica, cu păstorirea şi cu Tainele, dându-i cuvântul cel de mântuire al harului peste har, toate mijloacele mântuitoare de viaţă şi cucernicie! Adu-ţi aminte de pătimirile pe care le-a îndurat pentru tine Domnul Iisus Hristos, de răscumpărătoarea moarte pe cruce, Învierea şi Înălţarea la cer şi făgăduinţa de a veni a doua oară pe pământ cu slavă spre judecarea viilor şi a morţilor. Spune, ce faci tu însuţi pentru mântuirea ta? Fiindcă Împărăţia cerurilor se ia cu sila, şi silitorii o răpesc pe ea (Mte 11,12). Ruşinează-te de tine însuţi, pocăieşte-te, plânge-ţi necredinţa, nebunia şi celelalte patimi şi apucă-te mai degrabă de lucrarea mântuirii tale. Citeşte cuvântul lui Dumnezeu, citeşte cum s-au nevoit sfinţii, oameni pătimitori la fel ca noi. O, înnoitoare prin mila lui Dumnezeu putere a pocăinţei! Cât de mare este milostivirea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii! În fiecare zi, având râvnă pentru pocăinţă, ne înnoim prin harul pocăinţei. Domnul dăruieşte sufletului în pocăinţă renaştere. Ne străpungem de nemăsurata milostivire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Ce preţ nemăsurat de mare a plătit El Părintelui Ceresc pentru izbăvirea omului de iad şi de chinul cel veşnic şi pentru dăruirea sfinţeniei, spre a ne răscumpăra lui Dumnezeu: S-a dat pe Sine însuşi, a pătimit şi a murit pentru noi! O, drahmă pierdută, suflet zidit după chipul lui Dumnezeu! Mireasă a lui Dumnezeu! Copil al lui Dumnezeu! El pentru păcatele noastre a fost rănit şi a pătimit pentru fărădelegile noastre, certarea împăcării noastre a fost asupra Lui, şi prin rănile Lui ne-am vindecat (Is.53,5). Şi de aceea suntem datori să împreună-pătimim şi să ne împreună-răstignim cu El, ca să viem cu El.

Cât de sfântă, bună, preaînţeleaptă, veşnică, preafericită este voia lui Dumnezeu privitoare la noi, oamenii, şi cum suntem datori să ne străduim neîncetat, din toate puterile, s-o împlinim pentru propria bunăstare vremelnică şi veşnică! Iar voia noastră cât de păcătoasă, mioapă, oarbă, greşită, egoistă, pierzătoare este, având în vedere doar propriul folos şi câştig! – Nu uita că din tinereţe eşti stricat cu sufletul şi trupul: smereşte-te şi te pocăieşte adânc înaintea lui Dumnezeu, şi mulţumeşte-I că ţi-a dat vreme spre pocăinţă şi îndreptare. O, câtă milostivire a revărsat asupra ta Domnul în toate zilele vieţii tale pe pământ! Nu este număr! Plângi şi dă mulţumită. Câte patimi de tot felul, câtă răceală şi nepăsare faţă de suflet şi de soarta lui veşnică de dincolo de mormânt, câtă trândăvie, cârtire, neascultare, samavolnicie se cuibăresc în adâncul inimilor noastre – şi cât de necuraţi suntem înaintea lui Dumnezeu, nevrednici de El aproape în orice clipă, iar vrednici de El suntem poate numai atunci când cu adevărat ne dăm scama de păcatele noastre şi plângem pentru ele, cerând iertare şi arătându-ne dorinţa neclintită de a nu le mai repeta, de a nu ne mai pângări cu ele, de a nu mai fi robi lor, ci de a păzi şi împlini neabătut sfânta, dreapta şi prea-înţeleapta voie a lui Dumnezeu.

Apropiaţi-vă de Dumnezeu, şi El Se va apropia de voi (Icv 4, 8). Prin păcat, oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu, de viaţa Lui, şi s-au făcut casnici ai diavolului, pricinuitorul păcatului şi al tuturor relelor şi al morţii. Dar prin puterea Celui Răstignit se săvârşesc până acum semne şi minuni ale mântuirii omului, pentru adevărata lui pocăinţă, prin care el se face apropiat lui Dumnezeu sau Dumnezeu-Omului, Celui într-o singură Faţă [Persoană] Neamestecată şi Neîmpărţită. Pe cei flămânzi i-a umplut de bunătăţi (Lc 1, 53). Cu cât sunt mai adânci pocăinţa, smerenia, conştiinţa şi simţământul propriilor păcate, cu atât mai din belşug este dăruit harul iertării, cu atât mai mult se revarsă bunătăţile în sufletul omului de la Stăpânul Cel Atotîndurat. Manasi a fost cel mai nelegiuit dintre regi, însă a arătat apoi şi pocăinţă mare şi adâncă, şi a fost învrednicit de către Domnul de mare iertare şi milă. Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor (Mte 3,2). Păcatele îl depărtează pe om de Dumnezeu, Izvorul vieţii, şi îl aruncă în moarte. Penlru a ne apropia de Dumnezeu, avem nevoie de pocăinţă sinceră. Dumnezeu Însuşi îl caută pe omul care s-a depărtat de El, Însuşi părăseşte cerul şi vine pe pământ. Se face om, intră în cea mai apropiată împărtăşire cu el, stă de vorbă cu el, sfinţeşte apele prin Botezul Său, dăruieşte baia celei de-a doua naşteri, instituie Taina cinei – Împărtăşirea Trupului şi Sângelui, pogoară harul Duhului Sfânt asupra credincioşilor, dăruieşte pocăinţa, dezlegarea păcatelor, sfinţirea, înnoirea, întărirea, înfierea şi îndumnezeirea. Ce nu a dat? Toate, toate le-a dat cu prisosinţă. Cum se folosesc oamenii de mijloacele mântuitoare? – Le calcă în picioare precum porcul mărgăritarele (Mt 7,6). Dar cu asprime se va cere socoteală de la cei necredincioşi, nemulţumitori, trufaşi şi cu nărav rău. A săpa nu pot, a cere îmi este ruşine (Lc 16,3). Aici e şi necazul şi marea pierdere: că nu poţi să ceri, în timp ce trebuie să ceri. Cereți şi vi se va da (Mt 7, 7); căci eşti ticălos şi vrednic de plâns şi sărac şi orb şi gol (Apoc.3,17); „nu pot să sap”, în timp ce trebuie să sapi; să fi săpat în adâncul sufletului tău, ai fi descoperit adevărata comoară – sufletul cel nemuritor, îngropat de patimi, acel suflet care a fost zidit după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi care ţi-a fost înăbuşit cu totul de poftele şi desfătările vieţii. Mari sunt păcatele cu care au fost ispitiţi, în care au căzut şi bărbaţi sfinţi, fiindcă şi dreptul de şapte ori in zi cade (Pil 24,16); însă noi le suntem datori cu mari pilde de pocăinţă, de milă a lui Dumnezeu, bunăoară lui David, lui Manase şi multor sfinţi ai Noului Testament – Apostolilor Petru şi Pavel, curvei, curvarului, tâlharului celui cu bună înţelegere, Mariei Egipteanca şi multor altora; dacă ei nu ar fi păcătuit greu înaintea lui Dumnezeu, nu ar fi dăruit Bisericii asemenea minunate, arzătoare, nefăţarnice pilde de pocăinţă.

Sfantul Apostol Pavel avea o boala care il chinuia. Zice ca de 3 ori l-a rugat pe Dumnezeu sa ridice aceasta neputinta de la el si Dumnezeu nu i-a ridicat-o. Cui? Lui, Sfantului Pavel, care a fost ridicat pana la al treilea cer! Nu era vrednic sa-i asculte Dumnezeu rugaciunea? Ba era! Dar Dumnezeu a socotit ca pentru el e mai de folos sa stea cu ea asa, pentru ca “puterea Mea in neputinta se savarseste“. Ca ne da Dumnezeu alt dar, ne da rabdare in boala si, de ne va fi cu folos, ne va da si vindecare de aceasta boala.

Să ne incredem în Dumnezeu, ca Dumnezeu este Tatal nostru si Tatal stie mai bine decat noi ceea ce avem nevoie! Veniti la Sfanta Biserica si cu cererile care tin de pamant, dar sa nu uitam de cererile care tin de suflet! Ca de asta avem mai mult nevoie – nu de vindecare de trup paralizat, de trup neputincios, ci de usurare de neputintele sufletului. Ca atunci cand va trece acest suflet in vesnicie – ca trupul se duce in pamant – sa fie primit in Imparatia cea vesnica a lui Dumnezeu, in care sa ne bucuram de impreuna-vietuirea cu aceia care prin Biserica s-au facut sfinti si bineplacuti lui Dumnezeu. In vecii vecilor, Amin! (postat pe fb de ioan monahul)

 

 


Creați un site gratuit Webnode