Păcatul nu se spune, ci se spovedeşte

31.10.2019 09:22

Viaţa poporului român este dreapta credinţă în Iisus Hristos. Băgaţi de seamă! Ca popor creştin de două mii de ani de când sântem noi, am avut toată administraţia noastră şi toată tradiţia noastră sfântă. Să ţinem cu tărie la Credinţa Ortodoxă.
Hristos Însuşi, cel fară de pacat, nu a primit să fie apărat. Când Sfântul Ioan Evanghelistul – apostolul desăvârşit al Iubirii - a cerut Domnului să distrugă un sat de samarineni care nu L-a primit şi să trimită “foc din cer” (Luca 9, 54), a fost certat dimpreună cu fratele său, Iacov. Când Sfântul Petru a vrut să-L apere “lovind pe sluga arhiereului”, a fost avertizat de Mântuitorul: “Întoarce sabia ta la locul ei, că toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26, 52).
În acelaşi duh, de-a lungul istoriei, nici un om cu viaţă sfântă nu s-a revoltat pe vreo sentinţă bisericească nedreaptă, nici nu a permis să fie apărat cu mijloace lumeşti. A se vedea cazul Sfântului Ioan Gură de Aur sau, mai aproape de zilele noastre, cel al Sfântului Ierarh Nectarie de la Eghina și mulți alții.
Astfel de oameni duhovniceşti ştiau că, cu cât nedreptatea suferită este mai mare şi este răbdată cu smerenie, cu atât se aseamănă mai mult Mântuitorului, Care a pătimit pe nedrept, până la moarte pe Cruce. Iar ţinta oricărui creştin, nu doar a unui cleric, nu poate fi alta decât asemănarea cu Dumnezeu. Încât prigoana, necazul, ispita, nedreptatea nu sunt decât minunate prilejuri de a lucra la dobândirea Duhului lui Dumnezeu şi de a lepăda orice gândire lumească sau abordare pătimaşă. Oare nu poate Dumnezeu interveni în Biserica Lui atunci când constată lucruri nedrepte?
„Cerând totdeauna în rugăciunile mele ca să am cumva, prin voinţa Lui, vreodată, bun prilej ca să vin la voi” (Rom1, 10). Mă tem ca nu cumva, venind iarăşi, să mă umilească Dumnezeul meu la voi şi să plâng pe mulţi care au păcătuit înainte şi nu s-au pocăit de necurăţia şi de desfrânarea şi de necumpătarea pe care le-au făcut. (II Corinteni 12.21). Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. (Ioan 4.23) De asemenea şi Duhul vine în ajutor slăbiciunii noastre, căci noi nu ştim să ne rugăm cum trebuie, ci Însuşi Duhul Se roagă pentru noi cu suspine negrăite. Iar Cel ce cercetează inimile ştie care este dorinţa duhului, căci după Dumnezeu El Se roagă pentru sfinţi. (Romani 8.26, 27). De la oricine aude cuvântul împărăţiei şi nu-l înţelege, vine cel viclean şi răpeşte ce s-a semănat în inima lui; aceasta este sămânţa semănată lângă drum. (Matei 13.19) Tot ce se întâmplă în lume nu vine de la Dumnezeu, dar nici nu se întâmplă fără ştirea Lui. Căci Dumnezeu nu numai că nu împiedică puterile vrăjmaşe şi potrivnice în planurile lor, ci chiar le îngăduie în anumite timpuri, faţă de anumite persoane. (Origen, despre Sfântul şi Dreptul Iov)
Dreptarul şi cârma Bisericii rămâne în mâna lui Dumnezeu şi nu în mâna oamenilor. Duhovnicii dezlegă, pentru că Apostolilor li s-a spus în Evanghelie: Ce veţi lega legat va fi şi ce veţi dezlega dezlegat va fi. Dar prin ce virtute? In virtutea Duhului Sfint, iar dacă noi dezlegăm în afară de virtutea Duhului Sfint, Duhul Sfânt nu lucrează.
Păcatul desparte şi îndepărtează pe om de Dumnezeu. (Sfântul Chiril al Alexandriei). Păcatul este boala sufletului, patima este cancerul vieţii spirituale. (Părintele Ioan Teşu) Păcatul este nedreptate; cine păcătuieşte, fie se nedreptăţeşte pe sine, fie nedreptăţeşte pe altul. (Sfântul Ioan Gură de Aur) Păcatul este sufletul răului şi răul sufletului. (Sfinţii Părinţi). Păcatul te stăpâneşte nu prin puterea lui, ci prin delăsarea ta. (Sfântul Ioan Gură de Aur) „Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât faţa ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!” (Facerea 4.6, 7) Păcatul porneşte din inima omului. Provocarea vine din afară. Adevărata libertate se regăseşte în Hristos, iar liber este cel care nu s-a supus păcatului. (Sfinţii Părinţi). Păcatul nu se spune, ci se spovedeşte. (Sfinţii Părinţi)
Dreptarul canonic nu este pus ca să omoare lumea, ci îi pus ca să stăvilească lumea păcatului.
Când apostolul Pavel zice: „Căruia Îi slujesc cu duhul meu, întru Evanghelia Fiului Său”, prin aceste cuvinte arată deodată şi harul lui Dumnezeu, şi umilinţa lui; harul lui Dumnezeu, fiindcă i s-a încredinţat un lucru atât de mare, ca predica Evangheliei; iar umilinţa, fiindcă aceasta nu o socoteşte provenită din silinţa lui, ci cu totul din ajutorul Duhului. Adaosul cuvântului „Evanghelie” arată felul slujirii încredinţate lui, fiindcă multe şi diverse sunt modurile slujirii, printre care și duhovnicia. Când le-au rânduit Sfinţii Părinţi, Duhul Sfânt a grăit prin gura lor. Chiar dacă or fi învechite, noi trebuie să ţinem minte următorul lucru: dacă Biserica pierde temelia canonică, dispare ca Biserică. Sfintele canoane când s-au rânduit de Sfinţii Părinţi, nu s-au rânduit să fie călcate, ci pentru a fi urmate. Nu urmate la literă, ci urmate la duh.
Viața spirituală înseamnă îndrumare. Iar această îndrumare este dată de părintele duhovnic. Un duhovnic pentru fiecare dintre noi, un duhovnic pe care să-l ascultam și să-i urmam sfaturile, un parinte duhovnicesc pe care să ne bizuim. Poate să fie un om simplu, respingător, fără o educație aleasă, dar dacă eu am încredere în el, înseamnă că Dumnezeu îmi poate transmite ceva important prin intermediul lui. Numai trăirea interioară ne poate spune dacă putem avea încredere sau nu să lăsăm pe cineva anume să ne îndrume viaţa duhovnicească. Dificil lucru, mai ales pentru cineva care se află la începutul vieţii întru credinţă, dar o altă cale nu există. Astfel de întrebări nu pot fi abordate în mod formal, nu pot generaliza lucrurile, pacatul bântuie lumea, iar viața duhovnicească și spovedania sunt esențiale.
Duhovniceste traim atunci cand in centrul atentiei si a tot ceea ce facem este Hristos, si nimic altceva din ceea ce facem noi. Pare cam pretentios spus, dar nu este greu deloc. In primul rand, in tot ceea ce facem trebuie sa fie Hristos, nu manastirea, nu biserica, nu tata si mama, nu sora si fratele, ci lucrarea lui Hristos, care trebuie să se regasească în faptele noastre.
Din pacate, lumea se schimba pe nesimtite, credinta slabeste si isi face loc printre noi un curent de innoire, care vrea sa dea la o parte invatatura sanatoasa a Sfintilor Parinti. Mulți cred că se pot mantua prin ei însăși. Se roaga si se impartasesc impreuna cu cei de alte credinte, le spun la oameni sa nu mai mearga pe la manastiri ca au preotul lor de la parohie, că pot să se descurce singuri… Si batalia dintre bine si rau, dintre adevar si minciuna ia acum o alta forma, in care cei care se lupta intre ei par sa aiba aceleasi uniforme, difera doar ceea ce propovaduiesc; unii propovaduiesc un curent de innoire, care sa schimbe viata duhovniceasca sanatoasa; ceilalti incearca sa tina canoanele si randuielile Sfintilor Parinti, atat cat este cu putinta in zilele noastre.
Cine nu are duhovnic este ca şi mort sufleteşte, nu îşi găseşte odihna şi liniştea, pentru că pacatul ne face să ne pierdem reperele care duc la mântuire. Mulţi spun că nu merg să se spovedească pentru că și preotul e tot om şi uneori este păcătos. Dar cine este fară de pacat în afara de Hristos? Dar să ştiţi că voi nu preotului vă spovediţi, ci Domnului Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, Care este în ceruri şi vrea ca noi să ne mântuim. Duhovnicul niciodată nu te va primi să te certe, el se poartă cu blândeţe şi iubire, toate le înţelege şi e dispus să se roage pentru tine şi pentru familie, pentru că însuşi Iisus Hristos este iubirea şi mângâierea noastra: „Luaţi Duh Sfânt, cărora le veţi dezlega păcatele, acelea vor fi dezlegate, cărora le veţi ţine, acelea vor fi ţinute".
Nu putem sa traim o viata in Biserica fara un îndrumator duhovnicesc. Ati vazut, primii crestini “staruiau“, zice Scriptura, “in invatatura Apostolilor“. Este primul lucru. Cum putem sa-l gasim? Eu cred ca nu este nimeni care sa-si doreasca cu adevarat si sa nu gaseasca. Dragostea lui Dumnezeu este atat de mare pentru om incat abia face omul un pas si Domnul face o mie in intampinarea lui. Este fagaduinta; Domnul a zis: “Cautati si veti afla!“. Asta este spus ca o fagaduinta: cautati si veti afla, este fagaduinta lui Dumnezeu. Deci trebuie doar sa caute sincer si sa se roage cel care doreste si sigur va gasi.
Duhovnicul are mare datorie faţă de fiii săi duhovniceşti: de a-i supraveghea, de a-i învăţa pururea şi de a se ruga lui Dumnezeu pentru mântuirea lor. Iar fiii duhovniceşti au şi ei datoria de a asculta învăţăturile duhovnicului lor, de a-i cere întotdeauna sfat şi binecuvântare pentru toate, de a-şi face canonul rânduit, de a se sili spre îndreptarea lor şi de a se ruga pentru părintele lor duhovnicesc.
Cum trebuie înţeleasă duhovnicia în viaţa Bisericii Ortodoxe? Duhovnicia „este judecătorie internă a sufletului creştin care are Împărăţia lui Dumnezeu înlăuntrul său, având ca judecător conştiinţa sa, adică ştiinţa de sine, în raport cu legile Domnului, cu ajutorul cărora preotul poate face deosebire între bine şi rău. Întrucât creştinul nu se poate cunoaşte exact pe sine, nici Legea lui Dumnezeu nu o ştie pe deplin şi nici aplicarea la faptele sale nu se poate face fără părtinire. Pentru a-şi completa această judecată internă, apelează la un judecător extern, asemenea lui, dar superior lui, prin harul Duhului Sfânt, pe care îl consultă şi de la care cere ceea ce-i lipseşte – iertare, lumină şi adevăr”.
Acesta este duhovnicul, a cărui misiune este să examineze, să îndrume, să judece în numele lui Hristos, să dea sentinţa dezlegării sau nedezlegării păcatelor, necondiţionat sau condiţionat, toate împlinindu-se în cadrul legilor lui Dumnezeu, date lui de Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în afara cărora nu poate să fie legare sau dezlegare de păcate, lumină şi adevăr bisericesc (Ioan 14, 15-30; 15, 1-14; Pravila Bisericească de arhim. Nicodim Sachelarie).
Tradiția ortodoxă îi acordă părintelui duhovnic o importanță deosebită. Păstrarea statornică a acestei tradiții este absolut necesară pentru cultivarea corectă a vieții duhovnicești a credincioșilor. Prin ascultare de părintele duhovnic este combătută voia individuală și este cultivată ascultarea de Dumnezeu. Astfel omul se eliberează de duhul egoismului și se deschide iubirii lui Dumnezeu și aproapelui.
Societatea contemporană cultivă și propune duhul autonomiei. Idealul ei este de cele mai multe ori omul autonom, care nu ascultă de nimeni și încearcă să își ducă firul vieții, să se definească împlinindu-și doar voia lui și chiar impunând-o pe aceasta și celorlalți. Biserica dimpotrivă, cultivă și propune duhul ascultării, creștinii fiind „fiii ascultării” (I Petru 1, 14). Neascultarea, care își are obârșia în păcatul mândriei, îl înstrăinează pe om de Dumnezeu, dar ascultarea care se cultivă prin dragoste și smerită cugetare îl readuce pe om la viața cea adevărată, îl eliberează de robia păcatului și îl repune în legătură statornică cu Dumnezeu.
Legătura și comuniunea omului cu Dumnezeu și restaurarea omului cel nou și a hainei luminoase primite la ceasul Botezului, cernită de-a lungul vremii prin viața în nerânduială, se refac prin Taina Spovedaniei, una dintre cele mai importante lucrări sfințitoare din viața creștinului.
Toți greșim, chiar și cei mai buni (Iacov, 3, 2), dar avem posibilitatea toți, mireni și monahi, clerici, diaconi, preoți și arhierei, să ne mărturisim și să ne curățim de păcate prin Sfânta Taină a Pocăinței. Mântuitorul a făgăduit Apostolilor puterea de a lega și dezlega păcatele (Mt. 18, 18), iar după Înviere le-a dat efectiv această putere zicându-le: „Luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan 20, 21-23). Urmașii Apostolilor, episcopii și preoții, care îndeplinesc cele sfinte în Biserică, au primit acest dar și har al dezlegării de păcate a credincioșilor după mărturisirea și pocăința acestora.
Sfinții Părinți ai Bisericii ne învață, ne îndrumă, să ne spovedim cu inimă curată și cu umilință ori de câte ori ne simțim conștiința încărcată, când simțim nevoia de a ne ușura de povara păcatelor. Spovedindu-ne des, sufletul este ca o casă des văruită și aerisită, în care nu se încuibă praful și mucegaiul păcatului (Sfântul Nicodim Aghioritul), iar Sfântul Ioan Gură de Aur ne învață: „Dacă greșești în fiecare zi, pocăiește-te în fiecare zi”.
În preotul duhovnic se întâlnesc două lucrări. Prima este aceea de preot slujitor al Tainei Sfintei Spovedanii, prin care, în temeiul hirotesiei întru duhovnic, primește mărturisirea păcatelor credinciosului și îi dă acestuia iertare de păcate, în numele lui Dumnezeu, după cum reiese din cuvintele rugăciunii de dezlegare: „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul și cu îndurările iubirii Sale de oameni, să-ți ierte ție, fiule (N), toate păcatele. Iar eu, nevrednicul preot și duhovnic, cu puterea ce-mi este dată, te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Amin”.
A doua lucrare este aceea de călăuzitor duhovnicesc, de părinte duhovnicesc. În Tradiția ortodoxă cele două lucrări sunt strâns legate, de aceea relația dintre duhovnic și „penitent” este acoperită, în cele mai multe cazuri, de relația dintre părintele duhovnicesc și fiul sau ucenicul duhovnicesc.
Practica povățuirii duhovnicești este așezată din vechime, aflată mai întâi îndeosebi în monahismul egiptean din veacul al IV-lea. În deșertul Egiptului, după cum aflăm din Pateric, un rol important era jucat de descoperirea gândurilor. Ucenicul mergea probabil zilnic la părintele său duhovnicesc și își deschidea inima înaintea aceluia. Lucrul acesta se întâmplă și astăzi în așezările monastice.
Ascultarea creștinului se face esențial, ca ascultare în Hristos. Preotul este chemat să-și asume rolul de părinte, dar nu epuizează în sine această calitate, ci o extinde la Însuși Dumnezeu, raportându-se la „penitent” nu numai ca la propriul fiu, ci și ca la un fiu al lui Dumnezeu. La rândul lui, fiul duhovnicesc se raportează la părintele duhovnicesc, fără ca să epuizeze în acesta paternitatea, ci urcându-o la Dumnezeu.
Așadar, relația dintre un duhovnic și un „penitent” trebuie să fie atât de apropiată și atât de distantă cât este relația dintre un tată și un fiu. Din partea tatălui trebuie să existe o raportare plină de bunătate, răbdare, îngăduință, înțelegere și dragoste, dar și de responsabilitate și autoritate părintească. Sfântul Vasile cel Mare vorbind despre chipul duhovnicului spune: „Cercetează, așadar, cu multă grijă și prudență ca să găsești un bărbat care să fie un îndrumător sigur pentru viața ta, cu experiență în buna îndrumare a celor ce se îndreaptă spre Dumnezeu, plin de virtuți, un bărbat a cărui dragoste de Dumnezeu să fie dovedită de însăși faptele lui și care să cunoască dumnezeieștile Scripturi, să fie sârguincios, neiubitor de arginți, pașnic, iubitor de Dumnezeu, iubitor de săraci, nemânios, nemândru, nedoritor de flatare, neiubind nimic mai mult decât pe Dumnezeu…”.
În afară de dezlegarea de păcate după împlinirea canonului rânduit atitudinea duhovnicului pentru fiul său duhovnicesc trebuie să fie cea a dragostei care covârșește toate, pentru a da curaj și încredere spre o mărturisire sinceră. Lucrarea părintelui duhovnic nu este să-și stăpânească despotic fiii, ci să îi sprijine, să îi întărească și să îi călăuzească treptat la adevărata libertate, spre vindecare.
Din partea fiului, de asemenea, trebuie să existe o raportare plină de încredere, dar și de respect, supunere și ascultare continuă cu nădejdea că încredințându-se în sfatul și povățuirea duhovnicului Dumnezeu plinește toate cele cu lipsă și aduce bucuria în locul întristării, sănătatea în locul bolii, vindecarea în locul rănii.
Un părinte cu experiență care își cunoaște bine fii duhovnicești poate să fie înțelegător în privința multor tipuri de probleme. De exemplu, în urma conflictelor de la serviciu unii oameni se enervează, trântesc ușa și pleacă. Însă urmările aduse de această reacție nu sunt întotdeauna cele mai bune. Când cineva se poartă urât, de regulă ajunge să regrete mai târziu. Dimpotrivă, dacă nu cade pradă emoțiilor și ascultă sfaturile cuiva, totul se întoarce la normal.
Oameni să nu se grăbească, timpul vindecă multe răni. Multe conflicte se rezolvă cu timpul. Asta se întâmplă nu numai la locul de muncă ci și acasă, în familie. Se poate întâmpla ca soțul să calce strâmb. Soția ce ar trebui să facă? Biserica acceptă divorțul în asemenea cazuri, dar dacă ea este răbdătoare și poate ierta, familia lor ar putea fi salvată și să revină la normal. Nu spun că asta se întâmplă de fiecare dată, dar știu unele cazuri în care au reușit. Divorțul în schimb este mereu un lucru tragic.De asemenea, ascultarea trebuie să fie prezentă în viața de familie și să fie una reciprocă. Dar mai întâi trebuie să putem asculta și pe cel de lângă noi, rabdarea devine din ce in ce mai rară într-o societate a mândriei, a corupției, a haosului sufletesc.
Ascultarea (poslushanie) provine din cuvântul „audiere” (slukh) şi începe prin abilitatea de a fi atent la ceea ce spune celălalt. Oamenilor în general nu le place să tacă. Mitropolitul Antonie de Suroj ne învăţa următoarele: „Cu toţii putem să vorbim frumos, dar cu greu ne ascultăm unul pe altul. De aceea este foarte important să fim atenţi la ce ni se spune.” Sfatul acesta se aplică şi în viaţa de familie. Liniștea în familie e mai importantă decât propriile ambiții.
În cazul relației cu părintele duhovnic, lucrurile stau altfel, aici trebuie să facem ascultare. Preotul poate da sfaturi bune, nu de la sine, ci de la Dumnezeu, numai dacă înțelege persoana care vine la el. Și ca să îl înțeleagă trebuie să îl asculte cu atenție. Iar noi, trebuie să fim atenți la cuvintele sale pentru a înțelege ce ne sfătuiește.
Fiecare din noi stie ca a avut un caz în care a căzut într-un păcat din care s-a ridicat cu greu. Ca să reușească a avut nevoie de timp și de ajutorul duhovnicului. Părinții la care ne spovedim se roagă întotdeauna pentru noi, simțim sprijinul lor duhovnicesc și datorită acestui fapt reușim să ne eliberăm de povara păcatului. Doamne, ce lucru mare, să te ridici din păcat! Te simți alt om.
Uneori poate fi greu să te lupți cu sinele. Dușmanul cel mai de temut al vieții duhovnicești este egoismul, mândria și neputința de a ne concentra pe aceste probleme. Mintea omului urmează multe căi. Când reușim să învingem un păcat, sufletul este măcinat de un altul, asaltul ispitelor ne copleșește viata. Pentru a evita asta trebuie să fim foarte atenți. Iar aici poate interveni ajutorul duhovnicului, uneori chiar prin lacrimi. Îmi amintesc atunci când mă spovedeam vedeam cum duhovnicul meu plângea pentru noi. M-am apropiat de el cu teamă și tremurând, iar acesta ascultându-mi păcatele le-a deplâns, a plans și pentru păcatele mele. Fiecare are un drum pe care trebuie să îl urmeze, al unora e mai ușor, al altora mai greu, însă de fiecare dată trebuie pășit pe el. Nimănui nu-i place atunci când cărarea lui se îngustează. Dar „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 6, 33).
Un duhovnic este cu atât mai bun pentru un om, cu cât îl ajută să scape mai repede și definitiv de mai multe patimi și apoi să nu se mândrească degeaba cu ceea ce nu are sau dacă are, a primit în dar și nu este lucrul lui. Dacă nu merge spre vindecare, spovedania deși este de folos, are folos doar pentru o perioadă foarte scurtă de timp.
Dezlegarea dă deoparte păcatele, dar patima are grijă să pună foarte repede înapoi ceea ce tocmai a fost dezlegat. De aceea este foarte important să scăpăm de patimi. Degeaba primesc mii de metanii de făcut sau orice alt canon, dacă tot rău sunt și tot îi bârfesc pe cei de lângă mine sau, mai rău, dacă mă înalț cu mintea și mă socotesc mai bun decât cei care nu împlinesc canoane atât de aspre.
Degeaba primesc canon ușor, ori greu, dacă tot nu mă hotărăsc să rup deprinderile nesănătoase și iau în derâdere Taina Spovedaniei gândindu-mă „trebuie să mai fac și păcate ca să am ce spune data viitoare”. Degeaba am duhovnic bun dacă nu ascult și nu facem un plan de luptă foarte clar, pe care trebuie să-l respect, așa cum o facem în cazul oricarei boli, plan care să mă ajute să ies întreg deasupra patimilor.
Un duhovnic bun este ca un medic bun, nu contează dacă folosește medicamente dulci sau amare, contează dacă mă vindecă de boală și dacă reușește să mă conștientizeze de lucrurile rele pe care le-am făcut, ca să-mi schimb purtarea pe viitor. Pentru că orice boală, va reveni cu putere mai mare decât prima dată atâta vreme cât nu este tratată sursa ei. Iar sursa de cele mai multe ori ține de modul de viață al fiecăruia.
Așa cum se spune în popor că „boala lungă, moarte sigură”, la fel este și în viața duhovnicească. Tratamentul nu se face, cum dorim noi, doar paliativ, ci pe lângă calmante, care ameliorează situația pe moment, se recurge și la tratament care să aducă vindecarea. Tratamentul paliativ se aplică singur doar în cazul bolilor socotite incurabile, atunci când medicul își recunoaște neputința în fața bolii. Spovedania care se rezumă doar la dezlegare de păcate și nu lucrează și la vindecarea patimilor, este ca tratamentul paliativ aplicat singur. Și atâta vreme cât au existat inclusiv cazuri de draci care s-au mântuit sau cărora însuși Dumnezeu le-a oferit vindecare prin sfinții Lui, nimeni nu spune că ar exista cazuri duhovnicești „incurabile”.
„Ascultarea de duhovnic este viaţa veşnică, scara cerească, suire grabnică, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşază în vistierie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină", spun sfinții parinți.
Duhovnicul este povatuitorul nostru in drumul către mântuire. Desi credinciosii apeleaza la preotul din parohia de care apartin pentru slujbele de botez, cununie, inmormantare, si alte rugaciuni pe care le poate face acesta, totusi pentru taina spovedaniei, ei sunt liberi sa-si aleaga duhovnic de la alta parohie, sau de la manastire. Problema este insa, atat faptul ca ne lipseste experienta necesara pentru a face o alegere, cat si faptul ca aparentele înșala. Duhovnicul este medicul sufletului, iar medicamentația, dozajul și aplicarea tratamentului tine de împerună lucrarea duhovnicului cu credinciosul.
Slabirea trairii duhovnicesti din zilele noastre este compensata de abundenta cartilor duhovnicesti, din care putem invata nenumarate lucruri, insa adevarata invatatura este atunci cand punem in practica lucrurile pe care le-am citit. In acel moment ne dam seama mai bine ce diferenta mare este de la teorie la practica, de la un timp la altul, si de la o persoana la alta.
Cei care cauta in vremurile noastre duhovnici ca in “Vietile Sfintilor”, arata prin aceasta ca ei insisi nu au pus in practica ceea ce scrie in “Vietile Sfintilor”, si nu au ajuns la o anumita traire duhovniceasca, necesara pentru a-si da seama de diferenta si contextul de pe vremea sfintilor si ceea ce traim noi acum. Mai sunt unii care incearca sa mimeze aspectele exterioare ale vietii sfintilor, insa din pacate, majoritatea nu ajung la trairea interioara a sfintilor, si desi traiesc in singuratate, si mananca vegetarian, nu ajung sa culeaga roadele Duhului Sfant.
De aceea vreau sa spun: cat de mult pot sa ne insele aparentele si doar daca castigam o traire duhovniceasca si punem unele intrebari pe muchie de cutit unui duhovnic, ne putem da seama in urma rugaciunii pe care o facem daca este sau nu ceea ce avem nevoie. „Multi oameni mari si slaviti sunt, dar tainele se descopera celor smeriti” (Intelepciunea lui Isus Sirah 3, 19).
Daca dorim duhovnici buni trebuie sa ni-i facem. Parintele Rafail Noica spunea ca nu avem duhovnici buni, pentru ca nu avem ucenici buni. Sfintii Apostoli, majoritatea dintre ei au fost tineri, insa, iata, ei au schimbat lumea, deoarece harul, care lucra prin ei, nu tinea cont de tineretea lor, ci mai mult de curatia inimii lor. Asa spune si inteleptul Solomon: „Batranetile cinstite nu sunt cele aduse de o viata lunga, nici nu le masori dupa numarul anilor. Intelepciunea este la om adevarata caruntete, si varsta batranetilor inseamna o viata neintinata” (cf. Intelepciunea lui Solomon 4,8-9).
Sunt duhovnici care pot deveni buni prin ucenicii lor. Daca duhovnicul are mai multa experienta in viata duhovniceasca decat ucenicul, iar eu nu am sa-l intreb nimic, atunci arat prin aceasta o nepasare in lucrarea duhovniceasca, sau un fel de totul este bine si nu s-a intamplat nimic deosebit. Nu s-a intamplat nimic deosebit, deoarece noi nu ardem pentru Hristos, ne zbatem doar sa ne rezolvam problemele, si nu ne intereseaza sa traim duhovniceste.
Spovedania la duhovnic nu se face în grup, ci individual, vorbind sincer despre orice problema am avea. E bine să ne scriem toate păcatele pe o foaie, şi să le spunem ca nu cumva să uitam ceva apoi să uităm de ele şi să nu le mai spunem la următoarea spovedanie. Dacă ne este ruşine de păcatele noastre, îi dăm foaia duhovnicului nostru s-o citească şi el ne va întreba cât de mult ne pare rău.
Un alt lucru destul de important este ascultarea de duhovnicul nostru. Trebuie să avem ascultare de el, altfel vom cădea din noi. Ţi-a spus să nu mai faci, păi să nu mai faci că altfel îţi va fi mai rău. Însuţi Domnul Iisus Hristos i-a spus slăbănogului „Te-ai vindecat, acum să nu mai faci, că mai rău îţi va fi!".
„Ascultarea de duhovnic este viaţă veşnică, scară cerească, bogăţie de cununi, lucru îngeresc, lupta nepătimirii, suire grabnică şi călătorie la cer. Ascultarea împlineşte toate poruncile, pe toate le îndreaptă, pe toate le face şi le zideşte, iar pe suflet, în chip nevăzut şi neştiut, cu mare grijă îl îmbogăţeşte şi îl aşează în visterie necontenit, ridicându-l spre Dumnezeu ca să stea înainte încununat şi înfrumuseţat în taină" Sfăntul Grigorie Sinaitul
Înainte de toate, trebuie să realizăm că a avea un părinte duhovnicesc este o necesitate imperioasă a vieţii noastre, similară cumva celorlalte necesităţi care ne asigură bunul mers al existenţei. Dacă pentru a trăi am nevoie de mâncare şi apă, tot aşa, pentru ca sufletul meu să poată exista şi să fie cu adevărat viu, are nevoie de un îndrumător, de un povăţuitor în cele ale Duhului. A te socoti desăvârşit sau a crede că te poţi descurca singur în cele duhovniceşti este o mare înşelare. Mai mult, după cum părinţii trupeşti mi-au dat viaţă, tot aşa, părintele duhovnic este cel care îmi poate deschide calea spre viaţa cea veşnică, în condiţiile în care îmi dau seama cine este el cu adevărat şi cum ar trebui să se desfăşoare întâlnilrile mele cu el, îndeosebi în cadrul Sfintei Taine a Pocăinţei. Aşa cum Botezul este o naştere din nou, „din apă şi din duh“ (cf. Ioan 3, 5), tot aşa şi Taina Pocăinţei este o naştere din moartea păcatului la o viaţă curată, un fel de Botez reiterat, pe care fiecare îl primeşte, de data aceasta la maturitate, deplin conştient de faptele sale, hotărât să nu le mai repete şi să-şi schimbe viaţa.
E foarte important că, în momentul în care doresc să am un duhovnic, am deplina libertate de a-l alege, astfel încât plecarea genunchilor mei sub epitrahilul lui să fie un act la fel de liber şi de responsabil ca alegerea făcută, necondiţionat de nimic. Este adevărat că alegerea duhovnicului, despre care s-a scris deja în această rubrică, nu este uşoară, mai ales că, în cele din urmă, odată ales, părintele are dreptul la încrederea noastră absolută. Sfântul Ioan Scărarul scria că, „atunci când vrem să ne încredinţăm mântuirea noastră altuia, înainte de a păşi pe această cale, cu judecată şi pătrundere, să alegem, să cercetăm şi am putea zice să încercăm pe acest cârmaci ca să nu dăm peste un simplu vâslaş - în loc de doctor este un bolnav - în loc de nepătimaş, de un om stăpânit de patimi, în loc de liman, peste o vâltoare, şi astfel să ne găsim pregătită scufundarea“ (Fil, vol. 9, p. 74). Odată însă ce l-ai ales, tot în duhul părinţilor filocalici trebuie să te încrezi în duhovnic ca în Dumnezeu.
Având în vedere aceste considerente preliminare, e uşor să ajungem la concluzia că preotul duhovnic ne este, sau ar trebui să ne fie, cel puţin la fel de apropiat cum ne sunt părinţii trupeşti. Îl pomenesc permanent în rugăciuni, la fel ca pe părinţii trupeşti, rugându-mă să-l lumineze Dumnezeu să mă îndrume pe calea cea dreaptă. De aceea, poate că primul cuvânt care ar trebui să definească relaţia ucenicului cu duhovnicul său este cel de iubire necondiţionată. Iar iubirea se verifică în primul rând prin fidelitate sau credincioşie. În momentul în care crezi cu adevărat în cuvântul duhovnicului, nu eşti ispitit, bunăoară, pentru aceeaşi problemă să alergi la mai mulţi duhovnici (ceea ce facem, de obicei, atunci când primim un diagnostic medical).
Astfel se naşte o altă realitate a relaţiei dintre ucenic şi duhovnic, şi anume ascultarea, despre care atât de frumos spunea tot Sfântul Ioan Scărarul că este „mormânt al voinţei şi înviere a smereniei“ (Filocalia, vol. 9, p. 79). Cel care reuşeşte să ajungă la o astfel de stare, prin care îşi încredinţează povăţuitorului sufletesc rânduit de Dumnezeu toate neputinţele sale, „călătote ca un copil care doarme în vreme ce e purtat în braţe de tatăl său. Mai bine zis, toate le vede bine, fiindcă nu vede nici o primejdie. La baza tuturor acestor fapte de nonvoire proprie e însă o mare şi continuă voire sau hotărâre, de a învinge cu tărie orice greutate, de a înfrunta chiar şi moartea pentru a împlini de bunăvoie voile lui Dumnezeu, concretizate în voile duhovnicului“ (pr. Dumitru Stăniloaie). Cu alte cuvinte, nu pot considera ascultare împlinirea voii mele, care, întâmplător, este aceeaşi cu a duhovnicului (un fel de „gând la gând cu bucurie“…). Ascultarea adevărată de duhovnic se realizează atunci când fac ceea ce nu voiesc, dar duhovnicul mă povăţuieşte. Avem cel mai de preţ exemplu în ceea ce Mântuitorul Însuşi a făcut în relaţia Sa cu Dumnezeu Tatăl, atunci când S-a rugat în Grădina Ghetsimani: „Părintele Meu, de este cu putinţă, treacă de la Mine paharul acesta! Însă nu precum voiesc Eu, ci precum Tu vo-ieşti“ (Matei 26, 39).
În acelaşi timp, dacă ascultarea mea nu este însoţită de bucurie, nu mă voi folosi cu nimic. Trebuie să mă lupt cu mine însumi, să-mi înving neputinţele şi să ajung să primesc cu bucurie sfatul duhovnicului sau canonul hotărât de el, chiar dacă nu-mi este la îndemână. Fiindcă „omul care este obişnuit să se împotrivească îşi este sieşi o sabie cu două tăişuri, ucigându-şi sufletul fără să ştie şi înstrăinându-l de viaţa veşnică. Cel care se împotriveşte în cuvânt este asemenea celui care se predă pe sine cu voia duşmanilor împăraţilor. Căci contrazicerea este o cursă şi are ca momeală apărarea prin care, fiind amăgiţi, înghiţim undiţa păcatului“ (Sfântul Simeon Noul Te¬olog, Filocalia, vol. 6, p. 29).
Un alt aspect al relaţiei dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnic este cel legat de discreţia reciprocă. Ştim că părinte duhovnic poate cădea sub mare pedeapsă dacă divulgă ceva din cele rostite la Spovedanie. Întâlnim în Vechiul Testament câteva cuvinte care anticipează extraordinar de expresiv rânduiala canonică de mai târziu, a păstrării secretului Spovedaniei: „Niciodată nu spune ceea ce ai auzit şi nimic nu ţi se va împuţina. Către prieten şi vrăjmaş nu povesti... Ai auzit cuvânt? Să moară în ti¬ne!“ (Isus Sirah 19, v. 7, 8 şi 10).
Dacă părintele duhovnic are o astfel de rânduială, oare nu şi eu ar trebui să fac acelaşi lucru? Aşa cum el respectă secretul mărturisirii mele, nu tot aşa ar trebui să respect şi eu secretul celor spuse sau nespuse de el? Fiindcă, în momentul în ca¬re încep să „comentez“ desfăşurarea spovedaniei mele cu un altul care se spovedeşte la acelaşi duhovnic, pot să mă smintesc văzând că lui i-a spus altceva sau nu i-a spus nimic despre acelaşi păcat, pe care l-am săvârşit amândoi. În fapt, nu-mi dau seama că relaţia mea cu duhovnicul este una personală şi irepetabilă, după cum şi păcatul săvârşit de mine nu poate fi identic cu cel săvârşit de semenul meu. Iar părintele a hotărât ca mie să-mi spună un anumit lucru, să-mi dea un anumit canon, iar lui să-i spună altceva sau să nu-i spună nimic, dându-şi seama de ce avem fiecare nevoie pentru a ne îndrepta.
Cred că atunci când „povestim“ cele întâmplate la Spovedanie distrugem practic un lucru tainic, care trebuie să crească şi să se dezvolte între noi, duhovnic şi Dumnezeu. Este vorba despre începutul renaşterii din păcat, pe care o facem cunoscută în acest fel şi diavolului, care nu ştia - după învăţătura Părinţilor - ce se ros¬tise în timpul spovedaniei noastre…
Ar mai fi multe de spus despre felul în care trebuie să se desfăşoare relaţia dintre fiul duhovnicesc şi părintele duhovnic, pentru ca ea, ca exerciţiu permanent de despărţire de trecutul păcătos, să fie ancorată într-un viitor sigur şi valoros, fără a avea sentimentul că unul are datorii, iar celălalt drepturi. În momentul în care îmi aleg în deplină libertate duhovnicul iscusit, ajung să îl iubesc, să mă rog permanent pentru el, ascultându-l şi încredinţându-mi sufletul în puterea lui duhovnicească, încercând să păstrez caracterul de unicitate şi de taină al relaţiei cu el.
Ar fi frumos şi de dorit ca şi atunci când primesc Sfânta Împărtăşanie să fiu tot în comuniune cu duhovnicul meu care, în cazul în care nu sunt slujitor al altarului, mă împărtăşeşte cu linguriţa, aşa cum un părinte iubitor îşi hrăneşte copiii neputincioşi, cu multă dragoste şi speranţă în viitorul lor. Poate că ar trebui ca, în cazul în care, din diferite motive, nu participăm la Sfânta Liturghie în biserica unde slujeşte duhovnicul nostru, măcar din când în când să slujim împreună cu el sau să primim Sfânta Împărtăşanie din mâna lui. Amin (postat pe fb de ioan monahul)