Pacatul
Ne-ar fi şters demult Dumnezeu de pe faţa pământului, pentru că și noi, asemenea gadarenilor, îl alungam din viața noastră pe Iisus, fiindcă deși vedem minuile crucii nu o vrem că ea ne încurca în viața plina de pacat, dar pentru rugăciunile sfinţilor noştri mucenici și pustnici neştiuţi de nimeni, pentru jertfele martirilor din lagăre şi închisori şi, mai ales, pentru rugăciunile Maicii Domnului, încă mai existăm ca neam, încă ne mai ţine Dumnezeu, dar până când?!
Din Gadar El s-a urcat în corabie și a plecat, azi noi încă îl mai găsim în Biserica. Să mergem așadar chiar acum la Sfânta Liturghie, corabia era Biserica Sa de pe marea plină de furtunile vieții noastre.
Sf. Ioan Gura de Aur: Pacatul este mai rau decat diavolul: Un lucru de seama nu este atat a izbavi pe cineva de un demon, cat a-l izbavi de pacat. Nu diavolul ne impiedica sa dobandim imparatia cerurilor, dimpotriva, el chiar ne ajuta, fara a o voi, fireste, facandu-l mai intelept pe cel pe care l-a stapanit, spre deosebire de pacat, care ne scoate din imparatia lui Dumnezeu. Atunci, daca nu diavolul ne alunga din imparatia cerurilor, ne alunga pacatul si mai mare binefacere este a izbavi pe cineva de pacat.
Sa ne cercetam bine pe noi insine si sa vedem daca nu cumva avem demon. Fiecare sa fie cu luare-aminte la sine. Pacatul este mai greu lucru decat a avea demon, fiindca demonul ne smereste. Sau nu-i vedeti pe demonizati cand scapa de raul din ei si se insanatosesc ca de o boala, cat sunt de smeriti, de mahniti si de rusinati? Nu-i vedeti ca nici ochii nu cutezaza a-i ridica si a-i privi pe semenii lor? Iata ce lucru de mirare: ei se rusineaza pentru cele ce patimesc, dar noi nu ne rusinam pentru cele ce faptuim. Ei, desi li s-a facut nedreptate, se rusineaza, in schimb noi, chiar daca facem altora nedreptate, nu ne rusinam.
Lucrurile pe care le fac ei nu sunt vrednice de rusine, ci sunt vrednice de mila, de iubirea oamenilor, de iertare, de nespusa admiratie si de multe laude, pentru ca, desi lupta cu un demon, toate le rabda cu multumire. Toate care le facem noi cu adevarat sunt vrednice de ras, de osanda, de pedeapsa si de focul gheenei. Toate cate ne rusineaza si ne fac vinovati de pacatele cele mai grele nu sunt vrednice de iertare.
Vezi, dar, ca pacatul este mai inspaimantator decat demonul? Vezi ca ei, posedatii, au un indoit folos din patimile lor? Mai intai, fiindca se fac mai intelepti si mai cucernici si, in al doilea rand, pentru ca, ispasindu-si pedeapsa aici, pe pamant, pentru pacatele lor, merg apoi, curati si indreptati, la Domnul“.
"L-au rugat sa iasa din hotarele lor..."
Impreuna cu Hristos in Gadara. Nu fara emotii, caci pe parcurs, capitolul VIII de la Matei ne-o dovedeste: El vindeca un lepros (2-4); pe sluga sutasului, care in Duminica ce a trecut ne-a fost hrana si icoana duhovniceasca (5-13); vindeca pe soacra lui Petru (14-15) si-apoi pe "multi demonizati" care, o data adusi inaintea Lui, "El a scos duhurile prin cuvant si pe toti cei bolnavi i-a vindecat" (v. 16); Apostolul Evanghelist vazand si aici implinirea unei proorocii, aceea din Isaia 53,4 si urmatoarele: "Acesta neputintele noastre le-a luat si neputintele noastre le-a purtat". Ba, mai mult, dupa ce - s-o recunoastem! - vindeca boli care par absolut nevindecabile, la trecerea marii cearta furtuna care se iscase (marea si vanturile, deopotriva) si "s-a facut liniste mare" (v. 26), spre uimirea oamenilor: "Cine este Acesta, ca si vanturile si marea asculta de El?" (v. 27).
Ei bine, cu Acest Hristos intram in Gadara. Un tinut in regiunea Decapolei, in sud-estul Marii Galileii, strabatut de raul Iarmucului, tinut renumit pentru evenimentul pe care-l aduce Evanghelia inaintea noastra. Putem banui ca Hristos Domnul nu strabatuse tinutul, caci daca ar fi facut-o, diavolul stia ca Si-ar fi facut lesne ucenici.
De aceea-L intampina indata, tulburandu-ne si pe noi, ca pe Apostoli, cu "cei doi demonizati iesind din morminte, atat de infricosatori, incat nimeni nu putea sa treaca pe calea aceea" (v. 28). Si pentru a intelege pe deplin gestul Domnului, care se va implini sub ochii nostri, trebuie sa ne-aducem aminte cat de infricosator sapa pacatul pecetea sa pe fata umana, intr-ale trupului ca si intr-ale sufletului si, mai apoi, sa ne-aducem aminte cat de spurcat socoteau evreii cei vechi spatiul unde-si ingropau mortii, loc insalubru nu doar in ce priveste starea fizica, ci si cea spirituala. Putem dar banui ca acea "cetate de scapare" fusese ultimul refugiu pentru cei doi demonizati, care-si pastrasera parte din sensibilitatea umana, cata vreme aleg un spatiu in care - conform Legii lui Moise - nimeni dintre vii n-ar prea fi avut ce cauta.
Oare aceasta ultima scanteie de divinitate sa-I fi atras atentia lui Hristos? Parintele Staniloae zice (in cartea Iisus Hristos sau Restaurarea omului) ca oricat de cazut ar fi omul in noroiul pacatelor, el tot mai pastreaza ceva din sclipirea chipului slavei lui Dumnezeu. Un fel de banut de aur care, chiar in mocirla drumului, adancit de calcaiul grabit al trecatorului, poarta cu sine efigia celui care l-a emis (emitentului). Si-odata spalat, poate fi repus pe piata, avandu-si valoarea dintai.
Aceasta "sclipire umana" este cea care-L cheama pe Hristos. Si dracii inteleg aceasta! Strigatul lor grozav - daca oamenii locuiti de ei erau atat de grozav-urati, cat de nedescris de urati vor fi ei! - ramane in litera Evangheliei ca o preinchipuire a pogorarii la Iad: "Ce este noua si Tie, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Venit-ai aici mai inainte de vreme, ca sa ne chinuiesti?" (v. 29) Caci, in lumina pe care o da Duhul Sfant asupra pericopei Evangheliei, aici aflam "cheia" pe care Hristos o aplica in pogorarea la Iad: dragostea Lui netarmurita, dorinta de a cuprinde cu lumina intunericul, dorinta de a topi in bucurie toata intristarea.
Dialogul care urmeaza intre Hristos si diavoli - spune Sf. Ioan Gura de Aur - consemneaza aceeasi dragoste a Creatorului pentru toata creatura, alungarea in porci fiind inca o sansa acordata diavolilor de a se smeri, cerandu-si mantuirea. Dar cum ei tocmai aceasta nu pot, aleg calea iesirii in ingamfare din lumea aceasta, atat de des laudata si filosofata sinucidere.
Poate aici, mai mult ca in alte parti ale Sfintei Scripturi, vedem cel mai bine cine sunt aceia care alunga viata in moarte, prin nesupunere la porunca lui Hristos. O turma intreaga (v. 32), repezindu-se de pe stanca in mare, "piere in apa". Ochii nostri nu vad, dar lucrul acesta se intampla in fapt cu fiecare Botez si cu fiece sfintire cu apa ce poarta in ea harul si lucrarea Treimii celei de o Fiinta. Caci Hristos exorcizeaza locurile acelea ca sa ne invete mereu ca putem - in numele Lui - sa facem aceasta, pentru re-normalizarea si resacralizarea spatiilor in care traim.
Drept lectie insa, noua ni se cuvine sa remarcam reactia turmarilor si a intregii cetati, care, "iesind in intampinarea lui Iisus si vazandu-L, L-au rugat sa plece din hotarele lor" (v. 34). Atitudine care ne cam "suna", cata vreme noi insine credem mai lesne in valoarea exceptionala a averilor pe care le avem, nepunand prea mare pret pe "aproapele" - averea pe care, in fond, Dumnezeu ne-a daruit-o cel mai la indemana, moneda de schimb cea mai de pret. Caci se simte in glasul Evanghelistului si te cuprinde amareala nu doar vazand si auzind "reactia Gadarei", ci gandindu-te, tu, tu de cate ori n-ai precupetit efortul Imparatiei de dragul cate unei "cocine" parute a fi importante...
Boala veche pare aceasta lipsa de discernamant in ceea ce priveste valoarea umana! Pana azi cainii si pisicile au mai mare pretuire, prin hotarari umane, decat copiii sau mamele lor; pana astazi - ca un glas ce striga in pustie, gatind calea celei de-a doua veniri - Biserica are in lacrima rugaciunii ei amareala ca au devenit mai importante, pentru Gadarele moderne, toate celelalte institutii umane, pe cand ea, darul Rusaliilor, este mereu anulata, eludata, diluata si lasata in afara preocuparilor. Mereu scotand pe diavoli din turma de mentalitati indracite, lucrarea Bisericii face paguba "partii din lume ce s-ar vrea mai mult a aceluia decat a Acestuia" (Denis de Rougemont), dar care mereu se-ascunde in spatele unui crestinism precar, de ochii lumii celeilalte.
Iisus trece dincoace (Mt 9, 1). Se intoarce in hotarele care-L admit si-I care îi cer mai departe lucrarea Sa. Sa ramanem si noi intre ele!