Ortodoxia face parte din fiinta noastra nationala
Ortodoxia este parte componentă a civilizaţiei româneşti (N.Iorga ); Intreaga noastra viata nationala si bisericeasca trebuie privita ca o sinteza de latinitate si ortodoxie, in sensul ca poporul roman s-a mentinut prin latinitate neconfundat cu lumea slava, iar, prin ortodoxie, neconfundat cu lumea nationalitatilor catolice din vecinatatea apuseana.
(D.Staniloaie);Crestinismul nostru, asa cum il practica si il traieste țaranul, ascunde intr-insul toate fazele si peripetiile istoriei poporului roman, intocmai ca si limba roma (L.Rebreanu)
Creştinismul nu s-a răspândit însă numai în posesiunile Imperiului roman, din care, alături de Dacia Pontică, viitoarea provincie Schythia Minor, făcea parte din anul 106 şi Dacia romană, ci şi în zonele din sudul Moldovei şi estul Câmpiei Române, regiuni care corespund astăzi provinciilor Moldova şi Muntenia.
De aceea, o scurtă retrospectivă a creştinismului din aceste provincii este de bun augur.
O ştire despre vechimea creştinismului în spaţiul dintre Dunăre şi Mare, dar şi în Dacia romană, a fost furnizată de izvorul istorico-literar, aparţinând apologetul Tertulian din Cartagina (160-240).
Acesta scria în ultimii ani ai secolului II, sau începutul celui următor, că printre neamurile convertite la Hristos trebuie considerate şi cele ale sarmaţilor, dacilor şi sciţilor, fapt care întărea afirmaţia Sfântului Iustin Martirul şi Filosoful, asupra mesajului evanghelic primit de multe dintre neamuri.
Rezultatul, care se impune în acest context, este acela că, desigur, nu toate aceste neamuri trebuiesc privite a fi în întregime creştine, ci doar că o parte a lor credeau în Iisus Hristos şi cunoşteau vestea Evangheliei mântuitoare.
Un argument convingător asupra vechimii creștinismului românesc ne oferă numeroasele cuvinte cu sens religios din fondul principal lexical al limbii române, folosite din secolele III-IV până azi. O parte din termeni au fost preluați din latina populară vorbită de strămoșii noștri daco-romani și "încreștinați", iar alții creați pe loc de noii mărturisitori ai credinței creștine.
Notăm cuvintele: biserică (din basilica), credință, lege, Înviere, Înălțare, Bobotează, Treime, Tată, Fecioară, înger, altar, cruce, rugăciune, toacă, tâmplă, păcat, părinte, păgân, a boteza, a cununa, a cumineca, a se închina, a se ruga s.a.
Câteva sărbători creștine au preluat numirile unor vechi sărbători păgâne apropiate ca dată de ale noastre, primind, însă, un înțeles nou, creștin (Calatio-calationem - Crăciun, Florilia - Florii, Rusalia - Rusalii, dies conservatoria -sărbătoare).
Un amănunt semnificativ este acela că în rugăciunea „Tatăl nostru”, ca și în „Simbolul de credință”, alcătuit la primele două Sinoade ecumenice (325 și 381), peste 90% din cuvinte sunt de origine latină (excepție fac, în „Tatăl nostru”, cuvintele: greșeală, ispită și mântuiește), ceea ce arată că ele au fost cunoscute de strămoșii românilor încă din perioada de formare a lor ca popor.
În ceea ce priveşte creştinismul din provincia romană Dacia, cu subdiviziunile ei, Oltenia, Banatul, Transilvania şi parte din Muntenia de mai târziu, acesta putea fi cunoscut aici, mai ales după intrarea provinciei în stăpânirea romană, la începutul secolului al II-lea, deci după anul 106.
Se înţelege că în noua provincie au avut loc transformări profunde, de ordin economic, lingvistic, cultural, dar şi spiritual, luând astfel naştere condiţii propice pentru răspândirea creştinismului. Însă, despre o creştinare masivă a daco-romanilor putem vorbi mai ales după retragerea aureliană 271-275, când creştinismul putea să îşi manifeste liber spiritualitatea în acest areal carpato-dunărean.
Ceea ce atestă o prezenţă creştină în primele secole sunt mărturiilor arheologice, care deşi nu sunt numeroase, sunt sigure. Arheologii sunt de acord că începând cu secolul al II-lea şi continuând cu cel următor avem vestigii creştine, care sunt puţine, însă în deplină concordanţă cu numărul creştinilor de aici.
Desigur, trebuie să avem în vedere faptul că ele nu sunt cu mult mai puţine decât în alte zone de frontieră, deci putem afirma că şi în Dacia au existat creştini încă înainte de secolul III (gema de la Romula este plasată la sfârşitul acestui secol dar şi alte vestigii anterioare retragerii lui Aurelian, descoperite în exclusivitate în castre şi în canabae-le acestora.
De fapt, una dintre caracteristicile creştinismului românesc a fost răspândirea noii religii mai ales în mediul urban, şi apoi, ulterior, se poate vorbi de o propagare a ideilor creştine şi în mediul rural. Pe acest fond nu trebuie să surprindă descoperirile arheologice, anterioară edictului lui Constantin cel Mare, mai ales în acest spaţiu urban.), dar această prezenţă creştină trebuie văzută în nuclee destul de restrânse.
Astfel, afirmaţia lui Tertulian privind încreştinarea dacilor devine reală.
Prin urmare, creştinismul, chiar dacă nu a avut aceeaşi intensitate cu spaţiul dobrogean, era bine nuanţat. Mai mult decât atât începând cu Constantin cel Mare (306-336), deci după pacea adusă Bisericii prin Edictul de la Mediolanum din 313, viaţa creştină din Dacia s-a îmbunătăţit.
Acest fapt a fost posibil deoarece zone largi din Banat, Oltenia, Muntenia şi regiunea subcarpatică, aflate în vecinătatea Imperiului bizantin, au rămas pentru perioada secolelor IV-VI sub dependenţa administraţiei imperiale şi a armatei.
Trebuie reţinut faptul că Imperiul bizantin deţinea cetăţi şi castre bine fortificate pe o linie care pornea, la perioada respectivă, din Banat şi ajungea până la gurile Dunării, fapt ce a făcut posibil un control, din raţiuni politico-administrative, a împăraţilor bizantini.
Pe fondul contactului populaţiei autohtone cu militarii şi civili creştini, prezenţi în zonă, al libertăţii religioase, dar şi politice (este vorba de impunerea tratatului de pace goţilor şi altor neamuri barbare, de către Constantin cel Mare în anul 332, tratat ce va avea un rol major în răspândirea creştinismului în mediul autohton daco-roman, dar şi cel barbar) nu trebuie să surprindă alte descoperiri de factură arheologică, cu tentă vădit creştină.
Din secolul IV se cunosc, în Transilvania, Banat şi Oltenia, chiar şi basilici paleocreştine ca cele de la Slăveni (jud. Olt), Porolissium (azi Moigrad, jud. Sălaj), fundaţiile de la Morisena (azi Cenad, jud.Timiş) şi Sucidava-(azi Celei, jud.Olt), precum şi obiecte necesare ritualului liturgic, şi alte vestigiile arheologice.
Sucidava, această cetate se află pe teritoriul fostului sat Celeiu, actualmente parte a orașului Corabia. Poziționată pe terasa superioară a Dunării, cetatea a fost vechea capitală a tribului dac al sucilor. A devenit apoi o așezare romană, căpătând o importanță deosebită după 328, când împăratul Constantin cel Mare a construit un pod peste Dunăre, din care se mai păstrează doar fundația unui picior de susținere.
Pe lângă ruinele zidurilor și ale turnurilor, mai pot fi identificate contururile unei bazilici, ale termelor romane, precum și urme de străzi pavate. Punctul de atracție este, însă, fântâna secretă, construită în subteran: un tunel de peste 25 de metri coboară oblic către un izvor aflat la 18 metri adâncime, situat practic în afara zidurilor cetății. Foto - Coridorul fântânii secrete din Sucidava.
Biserică din sec IV descoperită în Mehedinti În vara anului 2006, dupa revărsările apelor Dunãrii, mai multe localitãti din Mehedinti au fost inundate, printre care si localitatea Izvoarele. Imediat dupã retragerea apelor, politia de frontieră a descoperit aici urme de zidărie pe malul Dunării, printre nisip si stufis.
Au fost anuntati imediat specialistii arheologi. Dupã ce s-a primit autorizatia de la Ministerul Cultelor, în august 2007 au început cercetãrile din locul de unde se vedea constructia.
Zidurile constructiei s-au arãtat la un metru si cincizeci centimetri adâncime, având o grosime de 60 cm. S-a stabilit cã este vorba de o constructie unicat, o biserica paleocrestinã din mediul roman rural, singura bisericã de acest fel descoperitã în lumea romanã rurală din Dacia, fiind astfel un document istoric de mare importanţã pentru istoria crestinismului românesc. De asemenea, s-au descoperit monezi, un inel care are satonul în forma de cruce, precum si alte vestigii care dateazã, fără nici un dubiu, constructia din sec IV.
Descoperirea este importantã intrucât daca existã o bisericã crestinã în sec. IV la nordul Dunãrii, trebuie să avem si o asezare importantã în jurul ei formatã mai ales din crestini. Este o dovadã concretã cã dupã retragerea romană din Dacia, aici a continuat să trăiască efectiv o populatie de limbã si cultură latină, dar ce este mai important, o populatie crestina.