„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”.
Sfintii au fost cei ce au purtat, in privirea lor, in marturia lor, chipul pacii si al adevarului si curajul de a marturisi acest adevar pana la capat, pentru ca acest adevar li s-a descoperit a fi insasi Viata. Si sfintii au fost fericiti in alegerea lor. Adeseori, cand spui unei tinere sau unui tanar in ziua de astazi: <Cum ar face Sfanta Paraschiva in locul tau?>, vedem ca se scutura si spun: <Dar eu nu vreau sa fiu ca Sfanta Paraschiva!> Dar de ce, iti inchipui ca Sfanta Paraschiva a fost vreo nefericita, pentru ca nu a mers in discoteca precum mergi tu sau ca nu a mintit sau ca nu a clevetit cu usurinta precum faci tu? Sufletul tau este chinuit, tulburat si fara nadejde in momente de criza de viata. Iata, al Sfintei Paraschiva a fost netulburat si aceasta putere pe care a cunoscut-o in viata ei s-a transmis pana si in trupul ei, care ne-a ramas ca sfinte moaste, vadire a nestricaciunii si a adevarului alegerii ei.
Multe dureri, aici, pe pamant, avem a duce, pentru ca durerea si bucuria sunt impletite, dupa cum impletite sunt binele si raul si adevarul si minciuna. Si Judecata cea infricosatoare este infricosatoare pentru ca va fi un moment in care toate acestea se vor desparti ca intr-o dureroasa, dar necesara operatie chirurgicala in care, pentru a trai omul, trebuie sa-i tai tumoarea sau degetul sau piciorul, pentru a trai omul intreg.
Va fi un timp in care raul si binele se vor desparti si cei care au ales sa creada mai mult cuvantul amagitorului vor cunoaste pana la sfarsit minciuna acestei alegeri. Dar inca din viata aceasta vedem ca omul nu poate sa mai iasa din ceea ce a ales. Vedem pe unul care a ales sa minta sau sa ucida si vedem pe chipul lui manie si infricosare si chipul lui este aproape de evitat si aduce tulburare in mijlocul lui. Vedem pe altul ca a inceput sa bea, din mandrie, din refuzul de a-si cere iertare sau de a-si intelege ratacirea si bautura i-a uscat mintea si este tulburator si ocolit de oameni si, pe cat de poate, il evita cu totii si poarta aceasta tulburare in sufletul lui. Vedem pe altul tulburat de patima curviei sau de fel de fel de alte patimi si cata suferinta produc in jur.
Cand, din multime, o femeie I-a spus Mantuitorului: Fericit pantecele care Te-a purtat si sanii la care ai supt, Mantuitorul a spus: Da, asa este. Fericita a fost Maica Domnului ca a crezut cuvantul lui Dumnezeu pana la capat. Dar adauga Mantuitorul: Fericiti sunt toti cei care, asemenea ei, vor crede cuvantul lui Dumnezeu pana la capat, il vor trai si-l vor marturisi, il vor pazi pe el.
Iata, daca Adam a lepadat cuvantul lui Dumnezeu – Sa nu gusti din pomul acesta, caci, daca vei gusta, vei muri – unirea omului cu Dumnezeu in persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos se face numai dupa ce un om, Maica Domnului, a avut puterea sa spuna lui Dumnezeu: Iata roaba Domnului! Fie mie dupa cuvantul tau, atunci cand ingerul i-a vestit Maicii Domnului hotararea, voia lui Dumnezeu ca Insusi Dumnezeu Cel adevarat sa Se nasca din pantecele ei. Si astfel, omul, neputincios a urma sfinteniei Domnului, sa poata, intarit de Insusi Hristos, Cel Ce a vietuit pe pamant, sa urmeze si sa creada si sa se sfinteasca el insusi.
Sfinţii sunt acei semeni ai noştri care şi-au transformat lăuntrul lor, întreaga lor fiinţă în lăcaş binecuvântat al Sfântului Duh. Sfinţii sunt roada aşezării în inima lor, în sufletul lor a Sfântului Duh.Ne putem întreba noi, cei de astăzi, care purtăm acelaşi nume de creştin, care ne revendicăm pe noi înşine ca făcând parte din Biserica lui Hristos: care este cuvântul lui Dumnezeu pentru noi, care este mesajul Lui adresat nouă?
Cuvântul Mântuitorului Hristos din Evanghelie ne plasează şi pe noi în aceeaşi perspectivă a sfinţeniei trăită de toţi sfinţii lui Dumnezeu, în aceeaşi perspectivă a dobândirii Duhului Sfânt. Hristos în Evanghelia care se citeşte în biserici în prima Duminică după Rusalii ne spune că, dacă dorim, şi noi putem să ne înscriem pe cărarea bătătorită de sfinţii lui Dumnezeu – fie că suntem preoţi, arhierei, vieţuitori în sfintele mănăstiri sau credincioşi care îşi duc viaţa în sânul familiei. Mântuitorul Hristos ne spune că putem şi noi să dobândim Duhul Sfânt, să ne numărăm în rândul sfinţilor, dacă împlinim trei lucruri: să avem mărturisirea cea dreaptă, iubirea cea dreaptă şi suferinţa cea dreaptă.
„Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Matei 10, 32-33).
Aşadar, să nu ne ruşinăm de numele Lui, să nu ne ruşinăm că suntem creştini, să nu ne ruşinăm că suntem botezaţi în numele Lui, să nu ne ruşinăm a posti, să nu ne ruşinăm a face milostenie, să nu ne ruşinăm a naşte prunci, să nu ne ruşinăm a-i creşte în frică de Dumnezeu şi în ruşine de oameni. Mai mult, să-L mărturisim pe Hristos. Şi-L putem mărturisi prin viaţă de pocăinţă, prin viaţă de rugăciune, prin apărarea familiei şi a valorilor creştine, prin naşterea de prunci şi creşterea lor aşa cum se cuvine. Aceasta este mărturisirea cea dreaptă pe care Hristos ne-o solicită pentru ca şi noi să înţelegem viaţa sfinţilor şi să dobândim puterea Duhului Sfânt.
Lucru pe care Hristos ni-l cere în Evanghelie este acela de a aşeza toate lucrurile la nivelul lor, la locul lor cel adevărat. Şi spune Hristos: să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău şi să nu iubeşti nimic altceva mai mult decât iubeşti pe Dumnezeu. Este necesar ca omul să-L aşeze pe Dumnezeu înaintea tuturor.
Astfel ne arată că inima omului trebuie să fie îndreptată înainte de toate spre Dumnezeu. Îndrăznesc a spune că acela care nu-L iubeşte pe Dumnezeu din toată inima sa, din tot sufletul său, din tot cugetul său, cu toată puterea sa acela nu are capacitatea să iubească în mod autentic nici pe mamă, nici pe tată, nici pe soţie, nici pe soţ, nici pe copii. Toţi aceia care iubesc case, rubedenii şi ţarine, mai mult decât pe Dumnezeu, se află în rătăcire. Hristos nu ne spune să abandonăm nici casa, nici ţarina, nici rubedeniile, ci pe toate să le aşezăm pe scara ierarhiei valorilor supreme, acolo unde le este locul.
Alt lucru asupra căruia ne atrage atenţia Hristos este că în lume necazuri vom avea. Că există o cruce în viaţa fiecăruia, o cruce pe care numai Dumnezeu singur o ştie şi noi acolo unde ne ducem fiecare viaţa. Iar această cruce, această suferinţă, aceste încercări care ne definesc viaţa, Hristos ne spune să le purtăm cu răbdare, să cerem răbdare de la Dumnezeu pentru ca toată crucea vieţii noastre să o ducem cu credinţă, cu nădejde şi cu dragoste.
De aceea îţi zic: Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit. Iar cui se iartă puţin, puţin iubeşte” (Lc. 7, 49). O primă iertare este cea prin care suntem botezați pentru iertarea păcatelor (Lc. 11, 41). O a doua iertare este la primirea muceniciei. O a treia este cea dată atunci când săvârșim milostenie, căci Însuși Mântuitorul spune: Daţi mai întâi milostenie cele ce sunt înlăuntrul vostru şi, iată, toate vă vor fi curate. O a patra iertare a păcatelor ne este dată prin faptul că iertăm și noi greșelile fraților noștri. Domnul și Mântuitorul spune: Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre. El ne-a învățat să ne rugăm, spunând: și ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor nostril. O cincea iertare este atunci când cineva va converti un păcătos de pe calea greșelii sale. Sfânta Scriptură spune: să ştie că cel ce a întors pe păcătos de la rătăcirea căii lui îşi va mântui sufletul din moarte şi va acoperi mulţime de păcate . O a șasea iertare vine din mulțimea dragostei; Însuși Domnul a spus:Iertate sunt păcatele ei cele multe, căci mult a iubit,iar Sfântul Apostol Petru spune:Dragostea acoperă mulţime de păcate. Există și o a șaptea iertare a păcatelor, cea prin penitență, deși este fără îndoială grea și ostenitoare. Păcătosul spală în lacrimi așternutul său, iar lacrimile sale îi devin pâine ziua şi noaptea (Origen); Se întâmplă ca omul, fie el în orice stadiu al vieții sale, să poată uneori să aducă rugăciune curată și fierbinte. Chiar și din locul cel mai de jos, când un om se pocăiește de teama pedepsei și a judecății ce va să vină, cererile sale îl pot îmbogăți cu aceeași râvnă a duhului precum cea a omului care a atins curăția inimii, care privește la binecuvântările lui Dumnezeu și care este umplut de o covârșitoare bucurie. Precum și Domnul a spus: Cel care știe că i s-a iertat mult începe să iubească mult.(Sfântul Ioan Casian) Hristos este dragostea noastră. Dragostea este folositoare pentru că s-a jertfit pe sine în fața morții pentru păcatele noastre. Dragostea este bună pentru că a iertat păcatele. Sufletul nostru să se înveșmânteze cu dragostea care e mai tare decât moartea (Cânt. 8, 6). Precum moartea este sfârșirea păcatelor, la fel este și dragostea sfârșitul lor, pentru că cel care iubește pe Domnul încetează să mai păcătuiască. Căci dragostea nu gândește răul și nu se bucură de nedreptate, ci toate le suferă (1 Cor. 13, 5-7). Iar dacă cineva nu caută binele său, cum îl va putea el căuta pe cel al aproapelui? (1 Cor. 13, 5). Acea moarte prin baia botezului, prin care fiecare păcat este îngropat, este atât de puternică încât iartă fiecare greșeală. Cu o asemenea dragoste a venit la Hristos femeia din Evanghelie, iar El spune că: Multele sale păcate i-au fost iertate pentru că mult a iubit. Moartea mucenicilor este și ea de o aceeași tărie, căci șterge greșelile de dinainte. Pentru că cere o dragoste la fel ca cea a mucenicilor, moartea suferită după chinuri asemenea celor îndurate de ei este la fel de puternică pentru a opri pedeapsa păcatelor. (Sfântul Ambrozie al Milanului)
Să-L mărturisim, aşadar, pe Hristos, să-L iubim pe El şi să ducem crucea pe care a aşezat-o pe umerii vieţii noastre.
Sfintii ne cheama si pe noi sa impartasim aceeasi fericire cu ei: fericirea de a crede cuvantul lui Dumnezeu si de a fi noi insine martori, prin viata noastra, ca Dumnezeu lucreaza, si lucreaza smerit! Am inteles atunci ca si noi, asemenea sfintilor, impartasim fagaduinta data de Hristos: „Iata, Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacurilor”. Si Hristos fiind cu noi, daca noi pazim Cuvantul lui Dumnezeu-Cuvantul, impartasim aceasta putere de viata datatoare, ca sa nu ne lasam amagiti de nicio minciuna.
Astazi, multe stiri si multe pofte se razboiesc cu noi si ne vuiesc la urechi, asemenea vocii amagitorului in rai: oare a zis Mantuitorul aici si pe dincolo? Oare a spus Dumnezeu sa nu mint? Dar daca ti-e mai lesne sa iei un serviciu asa sau sa ai o procopseala in felul acesta, ce mai inseamna o minciuna la noianul de minciuni din intreaga lume? Sau: nu vezi cata minciuna este in lume? A zis Dumnezeu sa nu curvesti? Dar oare nu vezi ca toata lumea face aceasta? Si ca e de ras in zilele noastre sa te casatoresti fara sa fi cunoscut pofta trupului, implinita cu nerusinare? Oare a spus Dumnezeu sa nu ucizi? Dar cati din “poporul nostru drept-slavitor crestin”, cate femei nu si-au ucis proprii copii in pantecele lor?
A marturisi pe Dumnezeu nu inseamna numai a spune „Cred intr-Unul Dumnezeu Tatal Atottiitorul” inseamna sa si pazim Cuvantul Lui, nu doar sa pretindem ca il credem, ci si sa il traim in viata noastra, si atunci si viata noastra se va sfinti si noi vom fi marturisitori ai adevaratului Dumnezeu si ne vom sfinti. Si privirea noastra va deveni asemenea sfintilor, aducatoare de pace, nu de tulburare.
Cuvantul de astazi pe care ni-l dau sfintii este cuvantul lui Hristos: „Ce este da, da. Ce este nu, nu”. Acest cuvant sa il purtam cu noi toata viata noastra.
Praznuirea tuturor sfintilor sa fie pentru noi incredintare ca toti sfintii sunt cu noi atunci cand noi traim asemenea lor, in adevar si iubire. Pentru ca adevarul fara iubire poate sa ne indreptateasca a-l judeca pe celalalt, a-l prigoni, a-l osandi in greseala lui.
Iubirea fara adevar ne duce la un sentimentalism diluat in care credem ca il iubim pe celalalt, dar il indreptatim in moartea lui si in boala lui. Sa invatam in aceasta zi sa auzim Cuvantul lui Dumnezeu si sa-l pazim pe el.
Pentru a ajunge cineva pe inaltimi e nevoie sa se porneasca de cu vreme, din partile de jos ale muntelui… Pentru a vedea un rasarit de soare de pe varful unui munte, e nevoie sa te urci pe culmile lui cu mult mai inainte de zorii zilei. Si numai dupa aceasta truda, te vei bucura sa vezi un minunat rasarit de soare, neobisnuit de frumos, pentru cei ce traiesc pe campii si pe domoalele dealuri ale tinuturilor noastre. Pe acele inaltimi ale muntelui, vei fi si tu invaluit de lumina si stralucirea parca cu mult mai curata a razelor de aur ale soarelui.Te vei simti inaltat in fiinta ta deasupra tuturor celor pamantesti… si mai aproape de cer, mai aproape de Dumnezeu…
La fel si Cuvioasa Parascheva, inca din copilarie, s-a pornit la drumul sfant al inaltarilor sufletesti, pentru a vedea de pe cele mai inalte culmi ale vietii morale pe Soarele credintei, care e Hristos Domnul. Pe vreme ce anii treceau ea se tot inalta pe treptele vietii virtuoase, pana ce a ajuns pe culmile anilor si pe piscurile cele mai inalte ale vietii crestinesti, unde soarele Hristos e cu mult mai aproape. Si astfel inaltata, cu numarul anilor si cu inaltarile duhovnicestii, si-a petrecut viata Cuvioasa Parascheva inca de mica.
Si iata ca, dupa cum pe inaltimile muntilor vedem in chip mai minunat stralucirea soarelui si apoi vedem si zapada albelor sclipiri, la fel si pe cel ce se ridica pe inaltimile morale il vedem imbracat cu zapada albelor nevinovatii si a stralucirilor scanteietoare in care il invaluie razele de aur ale Soarelui. In aceste lumini ale inaltimilor ne apare si viata Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva. Ea e imbracata cu aceeasi haina a nevinovatiilor, si e invaluita de stralucirea luminii lui Hristos.
Intr-adevar, pentru a ajunge pe aceste culmi ale vietii crestinesti ea s-a harazit vietii virtuoase inca din frageda copilarie. Ea nici n-a gandit si nici nu si-a facut planul de viata cu acei care zic ca se vor pocai la batranete, iar tineretea sa si-o piarda in petreceri si placeri pline de pacate. Nu. Ea nu si-a luat drept exemplu pe talharul care si-a dobandit iertare pe cruce, inainte de a muri, caci se putea sa nu ajunga la batranete, si apoi, nu tuturor le e dat ca ultimele clipe sa si le petreaca cu Domnul. Ea si-a luat drept pilda pe Maica Domnului, care inca de la varsta de trei ani a fost harazita Bisericii. Cata intelepciune in alegere! Si cu cat sunt mai mari bucuriile unei nevinovatii innascute, decat ale unei ultime iertari pe patul suferintelor!
Prea Cuvioasa Maica noastra Parascheva: a ajutat si a miluit si atunci Dumnezeu i-a auzit glasul rugaciunii, dandu-i putere ca sa-si stapaneasca patimile, si astfel sa ajunga sus pe inaltimele eroismului crestin, unde apoi i-a rasarit Soarele Hristos. Desigur, ca in aceasta cale a luptei de a invinge intunericul si a ajunge in imperiul luminii, nu putine i-au fost sfortarile. A avut de luptat cu toate momelile unei vieti pacatoase, cu toate parutele placeri ale vietii si cu toate patimile, insa ea avand atintite privirile spre Hristos le-a biruit pe toate pentru ca Insusi Dumnezeu i-a dat aceasta putere.
E de-ajuns din partea noastra ca sa voim sa nazuim catre o viata sfanta si sa incepem lupta, pentru ca apoi Insusi Dumnezeu este Acela care ne ajuta. El ne respecta libertatea voii noastre, de aceea nu intervine El mai intai. Dar din moment ce ne-am indreptat viata noastra catre Dumnezeu, ajutorul de a ajunge la desavarsire, tot timpul ne va fi acordat de Dumnezeu iar apoi ne daruieste insasi cununa. Si aceasta ne-o spune Insusi Mantuitorul nostru Iisus Hristos: “Adevar graiesc voua: Nu este nici unul care a lasat casa ori femeie, ori frati, ori parinti, ori copii, pentru imparatia lui Dumnezeu, si care sa nu ia inmultit in vremea de acum, iar in veacul ce va sa vie viata vesnica”.
Iata, in viata Cuvioasei Parascheva gasim aceasta lupta si aceasta jertfelnicie pentru Hristos. Ea a fost de multe ori infruntata si chiar batuta de parinti, pentru marea ei milostivire si viata inchinata numai Domnului. Si atunci i-a parasit pe parinti si pe frate si pe toate rudele si s-a harazit cu totul numai Domnului, plecand la Locurile Sfinte, unde s-a si calugarit. A intrat in viata calugareasca, pentru ca mai mult sa poata ajuta pe aproapele si mai mult sa poata aduce lauda lui Dumnezeu.
„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să urmeze Mie” (Marcu VIII, 34), pe care le auzise în Biserica Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, se făcuseră într-însa izvor de apă vie şi cerească plămadă de fapte bune, care aveau să o aşeze în rândurile bineplăcuţilor lui Dumnezeu.
Un cămătar avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari, iar celălalt cu cincizeci. Cine să fie cei doi datornici dacă nu cele două popoare, cel al evreilor și celălalt al neamurilor, datornici către Creditorul comorilor cerești? Acestui Creditor nu-I datorăm bogății materiale, ci Îi suntem datori cu fapte bune și nenumărate virtuți. Greutatea ascultării, asemănarea dreptății și sunetul mărturisirii măsoară valoarea acestei bogății. Vai mie, dacă nu am păstrat ceea ce mi s-a dat, căci cu greu poate plăti cineva întreaga datorie acestui Creditor.
Vai mie, dacă nu cer:iartă-mi datoria! Domnul nu ne-ar fi învățat să ne rugăm pentru iertarea păcatelor. dacă nu ar fi știut că unii nu-și vor putea plăti datoria decât cu mare greutate. Nu putem plăti cu nimic care să fie pe măsura durerilor trupului pe care Și l-a asumat, pentru loviturile, crucea, moartea și îngropare Sa.
Vai mie, dacă nu am iubit! Îndrăznesc să spun că Petru nu a plătit înapoi datoria, dar știm prin aceasta că mult a iubit. Nici Pavel nu și-a plătit-o. Cu siguranță, a plătit moartea cu moarte, dar nu și-a plătit alte datorii, pentru că datora mult. Îl ascult spunând aceasta, pentru că nu plătise înapoi: sau cine mai înainte I-a dat Lui un dar şi va lua înapoi de la El?. Chiar dacă am fi plătit crucea cu cruce, moartea cu moarte, am putea plăti noi, oare, cele de la El, prin El și în El? Să ne plătim datoriile iubind, darurile fiind milostivi și lăudând pe Dumnezeu pentru bogățiile primite. Celui care i se dă mult, mult va iubi.(Sf. Ambrozie al Milanului)
Dar faptele sfinţilor se acoperă greu cu înţelegerea oamenilor prinşi în legăturile vieţii pământeşti. De aceea ele le apar lor totdeauna ciudate şi neînţelese. Cu atât mai vârtos era greu de priceput adevărata pornire a faptelor Sfintei Parascheva, cu cât ele erau săvârşite la o vârstă fragedă. Iată de ce înşişi părinţii ei, creştini de bună cuviinţă, le socoteau porniri copilăreşti, aducătoare de ocară pentru ei şi pentru rudele lor. Se spune că totdeauna, după asemenea fapte, copila era mustrată cu asprime şi chiar pedepsită cu bătăi.
Pentru a împlini porunca slujirii lui Hristos cu mai multă putere, părăseşte casa şi părinţii, cu tot traiul îndestulat din casa părintească şi pleacă la Ierusalim, ca să se închine la sfintele locuri, unde Domnul Hristos şi-a dat viaţa pentru lume. În drum, vizitează bisericile din Constantinopol şi din alte localităţi şi se roagă la moaştele sfinţilor adăpostite în ele. Zăboveşte vreme de cinci ani în Heracleea, oraş din Asia Mică, petrecând în aspră nevoinţă duhovnicească.
Ajungând la Ierusalim, intră într-o mănăstire de călugăriţe din pustiul Iordanului, supunându-se şi dăruindu-se total rânduielilor şi vieţuirii aspre mănăstireşti până la al 25-lea an al vieţii sale pământeşti. Prin râvna-i nestinsă şi asprele-i nevoinţe, Sfânta Parascheva se înalţă pe culmile sfinţeniei. În cer îi erau pregătite cununa nestricăcioasă şi intrarea în cămările Mirelui ceresc. Dar Dumnezeu, ale Cărui taine rămân pururea neînţelese, voia ca acest răsad ceresc să dobândească odihnă în acelaşi pământ din care a răsărit.
Aşa se face că, fiind înştiinţată în timpul rugăciunii, Sfânta Parascheva, cu greu depărtându-se de pustia roditoare de sfinţenie, se întoarce în Epivata, satul său de naştere. Şi, precum toată viaţa a purtat în sine chipul desăvârşit al smereniei, tot astfel şi acum, nearătându-şi nici neamul ales şi nici strălucirea virtuţilor, s-a ataşat, neştiută de nimeni, de Biserica Sfinţii Apostoli din acel sat.
Ne spun Vieţile Sfinţilor că a mai vieţuit după aceea doi ani, iar cu toţii pe pământ, 27. Apoi s-a mutat întru odihna cerească, primind, după cuvântul Apostolului, pentru toate ale sale, dar mai ales pentru iubirea ei jertfelnică de Dumnezeu şi de aproapele, „Cele ce ochiul n-a văzut, urechea n-a auzit, nici la inimă omului nu s-au suit”.
Nu după multă vreme, trupul sfintei a fost descoperit în chip minunat şi, fiind dezgropat, a fost aflat întreg şi neputrezit, răspândind în jur plăcută mireasmă. Credincioşii din Epivata au depus cu evlavie şi cinste trupul ei în biserica Sfinţilor Apostoli; iar după câţiva ani l-au aşezat într-o biserică nouă, căreia i-au dat ca hram numele Sfintei Parascheva.
Semnele, minunile şi binefacerile săvârşite de Cuvioasa Parascheva în acele locuri au fost nenumărate, iar credincioşii alergau la sfintele ei moaşte cu credinţă şi dragoste, primind mângâierea şi alinarea suferinţelor lor. În satul său de naştere, moaştele sfintei au stat timp de 200 de ani; pe la 1230, ţarul Bulgariei, aflând despre ele, le-a luat şi le-a depus în Biserica Sfinţilor 40 Mucenici din oraşul Târnovo, unde au stat 150 de ani.
De aici, pe la 1393, bulgarii pierzând războiul cu turcii, aceştia au luat sfintele moaşte şi le-au dus spre miazănoapte. Se pare, chiar în Ţara Românească, dăruindu-le lui Mircea cel Bătrân. Puţină vreme au stat şi la Belgrad, de unde au fost luate iar de turci şi duse la Constantinopol şi apoi vândute Patriarhiei ecumenice pe o mare sumă de bani.
În sfârşit, în 1641 drept credinciosul domn al Moldovei Vasile Lupu le aduce la Iaşi şi le aşază în Biserica Sfinţilor Trei Ierarhi, unde au stat o perioadă de timp, după care au fost mutate în Catedrala Sfintei Mitropolii.
Sfânta Parascheva se află pe pământ românesc și ea este un nesecat izvor de binefaceri şi ocrotire a celor în nevoi. Căci, într-adevăr, multe sunt vindecările minunate săvârşite de ea pentru cei suferinzi. Vom aminti numai câteva din minunile consemnate în sinaxarul vieţii sale.
Astfel, la 6 februarie 1811 a salvat de la înec o corabie aproape de insula Chios, arătându-se aievea corăbierilor înfricoşaţi în timpul unei furtuni pe mare, pe care Sfânta a potolit-o. Pe soţia preotului G. Lateş din Rădăşenii Bucovinei a vindecat-o de o boală grea şi incurabilă. În 1888, în timpul unor lucrări de restaurare în Biserica Sfinţii Trei Ierarhi, racla cu sfintele moaşte a fost mutată în sala numită „gotică” a fostei Mănăstiri Sfinţii Trei Ierarhi.
În noaptea de 26-27 decembrie, capela a luat foc de la o lumânare uitată aprinsă. A ars tot în jurul Sfintei, până şi racla de metal s-a topit de dogoarea flăcărilor, dar sfintele moaşte au rămas neatinse de foc. Această minunată întâmplare a fost constatată de oameni vrednici de crezare şi s-a scris în presa din acel timp, pentru a fi spre uimirea tuturor. Minunea aceasta a întărit credinţa tuturor credincioşilor şi a sporit dragostea şi încrederea în ajutorul şi sprijinul Sfintei Parascheva.
De trei sute de ani şi mai bine, la ziua Sfintei se adună în jurul raclei cu sfintele ei moaşte mii şi mii de credincioşi veniţi din toate părţile Moldovei şi Bucovinei, pentru a i se închina şi pentru a săruta cu evlavie sfintele sale moaşte, cerându-i sprijin, ajutor, cinstind-o cu dragoste şi încredinţându-i în rugăciuni necazurile, suferinţele şi nevoile lor şi căutând la ea alinare şi mângâiere.
Proslăvită de Dumnezeu în ceruri, prin rânduirea ei în cetatea sfintelor cuvioase fecioare, Maica noastră Parascheva a fost proslăvită şi pe pământ, prin nestricarea trupului ei stricăcios, prin izvorârea mirului celui cu bun miros şi prin darul facerii de minuni.
Sfânta Biserică înalţă in zi de sarbatoare imne de laudă şi cântări duhovniceşti în cinstea Sfintei şi Prea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva. În glasul clopotelor, dreptcredincioşii creştini se adună cu bucurie şi evlavie creştinească să ducă prinosul lor de mulţumire şi recunoştinţă pentru mângâierile şi binefacerile primite de la dânsa. Se bucură astăzi Sfânta Biserică, se bucură Epivata, pământul binecuvântat care a odrăslit această mlădiţă cerească; se bucură Ortodoxia românească cea primitoare şi păstrătoare a trupului ei nestricăcios; ne bucurăm noi toţi cei adunaţi, care prăznuim pe ocrotitoarea noastră, pe prea Cuvioasa Maica noastră Parascheva.
Sfintenia este manifestarea indumnezeirii omului. Importanta minunilor tine de faptul ca ele sunt semne ale transparentei, ale luminii, ale bunatatii lui Dumnezeu aratate in sfinti. Bunatatea este o forta penetranta care depaseste forta legii. Sfantul iradiaza lumina lui Hristos Cel inviat.
Sfintenia este totdeauna o iradiere a lui Dumnezeu Care S-a aratat pe Sine mai presus de legi in Cel inviat si care este si cu noi intr-o lepadare de Sine, intr-o participare la suferintele noastre. De aceea, aceasta participare isi gaseste sensul culminant in bucuria Invierii.
Sfintii traiesc in viata lor pamanteasca transparenta Invierii care desavarseste legile naturii. Sfintii arata in viata lor sfintenia lui Dumnezeu. Ei sfintesc in ei insisi numele lui Dumnezeu prin rugaciune, apoi il arata in mod transparent prin purtarea lor. Crestinii se uita in calendar pentru a vedea care este sfantul zilei si ii aduc rugaciuni. In acea zi ei isi aseaza viata sub obladuirea sfantului si cauta sa imite cum pot virtutile acestui sfant, simtindu-se ocrotiti de rugaciunile lui.
Sunt venerati de asemenea si cei care au murit in sfintenie, care au facut totul pentru dainuirea Bisericii, care si-au dat viata pentru Dumnezeu, au iradiat in lumina lui Hristos si ne-au lasat prin aceasta o Biserica vie. Fara sfintii din trecut, Biserica n-ar fi ceea ce este, n-ar putea dainui.
Traditia vie si prin aceasta Biserica insasi nu se poate mentine fara o succesiune a sfintilor. “Aduceti-va aminte de inaintasii vostri”, spune Sf. Ap.l Pavel. Este recunostinta pentru toti cei care ne-au transmis Evanghelia. Viata Bisericii nu a fost niciodata intrerupta pentru a reincepe din nou.
Sfintii sunt importanti si prin ceea ce ne transmit: si anume Biserica vie, in spiritualitatea ei, in forta sa spirituala si exemplul lor. Ii veneram pentru ca sunt plini de Dumnezeu. Sunt oameni care au atins culmile cele mai inalte ale indumnezeirii. Se intereseaza de uman asa cum se intereseaza de Hristos; sunt impreuna cu Hristos asa cum sunt ingerii. Se spune ca, impreuna cu Hristos, ingerii au si ei un mare interes pentru mantuirea noastra.
Sfintii, care sunt si oameni, o fac cu atat mai mult. Despre ei Sfantul Pavel spune ca nu vor avea fericirea deplin decat impreuna cu noi, cand vom fi cu totii impreuna. Ei se roaga pentru noi. Iar cand ne rugam pentru vrajmasi, ei se roaga cu si mai multa osardie. De aceea cerem rugaciunile lor.
Exista trei aspecte ale acestei cinstiri: le suntem recunoscatori pentru ceea ce ne-au transmis, pentru starea lor de indumnezeire si pentru rugaciunile lor pentru noi. De aceea spunem totdeauna: “Sfinte… roaga-te pentru noi!”
Nu le cerem mantuirea. Doar Maicii Domnului i-o cerem, spunand: “Mantuieste-ne pe noi.” Nu este vorba de mantuire in sensul in care ne-a dat-o Hristos, dar in viata noastra exista atatea greutati, incat o rugam sa ne ajute, sa ne dea posibilitatea sa lucram pentru mantuirea noastra. Ea ne mantuieste in virtutea unirii ei desavarsite cu Fiul Sau, Mantuitorul nostru.
In aceasta consta cultul sfintilor care iradiaza, fiindca iradierea lor ajunge pana la noi. Nu credem ca exista doua Biserici, o Biserica pamanteasca si o Biserica cereasca. Exista o singura Biserica care se prelungeste de pe pamant in cer.
Nu suntem rupti de viata pamanteasca pentru ca avem privirile indreptate, concentrate spre cer. Inaintam spre lumea de dincolo luptand aici pentru a ajunge acolo incununati de prezenta lui Hristos, a Duhului sfant in noi. Aici crestem, aici trebuie sa lucram, chiar si in viata sociala, in perspectiva vietii de dincolo. Fara viata pamanteasca nu putem creste. Este ceea ce fac sfintii. Facand voia lui Dumnezeu, ei traiesc “pe pamant ca in cer“.
Sfintii sunt remarcabili nu ca niste eroi sau specialisti pe care este greu sa ii inlocuiesti, ci prin aceasta forta spirituala, prin forta iubirii, a rugaciunii pentru oameni care este in ei, mai mult decat prin faptele lor. Nu fapta umana in sine, ci puterea lui Dumnezeu care straluceste in faptele lor si din ei insisi, ii face transparenti lui Dumnezeu, Care face sa iradieze capacitatile lor umane inradacinate in lumina dumnezeiasca. Amin (postat pe f.b de Ioan Monahul)