Orbirea credinței și a dragostei, suntem orbi, muți și surzi duhovnicește

04.08.2019 07:20

Câtă vreme nu-L avem pe Hristos în ochii noştri, suntem orbi; câtă vreme nu-L avem pe Hristos în spusa noastră suntem muţi și surzi, iar câtă vreme nu-L avem pe Hristos în toate căile noastre, suntem şchiopi şi umblători pe lângă drumuri. Nimic din ceea ce suntem noi ca persoane înaintea lui Dumnezeu nu este la voia întâmplării şi nu poartă în sine altceva decât harul lui Dumnezeu Cel ce ne voieşte pe toţi văzători, vorbitori și bineumblători de calea credinței. Din păcate, sunt unii morţi mai vii decât viii, unii orbi mai văzători decât văzătorii şi unii muţi mai bine grăitori de Dumnezeu decât vorbăreţii lumii acesteia!

Domnul nostru Iisus Hristos vindecă doi orbi redându-le vederea și un biet sărman care avea demon, fiind mut. Pentru aceste fapte ale iubirii de oameni, Mântuitorul este hulit de farisei, care spun despre El că face minunile cu „domnul demonilor”. Drept răspuns, Mântuitorul Hristos înmulțește propovăduirea Evangheliei și facerea de bine prin vindecarea neputințelor din popor. Această intensă pericopă ne dă următoarele învățături de viață: în primul rând, orbii din Evanghelie au mărturisit credința în Domnul și au primit vindecare, au primit vedere trupească. Totuși, acești doi orbi nu s-au vindecat și duhovnicește, deoarece nu au făcut ascultare de voia lui Hristos, nu au făcut ascultare de cuvântul Mântuitorului care le ceruse, „cu asprime”, să nu spună nimănui de această minune. Or ei, de îndată ce au plecat de la Domnul, recăpătându-și vederea, au vestit tuturor despre această minune. Ce înseamnă aceasta? Iată, când avem necazuri și neputințe sau, pur și simplu, când trecem prin greutăți ale vieții și primim izbăvire de la Domnul, nu ne oprim aici, ci mânați fiind de Duhul Sfânt căutăm mai la adânc. Căutăm în adânc să vedem care e voia lui Dumnezeu pentru noi. Foarte mulți dintre noi mărturisim singuri că Domnul a îndreptat greutățile din viața noastră, sau ne-a scos din boală, sau altceva minunat a lucrat cu noi. Însă foarte puțini dintre noi merg mai departe de acest nivel și încercând realmente să ne schimbăm viața după Evanghelie și după voia Mântuitorului. Așadar, nu ajunge să mărturisim că credem în Domnul și să recunoaștem că El a lucrat cu noi minuni mari. Nu ajunge aceasta! Ci trebuie să facem întru toate și voia Lui! Doar așa vom primi vedere duhovnicească, doar așa vom primi darul înțelegerii: arătând credință și făcând voia Domnului.

În legătură cu acest mut demonizat vindecat de Mântuitorul Iisus Hristos observăm că muțenia poate fi nu doar un defect fizic, ci și unul sufletesc, unul duhovnicesc. Ce înseamnă că acest sărman mut avea demon? Înseamnă că, într-un fel sau altul, a dat drepturi celui necurat, a dat drepturi diavolului asupra sa, iar vrăjmașul mântuirii i-a astupat gura și l-a lipsit de voce. Dacă cei doi dinainte nu puteau vedea, acesta din urmă, iată, cuprins de diavol, nu putea vorbi, nu putea comunica.Vederea cu înțelegere și comunicarea sunt cele două funcții de bază care ne fac pe noi să fim oameni! De fiecare dată când nu putem comunica aproapelui cele care sunt de folos, mântuitoare, sau nu putem să comunicăm în profunzime ci ne păstrăm la un nivel de suprafață, înseamnă că am dat drepturi duhurilor rele să ne amuțească, să ne văduvească de cuvântul vieții. Menirea noastră, mai cu seamă a creștinilor, este să împărtășim, prin viu grai, cuvintele vieții. Dacă ne lipsim de acest dar, atunci suntem lipsiți de darul real al vorbirii. Acest lucru se întâmplă și când cădem în vorbirea de rău sau în grăirea în deșert. Când se întâmplă acest lucru amuțim ca ființe ale cuvântului și ne transformăm în ființe care aruncă cu cuvintele ca și cum ar fi pietre.

Iată, Hristos a venit să ne restaureze, dăruindu-ne darul vederii, darul înțelegerii, darul mărturisirii prin grăirii cuvintelor vieții! Care a fost și este și astăzi reacția celor puternici ai acestei lumi? A fariseilor? A ipocriților? Reacția este să aducă, precum odinioară în vechime, să aducă blasfemie asupra Mântuitorului, să îi nege deoființimea cu Tatăl, identitatea de Fiu al lui Dumnezeu și să-l blasfemieze făcându-L un fel de vrăjitor, care lucrează cu demoni. Vrăjmașii Mântuitorului, când nu au mai putut să-I nege minunile, căci erau prea mari, erau prea multe, erau prea evidente, au recurs la această stratagemă: compromiterea, denigrarea, calomnierea.

Așadar, cei care au beneficiat de minunile Mântuitorului Iisus Hristos, acești doi nevăzători, nu au făcut ascultare de El. Mântuitorul Iisus Hristos le-a poruncit cu asprime să nu spună nimănui de această minune iar vrăjmașii săi, fariseii, cărturarii, cei care se împotriveau Domnului întotdeauna, au adus hule asupra Sa. Care a fost răspunsul Mântuitorului? După cum ne spune Sfântul Apostol și Evanghelist Matei, în periocopa care s-a citit astăzi la Dumnezeiasca Liturghie „Iisus străbătea toate orașele și satele, învățând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăției și vindecând toată boala și toată neputința în popor”. Acesta a fost răspunsul Mântuitorului: a înmulțit propovăduirea și facerea de bine printre oameni. Oricare dintre noi, în urma văditei nerecunoștințe și răutăți demonice manifestate asupra noastră în urma unor fapte bune, poate s-ar descuraja, s-ar mâhni, ar da înapoi. Însă Mântuitorul Iisus Hristos nu a făcut așa, nu s-a descurajat, nu s-a poticnit ci mai mult a mers către oameni și le-a dat în continuare vedere, i-a vindecat de muțenie, să le redea umanitatea în lumina voii Sale celei sfinte. Așadar, să ne aducem aminte aceasta și să facem și noi asemenea, semănând, fără preget, binele în lume, chiar și când aceasta, chiar și când binele pe care îl facem ne este răsplătit cu hule și calomnii!

Atunci cand citesti istorisirile evanghelice despre minu­nile vindecarilor savarsite de catre Domnul, dai atentie, fara sa vrei, descrierii mijloacelor acestor vindecari. Domnul vin­deca rareori numai cu cuvantul sau numai cu rugaciunea. De obicei, vindecarii ii premerge un oarecare gest fizic sau o atin­gere; mai mult decat atat, metodele folosite de Mantuitorul sunt foarte diverse, nu se repeta aproape deloc si sunt intot­deauna adaptate particularitatilor cazului respectiv. Ba il ia pe bolnav de mana, ajutandu-l sa se ridice (v. Mc. 1,31; 5,41; 9, 27), ba isi baga degetele in urechile surdului (v. Mc. 7,33), ba isi pune mainile pe ochii orbului (v. Mc. 8, 25), ba Se atinge de bubele leprosului, spunand: „Curateste-te!” (v. Mc. 1,41). Uneori cere de la bolnav sa faca ceva, o miscare (v. Mc. 2, 11; 3, 5). La randul lor, oamenii care cereau ajutor de la Domnul Iisus Hristos se straduiau, mai intai de toate, sa se atinga de El sau de haina Lui (v. Mc. 3,10; 5,27-28; 6,56). Bineinteles, aceasta se explica, in parte, prin faptul ca de la El emana o putere harica, tamaduitoare (v. Mc. 5,30), care actiona asupra bolnavilor prin atingere – dar, pe de alta par­te, e limpede ca Domnul, folosind diferite metode de vindecare, urmareste niste scopuri ale Sale aparte. Ştim deja ca o conditie indispensabila a vindecarii bolna­vilor era credinta lor in Mantuitorul. Fie voua dupa credinta voastra, spunea Domnul de obicei, si, ca sa-l faca pe om mai receptiv la puterea harica a tamaduirii, Se straduia in primul rand sa destepte in el aceasta credinta. Gesturile si atingerile de care Se folosea slujesc aceluiasi scop. Pentru om este incomparabil mai usor sa creada in posi­bilitatea insanatosirii daca simte atingere pe locul bolnav. Simplul cuvant ori simpla privire nu pot produce un efect de aceeasi intensitate. In anumite cazuri – ca, de exemplu, cu cel surd – a fost folosit poate singurul mijloc posibil pentru a-i da de inteles bolnavului si a-l convinge ca Domnul vrea sa-l tamaduiasca. In orice caz, in domeniul credintei gestul palpabil sau faptul real, simtit sau trait personal de om, este incomparabil mai convingator decat vorbele. Atunci cand Domnul Se atingea de bolnav, acesta vedea si simtea ca este vindecat. La marturia auzului se adauga marturia de doua ori mai puternica a vazului si a pipaitului, si cu acest reazem credinta slaba se intarea. „Credinta numai din auzire” este cu mult mai slaba decat credinta care vine din lucrurile traite personal, in care omul a participat in mod activ sau pasiv.

Pe de alta parte, atingerea de rana sau de partea bolnava a corpului vorbea despre dragostea si compasiunea Domnului fata de omul suferind mult mai limpede si mai graitor decat ar fi putut s-o faca cuvintele. Dragostea cere intotdeauna o apropiere mare, palpabila, si doctorul ce isi examineaza paci­entul de la distanta, temandu-se sa se atinga de el, nu va fi niciodata in stare sa insufle mare incredere si dragoste, ca sa nu mai vorbim de faptul ca in asemenea conditii este absolut imposibil sa simti si sa crezi in sinceritatea compasiunii lui; mai degraba poti presupune ca simte doar scarba si dezgust fata de pacient. In mod corespunzator, si in sufletul bolna­vului apar diferite sentimente, fiindca sufletul, fara sa vrea, raspunde la dragoste cu dragoste, la nepasare si dezgust – cu dusmanie. Atingerile Mantuitorului, slujind drept expresie a compasiunii Lui fata de oamenii suferinzi si provocand in sufletul lor un raspuns pe masura, intarea, fara indoiala, dra­gostea dintre Dumnezeiescul Vindecator si pacientii Lui. In domeniul dragostei, faptele reale au, de asemenea, mai multa insemnatate decat cuvintele. Aceasta lege a zamislirii si intaririi credintei si dragostei trebuie luata in consideratie, fiindca ea ne ajuta sa gasim mijloace de vindecare a bolilor sufletesti despre care va fi vorba mai jos.

Grava este orbirea fizica, pe care o vindeca Domnul. Orbului ii este cu desavarsire inaccesibila uriasa lume a ima­ginilor vizuale, care alcatuieste aproape jumatate din impre­siile exterioare pe care sufletul le primeste. Pentru el nu exis­ta soare stralucitor, zori trandafirii, cer azuriu, jocul de culori al curcubeului; nu exista tablourile trezirii pline de bucurie si apusului soarelui, cand primele manunchiuri de raze juca­use tasnesc de dincolo de orizont, aurind varfurile muntilor, copacilor si crucile de pe biserici, sau apusul ganditor si lin, cand soarele rosiatic se cufunda alene in norii vineti, imbracand tot cerul in purpura. Ii sunt inaccesibile frumusetile naturii cu verdele intunecat al padurilor, cu holdele aurii, cu nesfarsita felurime a florilor, fluturilor si gazelor colorate ba viu, ba gingas. Tot farmecul minunat al lumii lui Dumnezeu ce se revarsa in simfonii si game de culori este ascuns de orb. El nu ii vede nici pe oamenii apropiati, nu vede persoanele care ii sunt scumpe, nu vede obiectele indragite.

Grea este viata pentru orb! Şi mai rea, si mai primejdioasa pentru om este insa starea asa-numitei orbiri duhovnicesti, care se manifesta de obicei sub doua forme: orbirea credintei si orbirea dragostei. Orbirea fizica ii aduce omului o multime de amaraciuni si de nea­junsuri, dar sufletul, in manifestarile sale inalte, sufera rela­tiv putin din aceasta cauza; adeseori, insuficienta impresiilor exterioare sporeste bogatia trairilor launtrice, care se dezvolta in locul lor, si viata duhului chiar are de castigat in multe privinte, datorita concentrarii si adancirii in sine a omului. Dom­nul intelepteste orbii, spune cuvantul lui Dumnezeu. Lipsa vederii este compensata de ascutirea altor simturi, de puterea atentiei si a gandirii si de profunzimea constiintei de sine.

Orbirea duhovniceasca doboara sufletul, il schilodeste, silindu-l sa duca o viata incompleta, si ii opreste cu desavarsire dezvoltarea duhovniceasca, duce la pierzare si descompunere.

Prima forma a orbirii duhovnicesti – orbirea credin­tei – consta in aceea ca omului ii este cu totul inaccesibi­la si de neinteles lumea duhovniceasca, adica lumea fiinte­lor duhovnicesti si a trairilor duhovnicesti in impartasire cu acestea. Omul nu o stie, nu o simte, fiindca nu crede si nu poate sa creada. Bineinteles, si pentru credinciosi este inevitabila o anu­mita orbire, fiindca lumea duhovniceasca nu este imediat accesibila simturilor noastre fizice, multe lucruri ce tin de ea nu ne apar limpede, multe sunt absolut ascunse de cunoasterea noastra. Cunoasterea deplina e cu putinta pentru noi numai in viitor, cand se va strica „zidul cel din mijloc al despartiturii” dintre noi si aceasta lume si cand vom trece pe taramul ei. Acum vedem ca prin oglinda, in ghicitura, iar atunci, fata catre fata; acum cunosc in parte, dar atunci voi cunoaste pe deplin, precum am fost cunoscut si eu, zice Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 13, 12). Din taramul necunoscut al lumii de dincolo, Domnul ne-a descoperit si ne descopera numai lucrurile de care avem neaparata nevoie ca sa ne mantuim – sau, cum zice Sfantul Ioan Damaschinul, “Dumnezeu, fiind atotstiutor si ingrijindu-Se de folosul fiecaruia, a descoperit tot ce ne e de folos sa stim si a trecut sub tacere lucrurile pe care nu le putem incapea”.

Oricum, aceste cunostinte partiale i-au fost date credin­ciosului in masura necesara, si atat calea vietii, cat si scopul ei ultim ii sunt totusi limpezi, desi poate ca el nu vede toate amanuntele si zigzagurile ei. Cineva a comparat calea credin­tei cu un drum acoperit de ceata. Departarile, peste care s-a asternut ceata, nu se vad; drumul se pierde in negura si nu se vad nici piedicile care se pot afla pe ea, insa deslusim limpede spatiul urmatorilor cativa pasi; peretele de ceata pare a se despica inaintea noastra si putem inainta cu destula siguran­ta, fara sa ne poticnim. Vedem si soarele, a carui sfera de foc se intrevede prin ceata; orientandu-ne dupa el, ne putem da seama, in mare, incotro ne indreptam si putem aprecia in ce masura ne apropie de tinta drumul pe care mergem. Totusi, nu suntem orbi si nu ne pierdem ca intr-un intuneric lipsit de orice lumina. Exista insa o multime de oameni ce sufera de orbire absoluta si indaratnica, oameni care in domeniul credintei nu sunt in stare sa distinga nimic.nDegeaba te-ai apuca sa-i explici cartitei ascunse in vizui­na ei ca pe cer straluceste soarele si ca lumea nu se margines­te nici pe departe la vizuina de sub pamant. N-o s-o convingi deloc, n-o s-o faci sa te creada.

Exista oameni de acest fel. Luati-i, de exemplu, pe farisei. Acestia Il observa cu aten­tie pe Domnul, Ii cunosc fiecare pas. Toate minunile Lui neobisnuite se savarsesc inaintea lor. Şi ei nu cred. Nasterea Lui este insotita de semne uimitoare, care i-au tul­burat pe astronomii din tot Orientul. Invatatii pagani, magii, au venit de departe sa se inchine Dumnezeiescului Prunc, I-au gasit pestera, ieslea, si au crezut. Fariseii nu cred. Ei stiu prea bine prorociile cartilor Vechiului Testa­ment. Vad limpede ca aceste prorocii se implinesc in persoa­na Domnului. Nu au cum sa nu vada asta, fiindca Domnul Insusi puncteaza in mod constant toate aceste vechi prezi­ceri care se implinesc asupra Lui. Şi totusi, ei nu cred. Multimi de popor Il urmeaza pe Hristos. Bolnavii se napustesc spre El ca sa il atinga, fiindca atingerea Lui este de ajuns ca sa vindece. Puterea Lui este atat de mare, incat nu poate fi socotit un simplu om. Fariseii nu cred. Domnul potoleste viforul cu cuvantul, merge pe valuri ca pe uscat. Valurile, vantul, marea – toate stihiile lumii – Ii sunt supuse. Il invie pe fiul vaduvei din Nain, o invie pe fii­ca lui Iair, il invie pe prietenul Sau Lazar, care incepuse deja sa putrezeasca dupa petrecerea de patru zile in mormant. Impresia este uriasa. Intreg poporul este gata sa-L recunoas­ca drept Mesia pe Domnul. Numai fariseii nu cred. Ei cer dovezi noi si semne din cer – dar se poate spune cu toata convingerea ca ei n-ar fi dat crezare nici unui semn. Atunci cand omul a hotarat sa nu creada in nimic este cu neputinta sa-l convingi. Nu il influenteaza nici macar fapte­le cele mai evidente, cele mai uimitoare. Nu degeaba ii numeste Domnul „calauze oarbe“ (Mt.23,24), care ii calauzesc pe alti orbi si sunt gata sa cada in groa­pa (Mt.15,14). Tocmai aceasta este orbirea duhovniceasca a credintei, despre care vorbind, Domnul Hristos lamureste ca cei loviti de ea, vazand, nu vad, si, auzind, nu aud, nici nu inte­leg, si ca se implineste asupra lor prorocia lui Isaia, care zice: Cu urechile veti auzi, dar nu veti intelege, si cu ochii va veti uita, dar nu veti vedea (Mt13,13-14).

Atunci cand omul nu vrea sa creada, el este orb fata de cele mai limpezi dovezi si fapte.Şi nimic – nici autoritatea Apostolilor, nici martorii ocu­lari, nici traditia bisericeasca pastrata cu multa grija nu-i poate convinge de contrarul si nu le poate destrama orbirea. De unde vine aceasta orbire?

In acea marturie a Prorocului Isaia la care face trimitere Domnul Iisus Hristos (Is. 6, 9-10) El arata pricina acestui fenomen: Inima acestui popor s-a invartosat, si cu urechile greu aude, si ochii lui s-au inchis, ca nu cumva sa vada cu ochii, si sa auda cu urechile, si cu ini­ma sa inteleaga, si sa se intoarca, si Eu sa-i tamaduiesc pe ei (Mt.13,15). Asadar, Domnul arata doua pricini ale orbirii credintei: Invartosarea si stricarea inimii. Lipsa constienta a dorintei de a cere ajutor de la Dum­nezeu.

Intr-adevar, de obicei oamenii sunt necredinciosi nu pentru ca socot insuficiente si prea putin convingatoare temeiu­rile credintei, ci pentru ca isi inchid ochii ca nu cumva sa vada cu ochii si sa auda cu urechile, adica pur si simplu nu vor sa vada dreptatea. Iar de dreptatea lui Hristos nu vor sa stie, intrucat aceasta impiedica viata lor patimasa si vicioasa, cerand de la ei curatie si sfintenie si dandu-le in vileag inima invartosata, patata de pacat. O asemenea inima va respinge si va uri intotdeauna dreptatea care o mustra, asa cum imparateasa Eudoxia l-a urat si l-a prigonit pe Sfantul Ioan Gura Aur, asa cum fariseii L-au urat pe Domnul – iar respingand dreptatea, inima invartosata Il respinge in acelasi timp si Dumnezeu, izvorul a toata dreptatea, si nu mai poate, nici nu vrea, sa se intoarca spre El. Pe de alta parte, nici Domnul nu Se poate descoperi unui asemenea om in inima lui stricata si in sufletul lui intunecat, de unde a fost izgonita lumina credintei, fiindca nu sunt indeplinite conditiile indispensabile pentru aceasta. Dumnezeu lumina este, si intuneric nu este intru Dansul – iar daca asa stau lucrurile, cum poate El sa Se descopere in inima intunecata si stricata, fiindca ce impartasire are lumina cu intunericul? Doar cei curati cu inima Il vor vedea pe Dumnezeu. Pe langa asta, Domnul nu sileste niciodata vointa omului si-i intinde mana de ajutor numai venind in intampinarea propriilor lui nazuinte, daca el insusi doreste acest lucru.

Şi atunci, ce sa faca omul care sufera de orbirea credintei? Unde va gasi vindecare? Acolo unde a gasit-o si orbul din Evanghelie: in harica atingere a Domnului. Dar pentru a primi aceasta atingere tamaduitoare trebuie sa vina la Hristos asa cum a venit orbul, cerand ajutor (v. Mc. 8,22). Trebuie neaparat sa se intoarca spre Dumnezeu, sa apeleze la El. Asta in primul rand. Ruga­ciunea fierbinte, nadejdea inimii in ajutorul lui Dumnezeu, contemplarea launtrica a chipului smerit, plin de dragoste, al lui Hristos: iata primii pasi care il ajuta pe om sa isi reca­pete vederea duhovniceasca! Al doilea: trebuie neaparat sa se ingrijeasca de curatirea inimii, iar la aceasta ajuta viata potrivita cu poruncile lui Dumnezeu, lepadarea dupa putere de lume si silirea de sine spre tot lucrul bun. Trebuie neaparat sa inceapa sa traiasca asa cum o cere Evanghelia. Uitati-va prin ce mijloace desteapta Domnul credinta in oamenii care Ii cer ajutorul. Inainte ca acestia sa primeasca de la El vindecare si sa se convinga ca ea se savar­seste asupra lor cu adevarat, Domnul cere de la ei gesturi ce presupun ca vindecarea s-a savarsit deja si ca sunt sanatosi cu desavarsire. De la cel cu mana uscata cere sa intinda mana bolnava ca si cum ar fi fost sanatoasa (v. Mc. 3, 5); paraliza­tului ii spune: Ridica-te, ia patul tau si umbla (Mc. 2, 11); orbului ii porunceste sa priveasca (v. Mc. 8,25). Peste tot, bolnavul incepe prin a savarsi un gest potrivit credintei, si in acelasi timp apare credinta insasi, care pro­voaca urmarea reala: vindecarea. Aceasta urmare, ca fapt incontestabil si evident, care justifica credinta, o intares­te pe aceasta in mintea omului, dandu-i forta unei convin­geri temeinice, lipsite de indoieli. La fel se intampla si in via­ta noastra. Procedati potrivit credintei, implinind voia lui Dumnezeu, si veti vedea ca rezultatele actiunilor voastre va vor indreptati credinta si vor dovedi originea dumnezeiasca a legilor ei. Invatatura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a tri­mis, spune Iisus Hristos. De vrea cineva sa faca voia Lui, va cunoaste despre invatatura aceasta daca este de la Dumnezeu sau daca Eu vorbesc de la Mine Insumi (In 7,17). Asadar, iata sfatul care poate fi dat oamenilor ce sufera de orbirea credintei: neavand credinta, sa traiasca potrivit credintei.

Nu mai putin primejdioasa pentru viata duhovniceasca este si o orbire de alt gen: orbirea dragostei, care consta in aceea ca omul parca nici nu i-ar baga de seama pe semenii sai. E pe de-a-ntregul absorbit de sine insusi, nu se gandes­te decat la sine, la foloasele sale, la interesele sale. Viata altu­ia nu-l intereseaza. Este nepasator fata de durerea celorlalti, trece pe langa aproapele aflat in nevoie fara sa-l bage in sea­ma, suferintele semenilor nu-l tulbura. Este inchis cu totul in egoismul sau. Vad oamenii ca niste copaci umbland (Mc. 8, 24), a zis orbul atunci cand Domnul Şi-a pus asupra lui mainile. Exact la fel ii priveste pe toti oamenii si egoistul orb. Pentru el, acestia nu au mai mare pret decat niste copaci. Egoistul inchis in sine nu simte necazul aproapelui, nu-l misca neno­rocirile lui si nu se ingrijeste absolut deloc de bunastarea lui morala, nici de cea materiala. Ca fiinta care simte, gandeste, sufera pentru el, aproapele nu exista. Pur si simplu nu ii pasa de ceilalti oameni. Daca de la acesti egoisti orbi ne vom indrepta atentia spre oamenii cu o inalta viata duhovniceasca vom vedea imedi­at ca in psihologia acestora grija pentru aproapele, mai ales pentru sporirea lui duhovniceasca, a alcatuit intotdeau­na o trasatura principala, fundamentala.  Închis in sine, cu nepasarea lui fata de aproape­le, este primejdios tocmai prin faptul ca reprezinta piedica cea mai insemnata in calea implinirii acestei porunci funda­mentale a Domnului nostru Iisus Hristos. Firea oricarui om, care este zidit dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, cuprinde, impreuna cu celelalte insusiri ce tin de asemanarea cu Dumnezeu, si un graunte de dragoste fireas­ca – insa in forma sa primara, nedezvoltata inca, acest embri­on reprezinta doar o necesitate nedefinita, inconstienta, de a iubi, si nu iese dintre hotarele acestei necesitati. El se dezvolta doar atunci cand ia forma concreta – altfel spus, atunci cand aceasta necesitate a dragostei isi gaseste un obiect viu, adica atunci cand omul manat de aceasta necesitate isi aplica sen­timentul la un alt om: la inceput, bineinteles, la cineva mai apropiat – mama, tatal si asa mai departe. Incetul cu incetul, in acest cerc trasat de dragoste incep sa intre si alte persoane, mai departate. Numarul celor iubiti creste treptat, si totoda­ta creste grauntele innascut al dragostei, prefacandu-se, in cele din urma, intr-o dragoste mare, atotcuprinzatoare. Daca aceasta dragoste nu ramane, totodata, numai un sentiment nedefinit si inactiv, ci omul o manifesta in mod activ prin faptele bune fata de aproapele sau, prin grija fata de el, prin atentia fata de el, ea devine mai intensa, mai fier­binte, mai trainica. Aceasta e legea inimii, legea dezvoltarii dragostei. Iar daca omul traieste viata egoismului ingust, daca nu vrea si nu-i trebuie sa aplice fata de nimeni sentimentul firesc al dragostei si sa-l dezvolte practic prin faptele binelui si milostivirii, acest dumnezeiesc dar al dragostei se atrofia­za si piere in mod inevitabil. Micul embrion cere ingrijire, atentie, fara de care se ofileste, se usuca, si omul este cuprins treptat de o intunecata orbire duhovniceasca – orbirea dragostei, cand inceteaza cu totul sa-si mai observe si sa-si mai inteleaga aproapele.

 “Cum reacţionează fariseii în prezenţa activităţii şi minunilor lui Iisus? Ce explicaţie dau ei numeroaselor şi înfricoşătoarelor Sale minuni: Una foarte simplă: “cu domnul demonilor, cu Beelzebul” (Contracţie a cuvintelor ebraice baal zâvuv, literal: Domnul (sau împăratul) muştelor, unul din numele date (în batjocură) diavolului de iudei) – “scoate pe demoni“. Se manifestă de pe acum intenţia de a-L compromite pe învăţător cu ajutorul armei subtile a batjocurii, triumful căreia va fi folosirea răstignirii ca mod de răpunere a Celui socotit a fi potrivnicul Legii) (Matei 9, 34: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni“; Matei 12, 24: „Acesta nu scoate pe demoni decât cu Beelzebul, căpetenia demonilor“; Marcu 3, 22: „Iar cărturarii care veneau din Ierusalim ziceau că are pe Beelzebul şi că, cu domnul demonilor, alungă demonii”; Luca 11, 15: „Iar unii dintre ei au zis: „Cu Beelzebul, căpetenia demonilor, scoate pe demoni“). Iată ce au priceput ei (oameni altminteri nu proşti, nu neînvăţaţi, nu lipsiţi de unele frumoase însuşiri, şi oarecum atraşi de personalitatea lui Iisus pe care-L urmăreau pas cu pas poate nu numai spre a-L iscodi şi ispiti ci pentru că îi fermeca determinându-i să-L poftească în casele lor, să-L invite la cină), iată unde i-a dus mintea lor. Aparţineau desigur acelei categorii de oameni cu inima învârtoşată şi cugetul împietrit, care oricât de mult bine le-ai face şi oricât de bun le-ai vădi nu pot închipui (realiza) binele şi bunătatea.

Bunătatea o suspectează, îi atribuie cauzele cele mai egoiste ori mai josnice, iar binele îl pângăresc degrabă, coborând totul la nivelul sufletului lor cufundat în răutate, vulgaritate, venin şi şoricioaică. Orice discuţie e inutilă. Totul e în zadar! Nu pot concepe binele, nu pot intui altceva decât ce ştiu de la sinea lor; ceva care ar contrazice şi uimi haina lor plămădeală. Nu pot ieşi din cercul (magic), din oala, din cazanul, din groapa, din temniţa în care-i închide netrebnicia lor. De cât sunt de răi nu se pot decât, oglindi în ceilalţi, nu pot crede nici binelui celui mai evident. La Hristos atât s-au dumirit să vadă: un şiretlic al diavolului. Dar de ce, îi întreabă Domnul, de ce s-ar fi supărat satana pe el însuşi? De ce ar fi lucrat împotriva propriilor sale forţe? Logicii atât de limpede şi de hotărâtoare a întrebării acesteia i-au răspuns numai prin tăcere. Zadarnice le sunt argumentele şi evidenţele.

Creştinii nu gândesc tot astfel. Ei pot scăpa din cercul vrăjit al bănuielii, pot da crezare binelui pe care-l văd, pot crede în existenţa binelui ca atare, pot ieşi din ferecătura propriei răutăţi. Fariseii – de vii – s-au încuiat singuri în iadul neîncrederii totale, al suspiciunii mereu alterate, al răutăţii neconcesive, al opacităţii desăvârşite. Şi de acolo scrâşnesc cu dinţii lor. Împroaşcă fiere, rânjesc sarcastic şi neputincios. Le revine creştinilor a nu judeca pe semenii lor aşa cum L-au perceput şi preţuit fariseii pe Hristos. Şi să nu vadă în ceilalţi oameni numai lucrătura diavolului şi izvoare de energie ale răului. Să contrazică nediferenţiata formulă sartreană: „Ceilalţi, iată iadul“! Diavolul ne stăpâneşte prin neîncredere şi bănuială; această puternicie (de nu atotputernicie) a sa, creştinii o pot contesta, de ea se pot slobozi. Se pot slobozi de neîncredere aidoma ca şi de cealaltă mare intervenţie a demonului: necredinţa. Pentru creştin “ceilalţi”, semenii lui toţi, nu sunt, neapărat şi negreşit alcătuitorii unui iad pământesc. Ei nu văd în jurul lor numai şi numai răutate şi draci. A! nu înseamnă că se cuvine ca ei să fie proşti şi nătângi, purtând întotdeauna pe buze un surâs mieros şi artificial, clătinând binevoitor şi nerozeşte din cap, blagoslovind prigoane şi nedreptăţi şi fapte strigătoare la cer şi propovăduind că toate-s bune şi frumoase.

Ştim prea bine că nu toate-s bune şi frumoase, că există în lume boala, durerea, suferinţa, sărăcia, foametea, tortura, asuprirea, tirania, minciuna, prostia biruitoare, prigoana, sadismul şi câte altele. Le ştim lămurit şi nu ne-ar şedea frumos, în faţa lor, să ne acoperim ochii şi să îndrugăm vorbe dulci şi deşarte. Dar pentru noi creştinii, stăpân al lumii este în cele din urmă Hristos; nu Beelzebul. De aceea minţile şi inimile nu ni-s împietrite, iar ochii şi ochii cugetători ai inimii nu ni-s orbiţi. Nu fierbem în zeama propriei noastre răutăţi ca într-o oală cu capac, nu suntem robi ai cerbiciei şi neîncrederii vrăjmaşe, în inimile noastre neînvârtoşate – care nu implică şi minţi incapabile a sezisa realitatea, înspăimântătoarea ei complexitate şi bogată în manifestări demonice – binele poate pătrunde atunci când e curat şi neprefăcut.

Nu ne ferecăm de bună voia noastră în iad încă de pe acest pământ, proiectând în juru-ne zăcămintele păcatului strămoşesc şi rezidurile învoirii noastre la păcat. Păstrăm între spectacolul binelui şi spectacolul răului o stare echilibrată ce-şi află temeiul în dreapta socoteală. În Hristos noi nu vedem pe tovarăşul de acţiune al diavolului, ciudata sa unealtă strategic autodistructivă ori pe intermediul unui şiretlic al înaintestătatorului răului. Vedem într-Însul pe Fiul lui Dumnezeu venit în lume să o mântuiască şi să facă numai binele. Vedem într-Însul pe Izbăvitorul nostru atotbinevoitor. Aşa vedem, credem şi mărturisim. Aşa să ne ajute Dumnezeu”. Amin (postat pe fb de ioan monahul)