Omul traieste in Trupul Omului indumnezeit al Bisericii Sale

27.11.2018 07:29

Biserica lui Hristos este astăzi, mai mult ca oricând parcă, ţinta răutăţilor, amăgirilor, nonculturii. Cei care atacă Biserica se poziţionează, majoritatea, în exteriorul acesteia, şi este de înţeles acest fapt, ce nu este de înţeles: de ce astfel de oameni doresc transpunerea miezului în coajă şi invers? Ca şi cum coaja de nucă poate ţine morală sâmburelui sau, mai rău, vişina poate înlocui cireaşa. 

Astăzi, toţi oamenii ştiu că Biserica este bogată, că o stareţă a născut doi gemeni, dar ieri nu au ştiut şi nu vor să ştie nici mâine câţi sfinţi a dat Biserica umanităţii şi câţi martiri a dat umanitatea Bisericii.

Astfel de oameni sunt departe de Biserică. Ei nu merită nicio atenţie pentru că nu s-au spovedit şi nu s-au împărtăşit niciodată, pentru că ei sunt oameni fără Omenie. Se cred dumnezei și sunt fara Dumnezeu.

Ceea ce este Domnul Hristos dupa natura, ca Dumnezeu-Om desavarsit, aceea trebuie sa devina fiecare dintre noi in Biserica lui Hristos, sa devina dumnezeu-om dupa har, ca astfel sa se desavarseasca, pentru a atinge telul dumnezeiesc al fiintarii si al vietuirii sale in aceasta lume. Astfel Domnul il reprezinta pe om si desavarsirea acestuia. Ceea ce este valabil, oare, si pentru destinul omenesc? Adevarul omenesc, daca nu se sfarseste in Dumnezeu-Omul, nu este deplin. Atata timp cat nu se desavarseste in El, adevarul omului se dezintegreaza in sine insusi, decade, si omul nu are niciun folos din aceasta. Oare este adevar in om fara Domnul Hristos? Se ofileste si nimic nu ramane din el. Insa daca omul traieste in Trupul Omului indumnezeit, al Bisericii Sale, adevarul sau se dezvolta treptat, sporeste in Adevar dumnezeiesc si devine Adevar dumnezeiesc – Adevarul Vesnic al desavarsirii dumnezeiesti. Astfel stim pentru ce a daruit Dumnezeu omului adevarul: ca el sa devina desavarsit si sa se desavarseasca intru el desavarsirea dumnezeiasca si implinirea dumnezeiasca.

Şi ce se intampla cu dreptatea omeneasca? Asa cum dreptatea omului daca nu se savarseste in Hristos-Dumnezeu-Omul, in Dreptatea Sa dumnezeiasca, indata piere, indata dispare atacul din toate partile prin minciunile acestei lumi, prin minciunile care roiesc din inima intunecata a fiecarui demon si a fiecarui om care se lasa stapanit de el. Atunci dreptatea omeneasca moare si dispare cu totul. Ea traieste vesnic, traieste dumnezeieste numai daca se uneste cu Dreptatea lui Hristos, daca devine Dreptatea dumnezeiasca, Dreptatea evanghelica, toata de la Dumnezeu si dupa voia lui Dumnezeu.

Atunci când omului i se curăţesc ochii sufletului, vede purtarea de grijă a lui Dumnezeu, o simte şi o trăieşte cu inima sa cea descojită şi sensibilă şi se topeşte de recunoştinţă, înnebuneşte în sensul cel bun. Pentru ca darurile lui Dumnezeu, atunci când omul le simte, pricinuiesc dâre adânci în inima lui, o brăzdează. Iar apoi când mâna lui Dumnezeu îi mângâie inima sa marinimoasă şi-i atinge crăpăturile, omul explodează lăuntric si i se măreşte recunoştinţa sa faţă de El. Cei care se nevoiesc îşi simt păcătoşenia lor şi binefacerile lui Dumnezeu şi se încredinţează pe ei înşişi marii Sale milostiviri, isi înalţă sufletele lor în rai cu mai multă siguranţă şi cu mai puţină osteneală trupească.

Cu cat mai bine s-ar organiza un lucru fara Dumnezeu, in jurul patimilor iubirii de slava lumeasca, de arginti, de placeri trupesti, cu atat mai cumplita si mai prapastioasa va fi nimicirea lui. Acest principiu a functionat la Turnul Babel, dar functioneaza si astazi, cand se prabusesc institutii, sisteme, banci, organizatii.

Daca nu ne coordonam cu Dumnezeu, adica cu iubirea dezinteresata, vom fi mereu necoordonati. Exact ca pe vremea zidirii Turnului Babel, cand unul cerea lopata, iar celalalt ii dadea caramida. Astazi, nu putem coopera nici macar in familia noastra, vom putea coopera, oare, in grupuri sociale mai largi? Va fi foarte greu!”.

Cu cat intra cineva mai mult pe frecventa lui Dumnezeu, cu atat mai neprevazuta va deveni viata lui. Un Sfant spunea in gluma: „Umblu cu program, fara program”. In lucrarile omenesti „perfect organizate” cu greu incape voia neprevazuta a lui Dumnezeu. O respinge sistemul. Atunci cand iesi din hotarele tale, cu scopul de a rapi bunurile fratilor tai mai slabi, la un moment dat te vei rataci si te vei afla intr-o stare mai rea decat aceea in care te-ai aflat la inceput.

Femeia cananeanca din Evanghelie a iesit din hotarele ei pentru a-L intalni pe Iisus si pentru a-I spune cateva cuvinte: „Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de demon” (Matei, 15, 22). Insa Iisus a zadarnicit cererea sa, respingand-o. Cu toate acestea, ea a staruit, din iubire pentru copilul sau, si atunci Invatatorul, Care intrupeaza Adevarul, mirandu-se de credinta femeii, a facut minunea.

Toti avem dorinte neimportante si trecatoare, limitate si pamantesti. Unul doreste sa dobandeasca case, altul masini, altul sanatate, altul sa faca iute bani, altul sa se uneasca cu un om, altul sa-si gaseasca sotie sau sa faca copii, altul sa traiasca pe spinarea celorlalti.

Am devenit superficiali.

Prioritățile creștinului. La o primă vedere superficială, Evanghelia lasă impresia că Dumnezeu ar îndemna la lene și inactivitate privind procurarea mâncării, băuturii și îmbrăcămintei. Însă o astfel de concluzie este total greșită deoarece Mântuitorul Iisus ne spune că trebuie să avem o lege a priorităților: îCăutați mai întâi (πρϖτον) Împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33). „A căuta mai întâi” această îm­pă­răție înseamnă a dori, pe locul întâi ca importanță, răspândirea stăpânirii Domnului Iisus Hristos. O asemenea dorință începe de la noi înșine și nu se termină până când toate domeniile vieții noastre Îi sunt supuse cu bucurie și de bunăvoie lui Dumnezeu.
A acorda prioritate intereselor „Împărăției lui Dumnezeu” aici și acum înseamnă a nu pierde din vedere obiectivul ei dincolo de istorie, întrucât manifestarea actuală a împărăției este numai parțială: „Iar noi toți, privind ca în oglindă, cu fața descoperită, slava Domnului, ne prefacem în același chip din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului” (II Cor. 3, 18). Așadar, „a căuta mai întâi” împărăția include dorința pentru împlinirea finală, de la sfârșitul veacurilor, când toți vrăjmașii lui Dumnezeu vor fi făcuți așternut picioarelor Sale și Împărăția Lui va fi fără de sfârșit. „Împărăția lui Dumnezeu este comuniunea de viață și iubire veșnică a Prea­sfintei Treimi cu sfinții îngeri și cu oamenii sfinți care împlinesc în viața lor voia lui Dumnezeu”.
Mântuitorul Iisus nu ne interzice să gândim. Dimpotrivă, El ne poruncește să privim păsările cerului și florile pământului și să fim „cu băgare de seamă” la modul în care Dumnezeu le poartă de grijă. Dumnezeu nu ne interzice să fim prevăzători. În Sfânta Scriptură furnicile sunt mult apreciate. La fel și păsările, pe care le laudă Iisus, se îngrijesc de viitor construindu-și cuiburi, depunând ouă, clocindu-le și hrănindu-și puii. Multe dintre ele migrează în ținuturi mai calde înainte de venirea iernii (un exemplu remarcabil de prevedere chibzuită, chiar dacă este instinctivă), iar unele își fac depozite de iarnă, adevărate camere de provizii în care își depozitează insecte. Dumnezeu ne-a pus o anumită rânduială pe care trebuie, dacă nu vrem să ne distrugem, să o respectăm.
Nici creștinii nu sunt scutiți de câștigarea existenței. Nu ne putem așeza comod într-un fotoliu, cu mâinile la piept, așteptând ca Dumnezeu să ne dea de toate, fără să facem ceva. Trebuie să muncim! După cum avea să spună Sfântul Apostol Pavel mai târziu: „Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce” (II Tes. 3, 10).
Există însă o acuzație mai gravă care privește unele principii inerente creștinismului. Astfel se zice: creștinismul îndepărtează de la muncă prin îndreptarea atenției spre transcendent, spre viața viitoare și prin devalorizarea imanentului, a vieții prezente. Creștinul ar tinde spre cetatea din ceruri și ar uita de cetatea terestră și de obligațiile ei. El ar căuta să-și adune comori în cer și nu s-ar interesa de comorile de pe pământ. Aceleași efecte le-ar avea și accentuarea Providenței divine, care ar îndemna pe om să lase totul în grija lui Dumnezeu.

Cine are dorinte dumnezeiesti, universale, atemporale, neamagitoare? Cine doreste sa se uneasca cu toti oamenii? Sa-i simta frati ai lui? Sa se uneasca cu Dumnezeu? Doar acela nu vafi amagit, nu va risca sa se piarda in lucruri zadarnice. Putini astazi, pe planeta noastra, au orizonturi atat de deschise, universale. Neamul omenesc a putrezit de la radacina. Avem nevoie de o reinnoire in profunzime. Am ratacit cu totii. Ne-am legat de dorinte marunte si am crezut ca in felul acesta vom afla fericirea. Parintele Porfirie spunea:

„Vom vedea haosul traind in noi si vom spune: «inapoi! inapoi! Cu totii ne-am ratacit!», si ne vom intoarce la Hristos”.

Doar cel ce are dorinta arzatoare de unire cu toti nu va fi amagit nicicand.

Ganditi-va la un electrician care detine toate uneltele ultramoderne necesare pentru a realiza o instalatie electrica intr-o casa, dar ii lipsesc prizele si intrerupatoarele. Prin urmare, toate acele unelte nu il vor putea ajuta. Lumina electrica nu poate lumina casa. Cam asa se intampla astazi in vremurile noastre. Dispunem de toate mijloacele, dar lumina lui Dumnezeu nu exista in viata noastra.

Şi totusi exista solutii…

Orice poate omul să facă omeneşte, trebuie să facă, iar ceea ce nu poate, să lase la Dumnezeu. Iar dacă face mai mult decât ceea ce poate, dar nu din egoism, ci din mărime de suflet, deoarece crede că nu s-a epuizat tot ceea ce poate face omeneşte, aceasta o vede Dumnezeu şi Se înduioşează. Dumnezeu, pentru ca să ajute, vrea să vadă mai întâi străduinţa noastră personală. Vezi, Noe s-a chinuit 100 de ani ca să facă Corabia. Tăia lemnele cu fierăstraie de lemn. Afla alte lemne mai tari şi le făcea fierăstraie. Oare nu putea face Dumnezeu ceva ca să se termine Corabia mai repede? Le-a spus însă cum să o facă şi după aceea le-a dat putere[1]. De aceea să facem ceea ce putem noi, ca să facă şi Dumnezeu ceea ce noi nu putem face.

“In vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă sun­tem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte”.

Dar chiar să fi avut intentia să facă ceea ce putea să facă şi n-a făcut-o pentru că ceva l-a împiedicat, Dumnezeu îl va ajuta în clipa cea grea. Iar dacă n-a avut intenţia, deşi a avut curaj, Dumnezeu nu va ajuta. Ţi se spune, de pildă, să pui seara zăvorul la uşă şi tu nu-l pui, pentru că-ti vine greu, şi spui că va păzi Dumnezeu. Aceasta nu în­seamnă că ai încredere în Dumnezeu dacă nu pui zăvorul, ci nu-l pui pentru că îţi vine greu. Cum oare va ajuta atunci Dumnezeu? Adică să-l ajute pe leneş? Atunci când spun cuiva să pună zăvorul şi nu-l pune, numai pentru neascultarea lui trebuie pedepsit.

Proorocul Isaia se spune că Dumnezeu i-a adăugat încă 15 ani de viaţă împăratului Ezechia deoarece era foarte bun. A trimis pe proorocul Isaia, care a spus împăratului: “Dumnezeu îţi mai dăruieşte încă 15 ani de viaţă, pentru că ai distrus crângurile închinătorilor de idoli. Cât despre rana ta – împăratul avea o rană – Dumnezeu a spus să pui pe ea o turtă de smochine, şi te vei face bine“[2]. Dacă Dum­nezeu i-a hărăzit încă 15 ani de viaţă, oare nu putea să-i vindece şi acea rană? Insă aceea s-a tămăduit cu o turtă de smochine». Lucrurile ce se pot face de oameni, să nu le cerem de la Dumnezeu. Să ne smerim înaintea oamenilor şi să le cerem ajutorul.

Până la un punct omul va acţiona omeneşte, după care se va încredinţa lui Dumnezeu. Este lucru al ego­ismului să încerce să ajute cineva în ceva care nu se poate face omeneşte. In multe cazuri în care omul insistă să ajute, văd că aceasta se face din lucrarea ispititorului, ca să-l netrebnicească. Eu, când văd ca nu se ajută o situaţie prin mijloace omeneşti – mai mult sau mai puţin înţeleg până la ce punct poate ajuta omul şi de la ce punct după aceea trebuie să le lase în seama lui Dumnezeu – atunci îmi înalţ mâinile spre Dumnezeu, aprind două lumânări, îi las problema lui Dumnezeu şi îndată se rezolvă. Dumnezeu ştie că n-o fac din lenevie.

De aceea, atunci când ni se cere ajutorul, trebuie să distingem şi să ajutăm în cele în care putem. In cele în care nu putem, să ajutăm cel puţin cu o rugăciune sau prin a le încredinţa numai lui Dumnezeu. Şi aceas­ta este o rugăciune tainică.

Înnainte de a-ţi trimite crucea pe care o duci, Dumnezeu a privit-o cu ochii Săi cei preafrumoşi, a examinat-o cu raţiunea Sa dumnezeiască, a verificat-o cu dreapta Sa neajunsă, a încălzit-o în inima Sa cea plină de iubire, a cântărit-o cu mâinile Sale pline de afecţiune, ca nu cumva să fie mai grea decât o poţi duce. Şi după ce a măsurat curajul tău, a binecuvântat-o şi ţi-a pus-o pe umeri. Deci o poţi duce! Ţine-o bine şi urcă Golgota spre Înviere!”

Mare bine este să te predai voii lui Dumnezeu. Atunci în suflet este numai Domnul şi nu alte gânduri, şi el se roagă lui Dumnezeu cu minte curată şi simte iubirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar chinui cu trupul.

Când sufletul s-a predat cu totul voii lui Dumnezeu, Domnul însuşi începe să-l călăuzească şi sufletul este în­văţat în chip nemijlocit de Dumnezeu, în vreme ce înainte era povăţuit de învăţători şi de Scripturi. Dar rareori se întâmplă ca învăţătorul sufletului să fie Domnul însuşi prin harul Duhului Sfânt, şi puţini sunt cei ce cunosc aceasta; numai cei ce vieţuiesc după voia lui Dumnezeu.

Omul mândru nu vrea să vieţuiască după voia lui Dumnezeu: îi place să se conducă el însuşi şi nu înţelege că omul nu are destulă minte ca să se conducă pe sine însuşi, fără Dumnezeu. Şi eu, când trăiam în lume şi nu cunoş­team încă pe Domnul şi Duhul Său Cel Sfânt, nu ştiam cât de mult ne iubeşte Domnul şi mă încredeam în mintea mea proprie. Dar când, prin Duhul Sfânt, am cunoscut pe Dom­nul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, atunci sufle­tul meu s-a predat lui Dumnezeu şi de atunci primesc toa­te întristările care vin asupra mea şi zic: „Domnul se uită la mine, de ce să mă tem?” Dar înainte nu puteam trăi aşa.

Pentru cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu viaţa e mult mai uşoară, pentru că şi atunci când e în boală, în sărăcie şi în prigoană, el gândeşte aşa: „Aşa i-a plăcut lui Dumne­zeu, iar eu trebuie să îndur aceasta pentru păcatele mele”.

Iată că de mulţi ani bolesc de dureri de cap, greu de în­durat dar folositoare, pentru că prin boală sufletul se sme­reşte. Sufletul meu vrea fierbinte să se roage şi să facă pri­veghere, dar boala mă împiedică, fiindcă trupul bolnav are nevoie de linişte şi odihnă; şi L-am rugat mult pe Domnul să mă vindece, dar El nu m-a ascultat. înseamnă că lucrul nu-mi este de folos.

Dar iată ce s-a întâmplat cu mine altă dată, când Dom­nul m-a ascultat degrabă şi m-a izbăvit. într-o zi de praz­nic s-a dat la trapeză peşte; şi mâncând, am înghiţit un os de peşte care a rămas prins în piept. Am chemat pe Sfântul Mare Mucenic Pantelimon cerându-i să mă vindece, pentru că nici doctorul nu putea scoate osul din piept. Şi când am spus: „Vindecă-mă”, am primit în suflet răspunsul: „Ieşi din trapeză, respiră adânc şi osul va ieşi cu sânge”. Am fă­cut aşa: am ieşit, am respirat adânc, am tuşit şi un os mare de peşte a ţâşnit afară cu sânge. Şi am înţeles că dacă Domnul nu mă vindecă de durerile mele de cap, înseamnă că e de folos pentru sufletul meu să bolesc astfel.

Lucrul cel mai preţios pe lume e să cunoaştem pe Dum­nezeu şi să înţelegem, măcar în parte, voia Lui. Sufletul care a cunoscut pe Dumnezeu trebuie să se pre­dea întru toate voii lui Dumnezeu şi să trăiască înaintea Lui în frică şi în iubire: în iubire, pentru că Domnul este Iubire; în frică, pentru că trebuie să ne temem să nu în­tristăm pe Dumnezeu prin vreun gând rău.

O, Doamne, fă ca prin puterea harului Sfântului Duh să vieţuim după sfânta Ta voie.

Când harul e cu noi, mintea noastră e puternică; dar când pierdem harul, atunci vedem neputinţa noastră; vedem că fără Dumnezeu nu putem nici măcar gândi ceva bun.

Milostive Dumnezeule, Tu ştii neputinţa noastră. Mă rog Ţie: dă-mi duh smerit pentru că, după milostivirea Ta, Tu dai sufletului smerit puterea de a vieţui după voia Ta şi-i descoperi toate tainele Tale, dându-i să cunoască cât de nesfârşit ne iubeşti.

Cum ştii dacă vieţuieşti după voia lui Dumnezeu?

Iată un semn: dacă te întristezi pentru un lucru oareca­re, înseamnă că nu te-ai predat pe deplin voii lui Dumne­zeu, chiar dacă ţie ţi se pare că vieţuieşti după voia Lui.

Cine vieţuieşte după voia lui Dumnezeu, acela nu se îngrijeşte de nimic.

Şi dacă are nevoie de vreun lucru, se predă pe sine în­suşi şi lucrul de care are nevoie lui Dumnezeu. Şi chiar dacă nu-1 dobândeşte, rămâne la fel de liniştit, ca şi cum l-ar avea.

Sufletul care s-a predat voii lui Dumnezeu nu se teme de nimic: nici de furtună, nici de tâlhari, de nimic. Şi orice i s-ar întâmpla, el spune: „Aşa i-a plăcut lui Dumnezeu”. Dacă e bolnav, gândeşte: „înseamnă că am nevoie de boală, altfel Dumnezeu nu mi-ar fi trimis-o”.

Şi aşa se păstrează pacea în suflet şi în trup.

Cine-şi face griji pentru sine însuşi, acela nu se poate preda pe sine voii lui Dumnezeu astfel ca sufletul lui să aibă pace în Dumnezeu.

Dar sufletul smerit se predă voii lui Dumnezeu şi vieţu­ieşte înaintea Lui cu frică şi iubire: cu frică, ca să nu întris­teze cu nimic pe Dumnezeu; cu iubire, căci sufletul ştie cât de mult ne iubeşte Domnul.

Lucrul cel mai bun este să te predai voii lui Dumnezeu şi să înduri întristările cu nădejde. Iar Domnul, văzând întristarea noastră, nu ne va da niciodată peste puterile noastre.

Dar dacă întristările noastre ne par mari, aceasta în­seamnă că nu ne-am predat încă voii lui Dumnezeu.

Sufletul s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu întru toate şi se odihneşte în El, pentru că ştie din experienţă şi din Sfânta Scriptură că mult ne iubeşte Domnul şi veghează asupra sufletelor noastre, ca toate să se facă vii prin ha­rul Său în pace şi iubire.

Cine s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu, acela nu se întristează de nimic, chiar dacă ar fi bolnav, sărac şi pri­gonit. Sufletul ştie că Domnul poartă grijă de noi cu milostivire. De lucrurile Domnului dă mărturie Duhul Sfânt, pe Care sufletul îl cunoaşte. Dar cei mândri şi neascultători nu vor să se predea voii lui Dumnezeu, fiindcă le place să-şi facă voia lor, lucru atât de vătămător pentru suflet.

Marele Pimen zicea: „Voia noastră este zid de aramă între noi şi Dumnezeu şi nu ne lasă să ne apropiem de El sau să vedem mila Lui”.

În Biserică pregustăm bucuria Împărăţiei Preasfintei Treimi. Toate Sfintele Taine săvârşite în Biserica Ortodoxă (cu excepţia Tainei Spovedaniei, care este, de fapt, pregătire pentru Sfânta Liturghie) încep cu această binecuvântare a Împărăţiei Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh. De ce? Deoarece creştinii, fiind botezaţi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, cer permanent harul Preasfintei Treimi, ca să se bucure permanent de iubirea Preasfintei Treimi, arătată oamenilor în şi prin Iisus Hristos. Iar pregustarea slavei şi bucuriei din Împărăţia Preasfintei Treimi se trăieşte în Biserică, pentru că Biserica este plină de prezenţa harică a Preasfintei Treimi în toate lucrările ei sfinte: Sfinte Taine şi ierurgii, slujbe şi sărbători.

În Epistola către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel ne aduce o lămurire în plus privind Împărăţia lui Dumnezeu, şi anume că Împărăţia lui Dumnezeu Tatăl este Împărăţia "Fiului iubirii Sale" (cf. Coloseni 1, 13). Altfel spus, ea este Împărăţia în care se arată iubirea Tatălui faţă de Fiul Său veşnic, adeverită sau confirmată de Duhul Sfânt, Care purcede din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul, precum şi iubirea Tatălui faţă de toţi oamenii care au fost înfiaţi în această iubire, prin harul Duhului Sfânt unit cu apa Botezului, pe baza credinţei lor în Dumnezeu Fiul Care S-a făcut Om. Deci, când vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, înţelegem că ea este mai întâi Împărăţia iubirii veşnice a Tatălui către Fiul Său, Iisus Hristos.

Prin urmare, în această iubire a lui Dumnezeu Tatăl faţă de Fiul Său Cel veşnic, suntem chemaţi şi noi, oamenii, ca să fim părtaşi la viaţa şi fericirea veşnică a Preasfintei Treimi. Iar căutarea şi dobândirea harului Împărăţiei Preasfintei Treimi se realizează prin pocăinţă, prin mărturisirea dreptei credinţe, prin rugăciune fierbinte şi viaţa curată. Amin (postat pe fb de ioan monahul)