Omul isi inalta sufletul deasupra temnitei pamantesti
Judecătorul meu şi cunoscătorule, Cel ce va să vii iarăşi cu îngerii să judeci lumea toată; atunci văzându-mă cu ochiul Tău cel blând, să Te milostiveşti şi să mă miluieşti, Iisuse, pe mine care am greşit mai mult decât toată firea omenească.
“Este important faptul ca ne intoarcem acum la ideea si experienta Postului ca o calatorie duhovniceasca al carei scop este sa ne treaca dintr-o stare spirituala in alta. Asa cum spus-o deja, marea majoritate a crestinilor de astazi neglijeaza acest scop al Postului si il privesc doar ca pe o perioada in timpul careia “trebuie” sa-si implineasca obligatia religioasa – Impartasania “o data pe an” – si sa se supuna unor restrictii alimentare ce urmeaza a fi inlocuite curand cu dezlegarea de dupa Pasti. Iar cand nu numai laicatul, dar si multi preoti, in acelasi timp, au acceptat aceasta idee simplista si formalista despre Post, adevaratul duh al Postului aproape ca a disparut din viata.Reconsiderarea liturgica si duhovniceasca a Postului este una din cele mai urgente cerinte, care nu poate fi realizata decat daca se intemeiaza pe o intelegere reala a ritmului si structurii liturgice a Postului.
La inceputul Postului, ca un “debut” al acestuia, ca un “acordaj” inainte de “armonia” deplina, gasim Marele Canon de pocainta al Sfantului Andrei Criteanul. Impartit in patru parti, este citit la Vecernia cea Mare, in serile primelor patru zile ale Postului.
Canonul poate fi cel mai bine descris ca o plangere de pocainta care ne vorbeste despre proportiile si adancimea pacatului, tulburand sufletul cu jale, cainta si nadejde. Cu o maiestrie unica, Sfantul Andrei impleteste marile teme biblice – Adam si Eva, Raiul si caderea in pacat, Noe si Potopul, David, Pamantul fagaduintei si, in cele din urma, Hristos si Biserica – cu marturisirea pacatului si cu pocainta. Evenimentele istoriei sfinte sunt dezvaluite ca evenimente ale vietii mele, faptele lui Dumnezeu din trecut ca fapte indreptate spre mine si mantuirea mea, tragedia pacatului si a tradarii ca drama mea personala. Viata mea imi este prezentata ca o parte a luptei marete si atotcuprinzatoare dintre Dumnezeu si puterile intunericului care s-au razvratit impotriva Lui.
Canonul incepe in aceasta nota foarte personala: “De unde voi incepe a plange faptele vietii mele ticaloase? Ce incepere voi pune, Hristoase, tanguirii acesteia de acum?“
Unul dupa altul pacatele mele sunt dezvaluite in legatura lor profunda cu drama continua a relatiei omului cu Dumnezeu; istoria caderii omului in pacat este istoria mea:“Ravnind neascultarii lui Adam, celui intai zidit, m-am cunoscut pe mine dezbracat de Dumnezeu si de imparatia cea veacuitoare, si de desfatare, pentru pacatele mele“.
Am pierdut toate darurile dumnezeiesti: “Intinatu-mi-am haina trupului meu si mi-am spurcat podoaba cea dupa chipul si dupa asemanarea Ta, Mantuitorule.Intunecatu-mi-am frumusetea sufletului cu dulcetile poftelor, si cu totul, toata mintea, tarana mi-am facut“.
Astfel, patru seri, cele doua cantari ale Canonului imi amintesc iara si iara istoria duhovniceasca a lumii, care este si istoria mea. Ma “ispiteste” cu intamplarile si faptele hotaratoare ale trecutului a caror semnificatie si putere sunt oricum vesnice, pentru ca fiecare suflet omenesc – unic si de neinlocuit – se misca, ca sa spunem asa, catre aceeasi drama, se afla fata in fata cu aceleasi dileme fundamentale, descopera aceeasi ultima realitate. Exemplele scripturistice sunt mai mult decat simple “parabole” – asa cum multi oameni cred – si care gasesc deci acest Canon prea “istovitor”, prea incarcat cu nume si intamplari nesemnificative! De ce sa vorbim, se intreaba ei, de Cain si Abel, de David si Solomon, cand ar putea fi mult mai simplu sa spun: “Am pacatuit“? Ceea ce ei nu inteleg, totusi, este ca simplul cuvant pacat in traditia biblica si crestina are o incarcatura pe care omul “modern” este, pur si simplu, incapabil sa o cuprinda si care face ca marturisirea pacatelor sale sa fie ceva foarte diferit de adevarata pocainta crestina.
Rolul si scopul Canonului cel Mare este sa ne descopere pacatul si, astfel, sa ne conduca spre pocainta; sa descopere pacatul nu prin definitii si insiruiri ale faptelor noastre ci printr-o adanca meditatie asupra maretei istorii biblice, care este, cu adevarat, o istorie a pacatului, a pocaintei si a iertarii. Aceasta meditatie ne duce intr-o cultura duhovniceasca diferita, ne ispiteste cu o viziune total diferita asupra omului, asupra vietii sale, asupra telurilor si motivatiilor sale. Ea reface in noi spatiul spiritual fundamental in cadrul caruia pocainta devine din nou posibila. Cand auzim de exemplu: “Nu m-am asemanat, Iisuse, dreptatii lui Abel. Daruri primite nu ti-am adus tie nici odinioara, nici fapte dumnezeiesti, nici jertfa curata, nici viata fara prihana“, intelegem ca istoria primei jertfe (cea a lui Cain si Abel – n.tr.), atat de lapidar amintita in Biblie, ne descopera ceva esential despre propria noastra viata, despre insasi fiinta umana. Intelegem ca, inainte de toate, pacatul este respingerea vietii ca ofranda sau jertfa adusa lui Dumnezeu sau, cu alte cuvinte, pacatul este respingerea sensului divin al vietii, deci acel pacat este, la originile sale, deviatia iubirii noastre de la telul sau final. Aceasta este descoperirea care face posibila marturisirea a ceva ce este atat de profund indepartat de experienta “moderna” a vietii si care acum devine atat de adevarat din punct de vedere “existential“: “Ziditorule, facandu-ma lut viu, ai pus intru mine trup si oase, si suflare de viata! Ci, o, Facatorul meu, Mantuitorule si Judecatorule, primeste-ma pe mine, cel ce ma pocaiesc“. Pentru a fi ascultat cum se cuvine, Canonul cel Mare presupune, desigur, cunoasterea Sfintei Scripturi si priceperea de a patrunde intelesurile Canonului. Daca astazi atat de multi oameni il considera plicticos si fara sens, aceasta e din cauza credintei lor, care nu se mai hraneste din izvorul Sfintelor Scripturi care, pentru Parintii Bisericii, erau izvorul credintei. Trebuie sa invatam din nou cum sa intram intr-o lume ca aceea descoperita de Biblie si cum sa traim in ea; si nu exista o cale mai buna catre aceasta lume decat Liturghia Bisericii, care nu reprezinta numai transmiterea unor invataturi biblice, ci tocmai descoperirea felului biblic de viata.
Calatoria Postului incepe astfel cu o reintoarcere la “punctul de plecare” – lumea Creatiei, Caderii si Rascumpararii, o lume in care toate lucrurile vorbesc de Dumnezeu si reflecta slava Sa, in care toate intamplarile sunt indreptate spre Dumnezeu, in care omul gaseste adevarata dimensiune a vietii sale si, avand temelia in aceasta, face pocainta“. Strigat-am cu toata inima mea catre induratul Dumnezeu si m-a auzit din iadul cel mai de jos; si a scos din stricaciune viata mea Suflete al meu, suflete al meu, scoala! Pentru ce dormi? Sfarsitul se apropie si vei sa te tulburi. Desteapta-te dar, ca sa se milostiveasca spre tine Hristos Dumnezeu, Cel ce este pretutindeni, si toate le plineste.
Evanghelia despre post: Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre. Cand postiti, nu fiti tristi, ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele, ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Si-au luat plata lor. Tu insa, cand postesti, unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, care vede in ascuns, iti va rasplati tie. Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta. Prima regula a soldatului care se afla pe campul de lupta, este sa nu se predea dusmanului.
Comandantul da comanda dinainte, ca fiecare soldat sa se fereasca de capcana inamicului, pentru a nu fi inselat si prins. Soldatul cel singuratic, flamand, infrigurat si dezbracat, va fi mai ispitit sa se predea dusmanului. Pentru soldatii lui Hristos este o regula de insemnatate intreaga, ca sa nu se dea pe ei vrajmasului, in lupta cu duhul cel rau, al acestei lumi. Si Hristos, ca Imparat si Capetenie a noastra in aceasta lupta, ne arata aceasta si ne atentioneaza despre aceasta. “Iata, v-am spus de mai inainte“. (Matei 24:25; cf. Ioan 14:29), spune El ucenicilor Sai. Primejdia este mare si vrajmasul oamenilor este mai cumplit si mai inselator decat oricare alt vrajmas pe care vi-l puteti inchipui. Domnul a grait despre aceasta si in alt loc: “iata satana v-a cerut sa va cearna ca pe grau“ (Luca 22:31). Satan cerceteaza oamenii fara incetare, chiar din ziua in care l-a inselat pe omul cel dintai – din ziua in care a pus stapanire pe libertatea oamenilor, si i-a indepartat de Dumnezeu, punandu-i in slujba lui. El il atrage la sine pe soldatul lui Hristos, prin oricare inselare cu putinta, ademenindu-l cu fagaduieli mincinoase si aratandu-i o bogatie care nu exista. Nimeni nu este mai flamand decat el, dar el le arata paine celor flamanzi, chemandu-i sa se predea. Nimeni nu este mai dezbracat decat el, dar el ii atrage pe oameni spre culorile imbracamintii sale mincinoase si inchipuite. Nimeni nu este mai sarac decat el, dar el, ca un vrajitor de balci, freaca doua monede una de cealalta si arata privitorilor ca el pare sa aiba milioane. Nimeni nu a cazut mai jos decat el, dar el nu se opreste niciodata din spusul minciunilor, ca sa para ca este biruitor si ca soldatii lui Hristos sunt invinsi, ca si cum Hristos a fugit de pe campul de lupta si se ascunde. “El este mincinos si tatal minciunii” (Ioan 8:44), si toata puterea lui si toate averile lui nu exista cu adevarat. Lamurindu-i pe urmatorii Lui, de toate inselarile si de armele diavolului, Domnul Iisus le-a aratat, prin cuvant si prin fapta, cum sa reziste si cu care arme sa lupte.
Insusi Hristos este cea mai insemnata arma a noastra, a celor care Ii urmam Lui: venirea Lui printre noi si puterea Lui din noi sunt armele noastre cele mai tari.Ultimele Sale cuvinte pe care ni le arata Evanghelia sunt:“Iata, Eu cu voi sunt in toate zilele, pana la sfarsitul veacului“ (Matei 28:20). Si El s-a aratat cu adevarat de-a lungul veacurilor, in milioanele de luptatori neinfricati – apostoli, mucenici, marturisitori, Parinti purtatori-de-Dumnezeu, fecioare evlavioase si sfinti barbati si femei; si toate astea nu s-au aratat numai in vremurile trecute, ci in chip lamurit si sigur si in zilele noastre, pentru toti cei care nu s-au supus duhului celui rau. El nu numai ca Se arata astazi, dar Se va arata si la sfarsitul veacurilor, pentru ca El a proorocit ca la sfarsitul veacurilor se vor aratamartori insemnati (Apocalipsa 11:3). Mai este si puterea, care se vede limpede si neindoios, a Trupului si Sangelui Sau, Patima Lui, Cuvintele Lui, Crucea Sa mult iubita si datatoare-de-viata,Invierea Sa si slava Sa fara de moarte. Voi, cei care sunteti lamuriti de puterea cea de nebiruit a lui Hristos, care curge neincetat (precum curentul electric) prin credinciosii Sai, aratati aceasta si altora! Si voi, cei care nu sunteti lamuriti, dar doriti sa va lamuriti, faceti tot ceea ce va cere Evanghelia si va veti lamuri. Lasati-i pe cei care se indoiesc cu rautate, sa ramana in indoiala lor. Ei nu-L lovesc pe Dumnezeu, ci pe ei insisi; ei nu pun la indoiala pierzarea Lui Dumnezeu, ci chiar a lor. Va veni indata vremea cand nu se vor mai putea indoi, dar credinta nu li se va da lor.
Dar, pe langa existenta si puterea lui Hristos, care sunt armele noastre de cel mai mare pret, in lupta impotriva duhului rau, Domnul Iisus ne-a mai daruit si alte feluri de arme, pe care sa le folosim, cu ajutorul Lui. Aceste arme sunt: pocainta neschimbata, milostenia necurmata, rugaciunea neincetata, bucuria vesnica intru Domnul Iisus si frica de Judecata si de moarte a sufletelor noastre, apoi, primind cu rabdare suferinta pentru Hristos, cu credinta si nadejde, si iertand ocarile, apoi privind aceasta lume ca si cum nici nu s-ar afla, luand parte la Sfintele Sale Taine, la privegheri si la postiri. Pomenim postirea la sfarsit, nu pentru ca postirea este arma cea mai neinsemnata – Doamne, sa nu ingadui aceasta! – ci pentru ca Evanghelia de astazi vorbeste despre postire si scopul nostru este sa vorbim despre aceasta Evanghelie. “Ca de veti ierta oamenilor gresealele lor, iarta-va si voua Tatal vostru cel ceresc; iar de nu veti ierta oamenilor gresealele lor, nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.”Acesta este inceputul Evangheliei. De ce incepe astfel? Puteti spune: ce legatura are aceasta cu postirea? Se leaga foarte strans, tot asa cum este o legatura foarte stransa intre postire si sfarsitul acestei Evanghelii, unde nu se vorbeste despre postire, ci despre adunarea bogatiilor, dar nu a celor de pe pamant, ci a celor din ceruri, unde molia si rugina nu le strica si unde furii nu le fura. Caci atunci cand postirea este inteleasa cu inteles adevarat, crestin, si nu in chipul legii, in chipul fariseilor, atunci iertarea ocarilorsi infranarea de la lacomie inseamna post si acesta este postul cel mai insemnat, ori, daca vreti, cel mai bogat rod al postirii. Pentru ca, intr-adevar, are putina insemnatate infranarea de la mancare, daca nu exista infranare de la intoarcerea ocarii pentru ocara primita si de la inselarea cu bogatiile cele pamantesti. Domnul nu ne porunceste cu taria puterii Sale: iertati oamenilor pacatele lor! El ne lasa alegerea noastra libera, ca sa iertam sau nu. El nu va calca peste libertatea noastra, ca sa ne forteze sa facem ceva, caci in imprejurarea aceea, fapta noastra nu ar mai fi a noastra, ci a Lui, si nu ar mai avea aceeasi insemnatate ca atunci cand am fi facut-o in chip liber si cu voia noastra. Este adevarat ca El nu ne porunceste cu taria puterii Lui, dar El ne arata ce ni se va intampla daca nu facem voia Lui: “Nici Tatal vostru nu va va ierta gresealele voastre.” Si cine ne va ierta noua pacatele noastre, daca nu Dumnezeu? Nimeni, fie in cer sau pe pamant; absolut nimeni. Oamenii nu ne vor ierta, pentru ca noi nu ii iertam pe ei, si Dumnezeu nu ne va ierta pe noi, pentru ca oamenii nu ne iarta pe noi. Atunci, unde ne aflam si unde ne vom afla noi? Ne vom sfarsi zilele sub un munte de pacate si, in viata viitoare, povara greutatii acelui munte va spori si mai mult in toata vesnicia. De aceea, sa ne obisnuim sa nu intoarcem ocara la ocara, raul pentru rau, ori razbunand pacatul prin pacat. Cand vezi un om beat tolanit in noroi, te vei tolani in noroi langa el? Sau vei incerca sa il ridici si sa-l scoti afara din noroi? Fiecare pacat este noroi si fiecare patima este betie. Daca fratele tau si-a rostogolit sufletul in noroiul pacatului, de ce sa-ti arunci sufletul tau sa zaca in acelasi noroi? Asadar, infraneaza-te de la ceea ce face fratele tau si grabeste-te sa-l ridici si sa-l curati, pentru ca tatal tau din ceruri sa te ridice pe tine si sa te curate de toate pacatele tale si sa te aseze intre ingerii Sai la Infricosatoarea Judecata. “Cand postiti“, spune Domnul, “nu fiti tristi ca fatarnicii; ca ei isi smolesc fetele ca sa se arate oamenilor ca postesc. Adevarat graiesc voua: Sa-au luat plata lor.“Fatarnicii sunt cei care postesc, dar nu pentru Dumnezeu, nici pentru sufletele lor, ci din pricina oamenilor, ca oamenii sa-i vada postind si sa-i laude pentru aceasta. Dar, intrucat nu toti oamenii ii pot vedea in fiecare zi, ce mananca si ce beau, atunci ei se straduiesc sa-si faca fetele lor ca sa arate ca postesc, ca ceilalti sa poata citi aceasta pe fetele lor. Isi smolesc fetele, facandu-le sa arate palide si triste, slabanoage si adancite. Ei nu-si ung fetele lor cu uleiuri inmiresmate si nu-si spala fetele lor. Si oamenii se uita la ei si se minuneaza si ii lauda. Oamenii ii rasplatesc minunandu-se; oamenii le dau lor rasplata postirii lor, laudandu-i. Ce mai pot astepta ei de la Dumnezeu? Ei nu au postit pentru Dumnezeu, ci pentru oameni. Ce fel de plata sa mai caute ei pentru sufletele lor? Ei nu au postit pentru sufletele lor. Ei au postit pentru oameni si oamenii i-au laudat pentru aceasta. Cu adevarat ca ei si-au primit plata lor. Si Dumnezeu nu le mai datoreaza nimic, nici nu le va da nimic pentru postirea lor in viata ce va sa vina.
“Tu insa, cand postesti“, spune Domnul, “unge capul tau si fata ta o spala, ca sa nu te arati oamenilor ca postesti, ci Tatalui tau, Care este in ascuns, si Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.”
Aceasta este cea mai buna alcatuire ce o primim pentru postire. Iar intelesul de suprafata este deslusit. Cand postesti, fa aceasta pentru Dumnezeu si pentru mantuirea sufletului tau, nu pentru oameni. Nu este catusi de putin important ca oamenii sa vada si sa stie ca tu postesti – cu adevarat, este mai bine pentru tine ca ei sa nu vada si sa nu stie. Pentru aceasta tu nu astepti de la oameni nici o rasplata. Si ce-ti pot da ei, care, ca si tine, se bizuie pe Dumnezeu pentru toate lucrurile? Este important ca Dumnezeu sa vada si sa stie. Si Dumnezeu va vedea oricum; nu poti sa ascunzi nimic de Dumnezeu. Asadar, nu arata postirea ta prin nici un semn vazut; El citeste aceasta in launtru, chiar in inima ta. Asa cum ti-ai uns capul inainte de a posti, fa aceasta si cand postesti; si asa cum ti-ai spalat fata ta inainte de a posti, fa aceasta si cand postesti. Fie ca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta – nici una dintre aceste alegeri pe care le faci, nu-ti va spori meritul tau; daca faci aceasta sau te infranezi de la aceasta nici nu te va mantui, nici nu te va duce la pierzare. Dar aceste cuvinte ale lui Hristos: “unge capul tau si fata ta o spala” rostite atat de hotarat, au intelesul lor launtric profund. Deoarece, daca Domnul S-ar fi gandit numai la capul cel trupesc si la fata cea trupeasca, cu siguranta ca El nu ne-ar fi poruncit sa ne ungem capul si sa ne spalam fata atunci cand postim. El ar fi spus ca este un lucru de mica importanta si lipsit de sens, unde se amesteca roadele postirii, sa-ti ungi sau sa nu-ti ungi capul, sa-ti speli sau sa nu-ti speli fata. Este limpede faptul ca, in adancul acestor cuvinte se ascunde un inteles tainic. De altfel, cel care intelege aceasta porunca a lui Hristos sub infatisarea ei de suprafata si incepe, mai ales atunci cand posteste, sa-si unga capul si sa-si spele fata, va cadea in chipul celalalt al fatarniciei. El va pune iarasi in priveliste, inaintea oamenilor postirea sa, insa intr-un chip diferit. Dar Domnul tocmai aceasta a cautat sa ne invete in chip lamurit, ca sa nu facem. Atunci, nu mai exista nici o indoiala ca aceasta porunca si are intelesul sau launtric. Care este acela? Este asemenea celui pe care l-a dat Apostolul Pavel taierii imprejur, intregind taierea imprejur a inimii ca mijloc mantuitor, si socotind ca infatisarea de la suprafata a taierii imprejur ca nefiind mai importanta ca nesavarsirea acestei taieri (Galateni 6:15; Romani 2:29). Atunci, “unge capul tau” inseamna: unge mintea ta cu Duhul Sfant. Fiindca “capul” semnifica “mintea” si intregul suflet, si uleiul inmiresmat cu care se unge capul semnifica Duhul Sfant. Si aceasta inseamna: posteste de toate gandurile cele rele si infraneaza-te de la toate cuvintele nerusinate si fara de folos. Dimpotriva: umple-ti mintea cu gandurile lui Dumnezeu, ale lucrurilor Sale sfinte, ale curatiei, ale credintei si dragostei si cu toate cele ce sunt vrednice de Duhul Sfant. Fa la fel si cu limba ta – pentru ca vorbirea si mintea una sunt – fie ca te infranezi in intregime de la vorbire, ori, daca vorbesti, spune numai ceea ce este spre slava lui Dumnezeu si spre mantuirea sufletului. Fa la fel si cu inima ta: posteste de toata ura si de tot raul, zavistia si mandria, hula impotriva lui Dumnezeu si a omului, de orice pacat si poftire pacatoasa, patima si dorinta – infraneaza-te de la toate astea si lasa Duhul Sfant liber, ca sa semene in inima ta fiecare fel de planta sfanta si bine-placuta lui Dumnezeu, floare cereasca. Fa la fel cu voia sufletului tau: posteste de la fiecare scop pacatos si de la fapta pacatoasa, infraneaza-te de la tot raul si lasa Duhul Sfant liber, ca sa unga sufleul tau invartosat, cu uleiul inmiresmat al lui, sa-i vindece ranile si sa-l intoarca inspre Dumnezeu, sa-l indemne catre lucrarile cele bune si sa-l umple cu setea pentru fiecare buna lucrare care se afla in Dumnezeu. Acesta este intelesul cuvintelor: “unge capul tau“. Altfel spus: infraneaza si stapaneste omul tau launtric, care este de cea mai mare insemnatate, opreste-l de la fiecare rau si indeamna-l catre tot ceea ce este bun. Ce inteles au cuvintele: “si spala fata ta”? Fata semnifica omul pe dinafara, omul trupesc, simtitor – trupul omului. Sufletul se arata lumii acesteia, prin mijlocirea trupului. Pentru Dumnezeu, sufletul este fata omului, dar pentru lume, sufletul este trupul omului. Prin simtirile si madularele trupului aratam lumii ce gandim, ce simtim si ce vrem. Limba transmite gandurile mintii, ochii arata simtamintele inimii si picioarele duc la bun sfarsit scopul sufletului. “Spala fata ta” inseamna: curateste-ti trupul tau de savarsirea oricarui pacat, oricarei necuratii si oricarui rau. Infraneaza-ti simturile de la tot ceea ce este de prisos si primejdios; pazeste-ti ochii ca sa nu zaboveasca prin amestecarile acestei lumi; pazeste-ti urechile de la toate cele care nu slujesc mantuirii sufletului; pazeste-ti nasul, pentru ca sufletul tau sa nu inspire mirosul acestei lumi, care degraba se schimba in duhoare; infraneaza-ti limba si stomacul de poftirea de multa mancare si bautura; infraneaza-ti intregul tau trup, ca sa nu se faca peste masura de delicat, si sa nu-ti ceara mai mult decat ii are nevoie pentru vietuire. Pe langa toate acestea, infraneaza-ti mainile, ca sa nu bata si sa nu chinuiasca oamenii si animalele; infraneaza-ti picioarele ca sa nu te duca in pacat, sa nu te duca la petreceri prostesti, la distractii fara de Dumnezeu, la lupte si furturi. Si, impotriva tuturor acestora, fa din trupul tau o adevarata biserica pentru sufletul tau; nu fa din el o carciuma de la marginea drumului, unde se aduna talharii ca sa-si imparta prada si sa-si faca planuri pentru noi atacuri, ci biserica a Dumnezeului Celui viu.
Acesta este intelesul cuvintelor: “si spala fata ta“. Aceasta este postirea care duce la mantuire. Acesta este postul pe care il propovaduieste Hristos, post fara fatarnicie, post care scoate duhurile cele rele, si aduce omului biruinta slavita si roade bogate, atat in aceasta viata, cat si in cea urmatoare.
Este important sa observam aici, ca Hristos vorbeste mai intai despre cap si apoi despre fata – mai intai despre suflet si apoi despre trup. Fatarnicii posteau numai in trup si aratau oamenilor postirea lor prin mijloace trupesti. In contrast cu aceasta, Hristos aseaza postirea launtrica pe primul loc si apoi postirea din afara, trupeasca, nu pentru a socoti postirea trupeasca mai neinsemnata – caci El Insusi obisnuieste sa posteasca trupeste – dar sa incepem cu inceputul: mai intai se curateste izvorul si apoi raul; mai intai se curateste sufletul si apoi oglinda sufletului. Omul trebuie mai intai sa se straduiasca sa faca postirea in minte, inima si in voia lui, si apoi sa intregeasca postul cu bunavoire si bucurie in trupul sau, asa cum pictorul face mai intai privelistea in sufletul sau si apoi degraba si cu veselie, zugraveste privelistea cu mana. Asadar, postirea trupeasca trebuie sa fie cu veselie si nu cu tristete. De aceea Domnul foloseste cuvintele “unge” si “spala”; pentru ca, asa cum acestea aduc buna placere si bucurie omului celui trupesc, tot asa postirea – atat a sufletului, cat si a trupului – trebuie sa aduca veselie si bucurie sufletului omului. Caci postirea este o arma, o arma foarte puternica impotriva duhului rau. Soldatul care se afla pe campul de lupta, este aruncat la pamant atunci cand isi pierde armele, fiindca omul neinarmat este silit ori sa fuga, ori sa se predea. Si atunci cand i se dau arme, el se bucura din nou, pentru ca atunci isi poate pastra locul si poate rezista dusmanului. Cum ar putea crestinul sa nu se bucure, atunci cand el se inarmeaza cu postirea impotriva vrajmasilor celor mai infricosatori ai sufletului sau? Cum ar putea inima lui sa nu se bucure din nou si cum s-ar putea ca fata sa sa nu-i fie stralucitoare, atunci cand el vede in mainile sale o arma de care vrajmasul fuge cu mare tulburare?
Lacomia il face pe om posomorat si temator, dar postirea il face vesel si curajos. Si cum lacomia se lateste tot mai tare si mai tare, tot asa si postirea indeamna la rabdare tot mai mare. Imparatul David obisnuia sa posteasca vreme atat de indelungata, incat el singur spunea: “genunchii mei au slabit de post”. Cand omul isi da seama de harul care vine prin postire, dorirea lui creste ca sa posteasca tot mai mult. Si harurile care vin prin postire sunt fara de numar. Prin postire, omul isi usureaza ata trupul, cat si sufletul de povara intunecimii si a invartosarii. Trupul sau se face usor si puternic si sufletul sau se face stralucitor si curat.
Prin postire, omul isi inalta sufletul deasupra temnitei pamantesti si patrunde prin intunecimea vietii trupesti catre lumina Imparatiei lui Dumnezeu, catre adevaratul sau salas. Postirea il face pe om puternic, hotarat si curajos, atat inaintea oamenilor, cat si inaintea dracilor. Postirea il mai face pe om darnic, bland, milostiv si ascultator. Prin postire, Moise a fost invrednicit de primirea Tablelor Legii din mainile lui Dumnezeu. Prin postire, Ilie a inchis cerurile, asa ca nu a mai fost ploaie timp de trei ani de zile; prin postire, el a chemat foc din cer peste jertfelnicul cel idolesc, si prin postire s-a curatit si a putut el sa mearga pana la Horeb ca sa vorbeasca cu Dumnezeu. Prin postire, Daniel a fost izbavit din groapa cu lei si cei Trei Copii, din cuptorul cu foc. Prin postire, Imparatul David si-a inaltat inima la Dumnezeu si harul lui Dumnezeu a pogorat peste dansul si el a cantat rugaciunile cele mai dulci si mai minunate pe care le inaltase cineva vreodata lui Dumnezeu, inainte de venirea lui Hristos.
Iubirea de arginti deschide usa altor patimi; dupa cum spune Apostolul, “radacina tuturor relelor” (I Timotei 6:10). De aceea Domnul Isi incheie invatatura despre postire atentionandu-ne sa nu avem iubire de arginti, sa ne infranam de la bunatatile cele care se ingramadesc sa ne piarda sufletul, care sucesc inimile de la Dumnezeu si ascund sufletul in pamant: “Nu va adunati comori pe pamant, unde molia si rugina le strica si unde furii le sapa si le fura, ci adunati-va comori in cer, unde nici molia, nici rugina nu le strica, unde furii nu le sapa si nu le fura. Caci unde este comoara ta, acolo va fi si inima ta“. Cel care aduna comori pamantesti aduna pentru sine chin si teama. Unul ca acesta se pierde in comorile sale si inima lui este acoperita de tarana. “Este adevarat ca multi sfinti din vremurile de odinioara aveau bogatii mari, ca Avraam, Iov, David si multi altii, dar ei nu aveau patima iubirii de averi, pentru ca ei priveau toate lucrurile ca apartinand lui Dumnezeu“. Amin (postat pe fb de ioan monahul)