Omul fuge de la fața Domnului

12.05.2018 06:00

Desi societatea iudaica astepta de veacuri venirea lui Mesia, este surprinsa complet atunci cand Mesia vine. Mai mult, responsabilii cu lectura profetiilor vechi-testamentare, mai marii preotilor si ai poporului, resping aproape in principiu, eventualitatea ca Iisus din Nazaret sa fie Mesia cel vestit de profeti si asteptat de iudei. Este atat de vehementa si constanta respingerea eventualitatii ca Hristos sa fie Mesia, incat devine oricui suspecta.

Omul isi construieste propria dreptate, se inchide in ea ca intr-un turn de fildes, si respinge orice evidenta care i-ar contrazice dreptatea sa. Nu este dispus sa cedeze nici in fata provocarii lui Dumnezeu Insusi, sau in mod special, in fata dreptatii lui Dumnezeu. Insistenta cu care il chestioneaza pe cel vindecat, pe parintii lui si reactiile lor de fiecare data ne confirma ca, intr-adevar, demersul lor era nu de a verifica eventualitatea interventiei minunate a lui Dumnezeu, ci de a o exclude cu orice pret. Am mai spus-o si alta data, in dialogurile noastre ca sunt putini oamenii care s-ar bucura de o asa apropiere a lui Dumnezeu. Din multe motive.

Prejudecatile,  sunt reflexe ale dreptatii proprii, ale statutului social, religios, cultural in care cineva s-a asezat si s-a asigurat. Aceste prejudecati, si mai ales cerbicia cu care sunt aparate, functioneaza in cazul celor realizati. Aceia nu au nici un interes sa se strice sau sa se deranjeze ordinea existenta, care pe ei i-a prins, iata, foarte bine. Or, aparitia Cuiva care vindeca orbi din nastere, sau surdo-muti, sau demonizati, era in masura sa alimenteze temerea ca sunt posibile cutremure importante, in plan religios, social, politic.

Iudeii invoca incalcarea sambetei, ca de atatea ori, ca argument pentru a-si linisti constiinta, mai intai, apoi, pentru a-si justifica atitudinea publica fata de Iisus. Cineva care incalca sambata, fie si vindecand un bolnav, nu poate fi de la Dumnezeu. „Acest om nu este de la Dumnezeu, fiindca nu tine sambata.” (Ioan 9,16 ). A incalca Legea este…

Constatam o fuga a omului de Dumnezeu sub o forma foarte ipocrita. Nu spun si intru-totul constientizata. Il vrem pe Dumnezeu, dar departe, sa nu se amestece in viata noastra, sa nu se afle in apropierea noastra, sa nu ne sufle in ceafa să nu ne stânjenească, să nu ne controleze. Un Dumnezeu departe, pe care, eventual, am putea sa-L mai amagim, sa-I transmitem mesaje controlate sau mistificate. In momentul in care Dumnezeu, care comunicase cu ei de la distanta prin intermediari, vine printre ei, se infricoseaza, asa cum ar fi facut orice om si aproape ca se revolta. Traind in imediata vecinatate a lui Dumnezeu, iudeii ar fi trebuit sa-si pastreze constiinta de supusi ai lui Dumnezeu, de dependenta totala fata de El. Or, ei isi construisera autoritatea, autonomia, superioritatea sociala. Este o observatie pe care o putem consemna de-a lungul istoriei pana astazi: omul are inertia, ispita, tentatia de a se emancipa de sub orice autoritate superioara lui, de a se aseza pe sine in postura de autoritate ultima pentru sine si pentru semenii sai.

Daca autoritatea suprema si absoluta este Dumnezeu, atunci, pe Dumnezeu, ori il expediaza intr-o idee inofensiva sau intr-un concept inofensiv, pe care le subordoneaza unui discurs teoretic, si-l folosesc cum vor, ori il separa intr-un transcendent absolut. Ne place un Dumnezeu care sa nu ne stanjeneasca cu autoritatea Lui si mai ales cu prezenta Lui. Ne putem intalni la sfarsit cu Dansul, chiar si la judecata. Vom da seama atunci, pana atunci speram sa mai reglam noi intr-un fel anume lucrurile, mai recuperam, mai uitam noi, mai uita Dumnezeu, ne mai iarta Dumnezeu si asa mai departe.

Omul este surprins de intalnirea cu Dumnezeu acum si aici. De aceea si fariseii, desi aparau legea, desi propovaduiau credinta, desi Il marturiseau pe Dumnezeu, cand Dumnezeu paseste printre ei, Il resping din aceasta inertie, pacatoasa bineinteles, care este tendinta uzurpatoare a autoritatii dumnezeirii. Omul are si el autoritate si putere, dar acestea nu izvorasc din el, ci sunt imprumutate, le primeste de undeva, din afara sa. El ar vrea sa fie izvorul propriei sale autoritati. Autoritatea lui sa rezide din sine, din functia sa, din statutul sau social, din conditia sa umana… Este o batalie surda pe autoritatea ultima, pe cine are ultimul cuvant!

Tendinta de a judeca, de a diseca, de a verifica pana in cele mai mici detalii este semnul unei atitudini de indreptatire de sine. Tot discursul fariseilor este izbitor de asemanator cu al nostru. Sau atitudinea noastra izbitor de asemanatoare cu a lor. Trebuie sa avem curajul sa marturisim acest lucru. Nu stim cum ne-am comporta, daca ne-am confrunta cu prezenta dumnezeiasca, asa cum s-au confruntat fariseii?! Ma tem ca unii dintre noi ne-am comporta le fel si am gasi argumente sa-L respingem pe Dumnezeu. Ma tem ca si facem lucrul acesta cu consecventa. Gasim semnelor minunate explicatii „logice”, le includem in fenomene naturale. Toate argumentele izvorasc din indreptatirea de sine, din constructia unui edificiu autonom, fara Dumnezeu, de fapt.

Cum ne vindecam de aceasta tendinta, de aceasta ispita?  Este foarte greu. Exista terapia numita generic asceza, in Rasaritul ortodox. Asceza presupune un exercitiu de renuntare la sine, de renuntare la placeri, la tot ceea ce construieste ipostasul uman cazut. Curatirea de patimi deschide omului perspectiva vederii adevarate! Daca te lepezi de constructia egocentrica, constati adevarul, constati ca existenta ta este intru totul si continuu dependenta de Dumnezeu Creatorul, Sustinatorul, Proniatorul, Mantuitorul, Implinitorul, Alfa si Omega, inceputul si sfarsitul.

Paradoxal, invatatii timpului respectiv, fariseii si carturarii, se afla in postura de a nu recunoaste Adevarul, in timp ce un orb din nastere, lipsit de orice cultura, gaseste imediat argumente care-l conduc la Adevar: „Eu nu stiu daca este pacatos sau nu este pacatos, dar stiu ca un om pacatos nu ar fi putut sa faca asa ceva!“, conchide orbul vindecat. O concluzie logica. Orbul se intemeiaza in evidenta lucrurilor, in timp ce fariseii si carturarii refuza evidenta, in temeiul culturii lor.

Fariseii esueaza in fata Mantuitorul Hristos, in timp ce orbul reuseste. Mantuitorul nu are un demers elaborat. Dumnezeu Se manifesta pur si simplu. Ştie foarte bine ca o eventuala incercare de a-i convinge cu argumente nu are nici o sansa de reusita. Ca la Pateric: daca din vederea mea nu intelegi nimic, din cuvantul meu cu atat mai putin. Cum o fi sa te intalnesti cu Dumnezeu si sa mai ceri si explicatii?! Nu vi se pare prea mult? Esecul celui care cere explicatii in astfel de situatii este catastrofal.

Vi se pare ca sunt putini cei care-L percep pe Dumnezeu ca atare! Este adevarat. Din toata multimea care se agita in jurul acestui eveniment, numai orbul vindecat Il recunoaste si procedeaza in consecinta – cei multi nu! Proportia este dramatica. Şi mai dramatica si nelinistitoare este confirmarea ei in repetate randuri de catre Mantuitorul Hristos. Imaginea cu poarta cea stramta care duce la mantuire si poarta cea larga care duce la pierzanie vizeaza aceasta situatie. Cartea Apocalipsei profeteste faptul ca sfarsitul lumii va gasi cea mai mare parte dintre oameni incapabili sa-L recunoasca pe Dumnezeu. Nici chiar desfasurarea evenimentelor apocaliptice nu sunt in masura sa determine schimbarea de optica, biruirea prejudecatilor, recunoasterea erorii fatale in care s-au asezat si lepadarea de propria dreptate.

Mantuitorul Hristos vorbeste despre o turma mica care se salveaza. „Nu te teme, turma mica, pentru ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia.” (Luca 12,32 ). Nu pentru ca Dumnezeu nu ar avea capacitatea sau vointa de a salva mai multi sau pe toti, ci pentru ca in virtutea libertatii, omul adera sau nu adera la dialogul mantuitor cu Dumnezeul cel viu si adevarat. Cine adera se salveaza, cine nu adera se pierde. Este paradoxal, este dureros, este contrar logicii noastre. Dar, cu adevarat, Evanghelia si perspectiva dumnezeiasca, pe care o vedem concretizata in acest episod, contrazic logica noastra de la inceput pana la sfarsit. Nici legatura dintre cauza si efect nu functioneaza cum functioneaza in logica noastra, nici proportiile, nici criteriile. Totul este surprinzator si imprevizibil, pana cand omul se acomodeaza cu cele dumnezeiesti si accepta cel putin diferenta. Aceasta se cheama ca omul incepe sa se smereasca, sa se coboare pe sine, sa renunte la propriile ambitii. Ceea ce nu pare a se intampla astazi. Din contra, omul se afla intr-o exacerbare a autoritatii sale, a suficientei de sine, a parerii de sine, a trufiei. Sunt foarte putini oamenii care isi recunosc limitele. (postat pe fb de ioan monahul)