Odovania praznicului Intampinarii Domnului

11.02.2021 10:21

Astăzi este odovania unui praznic al dragostei. Astăzi Domnul Se aduce înainte în Biserică şi cuvântul „se aduce înainte” este plin de înţelesuri. In Evanghelie  se spune cum  o femeie care a adus mirul cel de mult preţ lui Hristos a fost lăudată pentru gestul ei de dragoste. Oamenii, cu mintea lor trupească, au judecat-o ca fiind risipitoare, dar Domnul, Care a văzut în vasul de alabastru toată dragostea pe care această femeie o purta în inima ei, a lăudat-o. Omul devine adevărat şi vrednic de încredere înaintea lui Dumnezeu când îi răspunde cu dragoste; dragoste potrivit poruncii lui Dumnezeu; dragoste până la ura de sine; întrucât atunci el se arată a fi de asemenea chip adevărat al lui Dumnezeu. Drept aceea, oricine calcă pe urmele paşilor Domnului nostru este primit, de Dumnezeu, întrucât în înainte-aducerea Sa, El ne îmbrăţişează şi pe noi.

Viaţa  fiecăruia dintre noi este o înainte-aducere în faţa lui Dumnezeu. Înainte-aducerea Domnului nostru a fost desăvârşită, datorită dragostei Sale. Înainte-aducerea noastră este bine primită şi bine plăcută lui Dumnezeu, când avem dragoste, când Îi răspundem cu dragoste. În dragoste ni s-a descoperit nouă persoana Sa, dragoste „până în sfârşit” (In. 13,1), întrucât a spus: „Mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are, ca cineva sufletul său să-şi pună pentru prietenii săi” (In. 15,13).

Sărbătoarea aducerii la Templu a Domului Hristos era iniţial, la Ierusalim, încheierea sărbătorilor Teofaniei, a Arătării lui Dumnezeu în Trup. Pelerina Egeria, vestita călătoare apuseană la Locurile Sfinte, din secolul 4, scria despre această sărbătoare astfel: „A patruzecea zi de după Epifanie se prăznuieşte aici la Ierusalim cu mare cinste. În această zi se face procesiune la Anastasis, Biserica Învierii, şi toţi merg, iar toate acestea se fac după o rânduială solemnă şi foarte festivă, ca la Paşti. Toţi preoţii ţin predici, iar mai apoi şi episcopul, tâlcuind locul din Evanghelie care vorbeşte despre aducerea Domnului la Templu de către Iosif şi Maria, văzută de Simeon şi de prorociţa Ana, fiica lui Fanuil, dar şi despre cuvintele acestora, rostite la vederea Domnului, cât şi despre jertfa pe care au adus-o părinţii. După aceasta, făcând toate după rânduială, se săvârşeşte Liturghia, după care se face otpustul”. Mai târziu, mai ales după Sinodul 4 Ecumenic de la Calcedon (451), această sărbătoare a fost cinstită separat, ca unul ­din ­marile praznice închinate Domnului nostru Iisus Hristos.

Dragostea, spune apostolul, niciodată nu cade (1 Cor. 13, 8). Cel ce are dragoste, slujitorul dragostei, nu poate fi despărţit de Dumnezeul dragostei (cf. Rom. 8, 35-39), pentru că dragostea e nemuritoare, dragostea e însuşi Dumnezeu.(cf. 1 In. 4, 8; 4, 16). Aşadar, ca înainte-aducerea noastră să fie vrednică şi bineplăcută Domnului, trebuie să avem întotdeauna în minte că acesta este semnul prin care recunoaştem pe slujitorul lui Dumnezeu, dragostea: „Unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi”, zice Domnul (In. 12, 26); şi dacă El este un Dumnezeu al dragostei şi al dragostei „până în sfârşit” şi dacă „mai mare dragoste ca aceasta nimeni nu are”, astfel trebuie şi slujitorul Său să fie. Trebuie să fie un slujitor al dragostei. Întrucât am fost atât de întărit de dragostea pe care mi-aţi arătat-o în cele câteva zile care au trecut - măcar că sunt nevrednic şi cel mai de pe urmă - îndrăznesc să mă rog ca Dumnezeu să binecuvânteze această „rămăşiţă” (Rom. 11,5;Is. 1,9) de aici, să vă binecuvânteze pe toţi şi lucrarea pe care o săvârşiţi în această ţară şi să vă facă „aluat” care să dospească toată frământătura.(1 Cor. 5,6). Suntem martori astăzi unui moment crucial în istoria mântuirii oamenilor, în care cele vechi se fac noi toate, în care Dumnezeu este Cel Care vine la rob, Dumnezeu ia chip de rob și, îmbrăcat astfel, în chipul acesta, vine înaintea Lui, vine să-L întâmpine. Și întorcându-se către Maica Domnului, i-a spus: “Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca sa se vădească gândurile multor inimi“. Maica Domnului care nu suferise la naștere, fiind fecioară și fiind nesupusă legii acesteia omenești; nu prin sămânță bărbătească S-a născut Hristos, căci puterea Celui Preaînalt era peste ea. Ea, care n-a suferit la naștere, va suferi la răstignire. Ea se va face semn tuturor celor credincioși, tuturor celor care vor răbda și vor nădăjdui până la sfârșit, căci doar cel care iubește rabdă până la capăt. “Prin sufletul tău va trece sabie, ca să se vădească gândurile multor inimi.” Abia atunci când suferi și rabzi pentru cel care-l iubești, abia atunci se arată de ce parte stă inima ta. Întâmpinarea Domnului este starea sufletului cel doritor de Dumnezeu.

Începutul înainte-aducerii Domnului nostru, începutul jertfei Sale, începutul arătării marii Sale iubiri. Înainte-aducerea Domnului a fost desăvârşită şi întru tot bine plăcută lui Dumnezeu-Tatăl, pentru că a fost o jertfă curată (Ef. 5, 2). Înainte-aducerea noastră nu este o jertfă curată şi de aceea în Liturghie aducem mulţumiri şi cereri - mulţumim şi facem cereri stăruitoare. Mulţumim pentru toate câte a făcut Dumnezeu pentru noi - şi sunt atâtea care pot fi enumerate - şi ce lucruri mari! Dar facem şi rugăciuni de cerere, pentru că nu suntem încă slobozi de păcat; pe când Domnul - fără de păcat cum era El - a fost o jertfă curată adusă lui Dumnezeu-Tatăl  (Ev. 7,26-27). Cu înainte-aducerea Sa - într-o singură lucrare - Hristos a cuprins cerul şi pământul şi ţinuturile iadului (Ef. 4,9-10). Prin această desăvârşită înainte-aducere, Domnul L-a îndreptăţit atât pe Dumnezeu, cât şi pe om. L-a îndreptăţit pe Dumnezeu, întrucât a arătat neţărmurita Lui dragoste spre mântuirea lumii: „Că aşa au iubit Dumnezeu lumea, încât şi pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-au dat” spre mântuirea ei (In. 3,16). Hristos a venit ca să fie înainte-adus în Biserica lui Dumnezeu, în cetatea lui Dumnezeu. Înainte-aducerea Sa este o înainte-aducere desăvârşită, „înainte-aducerea” ne aminteşte de o jertfă şi Sfântul Apostol Pavel spune limpede că noi ar trebui să punem înainte trupurile noastre ca pe o jertfă vie (Rom. 12,1), nu urmând lumii acesteia, ci căutând voia cea sfântă şi desăvârşită a lui Dumnezeu şi urmând ei. Pentru că în această voie este viaţă veşnică din belşug (In. 10,10), în timp ce această lume e numai trecătoare - se sfârşeşte. Fiul aşa a iubit lumea, încât a primit, de dragul nostru, să fie precum un miel dus la junghiere (Fap 8,32, Is. 53,7). Duhul Sfânt, aşijderea, cu dragoste, a mărturisit această lucrare a Domnului nostru, întrucât înainte-aducerea Sa - în care El a îmbrăţişat cerul şi pământul şi toată zidirea - a fost făcută în puterea Duhului celui Veşnic.

Un moment important, al treilea, după naştere şi tăierea împrejur, în viaţa pământeană Fiului lui Dumnezeu și în istoria creştinismului. Asemenea evenimente, aferente ritualurilor evreişti ale timpului, sunt relatate în evanghelie şi marchează copilăria lui Iisus din Nazaret. De aceasta, tradiţia şi istoria bisericească au legat o serie de alte fapte, menite să sublinieze caracterul excepţional, mesianic, predestinat al vieţii Celui care, după Scripturi, a înviat a treia zi după crucificare.Când copilaşul avea opt zile, Maria şi Iosif l-au circumcis  potrivit Legii mozaice şi i-au pus numele Iisus, aşa cum li se spusese. Apoi, în a patruzecea zi, l-au dus din Betleem la templul din Ierusalim, aflat la aproximativ zece kilometri distanţă, şi au adus jertfa de purificare pe care Legea o prevedea pentru oamenii săraci: două turturele sau doi porumbei. Dacă s-au simţit jenaţi că n-au putut să aducă un berbec şi o turturea, cum îşi permiteau alţi părinţi, au lăsat la o parte aceste sentimente. Oricum ar fi stat lucrurile, ei au fost foarte încurajaţi de cele întâmplate la templu. Când Iisus a împlinit patruzeci de zile, Maria şi Iosif l-au dus la Ierusalim să-l prezinte Domnului, precum era scris în lege, şi să aducă jertfă o pereche de turturele sau doi pui de porumbel, după cum prescria legea Domnului pentru cei săraci.

De ce  au respectat Iosif şi Maria Legea mozaică după naşterea lui Isus? De ce a dezvăluit jertfa adusă de Iosif şi Maria la templu despre starea lor materială? Pentru-că Iisus nu a venit să strice legea iar Vechiul Testament nu face altceva decât să pregatească Noul Testament care începe prin nașretea Sa.

Jertfa de curățire a Fecioarei Maria, este primul ritual al Mariei la Templu. Acesta avea scop de curățire a femeii, după nașterea unui copil. Legea mozaică prevedea ca femeia de nimic sfânt să nu se atingă, şi la locaşul sfânt să nu meargă, până se vor împlini zilele curăţirii ei (Levitic 12, 4). În privința scopului acestui ritual, cartea Levitic spune că Preotul va înfăţişa acestea înaintea Domnului şi o va curăţi şi curată va fi de curgerea sângelui ei (Lev 12,7). Din faptul că Iosif și Fecioara Maria aduc ca jertfă la templu, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel (Lc 2, 24), reiese că ei erau săraci.

Al doilea ritual pe care l-au împlinit atunci părinții Mântuitorului în amintirea ultimei nopți din Egipt, a fost aducerea Lui la templu, pentru a-L răscumpăra, așa cum cerea Legea mozaică. Potrivit prescripțiilor Legii, israeliților li se cerea ca fiecare întâi născut de partea bărbătească să fie adus la templu și închinat Domnului, această practică fiind justificată de cruțarea celor întâi născuți dintre israeliți, în noaptea când au ieșit din Egipt.Ultima plagă pe care Domnul a adus-o asupra Egiptului, a fost moartea întâilor născuți. După ce faraonul și-a pierdut propriul copil, în cele din urmă a cedat și le-a dat voie israeliților să plece (Ieș 12, 29-31) Când această plagă a venit peste Egipt, primii născuți din Israel au fost cruțați doar datorită sângelui mielului de jertfă, cu care au fost unse pragurile și ușorii caselor (Ieș 12,21-23). Acest eveniment, în care moartea „a trecut” peste Israel, avea să fie comemorat anual, ca una dintre cele mai importante zile sfinte ale calendarului evreiesc – Paștele (în evreiește, Pesach, care înseamnă „trecere”).

Prin această înainte-aducere, El a umplut întreaga lume creată cu puterea Sa ziditoare şi mântuitoare, aşa încât noi să putem să-L întâmpinăm oriunde ne-am afla. Fie în bucurie, fie în iadul durerilor noastre, Domnul este de faţă, pentru că El a umplut toată zidirea cu puterea Sa Dumnezeiască şi cu viaţă. A sfinţit apele, botezându-Se în Iordan; a luminat ţinuturile iadului, prin pogorârea Sa la iad. Când S-a înălţat la cer, precum se spune în Evanghelie, S-a înălţat încet, încet (Lc. 24, 50-51), ca să sfinţească tot văzduhul şi toate cerurile. Aşadar, toată viaţa Domnului nostru nu a fost decât o înainte-aducere lui Dumnezeu şi această înainte-aducere a fost desăvârşită şi sfântă şi L-a îndreptăţit pe Dumnezeu înaintea omului prin marea Sa dragoste. Dar Hristos l-a îndreptăţit şi pe om înaintea lui Dumnezeu, întrucât ne-a dat o pildă desăvârşită de ascultare. Aşa L-a iubit pe Dumnezeu-Tatăl şi tot neamul omenesc, încât nu Şi-a cruţat propria viaţă şi a făcut aceasta fără ca cineva să poată să-L vădească de păcat. A făcut aceasta fără de păcat, în chip desăvârşit şi ne-a dat o pildă desăvârşită.

Precum Simeon, care era drept şi credincios şi prorociţa Ana care, din pricina dragostei ei de Dumnezeu, era tot timpul în biserică, au putut să-L recunoască şi să-L primească pe Dătătorul de viaţă, Hristos, tot aşa această convorbire şi acest „preaplin” al dragostei, care este însuflat în întrunirile noastre, sunt cea mai bună pregătire spre a-L primi pe Domnul, Care a venit şi iarăşi va veni. 300 de ani a asteptat el aceasta intalnire si s-a invrednicit de ea in cele din urma, pregatindu-se pentru aceasta printr-o viata buna si curata. El L-a tinut pe brate pe Mantuitorul. Unde ne putem intal­ni noi acum cu Domnul? Trupeste – nicaieri. Dar Domnul ne-a spus: Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului. Cum? Unirea si intalnirea cu Dumnezeu se face prin rugaciune. In mod deosebit se face printr-o stare de rugaciune neincetata care ne mentine in comuniune cu Domnul in fiecare clipa si in orice imprejurare. In biserica Dumnezeu este prezent in mod deosebit. „Ochii Mei si urechile Mele sunt in biserica”, a spus Domnul.

La marturisire „Hristos sta nevazut”. La impartasanie primim Trupul si Sangele Domnului si ast­fel ne unim cu Hristos.Se povesteste ca cineva a plecat in cautarea lui Hristos si, oriunde mergea, chiar si in biserica, preocupat mereu de vreo grija, nu-L vedea pe Hristos. Dar intalnind bolnavi, schilozi si suferinzi, L-a gasit in ei pe Hristos. In necartirea lor, in rabdare, in blandete. Şi noi putem sa-L gasim astfel pe Hristos. Batranul Simeon s-a invrednicit si de darul suprem: sa moara in templu la rugaciune. De o astfel de moarte au avut parte si Sfintii Serafim de Sarov, Ioan de Tobolsk si altii. Ca sa mori bine trebuie sa traiesti bine. In plus, este foarte important sa ne rugam Domnului sa ne invredniceasca de sfarsit bun, crestinesc si sa ne izbaveasca de o moarte ru­sinoasa. Roadele Duhului: smerenia, blandetea, rabdarea, dragostea le vom lua cu noi in vesnicie. Sub povara anilor si sub greutatea acoperisu­lui invechit al sufletului, batranul cel vechi de ani n-a slabit in credinta. Biruind prin taria na­dejdii toate greutatile in inaltarea de la trup si de la lume, a intampinat mai intai cu ochiul la­untric, intru fagaduinta Duhului, iar apoi si cu ochii trupesti, mantuirea cea gatita inaintea fetei tuturor popoarelor (Lc. 2,27,32). Privirea intunecata de desertaciune n-ar fi ga­sit in Pruncul adus in templu dupa obiceiul Legii nimic in afara unui om aflat sub Lege, insa cel ce astepta mangaierea vesnica vede in El manga­ierea batranetilor sale si a intregului Israil; prunceasca slabiciune nu-l impiedica sa vada in El pe Carmuitorul (Mt. 2,6) lui Israil, pe biruitorul lumii si al iadului, al pacatului si al mortii; scute­cele care acopera trupul n-ascund lumina ce se revarsa de la El dincolo de poporul lui Dumnezeu – spre luminarea neamurilor (Lc. 2,32). Cuprins de groaza evlavioasa, dreptul, in rapire covarsitoare, a aratat in primul rand sfarsitul vietii, in timpul careia i se fagaduise ca Il va vedea pe Hristos Domnul. Acum slobozeste pe robul Tau, Stapane (Lc. 2,29), a strigat Simeon catre Cel ti­nut in mainile sale. 

Nu era un prunc in brate de ba­tran, ci Atottiitorul in maini omenesti, ci Dumnezeu-Cuvantul ia aminte la omul ajuns la capa­tul puterilor; Mantuitorul lumii primeste slujire de la cel mantuit. Cate rasplati pentru o astepta­re vremelnica, chiar daca ea s-ar fi intins dincolo de intregul neam omenesc! Soarta aceasta atat de buna nu este insa mos­tenirea unui singur om – si Avraam a vazut zi­ua aceasta, care lumineaza cu stralucirea ei toa­te vremurile si vesnicia, si el era atat de tare in credinta, incat de departe, din anii stravechimii, a intampinat izbavirea ce avea sa vina, si s-a bucurat (In 8, 56). Nu pentru o anumita vreme, ci pentru noi, ascultatorilor, continua ziua aceasta vesnica, in care-L putem intampina pe Domnul Mantuitorul. Daca nu ne-a fost pregatit sa-L ve­dem cu ochii trupesti si sa-L pipaim cu maini­le, ni s-a daruit, cel putin, sa-L contemplam prin credinta si sa-L intampinam cu duhul. Cel ce a venit o data la toata lumea vine de multe ori la fiecare om, indemnandu-l sa Il intampine. Iisus Hristos, ieri si azi si in veci, Acelasi este (Evr. 13, 8). Dupa ce a zis o data, repeta mereu lumii intregi, pana ce ii va pregati pe toti sa intampine slavita si ultima Sa venire. Mirele Ceresc vine la fiecare suflet omenesc. Sa ne oprim pe aceasta cale a mergerii tainice si sa cercetam cu faclia credintei pe de o parte cine se pregateste si-I iese in intampinare, pe de alta cine se departeaza de El.

Evanghelia, ce ne-a vestit acum implinirea Le­gii asupra lui Hristos Domnul, Care a fost adus in Ierusalim, ii arata pe cei ce-L intampinau pe El, Cel pus in templu inaintea Domnului. Din­tre numerosii locuitori ai Ierusalimului, care a fost numit loc al salasluirii slavei Domnului, nu si-au dat seama ca-s cercetati nici Irod, care mai mult decat oricine ar fi trebuit sa vada, de pe inaltimea tronului sau, slavita venire in cetatea lui a Imparatului imparatilor, nici fariseii cei intelepti, care socoteau si vedeau vremea venirii acesteia, ci doar un om cu numele Simeon, tema­tor de Dumnezeu si drept, care, lasand deoparte toate celelalte asteptari, astepta mangaierea lui Israil, si fiica lui Fanuil, vaduva in varsta de 84 de ani, care nu se departa de Templu, slujind lui Dumnezeu ziua si noaptea ( Lc. 2, 25-36).

Asa intampină cercetarea cereasca orasele vestite si lumea intreaga? Puternicii lumii acesteia, cum ar fi Irod, se straduie doar sa se puna in siguranta si sa inmulteasca stralucirea maretiei lor pamantesti; furati de acest vis, ei se indepar­teaza de Domnul. Inteleptii lumii, asemenea fa­riseilor si carturarilor, plini de dragoste de sine si nadajduire in sine, nu lasa deoparte „bucatica gustoasa” nici macar cand pipaie hrana cereasca ce se pogoara la ei – si, neafland in aceasta dulceata pamanteasca, se departeaza de la ea spre desfatarea de sine. Dimpotriva, cei ce se depar­teaza de lume, ca fiica lui Fanuil si ca Simeon, in pofida parerii obstesti, merg sa-L intalneasca pe Domnul si Il intampina inca din zilele fiintarii lor pamantesti.  Privind indeaproape calea unora si calea celorlalti, vom invata sa cercetam mai indeaproape propriile noastre cai. Calea de multe feluri a lumii este intuneric si alunecare (Ps. 34,5). 

Desertaciunea si nestator­nicia, minciuna si calcarea de lege il asteapta pe oricine purcede pe ea. Cei ce o umbla, luand asupra-si sarcina calauzirii altora, ca niste oarbe ca­lauze de orbi, ii trag mereu pe aceia in ratacire si insisi sunt trasi de ei. Intuneric e calea lumii, si alunecare. Pe ea se savarseste miscarea din pacat in pacat la fel de usor cum se rostogoleste in jos cel aruncat de pe varf de munte. De-abia apare gandul calcator de lege, ca din el se naste pofta, din pofta – fapta, din repetarea faptelor – patima, din patima – multe, neconte­nite griji: acestea vor impovara si stramtora inima pana cand aceasta nu se va invartosa ca o piatra. Astfel, ultima scanteie de lumina ascunsa in adancul sufletului – nazuinta spre Izvorul Cel Vesnic al bunatatilor – piere si se preface intr-un graunte de cenusa rece si intunecata – in nazuin­ta spre desertaciunea lumii.

Ce bine ar fi daca aceasta grabnica si vadita cadere de la caile lui Dumnezeu nu s-ar intinde asupra tuturor celor ce merg pe caile lumii! Dar cine nu stie ca cei ce implinesc obiceiul veacului acestuia doar ca sa nu se departeze de societatea cu care s-au obisnuit si sa nu fie vorbiti de rau se departeaza de lumina lui Dumnezeu tot atat de neasteptat ca unul dintre ucenicii plini de ravna ai lui Hristos, care, fugind de primejdia de a fi batjocorit pentru o vreme de arhiereii iudeilor, a cazut in primejdia de a fi despartit pe veci de In­vatatorul sau? A uita de tine in mijlocul distractiilor zgomotoase doar pentru a te odihni de os­teneala nu inseamna, oare, a-L uita pentru o vre­me pe Cel ce a purtat toate ostenelile si durerile noastre (v. Is. 53, 3)? A alerga dupa stralucirea si maretia lumii nu inseamna, oare, a fugi de Cel ce ne invata blandetea si smerenia (v. Mt. 11, 29)? La imparatia luminii nu se ajunge pe intunecate­le carari ale lumii: deja iroseste cel ce nu aduna bunatatile cele vesnice; cine nu este cu Mine, zice Domnul, impotriva Mea este (Lc. 11, 23). Inteleptii care purced pe calea cea acoperita de intuneric se coboara in scurta vreme, prin iubirea de sine, la ei insisi, si cu atat mai mult se departeaza de Domnul. Simtind intunericul in care ratacesc multi, se pun pe ei insisi mai presus de orbirea aceasta. Numarand slabiciunile alto­ra, privirea lor scrutatoare, se intoarce in scur­ta vreme la propriile calitati, cu atat mai lesne cu cat masurand neajunsurile altora micsoreaza sau ascunde cu totul propriile slabiciuni.

Cand ascultam si rostim cu placere invinuiri aduse altora, aceasta da marturie despre orbirea noastra (intrucat nu vrem sa vedem in noi insine ceea ce vedem in altii), da in vileag iubirea noastra de sine, chiar daca nu o bagam de seama. Din acest firicel marunt si parut nimicnic al multumirii de sine se naste uriasul care e educat de laude, cres­te in mijlocul lingusirii, se intareste pana la nadajduirea in sine, devine copt in uitarea de Dumnezeu. El este cu atat mai primejdios cu cat biru­ie mai ascuns mintea si inima; cu atat mai mult spor are intorcand spre folosul sau toate faptele omului cu cat iubeste doar ce este al sau si in­toarce spatele celor straine. Acest duh al dragostei de sine, inradacinat in adancul sufletului odata cu vatamarea acestuia, raneste, ca un sarpe vechi, fiecare gand; ca un sfetnic neprefacut, indeamna la nevointe stralu­cite si le amana pe cele ce se vad mai putin; ca un prieten credincios, apara de jigniri si se razbuna pe cei care ne jignesc; ca un vrajmas puternic, se inarmeaza impotriva hotararilor noastre de a ne smeri; ca un hot viclean, rapeste insesi inaltarile in rugaciune; ca un domn stapanitor, gaseste to­tul in sine insusi; si ca un sarac jalnic, asteapta de la toti mila: peste tot se cauta pe sine insusi.

Nu inchipuirea nascoceste aceste trasaturi atat de intunecate ale iubirii de sine, ci chiar si o usoara experienta asupra omului celui vechi ii va desco­peri fiecaruia ca pe temelia aceasta se intaresc toa­te patimile pierzatoare din vremea cand fagadu­inta amagitoare – veti fi dumnezei (Fac. 3,6) – a fost auzita in inima si primita ca binevestire. De acest duh viforos s-au sfaramat in vremurile cele vechi muntii lui Dumnezeu, si blandetea lui David s-a intunecat cu uciderea celui nevinovat, si s-a prefa­cut in nebunie intelepciunea lui Solomon. A fost omorata vrajba impotriva lui Dumne­zeu, dar este nascuta din nou prin nadajduirea in sine si intarita pe masura iubirii de sine. Cel ce nadajduieste in puterile sale lupta impotriva pu­terii lui Dumnezeu, care se savarseste in nepu­tinte (II Cor. 12,9); a socoti mari propriile nevointe micsoreaza nevointele purtate pentru in­treaga lume de catre Cerescul Mijlocitor. Aceasta putere launtrica i-a oprit pe farisei si pe cartu­rari sa iasa in intampinarea lui Hristos Domnul; in chip asemanator, toti cei ce se culca pe nadaj­duirea in sine nu vad cercetarea in care Se arata Domnul cu ajutorul si cu puterea Sa.

Apropiindu-Se de Ierusalim, Iisus Hristos, dupa spusele martorilor, vazand cetatea si raul care se savarsea in ea, a plans pentru ea (v. Lc. 19, 41). O, Vesnicule Mijlocitor! Oare nu face sa curga lacrimile Tale fiecare cetate unde dezbina­rea inabusa cuvintele vietii vesnice, unde farade­legea si osteneala taie calea spre legea Ta, unde camata si viclesugul ascund lumina si adevarul Tau (Ps.54,9-10)? Dumnezeule Milostive! Oare nu Te facem sa plangi pentru fiecare suflet atunci cand il dam cu veselie pe mana vrajmasilor Tai si singuri ne os­tenim neobosit ca sa ne apropiem pierzarea? Sa ne mangaiem insa, ascultatorule! Indelun­ga rabdare nu inceteaza, caci sunt si oameni care Il cauta pe Domnul, se gasesc suflete bune, ca­re se pregatesc necontenit sa-L intampine. De­partarea de lume si de noi insine ne apropie de Dumnezeu. Cand se strica unirea cu lumea, intunericul ce acopera mintea si inima se destrama; se desco­pera in el ceea ce era ascuns din pricina acelei stranse uniri. In apropierea lui auzul isi poate da seama ca zarva lumii se alcatuieste din strigate ca ale indracitilor si tanguiri de oameni impilati, din plangeri si clevetiri, din ponegriri si dihonii, din rasete si incaierari. Ochiul care patrunde in stralucirea si maretia lumeasca vede in ele o po­vara de care se lasa inselati doar cei neincercati, dar care incovoaie spre pamant duhul si ingreu­neaza inaltarea adevarata. Atunci, cei care poar­ta lanturile lumii se arata robi vrednici de mila, intelepti doar cand este vorba sa nascoceas­ca pieirea lor si a altora. Cu cat se vede mai bine aceasta casa apasatoare a robiei, cu atat devine mai grabnica indepartarea de ea.

Din Egipt se pleaca in pustie, dar nu acolo unde se aud din nou cartire si plangeri, ci in locuinta tacerii, un­de se poate lua aminte la glasul vesnic, unde se poate aduna mana hranitoare nu de trup, ci de duh, acolo unde orice stralucire pamanteasca se stinge si orice maretie lumeasca este smerita, inainte sa bage de seama, cei care ies din Egiptul lumii sunt calauziti de Indrumatorul Cel Neva­zut. Daruind dorinta indepartarii de desertaciu­ne, Acesta o intareste insufland fagaduinte, scoa­te cu putere de taina si merge inainte, aratand calea dreapta. Ceea ce sperie putinatatea de suflet da mangaiere celor ce parasesc desertaciu­nea lumii. Acestia, ca cei care plecau din vechea casa a robiei, trec cu graba prin apa, spalandu-se cu lacrimi de pocainta; prin foc, in care arde tot ce e necurat; prin munti (Is. 42,2; 45,2), unde este pusa la incercare adevarata maretie in nevointele cele inalte; prin crapaturile pamantului (Evr. 11, 38), in trecerea carora se arata masura rabdarii si a nadejdii. Nu omul cu puterea sa, ci Dumnezeu in ispita va aduce si usurare (I Cor. 10,13), duce pe cai atat de anevoioase pentru trup, care slabeste chiar atunci cand duhul se desteapta. Aceasta Calauza Nevazuta ii intampina si in chip vazut pe cei care fug de lume, insa atunci cand trebuie sa le dea nadejde prin fagaduinta ca lui Avraam, care a lasat casa tatalui sau (Fac, 12, 1, 7); cand trebuie sa-i mangaie prin binecuvantare, ca pe Iacov, care fugea de fratele sau (Fac. 35,1); cand trebuie sa-i inarmeze cu puterea minunilor, ca pe Moisi in biruinta asupra fara­onului. Cei ce au iesit din lume stiu vremea si chipul intampinarii dumnezeiesti, daca n-au luat cu ei ramasite ale casei de mai inainte, aseme­nea Rahilei, ca sa se mangaie in putinatatea lor de suflet.

Cei ce parasesc cu adevarat lumea parasesc orice lucru al lor si, departandu-se de deserta­ciunea cea din afara, se departeaza mai ales de ei insisi – de desertaciunea launtrica.Daca trupul nu este sprijinit de puterea sa, ca­de la pamant. Punandu-si nadejdea in puteri­le sale duhovnicesti, omul cel vechi cade de pe inaltime – cade din marire in smerenie, de la vi­sare la cunoasterea de sine. Stralucirea credin­tei lumineaza aceasta fericita cadere si descope­ra: „Cunoaste, omule, ca esti si sarac, intrucat nu este pe pamant nimic care sa fie al tau, in afara nascocirilor tale – a leaganului, a scutecelor de multe feluri si a mormantului; si orb, intrucat val este asternut pe inima ta si te impiedica sa vezi lumina vesnica ce te incalzeste, iar intelegerea ti se taraste doar pe fata cea vazuta a lumii aceste­ia stricacioase, cunoscand-o numai prin pipait. Nu-ti numara nevointele glorioase: ca niste frunze de smochin, acestea nu ascund goliciunea ta launtrica si nimicnicia duhovniceasca“. Pe masura ce omul cel dinafara cade si se stri­ca, cel launtric se ridica si se innoieste ( II Cor. 4,16). Smerindu-se, simtindu-si neputinta duhului si a trupului, iar totodata luptandu-se cu vrajmasii din afara si dinlauntru ca unul care se lupta cu moartea, din tot sufletul si din toata puterea striga cerand ajutor: „Scoala-Te, Doamne, in intampinarea mea!”

Grabind insa cu duhul si cu trupul a savarsi calea sa chiar daca n-a aflat intarirea cea preainalta, vede inca o treapta pe care trebuie sa se pogoare pentru a cadea la asternutul picioarelor Mantuitorului: vede mormantul, prin care a tre­cut Iisus Hristos, si fara intarziere, prin puterea iubirii dumnezeiesti, arunca in el tot omul cel vechi, omoara toate dorintele, aplecarile, pana si gandul la propria sa smerenie. Cine nu vede aici ca cel ce se departeaza de Sine insusi merge in urma Domnului, Care S-a smerit pana la pruncie si iesle, Care de pe Tronul slavei S-a pogorat pe cruce si in mormant?

Daca aceasta masura a desertarii de sine duhovnicesti in omul slab si neputincios nu atinge masura varstei lui Hristos, o va implini Cel care, Insusi fiind ispitit, stie cum sa le ajute celor ispititi (v. Evr. 2, 18). Ochiul trupesc nu vede cum Indrumatorul Ceresc savarseste calea desertarii de sine impre­una cu alesul Sau, insa si urechea trupeasca aude cum se intareste neputinta desavarsita spre a bi­rui puterile potrivnice: Nu te teme, ii spune Dom­nul celui ce se smereste, Eu sunt cu tine, Eu sunt Dumnezeul tau; Eu iti voi da tarie si te voi ajuta, si dreapta Mea cea tare te va sprijini (Is. 41,10).

Chiar daca insusi cel ce neincetat se inalta si se apropie de Domnul Care vine nu simte pe pa­mant dumnezeiasca intampinare, nadejdea ne incredinteaza insa ca el se pregateste pentru in­tampinarea sarbatoreasca si ultima. Atunci candInsusi Domnul, intru porunca, la glasul arhanghe­lului, Se va pogori din cer (I Tes. 4, 16), cei care il asteapta pe pamant ca maturatura tuturor (I Cor. 4, 13) vor prinde aripi ca vulturii si vor zbura, avand lumea ca martora, ca sa-L intampine pe Domnul in vazduh, si asa pururea cu Domnul vor fi (I Tes. 4,17). Nu numai cei alesi din lume se ostenesc sa se pregateasca pentru a-L intampina pe Dumnezeu, Care vine degraba si fara veste: impreuna-suspinarea si impreuna-indurerarea cu ei a fapturii in prefacerile nestatorniciei si in stricaciune apro­pie intreaga lume de marea intampinare a slo­bozeniei slavei fiilor lui Dumnezeu (Rom. 8, 19-21). Intreaga lume iese in intampinarea Domnului – incetineala unui anumit numar de oameni nu va tine in loc mersul intregii lumi.

Credem, Doamne, in intampinarea Ta si de acum, si care va sa fie la sfarsitul vremurilor! Do­rind sa ne apropiem de Tine, in numeroase randuri ne departam de desertaciune, insa ne intal­nim cu ea iarasi. Ne parasim pe noi insine, in­sa doar cand ne maniem pe slabiciunile noastre, iar dupa ce purtam o osteneala usoara ne intoar­cem cu dragoste la noi insine. Saracia credintei ne lasa intr-o asemenea putinatate de suflet, insa dorinta de a intampina slava Ta inca nu ne lasa. Aici tindem catre Tine mainile noastre, rugandu-ne ca dreapta Ta sa ajunga pana in adancul sufletului si ca inaintea scularii duhului nostru in intampinarea Ta sa iasa puterea Ta: credem, Doamne, ajuta necredintei noastre! Amin.

Acest cuvant al dreptului Simeon a fost apoi preluat de Biserica si rostit in fiecare seara la slujba Vecerniei, si ori decate ori crestinul se impartaseste, la sfarsitul rugaciunilor de multumire, pentru faptul ca s-a impartasit cu Dumnezeu, s-a impartasit cu Trupul si Sangele Domnului Hristos, crestinul, de asemenea rosteste, precum batranul Simeon: “acum slobozeste pe robul Tau, Stapane“. Rosteste aceasta pentru ca impartasirea cu Domnul Hristos este implinirea a tot ceea ce este mai adanc si mai cuprinzator in existenta umana, si aici omul simte ca a atins telul suprem al existentei sale, unirea cu Dumnezeu. De acum pot sa mor caci m-am impartasit cu Hristos, am vazut lumina cea adevarata si nadajduiesc sa ma impartasesc cu El si in lumina cea neinserata a Imparatiei Sale, cum zice preotul la sfarsitul dumnezeiestii Liturghii.

Batranul Simeon insa, mai rosteste un cuvant, un cuvant care, desi prezent in Sfanta Evanghelie dupa Luca, nu este foarte mult cunoscut de credinciosi, mai cunoscuta fiind rugaciunea: “acum slobozeste pe robul Tau, Stapane…“. Batranul Simeon, tinand in brate dumnezeiescul Prunc, privind la Sfanta Fecioara Maria, anticipeaza deja intreaga traiectorie a istoriei a neamului omenesc de la Hristos incoace, si privindu-L pe Prunc, avandu-L in brate, spune: “Acesta este pus spre caderea si ridicarea multora“. Adica multi se vor ridica prin Domnul Hristos, prin rugaciune, prin credinta cea adevarata, prin post, prin milostenie. Multi insa vor cadea, pentru ca necredinta sau credinta cea neadevarata, erezia, sau viata paganeasca din existenta crestinului, toate duc la cadere. Si, Domnul Hristos ridica in Imparatia Cerurilor pe cel care doreste cu adevarat sa fie fiu al Imparatiei, iar cei care nu accepta pe Domnul Hristos ca Mantuitor al lumii, care nu incearca sa-si conformeze viata catusi decat cu invatatura crestina a Bisericii, cad din aceasta lume in impraratia cea neagra a infernului.

Batranul Simeon avandu-L pe Prunc in brate, dupa ce spune ca “Acesta este pus spre caderea si ridicarea multora” adauga: ” iar El va fi semn de impotriviri“. Stia, prooroc fiind, descoperindu-i-se de cate Dumnezeu, ca Pruncul Hristos Domnul va naste impotriviri, caci vor fi oameni din vremea lui Irod pana in vremea persecutiilor din veacul nostru, si mai ales din veacul trecut, vor fi oameni, vor fi sisteme, vor fi ideologii, care se vor impotrivi pana la sange ca omenirea sa creada si sa se regaseasca in legatura cu Domnul Iisus Hristos. “Ca semn care va naste impotriviri“, spune batranul Simeon, iar apoi, avand-o in fata pe Sfanta Fecioara Maria, spune: “iar prin sufletul tau, sabie va trece“, anticipand dreptul Simeon, suferinta care avea sa defineasca intreaga existenta umana a Maicii Domnului, de la nasterea Pruncului in Betleem pana la rastignirea Domnului pe Golgota. Si, in acelasi timp, prooroceste batranul Simeon, despre sabia care va fi prezenta tot timpul in inima credinciosului care incearca sa mearga pe calea cea stramta, caci atunci cand te apropii de Dumnezeu, spune un Sfant Parinte, “pregateste-te de ispita”, caci noi, spune dumnezeiescul Apostol Pavel: “nu ne impartasim doar de slava lui Hristos, ci suntem partasi si patimirii si rastignirii Sale“. Si continua, si sfarseste prin aceasta batranul Simeon, “ca sa se vadeasca – spune el – gandurile multor inimi“, caci confuzia, nelimpezimea, lucrurile alambicate, toate dispar in fata celui care il are pe Hristos in inima sa, in existenta sa. Gandurile multor inimi se vadesc, se vadesc prin foc, adica prin suferinta, se vadesc prin ispite si incercari, pentru ca aurul asezat de Dumnezeu inlauntrul inimii omului sa se vadeasca ca atare. Acestea sunt cuvintele rostite de batranul Simeon in momentul in care a primit in bratele sale pe dumnezeiescul Prunc.

.“Căutați mai întâi Împărăția lui Dumnezeu dreptatea Lui și toate celelalte se vor adăuga vouă“, zice Hristos. Și a mai zis: “Împărăția Cerurilor este înăuntrul vostru“. Adică, dacă vrei să-L primești pe Dumnezeu în inima ta, nu poți decât să-L recunoști pe Dumnezeu ca Stăpân: Stăpân al cugetului tău, al voinței tale și al inimii tale. Cum poate Dumnezeu să fie Stăpânul cugetului nostru? Atunci, când dacă noi am aflat adevărul și am înțeles cuvintele dreptei credințe să nu ne mai abatem de la această învățătură și pe toate să le judecam după cuvântul și înțelepciunea lui Dumnezeu. Voia noastră o supunem lui Dumnezeu dacă, atunci când ne-am îndulcit de cuvintele lui Dumnezeu și am văzut, așa cum spunem când ne împărtășim, credința cea adevărată, să nu ne mai îndepărtam niciodată de voia Lui, toate pe care le facem să le facem la picioarele Lui, tot ceea ce facem să facem nu înainte de a-L întreba pe Dumnezeu: “Oare Îți place lucrul acesta?“. Să ne întrebăm conștiința, care este glasul lui Dumnezeu în noi: “conștiință oare, dacă eu mor acum, ma mântuiesc?” Îi place lui Dumnezeu ceea ce fac sau nu-i place? Dumnezeu va fi Stăpân și al inimilor noastre atunci, după ce am gustat din dulceața întâlnirii cu El, din dulceața împărtășirii cu El să nu mai căutăm spre dumnezei străini, să nu ne mai facem inima bucăți lipind-o de câte și mai câte lucruri trecătoare sau de idoli, ci să o ținem întreagă, pentru că Dumnezeu are nevoie de ea întreagă. El Se dă pe Sine întreg și nu ne cere decât un singur lucru: “Fiule, dă-Mi inima ta“. Dar să I-o dăm ca unui Stăpân.

Auzim, mai departe, spre sfârșitul Evangheliei că Hristos împreună cu Maica sa și cu Dreptul Iosif s-au întors în Nazaret. Si zice: “Copilul creştea şi Se întărea cu duhul” (Luca 2, 40). acest lucru s-a întâmplat după ce  “Ce priveliste induiosatoare ne infatiseaza Intampinarea Domnului! Simeon, la adanci batraneti, tinandu-L in brate pe Pruncul Dumnezeu; de o parte si de alta a lui dreptul Iosif si Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare; nu departe, Ana Prorocita, postitoare si rugatoare in varsta de optzeci si patru de ani. Ochii tuturor sunt atintiti spre Mantuitorul. In El se topesc prin luarea-aminte si din El beau desfatare duhovniceasca, ce le hraneste sufletele. Puteti judeca singuri cat de mare era fericirea acestor suflete!

Dar si noi, fratilor, suntem chemati cu toti nu doar sa ne inchipuim in gand fericirea asta, ci si sa gustam din ea cu lucrul, pentru ca toti suntem chemati sa Il avem si sa Il purtam pe Domnul in noi insine si sa ne topim in El din toate puterile duhului nostru. Si iata ca atunci cand vom atinge starea aceasta nici fericirea noastra nu va fi mai prejos decat fericirea celor ce au luat parte la Intampinarea Domnului. Aceia erau fericiti vazand, iar noi vom fi fericiti nu vazand, ci crezand. Luati aminte, si eu va voi arata pe scurt cum sa ajungeti la aceasta. Iata ce sa faceti.

In primul rand, pocaiti-va. Aduceti-va aminte ca in viata duhovniceasca nimic nu se poate face fara pocainta. Orice ar cauta cineva, inceput a toate sa fìe pocainta. Fara temelie nu se poate construi casa si fara destelenirea campului nu se poate nici semana, nici sadi pe el: nici in cautarile noastre duhovnicesti nu se poate intreprinde nimic fara pocainta –orice am face fara ea este in zadar. Asadar mai intai de toate pocaiti-va, adica plangeti tot raul pe care l-ati facut si luati hotararea de a face de acum inainte numai ceea ce place lui Dumnezeu. Asta va fi acelasi lucru cu intoarcerea privirilor si a intregului trup pe calea spre intampinarea Domnului ai primul pas pe aceasta cale. Dupa aceea, pazind mereu neschimbat simtamantul pocaintei, randuiti-va un asemenea fel de viata si de purtare, incat la orice pas sau la orice miscare sa Il aveti dinainte intiparit in luarea voastra aminte pe Domnul si Mantuitorul nostru. O asemenea randuiala se va forma de la sine in voi daca: tot ce faceti veti face intru slava Domnului si Mantuitorului, daca veti face pentru Hristos. Aici se au in vedere nu numai lucrurile mari, ci si orice lucrare indeobste. Pentru ca privitul si auzitul, tacerea si vorbirea, mancatul si bautul, sezutul si umblatul, osteneala si odihna si, indeobste, totul poate fi inchinat Domnului si sfìntit cu numele Lui atotsfant. Dat fìind ca nu exista clipa in care sa nu facem ceva, randuindu-va astfel in lucrurile voastre incat Il veti intampina in fìecare clipa pe Domnul, intorcand spre slava Lui toate puterile voastre.

 Sa impliniti aceasta si sa primiti de aici roada veti putea cu atat mai lesne, daca: in randuiala treburilor voastre de zi cu zi veti baga pravile de rugaciune la biserica si acasa, si daca, indeobste, va veti pune legea de a fi implinitori cu de-amanuntul ai tuturor randuielilor Sfìntei Biserici pana la cea mai mica iota, fara fìlosofari desarte si talcuiri strambe, intru simplitatea inimii. Cuprinsul oricarei rugaciuni este Domnul si intoarcerea noastra catre Dansul: asadar, savarsindu-o sau luand parte la ea, Il veti intampina pe Domnul in impreuna-simtirile si desfatarile inimii voastre.

Daca dupa aceea:rastimpurile de vreme ramase le veti umple cu citirea Scripturilor despre Domnul, sau cu ascultarea celor ce se vorbesc despre El, sau cu cugetarea pro­prie la El si la marea lucrare a mantuirii, pe care El a savarsit-o pe pamant, veti vedea singuri ca nici inlauntrul vostru, nici in afara nu va ramane nimic care sa nu va aduca aminte de Domnul, care sa nu Il zugraveasca luarii voastre aminte, care sa nu aduca duhul vostru spre intampinarea Lui.

Nu trebuie, totusi, sa uitam ca toate aceste osteneli si indeletniciri sunt numai pregatitoare. Nu trebuie sa ramanem numai la ele, ci trebuie sa nazuim mai departe. Din hrana pe care o mancam in forma bruta organismul extrage elementele vitale subtile: si din aceste indeletniciri, savarsite in chip vazut, trebuie sa se formeze in duh dispozitii sau nazuinte spre Domnul foarte sub­tile, si anume: sub osteneala inchinarii tuturor lucrurilor Domnului trebuie sa domneasca nazuinta tuturor dorintelor sufletului nostru numai si numai spre Domnul; sub implinirea tuturor rugaciunilor ori sub participarea la slujbe trebuie sa se alcatuiasca in inima impreuna-simtirea doar catre Domnul si catre ceea ce e Domnesc; sub citirea si ascultarea Scripturilor despre Domnul trebuie sa se afle la temelie nazuinta cea de bunavoie cu care mintea noastra ia aminte numai la Domnul. Ostenelile cu pricina sunt ca lucrarea tarinii pe cand aceste nazuinte sunt ceea ce rasare din semanatura; acelea sunt tulpina si ramurile, pe cand acestea sunt floarea si roadele. Cand apar in noi aceste dispozitii, aceste asezari sufletesti, asta va insemna ca duhul nostru a iesit in intampinarea Domnului cu toata constiinta si cu toata asezarea sa. Si intrucat Domnul este pretutindeni si El Insusi cauta sa Se intampine cu duhul nostru, reiese ca intampinarea dintre ei se va aranja atunci de la sine. Din acea clipa duhul nostru va incepe sa guste din fericirea Dreptului Simeon, adica va incepe sa-L poarte pe Domnul in bratele puterilor si nazuintelor sale. Aceasta este ceea ce se numeste gustarea Domnului, odihna in El, starea cu mintea inaintea lui Dumnezeu, umblarea inaintea Domnului, rugaciunea neincetata – obiectul ostenelilor, dorintelor si cautarilor tuturor Sfintilor lui Dumnezeu. Va doresc sa va invredniciti de bunul acesta tuturor, celor ce praznuiti acum Intampinarea Domnului. Odata ce te-ai asezat launtric in felul acesta, degrab Il vei intampina pe Domnul. El va intra in tine si Se va odihni in tine ca in bratele Dreptului Simeon. Sa mai usurezi si cu altceva osteneala de care este neaparata nevoie in cautarea intampinarii Domnului, nu se poate. Rugaciunea lui Iisus: Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma are multa putere sa ajute in osteneala aceasta – dar nu in sine, ci cu conditia nazuintei spre Domnul a tuturor puterilor duhului nostru! Asadar Fiti treji, privegheati! (I Petr.5,8). Cele de Sus cautati… si viata voastra sa fìe ascunsa cu Hristos in Dumnezeu (Colos. 3,1-3). Atunci dupa ce va veti fi facut un duh cu Domnul (I Cor. 6, 17), Il veti vedea si imbratisa pe Acest Domn, si se va bucura inima voastra, si bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi (In 16, 22) nici in veacul acesta, nici in cel care va sa fie. Amin!” (postat pe fb de ioan monahul)