Odovania praznicului Adormirii Maicii Domnului
După două săptamini de post, după zile cu acatistul Maicii Domnului și cu Prohodul Maicii Domnului, ne-am bucurat sâmbăta trecută să fim prezenti la praznicul Adormirii Maicii Domnului și a fost o sarbatoare împaratească, a doua ca însemnatate după praznicile Domnului nostru Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu și Om, adus pe lume de Fecioara Maria, pentru că Împarateasa a înviat și s-a înalțat la ceruri, purtată în brațe de Iubitul Său Fiu, înconjurată de cetele îngeresti, iar Pururea Fecioara, cea mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii și-a luat locul lângă Tronul Imparatului Ceresc, de-a dreapta Sa. Și ca orice praznic împaratesc este săbatorit, așa cum a stabilit biserica noastră ortodoxă, o perioadă mai lungă, până la odovanie, care este în duminica aceasta, pentru ca în acest rastimp să medităm la însemnătatea acestei sarbatori și să ne gândim la Maicuța noastră iubită.
Sa ne gandim, deci, la taina Maicii Domnului si contempland chipul ei și viata ei, ajungem la o concluzie: a fost cea mai discreta si cea mai suava fiinta dintre pamanteni, plina de foarte mult har, si când toti, cu ochii mintii, rămânem undeva in satul Ghetsimani si să avem si noi trairile Apostolilor care au vazut-o pe Maica lui Dumnezeu mergand înspre ceruri.
Cea dintai taina din viata Maicii Domnului s-a aratat chiar la nasterea ei, la venirea ei pe lume. Din cine s-a nascut ea? Din niste parinti batrani – in urma rugaciunii deosebite si a unui legamant. Intelepciunea lui Dumnezeu a binevoit ca aceea, care trebuia sa-L nasca pe Dumnezeu-Omul, sa fie ea insasi rodul, nu atat al puterilor firesti ale naturii omenesti, cat al umbririi Harului dumnezeiesc. Si, iata, Ioachim si Ana, ajunsi la adanci batraneti, când oamenii nu mai au nicio nadejde de a deveni parinti, multumita credintei si nadejdii lor staruitoare în atotputernicia lui Dumnezeu, pentru rugaciunile lor primesc un adevarat dar ceresc – pe Preabinecuvantata Maria, astfel savarsindu-se cea dintai taina asupra ei.
Cea de-a doua taina s-a petrecut cu ea la intrarea ei, ca prunca de trei ani, in biserica. Insasi intrarea ei in biserica la aceasta varsta a fost ceva neobisnuit, ca urmare a legamantului deosebit al dreptilor Ioachim si Ana de a închina Domnului rodul rugaciunilor lor. Astfel, înca din pruncie ea s-a putut înrudi cu duhul si cu inima cu toti sfintii. Aflandu-se în biserica, ea trebuia, ca si celelalte fecioare, sa petreaca numai in pridvorul ei, dar, printre altele, vedem cum marele preot, în urma unei descoperiri deosebite, o introduce pe Prunca cea sfanta în Sfanta Sfintelor, unde putea sa intre numai el si numai o data pe an. Dumnezeiasca intelepciune a binevoit ca viitoarea Maica a lui Dumnezeu, Chivotul cel insufletit al Domnului, sa petreaca acolo unde se pastra prototipul ei – chivotul Legamantului cu mana si cu tablele de piatra, pe care erau scrise cele zece porunci. Astfel s-a savarsit cea de-a doua taina asupra Fecioarei – in vremea intrarii ei in biserica.
Cea de-a treia taina ce s-a petrecut cu Maica Domnului s-a descoperit când aceasta a atins vârsta cea desavarsita. Vechiul Testament, precum se stie, nu cunostea starea fecioriei închinate lui Dumnezeu si sfintite prin Lege, asa cum o cunoaste si o intelege Biserica nou-testamentara, de aceea Preasfanta Fecioara Maria, atingand vârsta rânduita, dupa exemplul celorlalte fecioare, trebuia să-și aleaga un soț. Însă Fecioara Maria a adus la cunoștintă ca ea a hotărât cu tărie ca toata viata să nu aparțină nimănui decat numai lui Dumnezeu.
Mai-marii preotilor au căzut în nedumerire, neștiind ce sa faca; dupa consfatuiri și rugaciuni au hotarat s-o logodeasca cu un asemenea om, care sa se învoiasca a purta numele de soț, fără însă a se folosi de drepturile lui. Sortii au cazut pe batranul si dreptul Iosif, si astfel Preacurata a devenit sotie, fara a inceta sa fie fecioara, întrunind astfel in sine fecioria si casatoria, binecuvantarea Vechiului Testament si harul Noului Testament. Aceasta taina a logodirii a fost până la un moment dat un acoperamant necesar pentru săvârșirea marii taine a întruparii Fiului lui Dumnezeu. Cum s-a savarsit însăți taina dumnezeiestii întrupari, se stie din Evanghelie. Fecioara a spus: Iată roaba Domnului (Lc 1,38) si puterea Celui Preainalt a umbrit-o, iar Cuvântul S-a facut trup. Aceasta a fost taina tainelor, însă cu ea nu s-au sfărșit tainele, ce se cuveneau să se săvârseasca asupra ei. Ele doar s-au adâncit, au devenit mai ascunse, nevazute, ramanand totodata foarte ziditoare si mangaietoare pentru noi.
Dupa tainele acestea urmeaza si taina Rastignirii; pe Cruce nu a fost numai Fiul, ci si Maica Lui. In toata vremea vietii sale ea a fost pe cruce, dar mai ales atunci – pe Golgota; si altfel nici nu putea fi. Caci Insusi Fiul ei dumnezeiesc a spus: Cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine (Mt 10, 38). Cine, dar, a fost mai vrednic de Domnul decat Maica Lui? De aceea, nimeni niciodata nu a purtat o asemenea cruce in toata viata sa, ca Preabinecuvantata fecioara Maria.
Crucea ei a fost alcatuita nu din lemn sau din materie, ci din acele necazuri si umilinte, in care Maica Domnului a trait pana la moartea ei. Pregatita sa devina Maica Facatorului cerului si al pamantului si numita de Arhanghel binecuvantata între femei, ea a trebuit in acelasi timp sa sufere din partea pazitorului fecioriei ei bănuiala cum ca ar fi tradat casnicia, riscând moartea. Oare nu a fost aceasta o cruce?
Apoi s-a apropiat vremea să-L nasca pe Acela a Carui Imparatie nu va avea sfarsit, însa pentru familia lor nu s-a gasit loc in casele de oaspeti ale Betleemului si L-a nascut intr-o pestera, punandu-L intr-o iesle. Nu a fost o cruce aceasta? Ingerii cantau: Slava intru cei de sus lui Dumnezeu (Luca 2,14), pastorii si magii se inchiriau si aduceau daruri, iar dusmanosul Irod cauta sa-L ucida pe Prunc; si au fost nevoiti sa fuga noaptea in Egipt. Oare aceasta nu a fost o cruce?
Iar pe Golgota ce a simtit inima ei curata cand Fiul ei in chinuri a strigat: Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit? (Mt 27, 46). Aici, fara indoiala, s-a implinit in toata puterea cuvantului cumplita prevestire a lui Simeon:Si prin sufletul tau va trece sabie (Lc 2, 35). Dupa taina rastignirii, au urmat înfierea de catre Nascatoarea de Dumnezeu a ucenicului lui Hristos, Ioan, si intrarea in casa acestui Apostol, ca maica a lui. Astfel, in toata viata ei i-a fost dat sa ramana o necunoscuta, purtand crucea unei crestine simple si smerite. Si intru aceasta s-a aflat marea taina lui Dumnezeu, caci nu fara însemnatate au fost spuse aceste minunate cuvinte de pe Cruce: Femeie, iata fiul tau! (Ioan 19, 26); ele au determinat caracterul intregii vieti ulterioare a Maicii Domnului.
Când Dumnezeirea Fiului, odata cu Invierea si Inaltarea Lui la Cer, s-a descoperit in toata puterea ei, când lumea a început sa se închine înaintea numelui Celui Rastignit, atunci Maicii lui Iisus i-a revenit in chip firesc cea mai mare cinste si slava, ce se cuveneau Maicii Fiului lui Dumnezeu, a Mantuitorului tuturor oamenilor. Nimeni, fara indoiala, nu putea fi mai vrednic decat Maria, de toata lauda, de toata cinstirea; totusi, slava si cinstea, daruite Preasfintei Fecioare in toata vremea vietii ei celei pamantesti, ar fi lipsit-o pe Maica de asemanarea desavarsita cu dumnezeiescul ei Fiu, Care pana la sfarsitul vietii sale nu a avut unde sa-Si plece capul; iar aceasta proslavire a ei ar fi fost insotita si de unele greutati in lucrarea raspandirii Evangheliei.
Iubitilor, Sfanta Biserica ne porunceste să nu ne întristam la Adormirea Maicii Domnului, ci sa ne bucuram, pentru ca în acest sfărșit minunat al Preabinecuvântatei Fecioare s-a aratat spre mângaierea tuturor, cu deosebita solemnitate, puterea Domnului, Care prin moartea si Invierea Sa a sfaramat boldul mortii, si din infricosata si chinuitoare a facut-o pentru credinciosii Sai urmatori aducatoare de bucurie si fericire. Aici este cel dintai temei al bucuriei noastre. Să ne bucuram pentru cea Preacurata, deoarece dupa necazurile si suferintele de care, dupa prezicerea dreptului Simeon, a fost plina toata viata ei, ea a primit, in cele din urma, rasplata cuvenita virtutii ei.
Preacurata Fecioara pana la fericitul ei sfarsit s-a micsorat pe sine, s-a smerit si a rabdat; dar din acel moment, din ziua Adormirii ei, au inceput si marirea si proslavirea ei. Astfel, la mormantul Maicii Domnului s-a descoperit noua semnificatie a mortii, daruita de Cel ce a inviat din mormant: ceea ce fusese pana atunci pedeapsa a pacatului, a devenit acum martora a virtutii, rasplata pentru nevointele savarsite in timpul vietii. Sa ne bucurăm pentru că: Pe Nascatoarea de Dumnezeu, Ceea ce este in rugaciuni si in folosinte neadormita, nadejdea cea neschimbata, mormantul si moartea nu au tinut-o, cum spune cantarea bisericeasă.
Daca in viata ei a fost mijlocitoare pentru cei sarmani inaintea Fiului ei, dupa Adormirea si inaltarea ei la cer au inceput sa se implineasca in toata puterea lor cuvintele pe care ea le-a spus spre mangaierea celor ce sufereau din pricina plecarii ei: „Nu va voi lasa orfani dupa plecarea mea – nu numai pe voi, ci pe toata lumea o voi cerceta si pe cei sarmani ii voi ajuta”.Dupa adormirea ei, Preasfanta Fecioara a devenit cea mai puternica Mijlocitoare si Ocrotitoare a tuturor, cu adevarat Maica intregii lumi crestine.
Amintindu-ne, iubiti frati si surori, de fericitul sfarsit al Maicii Domnului, trebuie sa avem grija sa ne pregatim si noi cum se cuvine pentru moarte, ca sa o intampinam nu cu frica, ci cu bucurie; iar pentru aceasta trebuie sa ne aducem mereu aminte de ea. Aceasta amintire va pregati treptat sufletul nostru pentru trecerea in viata vesnica, va dezlega inima noastra de toate legaturile cele pamantesti, trupesti si patimase. Sfintii Parinti spun: “Cine a dobandit aducerea-aminte de moarte, acela niciodata nu va putea gresi”. Alt mijloc impotriva temerii de moarte este constiinta curata. Omul care are constiinta curata va putea trece linistit pragul vesniciei – moartea trupeasca. Un asemenea om va putea spune linistit impreuna cu dreptul Simeon: Acum slobozeste pe robul Tau, dupa cuvantul Tau, in pace (Lc 2, 29).
Dar a cui constiinta poate fi cu adevarat linistita? – A celui ce s-a straduit sa vietuiasca cu adevarat crestineste, a fost fiu ascultator al Bisericii, s-a impacat cu Dumnezeu si cu oamenii, s-a pregatit de moarte prin taina Pocaintei, care inlatura povara pacatelor, ce apasa constiinta, si a gustat in Taina Impartasaniei, Trupul si Sangele lui Hristos.
Ce-I mai da putere omului impotriva temerii de moarte, este credinta lui in nemurirea sufletului. Trupul se descompune si putrezeste, iar duhul, creat de Dumnezeu pentru nemurire, ramane viu in veci. Dar cel din cel mai puternic mijloc de a nu ne teme de moarte este credinta nu numai in faptul ca sufletul este nemuritor, ci si in faptul ca va veni candva momentul ca el sa se uneasca cu trupul sau cel inviat si proslavit pentru viata vesnica de dincolo de moarte, fericita pentru drepti si chinuitoare pentru pacatosi. Avand credinta vie in acest adevar, crestinul nu numai ca nu se va teme de moarte, dar o va intampina chiar cu bucurie atunci cand ea va veni la el. Aceasta credinta vie in existenta dupa moarte a vietii vesnice, fericite a insufletit multimea nenumarata a mucenicilor in primele veacuri ale crestinismului, si a facut ca moartea sa fie pentru ei cel mai îmbucurator fapt, in ciuda chinurilor lor cumplite.
Sa ne gândim cum a ajuns Preasfanta Fecioara la un sfarsit atat de fericit? Prin curatia fecioriei, prin asprimea infranarii, prin staruinta in rugaciune, prin smerenie si rabdare in imprejurarile grele, prin nadejdea in Pronia lui Dumnezeu. Asadar, urmand exemplul Maicii Domnului, mergeti pe calea cea stramta, care duce la viata vesnica. Da, intr-adevar, pe aceasta cale este nevoie de rabdare. Si, intarindu-va cu nadejdea in Dumnezeu, rabdati si in bucurie, spre a nu cadea in inselare, rabdati si in nenorocire, spre a nu cadea in deznadejde printre grelele ispite. Rabdati toate necazurile si bolile si toate greutatile, pe care se cuvine a le rabda, spre a ramane pe calea cea dreapta. Caci, cel ce va rabda pana in sfarsit, acela se va mantui (Mt 10,22). Procedand astfel, fiecare dintre noi va avea in suflet pace adevarata si nadejdea unui sfarsit fericit, cu pace; ceasul cel din urma nu ne va infricosa si sfarsitul vietii acesteia va fi pentru noi inceputul vietii vesnice, iar mormantul – scara catre cer.
Omenirea întreagă a aşteptat mii de ani naşterea Mântuitorului, dar nu se putea întâmpla lucrul acesta până ce, mai întâi, nu se năştea cea care avea să-L nască pe Mântuitorul, acea fecioară plină de har care, precum spun Sfinţii Părinţi, face cât toată biserica; pentru că aşa cum harul îşi are sălaş în Biserica drept-măritoare, aşa şi Maica Domnului a fost sălaş harului dumnezeiesc, încât se miră şi puterile cereşti cum a fost cuprins în pântecele Fecioarei Maria Cel Necuprins. Maica Domnului este Noul Ierusalim, Casa Domnului Dumnezeului nostru (Ps 120, 9), Cetate a împăratului tuturor veacurilor, Poarta de Aur pe care a intrat Împăratul în lume (Iez. 44, 2). Ascultă, fiică, şi vezi şi pleacă urechea ta şi uită poporul tău şi casa părintelui tău (Ps 44, 12).
În templu, Fecioara Maria a uitat de toate; o copilă umblând desculţă prin templu, hrănită de îngeri şi îngrijită de drepţi, ea a defăimat toate acelea pe care oamenii le numeau măriri: strălucirea lumii şi obiceiurile omeneşti, şi „s-a pierdut” în cele sfinte: blândeţea şi curăţia, cuvântul lui Dumnezeu şi pacea sufletului; de aceea a dorit împăratul frumuseţea ei (Ps 44, 13); şi toată frumuseţea ei era înăuntru ( Ps 44, 15): strălucirea sufletului, cu toate că pe din afară părea simplă şi neştiută de nimeni. Aceasta este frumuseţea pe care a ales-o Dumnezeu când a căutat la smerenia roabei Sale.
Ea este precum Sionul pentru că a crezut în cuvântul Domnului trimis ei: Iată roaba Domnului, fie mie după cuvântul Tău (Luca 1, 38). Şi iată: Cei ce se încred în Domnul sunt ca muntele Sionului (Ps 124, 1). Precum a spus cuvântul, aşa a făcut: a ascultat, a văzut, a plecat urechea ei şi a uitat de toate ale lumii şi iată: în ea S-a sălăşluit pacea şi odihna sufletelor Mântuitorul Lumii. Ea i-a fost casă şi cetate, zid şi turn şi a odihnit pe braţele sale pe cel ce ţine toată lumea, a odihnit la pieptul său pe cel care avea să se odihnească pe cruce de osteneala poverii păcatului lumii.
A ales Domnul Sionul şi l-a ales ca locuinţa Lui. Aceasta este odihna Mea în veacul veacului. Aici voi locui, că l-am ales pe el (Ps 131, 13,14). Să ştie de aici şi cei care de atâţia ani se rătăcesc şi nu ştiu când se odihneşte Dumnezeu, Sâmbăta sau Duminica; să ştie că Dumnezeu se odihneşte în toate zilele acolo unde este smerenie; şi sfinţii au ştiut asta şi au lăudat pe Dumnezeu spunând: „Două scaune are Bunul Dumnezeu: cerul cel prea înalt şi inima celui smerit”.Şi iată pe Fecioara Maria scaun al Împăratului, sfeşnicul care a ţinut lumina ce avea să lumineze tuturor. Smerenia a ajuns împărăteasă: Stătut-a împărăteasa de-a dreapta Ta, îmbrăcată în haină aurită şi prea înfrumuseţată (Ps 44,11), împodobită cu frumuseţea mai mult decât fiii oamenilor (Ps 44,2), căci acolo unde omul s-a plecat în smerenie, acolo Dumnezeu a vărsat har peste buzele sale.
Toată slava fiicei împăratului este înăuntru, frumuseţea omului este de fapt frumuseţea sufletului său şi nu cum greşit înţelegem noi o frumuseţe vopsită cu părul în vânt. Să nu ne boim buzele cu vopsele şi lacuri, ci să ne înfrumuseţăm buzele cu cuvintele lui Dumnezeu, să nu ne ungem cu unsori pe faţă, ci să strălucească faţa noastră de blândeţe şi dragoste nevinovată, să nu ne machiem ochii, ci lacrimile să aducă sclipiri în ochi ca podoabe ale smereniei, să nu ne punem cercei în urechi, ci să plecăm urechea la cuvântul dragostei lui Dumnezeu, şi acestea să fie podoabele noastre, căci: Inima curată este sălaşul Tău şi se vede într-însa strălucirea descoperirilor Tale.
Fericit este pântecele care L-a purtat pe Dumnezeu şi sânii de la care Acesta a supt. Aşa este, dar fericită este Maica Domnului pentru că a ascultat cuvântul lui Dumnezeu şi l-a împlinit. Maica Domnului nu a fost nicicum o femeie oarecare, aşa cum susţin ereticii, ci precum crinul între spini (Cânt. Cânt. 2,2) aşa a fost ea între femei. Multe au fost fecioarele care şi-au dedicat viaţa lui Dumnezeu, însă ca dânsa nu a mai fost nici una. Celelalte, când au văzut-o, laude i-au înălţat, iar reginele şi concubinele osanale i-au cântat (Cânt. Cânt. 6,9). „Ea e numai una porumbiţă preacurată, una-i ea la a ei mamă, singură născută în casă”, cea care a adus omenirii acea ramură de măslin, precum oarecând porumbelul lui Noe la potop (cf. Facerea 8, 11), care vestea pacea şi milostivirea lui Dumnezeu.
Fecioara Maria era acel suflet curat de copil. Iată, ne spune Evanghelia că a luat Hristos un prunc şi l-a pus în mijlocul lor şi a zis: Adevărat zic vouă: De nu vă veţi întoarce şi nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor. Şi cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe Mine Mă primeşte (Mt 18,2,5), iar când a mustrat cetăţile pentru necredinţa lor a zis: Te slăvesc pe Tine, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, căci ai ascuns acestea de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor (Mt 11,25). A fi precum pruncii, însă precum spune Apostolul Pavel: nu copii la minte, ci copii cu nevinovăţia, smeriţi şi curaţi, şi atunci vom vedea tainele lui Dumnezeu.
A ascuns Dumnezeu acestea şi de acei ce se cred înţelepţi şi pricepuţi în ochii lor, cei din veacul acesta, care confundă înţelepciunea cu o nebunie a minţii intrând într-un război păgubos al tehnicii materialiste. A ascuns acestea mai ales de cei ce păgubesc sufletele oamenilor, de ereticii care propovăduiesc cuvântul lui Dumnezeu fără să-l înţeleagă, pentru că nu au cunoscut smerenia.
Maica Domnului a avut nevoie de un ocrotitor şi de aceea s-a logodit cu dreptul Iosif care avea 80 de ani şi care mai fusese căsătorit o dată şi avusese şi alţi copii, care în Evanghelie sunt numiţi fraţii Domnului. A fost nevoie să se facă aceasta pentru că evreii nu ar fi putut concepe, fiind întunecaţi la minte, că o fecioară ar fi putut naşte fără a avea bărbat, ei ar fi ucis-o cu pietre, aşa cum şi ereticii aruncă cu pietre în Maica Domnului până astăzi. Iosif nu a cunoscut-o pe Maria pentru că acea poartă prin care a intrat împăratul Hristos, precum ne spune Iezechiel: acea poartă va fi închisă şi nimeni nu va intra pe ea pentru că Domnul Dumnezeu a intrat pe ea (Iez. 44 2). Maica Domnului este grădină încuiată, fântână acoperită şi izvor pecetluit, în grădină-i o fântână, un izvor de apă vie (Cânt. Cânt 4, 12-15), totu-i taină şi iubire, în cămări ascunse mirele se închide, izvorul din inimi la suflet se-ntinde, pecetluit. Doar pentru cei smeriţi, el curge totdeauna pentru cei osteniţi, fugari din lumea păcatului.
Totuşi Maica Domnului nu este numai frumoasă şi strălucitoare, ci se spune în continuare că este şi ca oastea de război temută (Cânt. Cânt 6, 10) şi atunci ar trebui să fim cu mai multă luare aminte la purtările şi faptele noastre, căci se ştie că ea este printre noi. Un sfânt văzător cu duhul din Rusia o vedea pe Maica Domnului cum vine pe la chiliile călugărilor în timp ce aceştia dormeau şi-i binecuvânta pe fiecare. La unii însă nu intra şi, întrebată fiind de acel părinte, a răspuns că se scârbeşte de faptele lor, iar la unul neintrând şi fiind întrebată de ce nu a intrat, a spus că din cauză că doarme necuviincios.
Cum spuneam, iată, de aici vedem că aminte va trebui să luăm la vieţuirea noastră şi să nu uităm că mai este şi o lume nevăzută împrejurul nostru; în zadar stingem becul, în zadar închidem uşa, faptele făcute la întuneric se vor arăta la judecată în faţa tuturor.
Cea mai mare cinste pe care poţi să o aduci cuiva este să-i urmezi exemplul. Cum o urmăm noi pe Maica Domnului? Nu umblând cu părul în vânt, nici în desfătări lumeşti şi nici în agoniseli materiale sau capricii profesionale, ci acoperiţi de smerenie, în curăţie şi modestie, râvnind către acel loc de rugăciune, emoţionanta cămară a Mirelui.
Acolo unde nu ştie nimeni ce se petrece, cea dragă ca Ierusalimul (Cânt. Cânt 6, 4) şi Mirele Hristos s-au întâlnit şi lucruri nemaiauzite îşi spun, se-aude şi o cântare, a cărui viers cine poate să-l spună, nimeni fiind încă în trup legat, şi de aceea îi spune Cântarea Cântărilor, căci ea este pentru Noul Ierusalim.
“Cui ne putem spune necazul deplin dacă nu Măicuţei Sfinte? Atunci când o avem aproape pe mama noastră care ne-a născut şi ne-a crescut îi mai spunem din necazuri şi dânsei, dar nu i le putem spune pe toate deoarece este şi ea om. Şi Maica Domnului a purtat firea pământească, însă acum este lângă tronul Fiului său. Ea este cea dintâi care a fost supusă dumnezeirii finale.
Asemenea Maicii Domnului vom fi şi noi cu trupul nostru, ridicaţi în slavă la cea de-a Doua Venire a Mântuitorului nostru Iisus. În acest răstimp de două săptămâni în care am postit şi ne-am rugat stăruitor, Maica Domnului s-a aflat în mijlocul nostru. Acum, la această prăznuire, precum odinioară atunci când a fost chemată pentru prima oară la ceruri, iarăşi se pregăteşte să se ridice întru slavă pentru a purta rugăciunile noastre înaintea tronului Fiului său.
Maica Domnului a unit şi uneşte pământul cu cerul; este înconjurată de puterile cereşti, însă preferă să fie înconjurată de copiii săi necăjiţi şi nevoiaşi din această lume a plângerii. Acestora, ca o Maică milostivă, le alină suferinţele, le şterge lacrimile, le culege rugăciunile şi le înalţă înaintea tronului Fiului său. Este o mare mângâiere pentru noi atunci când o privim în icoană, fără să idolatrizăm acest obiect liturgic. Noi nu cinstim nici vopselurile, nici lemnul, nici hârtia; noi cinstim ceea ce este reprezentat pe aceste obiecte.
Aţi fost atunci şi dvs. în situaţia când erau puţine fotografii – cei mai mulţi ştiţi acest lucru. Şi erau atât de preţioase atunci când le priveaţi cu dor pentru cei îndepărtaţi. Atunci când avem o fotografie şi-l privim pe cel apropiat, când ne este foarte dor, chiar o sărutăm. Nu sărutăm fotografia însăşi, acea hârtie, ci sărutăm ceea ce este reprezentat pe ea. Aceasta înseamnă icoana, care a fost posibilă datorită faptului că Hristos Cel veşnic S-a făcut Om asemenea nouă, luându-şi trupul din Preacurata Fecioară, care a fost fecioară înainte de naştere, fecioară în timpul naşterii şi fecioară după naştere.
A devenit purtătoare de Dumnezeu şi Născătoare de Dumnezeu; de aceea noi o preaslăvim, fiind cinstită mai mult decât puterile cereşti. Maica Domnului întotdeauna ne duce la Fiul său. Aşa cum L-a purtat pe Fiul său, ne poartă pe fiecare în parte. Iar ea mijloceşte perpetuu întâlnirea cu Mântuitorul Iisus Hristos, pacea şi bucuria sufletelor noastre. Aceasta face Maica Domnului, deoarece viaţa ei a devenit viaţa Mântuitorului Iisus Hristos. Aşa se întâmplă când îţi este cineva foarte drag. Nu mai contează viaţa ta, ci contează doar viaţa lui. Iar viaţa în Iisus Hristos este viaţa cea adevărată şi împreună cu El, sub acoperământul Maicii Domnului, trăim veşnicia încă din această lume. Bine ne este nouă atunci când suntem lângă Domnul şi împreună cu Domnul, însă întotdeauna suntem sub ocrotirea şi grija Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.
Două pericope evanghelice după Sf.Ev. Luca în care ni se relatează, pe de o parte, vizita pe care a făcut-o Fecioara Maria după ce L-a zămislit de la Duhul Sfânt pe Mântuitorul nostru verişoarei sale, Elisabeta, iar pe de altă parte ni se relatează ospeţia de care a avut parte Mântuitorul în casa prietenilor săi, Lazăr cu surorile sale, Marta şi Maria, acolo unde o femeie din popor a fericit-o pe Maica Domnului aşa cum o fericim şi noi în toată vremea: Fericit este pântecele care Te-a purtat şi sânii la care ai supt.
Aşa este, dar fericiţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l urmează pe el. Iar în sensul acesta Domnul a vorbit de ascultarea deplină şi profundă a Maicii Sale. Ea este cea dintâi ascultătoare, datorită căreia am primit mântuirea. Dacă ea, în momentul Bunei Vestiri, când Dumnezeu Tatăl a rânduit întruparea Fiului Său Celui veşnic, dacă Maica Domnului n-ar fi consimţit prin acel imperativ: Fie!, n-am mai fi avut noi cei de astăzi şansa mântuirii. Însă Maica Domnului a fost ascultătoare până la sfârşit.
Iar această ascultare a învăţat-o Domnul Iisus şi de la Maica Sa. S-a făcut ascultător Tatălui ceresc, dar, totodată, S-a făcut ascultător şi mamei Sale şi aceasta se dovedeşte la nunta din Cana Galileii, când Maica Domnului a schimbat planul mântuirii: la rugămintea Maicii Sale, Domnul Iisus a săvârşit prima Sa minune în activitatea Sa mântuitoare. Maica Domnului, precum în Cana Galileii, ne îndeamnă şi pe noi, cei de astăzi, să facem ceea ce ne spune, ceea ce ne învaţă Fiul ei. Deci Maica Domnului ne conduce în toată vremea la Hristos.
Iar pe Hristos în chip deplin nu-L putem întâlni decât aici, în Biserică. Este o mare greşeală când se spune că:Mă rog acasă, Îl iubesc pe Dumnezeu şi e suficient să mă rog în tainiţa sufletului meu fără să ajung la Liturghie. Este o mare înşelare atunci când doreşti să întâlneşti pe cineva foarte drag, faci cu tot dinadinsul să-l întâlneşti! Ne legăm sufleteşte de oameni care ne devin dragi şi facem nişte eforturi deosebite, uneori purcedem în călătorii foarte lungi ca să-i putem întâlni. Şi sunt oameni. Darămite pe Dumnezeu-Omul, pe Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care de dragul nostru şi spre folosul nostru Se aduce jertfă la fiecare Liturghie. Şi aici este în chip real în mijlocul nostru! În Potirul euharistic. Este împreună cu noi! Şi ni Se împărtăşeşte în Liturghie spre iertarea păcatelor şi spre dobândirea vieţii celei veşnice.
Dacă Îl iubim pe Hristos trebuie să Îl şi întâlnim. Şi aceasta o putem face la fiecare Liturghie şi în mod deosebit în ziua cea împărătească a duminicii rânduite dintotdeauna ca zi de sărbătoare, de comuniune, de întărire şi de împlinire sufletească. Căutând mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu, toate celelalte ni se vor adăuga nouă. Iar bucuria şi pacea în Duhul Sfânt le dobândim atunci când suntem împăcaţi cu Dumnezeu şi cu semenii. Iar la această împăcare suntem părtaşi în Biserică.
Câtă pace şi bucurie simţim acum, în grădina Maicii Domnului la biserică, sub acoperământul Preasfintei Fecioare! Această bucurie o să ne însoţească multă vreme, însă o putem pierde, risipindu-ne în grijile acestei vieţi, dacă nu ne dăm silinţa să revenim, iară şi iară, la altarul Domnului pentru marea întâlnire cu El. Maica Domnului ne îndeamnă în toată vremea să-L căutăm pe Hristos şi să trăim viaţa integral în Hristos, s-o trăim în firescul ei duhovnicesc. Aşa cum a trăit-o ea însăşi.
De aceea nu o putem huli, n-o putem blasfemia, n-o putem necinsti pe Maica Domnului şi Maica noastră, cea care ne conduce în toată vremea la Hristos. Este una dintre cele mai mari înşelări ale acestei lumi, s-o ponegreşti pe Maica lui Dumnezeu. Nu-ţi poţi ponegri propria ta mamă, în pofida unor greşeli omeneşti, că te-a născut şi te-a crescut, darămite pe Maica lui Dumnezeu care a devenit şi Maica noastră, care s-a învrednicit a fi cea mai curată, cea mai suavă, cea mai minunată dintre făpturile omeneşti, întrupându-Se din ea Însuşi Făcătorul a toate.
Este o mare taină cum Cel Neîncăput a devenit încăput în pântecele fecioresc, care n-a putut fi cuprins de stricăciune, de ispită, de poftă bărbătească nici în această viaţă şi nici în viaţa cea veşnică, niciodată, trupul ei fiind luat după ce a gustat moartea, la cereştile locaşuri, devenind îndumnezeit, transparent şi imponderabil, asemenea trupului înviat al Mântuitorului Iisus Hristos.
Maica Domnului nu se întristează atât de mult pentru cei care o hulesc, se întristează mai mult pentru cei care nu Îl recunosc şi-L hulesc pe Fiul ei, însă se întristează şi mai mult atunci când nu îi este cerut sprijinul, ajutorul de Maică bună, deoarece Fiul ei i-a dat atâtea haruri de a fi grabnic ajutătoare ca o Maică bună şi milostivă tuturor fiilor săi.
Deci suntem înaintea icoanei Maicii Domnului. Să ne dăruim ei pe noi înşine şi să-i dăruim pe cei dragi ai noştri, unii dintre ei aflaţi în suferinţă, în necaz şi strâmtorare, să ne dăruim cu toţii Maicii Domnului. Să ne dăruim sub ochii milostivi şi ocrotitori ai Maicii Domnului din icoana sa, care, cu milă şi cu îndurare caută spre noi în toată vremea. Dăruindu-ne Maicii Domnului ne dăruim Mântuitorului nostru Iisus Hristos, fiindcă ea, aşa cum L-a purtat odinioară pe braţele sale materne, ne poartă şi pe noi şi ne scoate la liman. Însă trebuie să-i cerem ajutorul. Îi cerem ajutorul Preamilostivului Dumnezeu, dar, totodată, îi cerem ajutorul şi Maicii Sale mult ocrotitoare şi rugătoare pentru noi. Sub chipul Maicii Domnului Biserica noastră este mamă iubitoare şi ocrotitoare pentru toţi cei care o asumă şi-L ascultă pe Hristos. O mamă iubitoare este alături de fiii săi în toate împrejurările vieţii. Se bucură de împliniri şi se întristează în suferinţe, însă în toate este ocrotitoare. Iar rugăciunea permanentă pentru Maica Domnului se transformă într-o grijă pentru toţi cei care sunt pe căile pierzării.
Aşadar, Maica Domnului este la ceruri cu trupul ei preamărit, dar este şi printre noi, pământenii, îndeosebi în această perioadă a postului dedicat ei. Unul dintre Părinţii Bisericii a ajuns în extaz, asemenea Sf. Ap. Pavel, până la al treilea cer şi s-a împărtăşit de slava lui Dumnezeu întru bucuria sfinţilor. Însă n-a văzut-o pe Maica Domnului. Şi a întrebat: Unde este Maica Domnului? Maica Domnului este printre fiii ei; şterge lacrimile, alină suferinţele, alină durerile, culege rugăciunile şi apoi le înalţă la Fiul ei. Am toată certitudinea că în aceste două săptămâni dedicate ei, Maica Domnului este printre copiii ei pretutindeni. Noi o recunoaştem ca Mamă şi ea ne recunoaşte ca fii.
Ce mai mare durere pentru Maicii Domnului nu este atunci când este , ponegrită pe nedrept într-un fel sau altul, dar spuneam cea mai mare durere o trăieşte Maica Domnului atunci când nu i se cere ajutor, când nu i se cere ocrotire. Iar dacă-i cerem ocrotirea şi-i spunem din toată inima: Mamă Preacurată, ajută-ne! ,și ea ne răspunde: Da, vă ajut, dar dovediţi că sunteţi copiii mei. Dar cum să dovedim că suntem copiii tăi?; Să faceţi ceea ce v-a învăţat şi vă învaţă Fiul meu să faceţi. Să vă împărtăşiţi din iubirea Lui şi să lucraţi în iubirea Lui faptele credinţei, faptele cele bune. Şi, lucrând astfel, dovediţi că sunteţi copiii lui Dumnezeu şi totodată sunteţi şi copiii mei, fiindcă sunt Maica lui Dumnezeu, raspunde ea. Şi aceasta trebuie să lucrăm, să împlinim în toată vremea: să Îl căutăm pe Dumnezeu ca şi Dumnezeu să ne caute pe noi. Să o căutăm pe Maica Domnului ca şi Maica Domnului să ne caute pe noi şi să ne cuprindă sub sfântul ei Acoperământ.
„Niciodată să nu-şi pună cineva încrederea în sine însuşi. Şi aceasta până ce va ieşi din trup. Iar dacă într-o zi va urca la Cer, trebuie să aştepte ca a doua zi să se pogoare la iad. Nu mai spun că se poate ca în aceeaşi clipă să se facă pogorârea. De aceea nu trebuie să i se pară ciudate schimbările, ci să aibă înaintea ochilor că amândouă sunt ale Lui”, spun un sfânt monah si adaugă “Toţi Sfinţii au adus multe laude Maicii Domnului, dar eu nu am găsit o laudă mai frumoasă şi mai dulce cu care să o chem în fiecare clipă decât aceasta:: «Preasfântă Născ«Maica mea! Dulce a mea Măicuţă!»… De îndată ce noi o strigăm, ea aleargă imediat spre ajutor. Nu apuci să spui ătoare de Dumnezeu, ajută-mă!», că îndată, ca un fulger, străbate mintea şi umple inima de luminare. Şi atrage mintea spre rugăciune, iar inima spre dragoste. De multe ori petreci întreaga noapte în tânguiri şi strigându-o în rugăciune, îi aduci laude ei şi mai ales Celui pe Care îl ţine în braţe” .
Maica Domnului se simte, cred, mai bine printre oameni necăjiţi, slabi şi prigoniţi în orice fel, decât s-ar simţi înconjurată de îngeri. Maica Domnului jertfeşte mereu, suferă mereu şi cred că se luptă chiar şi cu dreptatea divină apărând pe neputincioşii care o cer în ajutor. Iubeşte peste închipuire de mult şi fără de alegere şi pe cei ce sunt răi şi chiar şi pe cei nepăsători. Nici un păcătos, oricât de mare ar fi, să nu se piardă, dacă Maica Domnului îl apără. O, fericită încredere! O, scăpare sigură! Maica lui Dumnezeu este Maica mea. Cu câtă siguranţă aşadar trebuie să nădăjduim, dacă mântuirea noastră atârnă de voinţa unui Frate atât de bun şi a unei Mame atât de îndurătoare! „O, ce fericire este a muri în mijlocul atâtor îngeri! (se zice despre călugări). Ah, nu este timp de odihnă chiar acum când se apropie sfârşitul vieţii mele!”
Maica Domnului ne iubeşte mult. Ea vede în noi preţul morţii lui Iisus Hristos. Maica Domnului ne doreşte lucruri mai mari decât ne dorim noi înşine. Ea se arată cu inima largă chiar şi faţă de aceia care, fie din nepăsare sau din nerecunoştinţa, aleargă rar la dânsa. Dar cu cât mai generoasă nu va fi ea cu aceia care neîncetat îi cerşesc ajutorul? Aceştia nu numai că sunt iubiţi mult, dar chiar sunt slujiţi de dânsa.
Maica Domnului ne răpeşte inimile. Aş vrea să am toate inimile sfinţilor şi ale îngerilor pentru a iubi pe Maica Domnului. Şi oricât ar iubi-o cu toată puterea lor îngerii cerului şi pământului, cu toată sfinţenia lor, nu vor ajunge să o iubească cât îi iubeşte ea. Un păcătos a spus Maicii Domnului: „Arată-te că-mi eşti mamă”, iar ea îi răspunse: „Arată-te şi tu că-mi eşti fiu”. Prin păcatele noastre supărăm pe Maica Domnului care ne este mamă. Haideţi să-i arătăm şi noi că-i suntem fii! Multe minuni si mile am vazut de la Domnul si de la Maica Domnului si nu pot sa dau nimic in schimb pentru aceasta iubire.
Ce as putea da Preasfintei noastre Stapane pentru ca nu s-a scarbit de mine in pacat, ci m-a cercetat si luminat cu milostivire? N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc din cuvantul ei cel plin de har, si mintea mea se bucura si sufletul meu este atras spre ea cu atata iubire, ca si numai chemarea numelui ei e dulce inimii. Sufletul meu se infricoseaza si se cutremura cand se gandeste la slava Maicii lui Dumnezeu. Mintea mea este slaba si inima mea e saraca si neputincioasa, dar sufletul meu se bucura si e atras sa scrie despre ea macar un cuvant. Sufletul meu se inspaimanta de o asemenea indrazneala, dar iubirea ma impinge sa nu ascund recunostinta mea fata de milostivirea ei, se tânguia monahul și continua: Ah, daca am sti cum iubeste Preasfanta pe toti cei ce pazesc poruncile lui Hristos si cat ii este de mila si se intristeaza pentru cei ce nu se indreapta.
Am simtit acest lucru pe mine insumi. Nu mint, spun adevarul inaintea fetei lui Dumnezeu, pe Care sufletul meu Il cunoaste: cu duhul am cunoscut-o pe Preacurata Fecioara. N-am vazut-o, dar Duhul Sfant mi-a dat sa o cunosc pe ea si iubirea ei pentru noi. Daca n-ar fi fost milostivirea ei, as fi pierit de mult, dar ea a vrut sa ma cerceteze si sa ma lumineze sa nu mai pacatuiesc. Ea mi-a spus: “Nu-i frumos pentru Mine sa ma uit la tine sa vad ce faci!” Cuvintele ei erau placute, linistite si blande, si ele au lucrat asupra sufletului meu. Au trecut de atunci mai mult de patruzeci de ani, dar sufletul meu n-a putut uita aceste cuvinte dulci si nu stiu ce i-as putea da in schimb eu, pacatosul, pentru dragostea ei fata de mine, necuratul, si cum voi multumi bunei si milostivei Maici a Domnului.
Maica Domnului nu si-a asternut in scris gandurile, nici iubirea ei pentru Dumnezeul si Fiul ei, nici durerile sufletului ei in vremea rastignirii, pentru ca nu le-am fi putut nicicum intelege, caci iubirea Ei pentru Dumnezeu e mai puternica si mai arzatoare decat iubirea serafimilor si a heruvimilor, si toate puterile ceresti ale ingerilor si arhanghelilor sunt mute de uimire in fata ei. Chiar daca viata Maicii Domnului e ca invaluita intr-o tacere sfanta, Bisericii noastre Ortodoxe Domnul i-a dat sa cunoasca ca iubirea ei imbratiseaza intreaga lume si ca, in Duhul Sfant, ea vede toate noroadele de pe pamant si, asemenea Fiului ei, ii este mila de toti si miluieste pe toti.
Cu adevarat, ea este Ocrotitoarea noastra la Dumnezeu si chiar si numai numele ei bucura sufletul. Or, tot cerul si tot pamantul se bucura de iubirea ei. Lucru minunat si neinteles. Ea viaza in ceruri si vede neincetat slava lui Dumnezeu, dar nu ne uita nici pe noi, sarmanii, si acopera cu milostivirea ei tot pamantul si toate noroadele. Si pe aceasta Preacurata Maica a Sa Domnul ne-a dat-o noua. Ea este bucuria si nadejdea noastra. Ea este Maica noastra dupa duh si, ca om, e aproape de noi dupa fire si tot sufletul crestinesc e atras spre ea cu iubire”.
Cu cateva zile inainte de adormirea Preasfintei Fecioare s-a aratat Arhanghelul Gavriil cu vestea despre plecarea ei din viata aceasta. Plina de credinta adanca in viata viitoare, viata vesnic-fericita, ea a primit aceasta veste nu cu frica si intristare, ci cu cea mai vie bucurie si cu cea mai mare multumire catre Dumnezeu. In acelasi timp, puterea cea mare a lui Dumnezeu i-a adunat din toata lumea pe Apostoli in Ierusalim, ca acestia sa-i dea Maicii Domnului cinstirea cuvenita si s-o inmormanteze. Chiar in ceasul adormirii, o lumina neobisnuita a luminat casuta Preasfintei Fecioare, si pe cerul deschis cei prezenti L-au vazut pe Insusi Domnul Slavei cu ingerii si sfintii, venind in intampinarea Maicii Sale. Apostolul Toma, prin iconomia deosebita a lui Dumnezeu, a ajuns dupa ingroparea Preacuratei, si a dorit sa i se inchine acesteia, si au deschis mormantul pentru el, insa trupul Maicii Domnului nu l-au mai gasit acolo.
In acest sfarsit minunat al Preabinecuvantatei Fecioare Maria s-au aratat spre mangaierea tuturor crestinilor cu deosebita solemnitate puterea si maretia Domnului nostru Iisus Hristos, Care, prin moartea si Invierea Sa, a sfaramat boldul mortii, si din infricosata si chinuitoare a facut-o pentru credinciosii Sai ucenici aducatoare de bucurie si fericire.
Pana la venirea lui Hristos pe pamant moartea era foarte infricosatoare pentru om, caci ea il rapea, cum isi rapeste fiara salbatica prada, fara putinta de intoarcere si nu exista niciun mijloc prin care sa se izbaveasca de ea, caci pacatul domnea peste oameni. Dar, dupa aratarea Domnului in trup si biruinta dobandita de El asupra pacatului si a mortii, grozavia mortii a disparut, si aceasta a devenit ca un somn linistit, dupa care va veni dimineata cea plina de bucurie a invierii celei de obste. In masura in care fiecare dintre noi biruieste pacatul ce inca mai locuieste in el, piere si frica mortii, astfel incat biruitorii pacatului o intampina cu bucurie si nu mai mor, ci doar se cufunda intr-un somn linistit. Cel mai graitor exemplu al biruintei asupra mortii il vedem astazi in Adormirea Preacuratei Fecioare Maria. Ea a fost pusa in mormant doar pentru odihna de scurta vreme. Dupa Maica Domnului ii vedem pe Apostoli, pe mucenici si pe toti sfintii, intampinand moartea cu bucurie, ca pe cel mai scump prieten, care, in schimbul bunatatilor celor grabnic-trecatoare ale acestei lumi, al necazurilor si nenorocirilor ei, le daruieste fericirea vesnica.
Asadar, moartea Maicii Domnlui este doar un somn usor, linistit sau, cum o numeste Biserica Ortodoxa, o adormire. Moartea Maicii Domnului nu are in sine nimic infricosator si trist pentru mintea si inima crestinului; dimpotriva, plecarea Preasfintei Fecioare il incredinteaza pe crestin ca si pentru el moartea trebuie sa fie un prilej nu de frica si de deznadejde, ci de cea mai mare bucurie si de cea mai stralucita nadejde, caci ea este doar un somn – mai lung sau mai scurt, dupa care va urma trezirea cea plina de bucurie intr-un trup nou, plin de slava pentru viata cea fericita in cer.
Maica Domnului, gustand moartea, ne incredinteaza in chip deosebit de acest lucru, pentru ca, daca in moarte si dupa rascumpararea noastra de catre Domnul Iisus Hristos ar fi fost ceva nefiresc, rau si infricosator, atunci, cine alta daca nu Presfanta Fecioara ar fi fost supusa de Domnul acestui rau? Insa ea moare, platind astfel datoria fata de natura impreuna cu toti pamantenii – spre bucuria si mangaierea noastra si ale tuturor celor ce vor trebui sa treaca pragul mortii, ca sa stim ca moartea este cu neputinta de ocolit si ca, in acelasi timp, ea nu este pentru om un rau.
Moartea este cu neputinta de ocolit si nu vatama – iata cele doua adevaruri, pe care trebuie sa le tinem minte totdeauna spre a ne pregati cum se cuvine pentru ceasul sfarsitului si a nu ne speria de el si a nu tremura in fata lui. Moartea era foarte infricosatoare pentru om inainte de venirea pe pamant a Mantuitorului Hristos, cand pacatul – puterea ei – domnea in neamul omenesc si nu exista nici un mijloc, prin care omul se izbaveasca de pacat si de moarte. Dar, dupa aratarea Domnului pe pamant, cand El a biruit pacatul si moartea, toata grozaviei ei a disparut si ea a devenit ca un somn pasnic, dupa care va veni dimineata cea plina de bucurie a invierii de obste.
Iubitilor, sa cinstim cum se cuvine Adormirea Maicii Domnului, pregatindu-ne cum se cuvine pentru moarte. In acest sens trebuie sa ne straduim dupa puterile noastre sa biruim pacatul ce salasluieste intru noi, ca pricina a ei. Urmand exemplul Preacuratei Maicii Domnului, sa mergem pe calea cea stramta, ce duce la viata vesnica. Pe aceasta cale avem nevoie de rabdare, cu care intarindu-ne intru nadejdea in ajutorul lui Dumnezeu, va trebui sa induram cu multumire toate neplacerile, suferintele si bolile ca, ramanand pe aceasta, sa dobandim fericirea cea fara de sfarsit a Imparatiei Ceresti.
De ne vom petrece viata, asemenea Preacuratei Fecioare Maria, in chip bineplacut lui Dumnezeu, in pazirea poruncilor Lui, in curatia duhului si a trupului si in neincetata cainta pentru pacatele noastre, atunci, in ziua adormirii noastre se va savarsi si asupra noastra minunea cea mare, si mormantul nostri va deveni scara catre cer.
Sfanta Biserica se straduieste sa sadeasca si in noi aceeasi neinfricare fata de moarte, indemnandu-ne sa alungam frica prin dezradacinarea treptata a pacatelor din noi si pe mortii ei numindu-i adormiti, pentru ca viata cea fara de moarte este un adevar neindoielnic pentru crestin, astfel incat el priveste moartea doar ca pe un somn.
Sa alergam totdeauna cu rugaciune fierbinte la Maica Domnului, ceea ce a urcat apoi si la cer ca sa fie acoperamant si ocrotitoare pentru lume; sa-i cerem cu umilinta Acoperamantul ei de Maica asupra intregii noastre vieti, ca prin ocrotirea ei toti sa dobandim sfarsit bun, in pace si odihna vesnica cu dreptii. Sa ne rugam ei din adancul sufletului si cu dragoste sa-i strigam: Bucura-te, Ceea ce esti plina de bucurie, de har, care intru Adormirea ta nu ne parasesti pe noi. Amin (postat pe fb de ioan monahul)