Odovania Înjumatațirii Cincizecimii
Astazi este odovania Injumatatirii Praznicului Cincizecimii sarbatorit la mijlocul perioadei dintre Invierea Domnului si Pogorarea Duhului Sfant. Aceasta sarbatoare se praznuieste intru cinstirea celor doua mari praznice, al Pastilor si al Rusaliilor, ca pe una ce le uneste si le leaga pe amandoua. Pentru cei care sunt obișnuiți să sărbătorească Învierea Domnului după rânduiala cărții deschise la strană în noaptea Sfintelor Paști, împărtășindu-se zilnic, și nu fragmentar, de taina biruinței lui Iisus Hristos asupra morții, accentul praznicar din inima Penticostarului este familiar. Miercuri, în săptămâna a patra după Sfintele Paști, este sărbătorită Înjumătățirea Cincizecimii. Însă, această sărbătoare scapă atenției sau evlaviei multora poate sau doar pentru că nu este marcată cu roșu în calendar, deși, asemenea unui praznic împărătesc, îi sunt rânduite opt zile de sărbătorire.
Crucea si Cincizecimea sunt inseparabile in Ortodoxie. Legatura interioara dintre aceste doua evenimente formeaza temelia si ofera intreaga paradigma a spiritualitatii ortodoxe, a vietii liturgice si reflectiei teologice, indeosebi in ce priveste teologia ascezei si indumnezeirii. Doar prin aceasta legatura putem intelege multele antinomii, ba chiar si paradoxuri ale vietii duhovnicesti.Legatura inseparabila dintre Cruce si Cincizecime in Ortodoxie se bazeaza mai intai pe legatura vesnica dintre Fiul si Duhul. Asa cum spunem in Crez, Fiul e „nascut din Tatal”, iar Duhul Sfant „purcede din Tatal.” Aceste formule exprima relatia vesnica dintre Cei doi si Tatal. Dar Fiul si Duhul nu exista Unul langa Celalalt, astfel incat nasterea Fiului si purcederea Duhului sa fie actiuni separate, fara legatura intre ele. Sfintii Parinti au lamurit ulterior ca Duhul purcede de la Tatal prin Fiul, odihneste in Fiul si e aratat de Fiul Tatalui (de exemplu, Ioan Damaschinul, Expunerea exacta a credintei ortodoxe 1,7.8). Fiul si Duhul sunt din vesnicie intr-o relatie reciproca Unul cu Celalalt, salasluiesc Unul in Altul si sunt intotdeauna impreuna. Asa cum scrie sfantul Irineu al Lyonului, Ei sunt “cele doua maini” ale Tatalui.
În miercurea de după Duminica Samarinencei, se încheie intervalul rânduit pentru sărbătorirea Înjumătățirii Cincizecimii, tipicul indicând repetarea integrală a slujbelor din miercurea anterioară (excluzând paremiile de la Miheia, Isaia şi Pilde). Timp de opt zile, Biserica a sporit în bucuria produsă, deja, prin Învierea Domnului și, anticipativ, prin Înălțarea Sa și prin Pogorârea Duhului lui Dumnezeu: „Arătatu-s-a astăzi, plină de lumină și de desfătare, preasfânta Înjumătățire a Învierii Mântuitorului, ca o amiază strălucitoare, luminând lumea cu harurile dumnezeiești; că purtând făcliile minunilor Învierii lui Hristos, umple de lumină semnele nestricăciunii și arată de mai înainte Înălțarea la cer; luminează lumina Duhului cea mult dorită, prăznuirea cea prealuminată a preacinstitei Cincizecimi. Pentru aceasta dăruiește și sufletelor noastre pace și mare milă”.
Inseparabilitatea vesnica a Fiului si Duhului se manifesta in intreaga economie a mantuirii; in intruparea, lucrarea, moartea si invierea Fiului lui Dumnezeu. Acest fapt este in Evanghelii: Duhul e prezent la intruparea Fiului umbrind-o pe Fecioara Maria (Lc 1,35), El ramane peste pruncul Iisus cand acesta creste (Lc 2, 40), e peste El atunci cand citeste in sinagoga (4,18), coboara si ramane peste El la botezul Sau (Lc 3, 22), Il conduce in pustie pentru a fi ispitit (Lc 4, 1), alunga diavolii (Mt 12, 28), e prezent la moartea Sa pe Cruce cand Iisus „isi da Duhul Sau” (Mc 15,37; In 19,30), si realizeaza Invierea Sa din morti (de exemplu, Rm 8, 11). Duhul Il aduce pe Fiul in lume si este apoi trimis in lume de Fiul: Iisus se roaga ca Mangaietorul care va veni sa continue lucrarea lui Hristos, aducand aminte cuvintele Lui si chiar invatandu-i El Insusi pe ucenici (In 14,16. 17. 26; 15, 26). Duhul care L-a inviat pe Iisus e la randul sau dat de Hristos Cel inviat: “A suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant!“ (In 20,22).
Nu stiti ai carui duh sunteti? (Luca 9, 55)Ne dam seama, oare, intotdeauna “ai carui duh suntem“? Sa ne gandim de cate ori i-am osandit cu asprime, convinsi ca avem dreptul sa o facem, pe semenii nostri, cerand asupra lor pedeapsa lui Dumnezeu! Sa ne fi intrebat atunci, cu cuvintele Mantuitorului “ai carui duh suntem”. El, Hristos, Atotputernicul si Atotiertatorul, a cautat sa-i opreasca pe ucenicii Sai cu aceste cuvinte, atunci cand ei amenintau Samaria cu focul ceresc, fiindca refuzase sa-L primeasca pe Mantuitotul. Aceasta manie parea pe deplin indreptatita, putand trece ca un semn de dragoste fierbinte fata de Mantuitorul din partea ucenicilor Sai. Dar o asemenea iubire care cerea razbunare nu era pe placul Domnului, pentru ca lipsea din ea duhul blandetii, despre care vorbise de atatea ori si care se cuvine sa fie si duhul nostru, duhul crestinismului. De cate ori nu am spus ca am fi gata sa iertam toate rautatile indreptate asupra noastra, dar n-am putut ierta nici cea mai mica jignire adusa unei persoane iubite, aratand prin aceasta ca nu stim “ai carui duh suntem”. Oricare ar fi raul pricinuit noua sau apropiatilor nostri, fara a-l scuza, ramanand la convingerea ca a fost un rau, sa fim totusi zabavnici la manie, “caci mania omului nu lucreaza dreptatea lui Dumnezeu“ (Iav1,19-20). Sa-l tratam pe vinovat cu duhul blandetii, care invinge raul cu puterea iubirii. Duhul vine slabiciunii noastre intr-ajutor, ca nu stim sa ne rugam cum trebuie, dar Duhul insusi mijloceste pentru noi cu suspine de negrait.(Rom.8, 26)
In niciun alt timp nu ne simtim atat de neputinciosi ca atunci cand ne rugam. Gandurile ne zboara in toate partile, nu reusim sa ni le inaltam la Dumnezeu. Cine n-a suferit de pe urma incapacitatii de a se ruga, cine n-a simtit acea raceala, acea uscaciune care il cuprindea si impotriva careia nu era in stare sa lupte? De multe ori nu ne dam seama pentru ce ne rugam, nu cerem ceea ce s-ar cuveni sa cerem, nu stim sa patrundem spiritul rugaciunii, ne lipseste acea credinta care sa ne faca sa ne descarcam povara sufletului la picioarele lui Hristos si sa o lasam acolo cu deplina speranta. Suntem neputinciosi si neindemanatici, dar Duhul lui Dumnezeu ne poate da tarie, ne „intareste in neputintele noastre”. Fiind una cu Dumnezeu-Tatal, El stie ce este mai bine sa ne dea, chiar si atunci cand noi insine nu stim pentru ce ne rugam. El mijloceste pentru noi „cu suspine de negrait”. Duhul lui Dumnezeu este datator de viata, poate sa ne faca sa simtim, aproape fara sa ne dam seama, nestavilitul dor catre cele inalte, chemarea de a tinde spre ele, de a ne desprinde de zadarniciile pamantesti. Sa ne lasam dusi de aceasta pornire, sa depasim toate meschinariile vietii, care ne tin legati de pamant, sa ne inaltam, fie si printr-o rugaciune fara cuvinte, cunoscand ca „suspinele negraite” mijlocesc pentru noi inaintea Tronului Celui Preainalt! Chiar daca forta nestavilita a unei asemenea aspiratii ne va produce uneori durere sau daca inima ni se va zdrobi si va plange, in asemenea clipe Domnul face o minune in sufletul nostru, revarsa asupra noastra ploaie de binecuvantare, ne potoleste setea! Aceasta este adevarata rugaciune: stradania sufletului de a deserta inaintea lui Dumnezeu tot ce este mai profund in el, de negrait, de neinteles chiar si pentru noi, care nu gaseste cuvinte, care umple de un dor nelamurit inima insetata. Iar Duhul lui Dumnezeu, Care viaza in noi, preia aceasta ravna si se roaga El Insusi pentru noi!
Cum se vede Cincizecimea unita cu Crucea? Nu e mai logic sa vedem Crucea unita cu Invierea? Intr-adevar, daca activitatea lui Iisus s-ar fi sfarsit pur si simplu cu moartea Sa pe Cruce, mesajul si persoana Sa ar fi fost invaluite in ambiguitate. Invierea a lamurit Crucea. Dar nimeni n-a fost martor la Inviere. De aceea, dupa Invierea Sa, Iisus Insusi a inceput sa Se arate ucenicilor, dezvaluindu-le adevarata natura a lucrarii Sale mesianice si sensul patimirilor si mortii Lui (Lc 24, 26,46). A facut aceasta dandu-le tuturor evidenta empirica a Invierii Sale pe care o doreau, mancand cu ei, lasandu-l pe Toma sa atinga coasta Sa etc. La fel de important, Hristos „le deschide mintile” ca sa inteleaga Scripturile si motivele patimirilor Sale (Lc 24, 32. 45), pe care nu le-au inteles mai inainte. Astfel, Invierea a lamurit Crucea. Chiar si dupa toate acestea, pana la pogorarea Duhului Sfant n-a existat invatatura, aparare, Botez sau alte Taine. In acea zi a fost dat Duhul, a fost predicata Evanghelia, iar Petru a botezat 3000 de barbati (FA 2). Ucenicilor li s-a dat puterea de a explica Crucea (FA 3,18; 17,2; 26,23) si incepand de atunci au fost condusi in lucrarea lor de Duhul Sfant (de exemplu, FA 5,9; 8,29-39; 10,19; 11,12-28; 16,17; 21, 4). Cu alte cuvinte, Invierea si “multele sale semne doveditoare” (FA 1,3) n-au fost de ajuns — a fost nevoie de Duhul. Cincizecimea a lamurit Invierea.
De la sărbătoarea Corturilor la taina lui Hristos și a Duhului. Sinaxarul din miercurea Înjumătățirii praznicului trimite la conținutul biblic al celor opt zile de sărbătoare: prezența lui Hristos la cea mai importantă sărbătoare iudaică (Ioan 7, 8). Este vorba despre sărbătoarea Corturilor (Leviticul 23, 34-43), care aduna un număr semnificativ de pelerini. La sfârșitul primei luni a anului iudaic, aceștia rememorau finalizarea alcătuirii cortului mărturiei și al adunării, pe care Moise l-a realizat după planurile descoperite lui de Dumnezeu (episod descris în marea majoritate a ultimelor șaisprezece capitole ale cărții Ieșirii). După eliberarea din robia egipteană (sărbătorită la Paștile iudaic) și descoperirea tablelor legii pe muntele Sinai (sărbătorită la Cincizecimea iudaică), cortul mărturiei/adunării era semnul prezenței, al călăuzirii și al lucrării lui Dumnezeu în interiorul poporului ales. Când „a isprăvit Moise lucrările […] un nor a acoperit cortul adunării și locașul s-a umplut de slava Domnului; și Moise n-a putut să intre în cortul adunării, pentru că-l cuprinsese pe acesta norul și slava Domnului umpluse locașul. În tot timpul călătoriei fiilor lui Israel, când se ridica norul de pe cort, atunci plecau la drum, iar de nu se ridica norul, nici ei nu plecau la drum până nu se ridica; pentru că în tot timpul călătoriei, ziua stătea peste cort norul Domnului, iar noaptea se afla peste el foc, înaintea ochilor întregii case a lui Israel” (Ieșire 40, 33-38). Ulterior, rolul cortului slavei divine a fost transferat asupra templului din Ierusalim, sărbătoarea Corturilor vizând și sfințirea locașului de pe muntele Moria. De asemenea, a fost corelată cu sărbătoarea Culesului, în memoria primei recolte de după încheierea rătăcirii prin pustie (Deuteronom 16, 13-15; Ieșire 23, 16).
Pentru a simboliza permanenta prezență salvatoare și îndrumătoare a lui Dumnezeu, erau folosite elemente vitale ca apa și lumina, al căror ritual avea în fundal citirea integrală a Legii pe parcursul zilelor sărbătorii. Acesta este motivul pentru care, deși S-a suit la Templu pentru sărbătoarea Corturilor în discreție maximă - după vindecarea minunată a slăbănogului din naștere de la scăldătoarea Vitezda, retragerea în ținutul galilean muntos și săturarea a cinci mii de bărbați cu cinci pâini și doi pești (despre care se citește la Liturghia din miercurea Odovaniei - Ioan 6, 5-14) -, Iisus Se prezintă pe Sine Însuși ca Izvor de apă vie (Ioan 7, 37-38; cf. Ioan 4, 10 și 14 - după mărturia din pericopa evanghelică a samarinencei, rânduită expres de Părinții Bisericii în duminica din cadrul celor opt zile de sărbătorire a Înjumătățirii Cincizecimii) și Lumină a lumii (Ioan 8, 12; cf. Ioan 1, 4-9 - după mărturia din prologul ioaneic citit la Liturghia din noaptea Învierii). Evident că temeiul ultim al celor două afirmații este mesianic.
Mesia-Hristosul este adevăratul locaș al dumnezeirii, prin întrupare Însuși Dumnezeu sălășluindu-Se sau făcându-Și sălaș între oameni (Ioan 1, 14). De aceea, Hristos dă viață și lumină, întâi prin învățătura Sa, care este adevărata Lege, Înțelepciunea și Adevărul, apoi, împlinind Legământul dintre Dumnezeu și umanitate, prin jertfa și Învierea Sa. Pe firul acestei mărturii, care beneficiază de confirmare după cerințele Legii Vechi (Ioan 8, 17-18), problema autorității în virtutea căreia Se proclamă pe Sine Mesia este tranșată de Domnul la Înjumătățirea praznicului, conchide sinaxarul. La Paștile iudaic următor, peste aproximativ jumătate de an, proveniența divină a lui Iisus a fost adeverită de Tatăl Ceresc în puterea Duhului Sfânt, prin scularea din morți a Fiului Său întrupat, răstignit și îngropat.
Acest model atat al unei dovediri rationale, cat si al unei puteri spirituale in predica apostolilor se vede limpede in scrierile lui Luca si Pavel, mai cu seama atunci cand Pavel se adreseaza lumii pagane (FA 11). Pe de-o parte, Pavel face apel la o multime de argumente rationale pentru a-L propovadui pe Hristos, chiar la obiceiuri locale, literatura etc. (de exemplu, Atena, FA 17,23-28; Efes, FA 14, Rm 2,14). Dar el pune toate aceste dovezi in context atunci cand marturiseste ca predica sa nu statea in intelepciunea unor cuvinte omenesti, ci in puterea lui Dumnezeu, ca sa nu ramana fara nici un efect crucea lui Hristos (1 Co 1,17). El rezuma foarte succint aceasta atunci cand spune despre continutul predicii ca nu e nimic altceva decat “Iisus Hristos, si Acela rastignit“, iar „demonstrarea” predicii sta in “Duhul si in puterea Lui” (1 Co 2,2-4). Dovedirea rationala (de la Logos-ul) e necesara, dar nu suficienta; e nevoie si de o demonstrare (de la Duhul). Altundeva sfantul Pavel spune ca Iisus „a fost randuit Fiu al lui Dumnezeu intru putere, dupa Duhul sfinteniei, prin invierea Lui din morti“ (Rm 1,4). Din nou, e nevoie atat de ratiune, cat si de putere — sfantul Pavel mentioneaza chiar pe primul loc pe Duhul. Duhul e baza marturiei, pentru ca „nimeni nu poate spune: Iisus este Domn, decat in Duhul Sfant” (1 Co 12, 3). Am putea rezuma astfel: fara Duhul Sfant nu exista Hristos (Intrupare, Inviere). Fara Hristos nu exista Cincizecime. Fara Cincizecime nu exista propovaduire, apologetica, botez. Fara Duhul Sfant nu exista Evanghelie. Atat prin intreaga lucrare a lui Hristos in Evanghelii, cat si prin continuarea ei de catre apostoli in Fapte si in Epistole suntem condusi spre legatura inseparabila dintre Fiul si Duhul si spre reciprocitatea celor doua mari opere ale Acestora, Crucea si Cincizecimea. Biserica e marea opera atat a Fiului, cat si a Duhului. Inseparabilitatea si interdependenta Crucii si Cincizecimii se manifesta de-a lungul intregii noastre Traditii crestine ortodoxe. Mai intai, ea este o paradigma a intelegerii luptelor vietii duhovnicesti. Prin ea recunoastem ca atunci cand Dumnezeu ne trimite in vietile noastre o cruce, e pentru a ne pregati sa primim pe Duhul Sfant; si, la fel, cand ne trimite harul si puterea Duhului Sfant e ca sa ne pregateasca pentru urmatoarea noastra cruce. Aceste doua momente sunt adeseori simultane. Asta pentru ca Dumnezeu vrea sa fim inspirati, dar nu exaltati (cf. 2 Co 12,7-9). Asta explica si maretia si frumusetea lacasurilor noastre bisericesti care e inseparabila de traditiile noastre ascetice; una nu poate exista fara cealalta. Strabate si traditiile noastre liturgice, unde e evident (mai ales la sfintirea Euharistiei) ca Duhul Sfant nu e dat niciodata fara preotul (adica Hristos) care face semnul Crucii. Nu exista mai mare marturie a unitatii dintre Cruce si Cincizecime in viata Bisericii Ortodoxe decat sfintirea Euharistiei, care si ea are loc cu invocarea Duhului Sfant atunci cand preotul face semnul Crucii.
Duhul Domnului e peste mine (Luca 4, 18) Care a fost scopul venirii Mantuitorului pe pamant? N-a venit sa aduca duhul stiintei, filosofiei, al actiunii social-politice. El aduce in lume Duhul Domnului, Duhul lui Dumnezeu, Duhul Adevarului si al iubirii dumnezeiesti, Il aduce pe Dumnezeu in viata oamenilor, trezeste simtaminte dumnezeiesti in inimile oamenilor. Lucrarea lui Dumnezeu nu o poate darama nicio mana omeneasca. Ea va triumfa intotdeauna asupra rautatii omenesti. Duhul lui Dumnezeu nu ni Se da degeaba; El poate fi dobandit doar de cel ce aspira spre Dumnezeu, inseteaza dupa El, asa cum un calator istovit de arsita cauta apa in pustiu. In inima fiecarui om, ca intr-o fantana adanca, este ascuns chipul lui Dumnezeu, zac in adormire simtaminte dumnezeiesti. Luati seama la izvorul dumnezeiesc cel din adancul inimii voastre, lasati sa tasneasca slobod suvoiul de apa limpede, ca sa ajunga in viata voastra macar o picatura de iubire si adevar dumnezeiesc, ca sa nu va „pierdeti rasplata” (Mt 10,42).
Crestinismul ortodox e prin excelenta o forma „harismatica” de crestinism, o viata in Duhul Sfant. Orice
slujba in Biserica Ortodoxa, atat comuna, cat si private, incepe cu chemarea Duhului Sfant prin rugaciunea „Imparate ceresc“. Intreaga Biserica, ca si fiecare credincios, e chemata sa traiasca o Cincizecime perpetua. “Unde e Biserica, acolo e Duhul Sfant. Şi unde e Duhul Sfant, acolo e Biserica“,
scria sfantul Irineu in secolul II. Biserica inspira pe Duhul,prin invocare, si expira Duhul, prin binecuvantari, intr-o continua respirare a vietii lui Dumnezeu. Facand asta, Biserica isi exprima constiinta ca Duhul ramane in Biserica, dar nu e posedat de aceasta. Biserica insasi arand nevoie de o innoire continua printr-o chemare neincetata a prezentei Duhului. Din nou, acelasi lucru e adevarat pentru fiecare crestin in parte. Prezenta Duhului Sfant da Bisericii Ortodoxe si sfintelor ei slujbe sentimentul simultan de intimitate si transcendenta, de familiaritate locala si viziune universala, al experientei apostolice unice de a fi in prezenta lui Hristos Care transcende timpul si spatiu. Intr-adevar, un element de atemporalitate insoteste orice cult ortodox autentic. Aceasta nu numai prin Traditia noastra, ci tocmai pentru ca Traditia Il manifesta pe Duhul, El Insusi in afara timpului, dar Care a binevoit sa fie prezent in ea. Prezenta Duhului Sfant e criteriul ultim al Ortodoxiei.
In invatatura ortodoxa Duhul nu e vazut niciodata separat de Fiul. Poate cel mai important aspect al viziunii Bisericii Ortodoxe despre Duhul Sfant este remarcabilul echilibru cu care Biserica intelege teologic si experiaza liturgic prezenta simultana a Fiului si Duhului in toate. Fiul si Duhul Se arata cu totul inseparabili; lucrarea lui Hristos e facuta cu putinta de Duhul Sfant Care-L intrupeaza, calauzeste fiecare pas al vietii si al lucrarii Lui omenesti, si Il scoala din morti (Rm 8, 11). Dupa care Duhul e revarsat asupra Bisericii prin Fiul (In 15, 26; 16,7; 20,22). Aceasta perspectiva e minunat rezumata in raspunsul ortodox dat in veacul XIII adeptilor adaosului latin Filioque: Duhul purcede de la Tatal si odihneste in Fiul, si „straluceste” de la Fiul Tatalui. Nasterea Fiului si purcederea Duhului Sfant nu sunt doua „acte” secventiale, ele sunt simultane si interioare unul altuia. Astfel, teologia ortodoxa invata ca unitatea Sfintei Treimi e simultan fiintiala, Duhul fiind „deofiinta” cu Tatal si Fiul si personala, fiecare din Persoanele Divine cunoscand-o pe cealalta din Ea Insasi, intr-o intrepatrundere reciproca vesnica. Frumosul echilibru al gandirii trinitare ortodoxe are implicatii imense pentru intreaga cultura a Bisericii Ortodoxe in toate manifestarile ei: ecleziologice, liturgice, ascetice, artistice etc. Ramanem simultan ierarhici si harismatici pentru ca fiecare din Tainele noastre sunt savarsite de Hristos Insusi prin preotul insotit de credinciosi prin invocarea Duhului Sfant. Duhul Sfant Insusi e atat izvorul ordinii ierarhice, cat si al harismei profetice. Aceste doua aspecte ale Bisericii coexista intr-un mod pe care l-am putea numi necontopit, neschimbat, neimpartit, nedespartit. Astfel, in Biserica Ortodoxa fiecare duminica nu e numai o praznuire a Invierii, o impartasire de prezenta jertfita si slavita a lui Hristos in Euharistie, ci si o noua Cincizecime, Duhul fiind chemat sa vina nu numai asupra darurilor oferite, ci si asupra tuturor celor prezenti.
Prin urmare, in crestinismul ortodox toate binecuvantarile si cele bune le asteptam ca daruri ale lui Dumnezeu care vin prin ascultare si iubire. Dar nu le asteptam fara nici o calificare. Unicul si atotcuprinzatorul Dar al lui Dumnezeu e Fiul Sau in Duhul Sfant si acest dar nu poate veni fara Cruce. Prin urmare, slava Ortodoxiei nu poate fi niciodata o evanghelie a lui „imbogatiti-va“, nici vreo alta evanghelie cu orientare dezechilibrata spre aceasta lume. Slava Ortodoxiei e mai degraba o slava matura si bine intemeiata, o slava care transcende, dar nu evita nenorocirile, dezamagirile, incercarile si necazurile acestei vieti, ci mai degraba le transfigureaza. Ea primeste Crucea si toate provocarile in aceasta lume pe care le implica. Nu fuge de ele. Nici Hristos n-a facut-o. Dar nici nu depindem de noi insine: ne dam seama, asa cum a facut-o Pavel, ca harul Duhului Sfant ne face in stare sa ne ducem Crucea impreuna cu Hristos. La fel, Duhul ni se da numai primind Crucea. Cele doua sunt inseparabile si interdependente. Lumina Invierii, slava si darurile lui Dumnezeu in Duhul redau omenirii adevarata ei frumusete. Asceza, bucuria si frumusetea nu se exclud unele pe altele in Ortodoxie. Dimpotriva, sunt necesare unele altora. Acesta e echilibrul unic al sfintei noastre Traditii ortodoxe: Crucea, Invierea si Cincizecimea, inseparabile ca marele dar al lui Dumnezeu pentru innoirea omului. Astfel la marele praznic al Pastelui, sfantul Grigorie Teologul exclama: “Cel ce S-a sculat din morti sa ma replamadeasca in Duhul“. Fie ca astfel replamaditi sa fim si noi.
Preaslăvirea lui Hristos și darul Duhului. Preaslăvirea lui Hristos, prin Cruce și moarte, Înviere și Înălțare, implică revărsarea darului Duhului Sfânt: „În ziua cea din urmă - ziua cea mare a sărbătorii - Iisus a stat între ei și a strigat, zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine și să bea. Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecele Lui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era [dat] Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit” (Ioan 7, 37-39). Nici una dintre lecturile evanghelice ale celor opt zile ale Înjumătățirii Cincizecimii nu redă aceste trei versete-cheie ale predicii Domnului la Templu de sărbătoarea Corturilor. Sunt însă reiterate repetitiv în stihirile de la Vecernie și Utrenie până la Odovania sărbătorii Înjumătățirii, pentru ca, în ziua Pogorârii Duhului Sfânt, să deschidă pericopa evanghelică a praznicului, al cărei epilog este alt verset-cheie pentru mărturia lui Hristos: „Iarăși le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).Din adevăratul cort sau templu al lui Dumnezeu, care este Trupul răstignit și îngropat, înviat și înălțat al Domnului, se revarsă apa vie și lumina vieții, adică Duhul Sfânt. Acesta îi face, pe cei care cred în Hristos și Îi urmează Lui, părtași întregii iconomii divine de mântuire și îndumnezeire a umanității și a întregii creații.
Celebrarea viețuirii cu Dumnezeu este rostul punctării liturgice a înjumătățirii celor cincizeci de zile de sărbătoare dintre Înviere și Pogorârea Duhului Sfânt, prezentat succint tot în sinaxar, este edificarea asupra tainicei legături și unități dintre Paști și Rusalii. Interdependența acestora fac din toate cele cincizeci de zile dintre Înviere și Pogorârea Duhului Sfânt o unică și continuă sărbătoare, care primește lumină din ambele direcții, descoperind slava celui de-al treilea praznic împărătesc al Penticostarului, Înălțarea Domnului: „Sosit-a înjumătățirea zilelor, care se încep de la mântuitoarea Înviere și se pecetluiesc cu dumnezeiasca Cincizecime; și strălucește, având strălucirile dintru amândouă părțile, și, unindu-le pe amândouă, se cinstește, arătând mai dinainte slava ce va să fie, a împărăteștii Înălțări”.
Sunt opt zile de prăznuire menite să ne convingă să înțelegem că taina Sfintelor Paști ale Mântuitorului nu este limitată la o singură noapte, la o singură zi, la o singură săptămână, ci presupune, an-de-an, restabilirea și/ sau intensificarea comuniunii și împreună-lucrării cu Domnul Cel răstignit, îngropat, înviat și înălțat în puterea Duhului Sfânt: „Apropiatu-s-a revărsarea cea din plin a dumnezeiescului Duh peste toți, precum este scris. Sorocul nemincinoasei făgăduințe, date Ucenicilor de Hristos, după Moartea, Îngroparea și Învierea Sa, ajungând la înjumătățire, vestește, adeverind, arătarea Mângâietorului”. Este reluată liturgic invitația de a trăi taina lui Hristos în concretețea ascetică a împlinirii poruncilor divine: „Luminându-ne, fraților, cu Învierea Mântuitorului Hristos și ajungând la Înjumătățirea Praznicului împărătesc, să păzim cu adevărat poruncile lui Dumnezeu; ca să ne învrednicim să prăznuim și Înălțarea și să ajungem și la venirea Sfântului Duh”. Cele trei praznice împărătești asociate liturgic de Penticostar sunt așadar fațete ale aceleiași taine de împărtășire a slavei Preasfintei Treimi în lumina Învierii Domnului și comuniunea Duhului Sfânt.
Prin sărbătorirea înjumătățirii perioadei dintre Paști și Cincizecime timp de opt zile - asemenea Săptămânii Mari (începută în Sâmbăta lui Lazăr și încheiată în Sâmbăta Mare), Săptămânii Luminate (dintre Duminica Sfintelor Paști și Duminica Sfântului Apostol Toma) și a Săptămânii Pogorârii Duhului Sfânt (de la Duminica Rusaliilor până la Duminica Tuturor Sfinților), exceptând delimitarea temporală, care nu este duminicală -, Biserica a concentrat tocmai componenta decisivă în receptarea darului pascal al viețuirii veșnice. De aceea, indiferența față de și absența la slujbe în majoritatea dintre cele cincizeci de zile, considerând suficientă frecvența prescurtată duminical, capătă în inima Penticostarului accente critice. Odată cu aritmicitatea liturgică în corpul eclesial, se acutizează incapacitatea asumării tainei Sfintelor Paști ca un prilej cotidian de întâlnire și împreună-viețuire cu Hristos Cel preaslăvit, posibilitate înlesnită de Părintele Ceresc prin Duhul Sfânt. Multe imagini au fost folosite in Sfintele Scripturi pentru Duhul Sfant: vant, mir, apa si foc. Duhul Sfant e o Persoana divina libera, curatitoare si transformatoare. Mai mult decat toate El e „Foc din Foc“. Intr-un act divin unic El coboara in ziua Cincizecimii ca vant si foc pentru a intemeia Biserica. Focul da lumina, caldura si energie transformatoare. Biserica si fiecare crestin traiesc prin aceasta caldura si energie interioara care e Duhul Sfant. El e izvorul tuturor darurilor (1 Co 12) si, dandu-ne aceste daruri, ca sa le folosim pentru ceilalti, El „tine la un loc tot asezamantul Bisericii“. Suntem un Trup al lui Hristos, pentru ca avem un Duh, Duhul Bisericii (Rm 8,9), Sfantul Duh. Persoana Duhului Sfant e tainica. Duhul Il reveleaza pe Fiul, Fiul ni-L aduce pe Tatal, dar Duhul Insusi nu Se reveleaza niciodata. Sfantul Grigorie Teologul remarca faptul ca Tatal S-a descoperit in Vechiul Testament, Fiul in cel Nou, dar revelarea deplina a Duhului va avea loc numai in viata viitoare. Dar o putem pregusta inca in aceasta viata. E ceea ce au facut sfintii. Duhul „odihneste in sfinti” prin har asa cum odihneste in Fiul prin fire sau natura. Scopul nostru, al crestinilor, e sa devenim una cu Hristos si prin aceasta „temple ale Duhului Sfant“, cum spune sfantul Pavel (1 Co 3,16) si invata sfantul Serafim din Sarov. Duhul ni-L aduce atunci pe Tatal ca unor fii adoptivi, ba chiar se roaga pentru noi: „Insusi Duhul Se roaga pentru noi cu suspine negraite“ (Rm 8,26). Cu alte cuvinte, mantuirea in Ortodoxie e pur si simplu o intrare in viata Sfintei Treimi in pozitia de fii adoptivi: Duhul ne e trimis de Tatal, odihneste in noi si ne duce inapoi la Tatal. Invocarea constanta a Duhului Sfant in Biserica Ortodoxa ne invata ca prezenta Sa nu e una automata, ci cere o innoire continua prin rugaciune si lupta curatirii de sine. Prezenta Sa e simtita in acele biserici unde credinciosii se straduiesc sa vorbeasca cu Dumnezeu, lupta sa-L cunoasca, sa-I urmeze poruncile in toate lucrurile si s-au angajat cu hotarare sa duca ei insisi o viata in Hristos in asceza si rugaciune. In astfel de locuri, credinciosii „coboara” Duhul in mijlocul lor „luand asupra” lor crucile lor. El „vine” acolo unde e chemat si „salasluieste” acolo unde e binevenit. Energia si prezenta Lui devin atunci evidente: biserica infloreste cu bucurie, entuziasm smerit si iubire. Sfintenia si prezenta Sa din alta lume sunt simtite concret. Provocarea noastra e sa-I ascultam glasul bland in inimile noastre tot timpul si in orice imprejurare, fara gres. Acest lucru incepe luand in serios cuvintele rugaciunii “Imparate ceresc”: Vino si Te salasluieste la noi! Amin (postat pe fb de ioan monahul)