Odovania Botezului Domnului
Astăzi, în Biserica Ortodoxă este odovania Botezului Domnului. Momentul încheie perioada de sărbătorire a Botezului Mântuitorului Hristos în râul Iordan. Praznicele bisericești din timpul anului au o perioadă de înainte serbare și una de după serbare. Slăvitul praznic al Botezului Domnului nu face excepție și are o duminică înainte, una după, o perioadă înainte de prăznuire și până astăzi o perioadă de după serbare, care se încheie cu ziua odovaniei. Odovania este un cuvânt slav care înseamnă « sfârșit », « concluzie ». În privința existenței acestor perioade de dinainte serbare și după serbare există o comparație, care a fost făcută de unii liturgiști cu soarele, care înainte să apară, oferă lumii lumina sa chiar dacă el nu se vede efectiv și după ce apune, încă mai oferă lumii din lumina sa. Lumea obișnuindu-se și rămâne în suflet cu lumina pe care soarele a oferit-o în ziua respectivă”. În perioada de după serbarea Botezului Domnului și până la odovanie, slujbele bisericești poartă amprenta sărbătorii, a menționat părintele Silviu Tudose: „De fapt cântările sfinților prăznuiți în această perioadă sunt împletite cu cântările închinate Botezului Domnului. În ziua de 14 ianuarie, începând de seara de la vecernie, deoarece ziua liturgică începe seara, practice se săvârșește din nou slujba Praznicului cu mici excepții în rânduiala liturgică, această slujbă fiind cum spuneam o încununare, un sfârșit al praznicului respectiv. O caracteristică specială ar fi că până în ziua praznicului respectiv, pe 14 ianuarie, credincioșii pot gusta Agheasmă mare. După ziua de 14 ianuarie se gustă Agheasmă mică. Această perioadă este perioada în care fiecare, fără binecuvântarea duhovnicului poate gusta Agheasmă mare până la odovanie”. . În total au fost 13 zile de pomenire liturgică a acestei mari sărbatori, cu care se încheie practic ciclul liturgic al Nașterii, Tăierii Împrejur și Botezului Domnului. Urmatorul praznic Imparatesc va fi pe 2 februarie când pomenim Întâmpinarea Domnului, sărbătoare care își va începe prăznuirea liturgică pe 1 februarie și se va încheia pe 9 februarie
Trebuie să reflectăm asupra faptului că noi suntem cei care tocmai am prăznuit Naşterea şi Botezul Său, accentuând în mod deosebit (aşa cum ne place nouă ortodocşilor) cuvântul „astăzi”: „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de ceruri naşte”, „Astăzi Hristos Se botează în Iordan”. Ei bine, dacă toate acestea sunt „astăzi”, atunci tot astăzi Hristos pleacă de la cei care au fost de faţă la Naşterea şi Botezul Său. Adică, El pleacă de la noi, pentru a-şi începe misiunea. Cum se face că noi, care pretindem că am prăznuit toate acestea, ne găsim acum lipsiţi de ceea ce gândeam că avem?Domnul s-a botezat pentru ca să pună început botezului nostru. În timpul dumnezeiescului Botez, Duhul Sfânt s-a pogorât în chip văzut asupra lui Hristos, Domnul Nostru, Care a venit pe pământ pentru a-L putea trimite mai apoi, pe Acest Sfânt Duh neamului omenesc. Trimiterea Harului Sfântului Duh, precum învaţă Domnul Însuşi, apostolii Lui şi Sfinţii Părinţi ai Bisericii, a fost scopul venirii Lui în lume, al pătimirii şi morţii Lui pe Cruce. O, dacă am cunoaşte deplin ce bine mare şi mântuitor este pentru noi Harul Sfântului Duh, atunci am râvni acest bine din tot sufletul, ca pe cea mai scumpă comoară, care, după învăţătura Sfântului Antonie cel Mare, este acel mărgăritar de mult preţ, sau acea comoară ascunsă în ţarină pe care, după cuvintele lui Hristos, trebuie să o căutăm mai înainte de toate. Cu părere de rău, cea mai mare parte, chiar a creştinilor ortodocşi, nu ştiu nimic despre acest Har… Nu avem ce vorbi despre păgâni, care nu au nimic creştinesc. Adevărul, ca şi Dumnezeu însuşi în fiinţa Lui, la fel şi însuşirea Lui şi Harul dumnezeiesc – sunt de nepătruns. Sunt de nepătruns chiar şi manifestările acestui Har.
Iată de ce dumnezeiescul psalmist a spus: „În mare căile Tale şi cărările Tale în ape multe şi urmele Tale nu se vor cunoaşte”… . Este clar că nu numai harul Sfântului Duh ca lucrare a lui Dumnezeu – căile şi cărările, dar şi urmele acestei lucrări dumnezeieşti, adică manifestările Harului, sunt de neajuns pentru mintea noastră. Totuşi, Domnul ne-a lăsat posibilitatea să simţim şi să trăim aceste manifestări ale Harului Sfântului Duh. Aşa au cunoscut acest Har Sfinţii Apostoli, când ei, după făgăduinţa lui Hristos, au fost botezaţi cu Duhul Sfânt şi Harul s-a pogorât peste ei în chip de limbi de foc. Ei l-au simţit ca luminarea şi înţelepţirea minţii lor, până la pătrunderea adâncurilor înţelepciunii Dumnezeieşti.
Apostolii au simţit acest Har, ca pe o putere de nebiruit în lupta împotriva răului, pentru împlinirea neabătută a tuturor poruncilor mântuitoare şi pentru săvârşirea semnelor şi minunilor nespuse. Ei au cunoscut acest Har ca pe o fericire a Raiului, ca pe o bucurie dumnezeiască, pe care, după cuvintele lui Hristos, nimeni nu putea să le ia şi nici un necaz nu putea să le alunge. După apostoli, aceste manifestări minunate ale Harului au fost accesibile şi tuturor credincioşilor din momentul botezului lor. Aşa El a început să fie cunoscut şi de toţi oamenii sfinţi. Totuşi, acest Har, ca fericire a Raiului, ca pacea lui Hristos şi ca dragostea lui Hristos, pentru rugăciunile mari şi îndrăzneţe ale Sfântului Serafim de Sarov, a fost simţit odată şi de Motovilov, un om simplu şi păcătos. Este semnificativ că, înainte ca Motovilov să simtă manifestările Harului, a văzut faţa Sfântului Serafim luminată de lumina dumnezeiască. Această lumină necreată este prima şi nelipsita manifestare a Harului, pe care Domnul ne-o dă în dar la Botez. Iată de ce înainte ca apostolii Petru, Iacov şi Ioan să cunoască pe muntele Taborului împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere, ei au simţit în inimi fericirea Raiului.
Domnul S-a schimbat la faţă şi îmbrăcăminte: „Şi pe când se ruga El – se spune în Evanghelie – chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind. Cu această lumină dumnezeiască s-a luminat şi faţa întâiului mucenic Ştefan. Şi aţintindu-şi ochii asupra lui, toţi cei ce şedeau în sinedriu au văzut faţa lui ca o faţă de înger. Cum trebuie să descoperim, să înmulţim şi să încălzim Harul Sfântului Duh primit de noi la Botez? Noi trebuie să facem acest lucru prin împlinirea neabătută a poruncilor dumnezeieşti. În aceasta stă toată lucrarea mântuirii noastre şi calea vieţii mântuitoare. Da, este grea şi foarte îngustă această cale. De aceea Domnul a şi spus: „Strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află”. Ce jalnic este că foarte mulţi dintre creştinii ortodocşi nu vor să meargă pe această cale îngustă a păzirii poruncilor mântuitoare, ci preferă să meargă pe calea cea largă a satisfacerii neînfrânate a poftelor proprii şi a voii proprii. Atunci Domnul ne trage aproape cu forţa spre mântuire şi în locul Crucii împlinirii poruncilor Lui, ne trimite Crucea unor dureri şi necazuri. În aceste cazuri ni se cere o răbdare fără cârtire a acestor necazuri, iar noi trebuie să căutăm nu să lepădăm greutatea aceastei Cruci, ci să împlinim cu măsură cuvintele lui Hristos: „Prin răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre,,. Dacă vom merge pe această cale mântuitoare având răbdarea creştină, atunci Domnul ne va pune mai sus decât marii nevoitori ai cucerniciei.
Tot ceea ce s-a întâmplat la botezul lui Hristos, se întâmplă la botezul fiecăruia dintre noi. SScriind despre botez, Sfântul Vasile cel Mare spune: „Domnul, care îndrumă vieţile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morţii şi al vieţii…, apa este chipul morţii, a ducerii trupului la îngropăciune şi Duhul însufleţeşte cu putere dătătoare de viaţă, care înnoieşte viaţa sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viaţa cea dintâi”. Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos şi prin ieşirea din apă, noi suntem uniţi cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposeşte deasupra noastră ca un porumbel, însufleţindu-ne cu harul Său atotputernic.
Şi Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii şi anunţă această adopţie cu glasul Său. Cine poate şti, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecaţi şi descurajaţi de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cereşti care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curăţiţi de tot păcatul, deşi, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăceşti, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, aşa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi şi noapte, cu smerenie şi ascultare necurmată faţă de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, aşa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot aşa cum s-au învrednicit mulţi sfinţi şi mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socoteşte ca fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt şi cu foc. Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numeşte „botezul cu sânge”.
Aşadar, iubiţilor întru Hristos fiii mei, să păzim neabătut toate poruncile dumnezeieşti. Dacă ne vom face vinovaţi înaintea lui Dumnezeu prin călcarea şi necinstirea sfintelor porunci, să ducem răbdători şi smeriţi Crucea durerilor sufleteşti trimise nouă de la Dumnezeu. Atunci Harul Sfântului Duh primit la Botez va străluci în noi prin lumina sa dumnezeiască şi prin alte manifestări minunate. Atunci se vor împlini în noi cuvintele minunatei cântări bisericeşti, pe care am auzit-o astăzi la Sfânta Liturghie: „Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi-mbrăcat”; şi Harul botezului ne va fi îmbrăcăminte întru Hristos. Această îmbrăcăminte întru Hristos sau, ceea ce este acelaşi lucru, lumina harică dumnezeiască, ne va acoperi de toate uneltirile diavoleşti, de necazuri şi dureri. Ea ne va acoperi de toate năvălirile demonice, când sufletele noastre, după moarte, vor trece vămile văzduhului. Această îmbrăcăminte, acest Har, primit la Botez, descoperit prin împlinirea poruncilor şi prin răbdarea necazurilor, ne va acoperi la înfricoşătoarea Judecată a lui Hristos.Ca haină de nuntă, acest har ne va duce în cămara cerească a Mântuitorului nostru şi va fi mijloc şi izvor de bucurie veşnică în împărăţia cerească a Domnului nostru Iisus Hristos.
Botezul lui Hristos – sfințire a lumii. Botezul lui Hristos a însemnat și o sfințire a lumii, o dată pentru totdeauna. La Iordan, Hristos a alungat răul din apă și, prin ea, din întreaga fire. Prin această sfințire, apele Iordanului au dobândit chipul tainic prezis de profeții Vechiului Testament, devenind imaginea izvoarelor mântuirii (Isaia 12, 3). Odată sfințită, apa devine simbolul Duhului, care-ll recreează pe om din apa botezului, pentru împărăția cerurilor și semnifică întreaga creație, izbăvită și sfințită de Dumnezeu. La Iordan, Mântuitorul a pus pecetea pe această taină preaminunată atât în cer, cât şi pe pământ. Spunem dinadins „cât şi pe pământ”, pentru că firea trinitară a fiinţei lui Dumnezeu desluşeşte şi tainele cele mai adânci ale omului, firea întreită a omului, căci se spune chiar la începutul Sfintei Scripturi că Dumnezeu a făcut omul după chipul Său (Facerea 1, 26).
Matei relateaza ca Iisus a venit din Galileea la raul Iordan unde era Ioan Botezatorul, cerand sa fie si el botezat. Ioan i-a zis: “Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine si tu vii la mine?” (Matei 3, 14). Vazandu-l, a spus: „Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii”. Si, iesind Iisus din apa Iordanului, cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a varsat pogorandu-se ca un porumbel si venind peste El. Si un glas din ceruri s-a auzit zicand: “Acesta este Fiul Meu cel iubit intru care am binevoit”.
Boboteaza, care incheie ciclul sarbatorilor de iarna, reprezinta Botezul Domnului – scufundarea de trei ori in apa Iordanului a Mantuitorului Iisus Hristos de catre Sfantul Ioan Botezatorul. Scufundarea in apa Iordanului prevesteste moartea si Invierea lui Iisus Hristos. Prin botez este omorat si ingropat omul vechi, pentru a invia ca om nou, indumnezeit. De aceea, in icoana clasica a Botezului Domnului, malurile Iordanului sunt inaltate, ele cuprinzandu-L pe Iisus ca un mormant. Din acelasi motiv, botezul copiilor se face prin trei afundari in apa, semnificand cele trei zile petrecute in mormant de catre Mantuitor.
De ce îl laudă Dumnezeu pe Ioan Botezătorul? Cei care ne explică nouă acestea, sfinți parinți, spun că îngerul vrea să scoată în evidenţă calitatea sa prin excelenţă de a fi de o luciditate şi claritate și descoperitor al răului şi al urâciunii și al pustietăţii din sufletele noastre ca nimeni altul. Adică la el nu era să bagi sub covor păcatul, să te prefaci că nu-l vezi, să amesteci și să amețești binele și raul. La el la ce este da, da și la ce este nu, nu cum spune apostulul Pavel. Clar, limpede, făra echivoc. De la vlădică până la opincă, tuturor le spunea clar păcatul şi cum trebuie să lupte împotriva lui. Era de o claritate impresionantă, nu cum suntem noi cu gândurile noastre, cum ne amestecăm acolo cele bune cu cele rele, încercând o credință caldicică.
Această calitate a vrut s-o spună îngerul în primul rând la nasterea lui Ioan, că Sfântul Ioan nu va avea în sine niciun gram de nepăsare, de ameţeală duhovnicească, de întunecime duhovnicească, ci la el totul va fi foarte clar, limpede și hotărât. Lucrurile la el vor fi spuse pe faţă, deschis și vindecate sau pe cale de a fi vindecate, dacă ele sunt spuse aşa. Dacă-i citim viaţa în continuare și vedem cum a fost el în mijlocul oamenilor şi ce vorbea şi ce făcea, asta era prin excelenţă. Vorbea clar și pe faţă: Iată glasul celui ce strigă în pustie – deci cu adevărat striga adevărurile acestea dureroase, le spunea oamenilor, le striga fariseilor, el striga la împărat, la rege, le striga în faţă: Iată, ai săvârşit păcat, adulter, te-ai culcat cu soţia fratelui tău, fratele tău nemurind! Iată ce faci! Lucruri dure, spuse pe faţă, de aceea s-a tulburat Irod şi l-a închis, de aceea spumega Irodiada de învârtoşare împotriva lui, că el spunea lucrurile acestea pe faţă, nu era deloc ameţit. Deci, mare dar avea acest om de la Dumnezeu.
Felul predicii lui Ioan era străin şi cu totul altul. Nu mai auzeau cele ce spuneau de obicei profeţii, de pildă de războaie, de bătălii şi de victorii, de foamete şi ciumă, de babiloneni şi perşi, de căderea Ierusalimului şi de altele ca acestea, ci Ioan le vorbea de ceruri, de împărăţia de acolo şi de chinurile iadului. De aceea iudeii se duceau zoriţi la loan, cu toate că nu de multă vreme partizanii lui Iuda şi Teuda (şefii unei răscoale locale îndreptate împotriva romanilor – n. mea), care fugiseră în pustie, fuseseră ucişi. De altfel Ioan nici nu-i cheamă pe iudei pentru aceleaşi scopuri, de pildă să se ridice împotriva tiraniei, să se răscoale, să introducă o nouă orânduire lumească, ci să-i povăţuiască spre împărăţia cea de sus. De aceea nici nu-i ţinea în pustie alături de el, ducându-i de colo până colo, ci îi boteza, îi învăţa cuvintele filozofiei sale şi le dădea drumul. Îi învăţa să dispreţuiască pe cele de pe pămînt, să aleagă pe cele viitoare şi să se grăbească spre ele în fiecare zi”
”Pui de viperă, cine v-a arătat să fugiţi de mânia cea viitoare?,, Vai, ce suflet mare! Cum vorbeşte unor oameni însetaţi totdeauna de sângele profeţilor, unor oameni mai veninoşi ca şerpii! Cum îi atacă cu mare îndrăznire şi pe ei şi pe părinţii lor! Dacă la Sfântul Ioan Botezătorul era o caracteristică, o calitate excepţională, prin care tămăduia poporul şi îl îndrepta pe calea cea bună, cum putem avem noi acest dar, cum se descoperă în noi? Naşterea, moartea şi modul în care a trăit Sfântul Ioan Botezătorul reprezintă un exemplu de urmat pentru toţi credincioşii.
Sfantul Ioan isi incepe propovaduirea in pustiu, acolo isi boteaza ucenicii si unde 'glasul lui striga in pustiu' (Is. 40, 3). Ducea o viata de renuntare, era imbracat cu haine din par de camila, manca miere de albine si lacuste si se ruga mereu. A fost un exemplu pentru primii asceti ai crestinismului si pentru monahism. Mesajul principal pe care il transmitea Ioan era: 'Pocaiti-va, ca s-a apropiat Imparatia cerurilor!' Cei care renuntau la pacate erau botezati in Iordan. Botezul acesta are si o semnificatie eshatologica, prevestind, asa cum insusi proorocul spunea, botezul cu 'foc si Duh Sfant', pe care il aducea Cel Care va veni dupa el, Hristos-Domnul. “Este glasul celui ce strigă în pustie: Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui” Cutremurator si trezitor cuvant al Sfântului Ioan Botezatorul catre cei care veneau spre el, dar mai ales catre farisei, auzind ei de propovaduirea spusa cu putere in pustie. Un cuvant menit sa dezmorteasca constiintele adormite intr-un somn greu, letargic, al pacatului si al silniciei. Glasul celui ce a strigat in pustie este ca o trambita ce cheama la apel constiinta omului. Sf. Ioan a propovăduit înaintea Domnului, și a făcut-o atât de bine încât mulți se întrebau dacă nu cumva el este Hristosul, Mesia cel așteptat de poporul ales ca să îl scoată din robie. A trebuit să le spună însă, celor ce veneau la el, că este doar un Înaintemergător, că el doar pregătea terenul pentru cel ce avea să vină după el, „Căruia nu era vrednic să-i dezlege cureaua încălțămintei” (Ioan 1, 27), și care va fi adevăratul semănător, al semințelor vieții veșnice.
Numai cel care raspunde pozitiv acestei chemari poate fi pregatit sa Il primeasca pe Hristos, pe Mantuitor, deoarece numai atunci cand ne vedem pe noi insine fara de scapare din propriile fapte, cand stim ca nu faptele parintilor nostri ne mantuie, atunci vom dobandi cu adevarat “duhul umilit, inima infranta si zdrobita”, si atunci Il vom astepta cu adevarat pe Hristos Mantuitorul. Sfantul Ioan Gura de Aur sintetizeaza propovaduirea lui Ioan Botezatorul in urmatorul indemn: “temeti-va, dar nu deznadajduiti“. Sau, cum spune, peste veacuri, mult mai aproape de noi, Sf. Siluan Athonitul: “Tine-ti mintea in Iad si nu deznadajdui”. Astfel Ioan a dat bune nădejdi celor ce veneau la el, încît mulţi vameşi şi ostaşi îl întrebau ce trebuie să facă şi cum să-şi rînduiască viaţa. Era un semn că se desprind de lucrurile pămînteşti, că-şi ridică ochii spre lucruri mai mari şi că visau la cele viitoare. Tot ce vedeau, tot ce auzeau le ridica la înălţime gîndul. Gîndeşte-te ce privelişte minunată era să vezi un om de treizeci de ani pogorîndu-se din pustie, fiu de arhiereu, neavînd nevoie de vreun lucru omenesc, prin toate arătînd sfinţenia şi avînd cu el pe proorocul Isaia. Alături de el era şi Isaia, propovăduind şi zicînd: „Acesta este despre care am spus că va veni strigînd şi propovăduind totul cu strălucită voce în pustie!” Atâta rîvnă puneau profeţii pentru aceste lucruri, încît au vestit cu mult înainte nu numai pe Stăpînul lor, ci şi pe cel ce avea să-I slujească. Isaia n-a vorbit numai de loan, ci şi de locul în care avea să locuiască, de felul propovăduirii sale, de Cel pe Care avea să-L propovăduiască şi de marea faptă ce acesta avea s-o săvîrşească. Iată că şi profetul şi Botezătorul exprimă aceleaşi idei, deşi nu cu aceleaşi cuvinte. Profetul spune că Botezătorul va veni spunând: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui”. Botezătorul când a venit a spus: „faceţi roade vrednice de, pocăinţă”, cuvinte la fel cu ale profetului: „Gătiţi calea Domnului”. Vezi că spusele profetului şi predica lui Ioan arată unul şi acelaşi lucru, că Ioan a venit să deschidă şi să gătească calea Domnului? N-a venit să dăruiască un dar, adică iertarea păcatelor, ci să pregătească mai dinainte sufletele celor ce aveau să primească pe Dumnezeul tuturora.
Iisus Însuși vine să ia botezul de la Ioan, ca să Se facă cunoscut în tot Israelul. Sfântul Ioan era deja foarte cunoscut, dar pe Iisus nu-L cunoșteau decât cei din Galileea. Și Sfântul Ioan care era așa de mare, așa de uriaș în fața mulțimii, se întoarce spre Iisus și îl arată cu degetul, spunând: „Iată Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatele lumii“, „iar eu nu sunt vrednic să dezleg nici măcar cureaua încălțămintei lui“. Si ei știu ca Ioan nu minte, știu ca Ioan spune adevarul, direct, clar, raspicat. Și lumea se întoarce spre Iisus, pe care nu-L cunoscuse până atunci. Mai mult decât atât, Sfântul Ioan renunță chiar și la căldura dragostei ucenicilor săi, îndemnându-i să se facă ucenici ai lui Mesia și să-l lase pe el: „…căci Aceluia I se cade să Se înalțe, iar mie mi se cade să mă micșorez.. “
Șirul lung al prorocilor care, prin puterea Duhului Sfânt, au anunțat venirea lui Hristos, cu multe veacuri înainte, se încheie acum cu cel mai mare dintre proroci, care nu-L prezice pe Mesia de departe, cum au făcut ceilalți, ci îl arată îndeaproape cu degetul întins: „Iată Mielul lui Dumnezeu“; „Iată-L aici, în mijlocul nostru, pe Cel ce L-au văzut de departe prorocii“; „Eu am vazut Duhul Sfânt coborând în chip de porumbel peste El“; „Nu sunt eu Lumina, ci eu am venit să mărturisesc despre lumină“; „Acesta trebuie să crească, iar eu să mă micșorez“; „Eu nu sunt vrednic să dezleg nici cureaua încălțămintelor Lui“. Și lumea se întoarce spre Iisus.
Și pentru ce a venit Iisus după treizeci de ani să se boteze? Pentru că după botezul acesta avea să pună capăt legii vechi. Şi deoarece până la vîrsta de treizeci de ani omul poate săvârşi toate păcatele, de aceea Hristos a rămas până la această vârstă, ca să plinească toată legea, ca să nu spună nimeni că a desfiinţat-o, pentru că n-a putut-o împlini. Nu ne asaltează toată viaţa aceleaşi patimi; în copilărie mai cu seamă naivitatea şi zburdălnicia; în tinereţe plăcerea este mai puternică, iar după tinereţe vine şi pofta de bani şi de avere (și de putere n.n). De aceea Domnul a aşteptat să treacă toate vârstele, ca în toate să împlinească legea; şi aşa vine la botez, adăugându-l ultimul la plinirea celorlalte porunci. Că botezul era cea din urmă faptă a legii pe care trebuia s-o împlinească. Hristos o spune El însuşi: „Că aşa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15). Cu alte cuvinte spune aşa: „Am împlinit toate poruncile legii n-am călcat nici una. Şi pentru că lipsea numai aceasta, am adăugat-o şi pe ea; şi aşa am împlinit toată dreptatea”. Numeşte aici dreptate împlinirea tuturor poruncilor. Deci din cele spuse se vede că pentru asta a venit Hristos la botez. „Cuvîntul Domnului a fost către el” (Luca 3, 2), adică: poruncă. Dar chiar Ioan Botezătorul o spune: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a spus: «Peste Care vei vedea Duhul pogorîndu-Se ca un porumbel şi rămînînd peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfint»” (Ioan 1, 33). „Eu nu-L cunoşteam; dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezînd cu apă” (Ioan 1, 31).
Dacă asta e singura pricină, pentru ce Luca evanghelistul spune că Ioan „a venit în împrejurimea Iordanului, propovăduind botezul pocăinţei spre iertarea păcatelor”? (Luca 3, 3), deşi botezul lui Ioan nu era spre iertarea păcatelor, ci darul acesta era al botezului dat de Hristos mai tîrziu; că în acesta ne-am îngropat împreună cu Hristos, iar omul nostru cel vechi atunci a fost răstignit împreună cu Hristos; înainte de cruce nu se vede nicăieri iertare de păcate, că iertarea se dă prin sîngele lui Hristos. Pavel spune: „Dar v-aţi spălat, dar v-aţi sfinţit” nu prin botezul lui Ioan, ci „în numele Domnului nostru Iisus Hristos şi în Duhul Dumnezeului nostru” (I Cor. 6, 11). Iar în altă parte spune: „Ioan a predicat botezul pocăinţei” – nu spune al iertării – „ca poporul să creadă în Cel ce vine după el” (Fapte 19, 4). Cum avea să dea iertare botezul lui Ioan, când încă nu fusese adusă jertfa, nu se pogorîse Duhul, nu fusese dezlegat păcatul, nu fusese îndepărtată vrăjmăşia şi nici blestemul nimicit, „spre iertarea păcatelor”?
Iudeii erau nişte oameni nesocotiţi; niciodată nu-şi dădeau seama că păcătuiesc; erau vinovaţi de cele mai mari păcate şi se lăudau pe toate drumurile că sunt drepţi. Asta mai cu seamă i-a pierdut şi ia depărtat de credinţă. Mustrându-i pentru asta, Pavel le zicea: „Necunoscând îndreptăţirea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească îndreptăţirea lor, nu s-au supus îndreptăţirii lui Dumnezeu” (Rom 10, 3). Şi iarăşi: „Ce vom zice, deci? Că păgânii, care nu căutau îndreptăţirea, au dobândit îndreptăţirea, iar Israel, care urmărea legea îndreptăţirii, n-a ajuns la legea îndreptăţirii? Pentru ce? Pentru că nu o căutau din credinţă, ci ca din faptele legii” (Rom 9, 30-33). Aşadar, pentru că aceasta era pricina păcatelor iudeilor, a venit Ioan, nu pentru altceva decât pentru a-i face să se gândească la păcatele lor. Acest lucru îl arată şi chipul acestui botez, fiind botez de pocăinţă şi de mărturisire. Acelaşi lucru îl arată şi predica lui; nu spunea altceva decît: „faceţi roade vrednice de pocăinţă” (Luca 3, 8). Pentru că nerecunoaşterea propriilor lor păcate, aşa precum o arată şi Pavel, i-a făcut pe iudei să se depărteze de Hristos; dar recunoaşterea păcatelor le-a născut dorinţa de a căuta pe Răscumpărător şi de a dori iertarea păcatelor.
Acest lucru a venit să-l pregătească Ioan: să-i convingă să se pocăiască; nu ca să fie pedepsiţi, ci, ajungând mai smeriţi prin pocăinţă şi osândindu-se pe ei înşişi, să alerge să ia iertare de păcate. Iată cât de precis o spune evanghelistul! După ce a spus: „A venit predicând botezul pocăinţei în pustiul Iudeii”, a adăugat: „spre iertare” ca şi cum ar fi spus: „I-am convins să se mărturisească şi să se pocăiască de păcate, nu ca să fie pedepsiţi, ci ca să primească mai uşor mai târziu iertarea”. Că dacă nu şi-ar fi recunoscut păcatele, n-ar fi cerut nici harul; şi necerîndu-l, n-ar fi dobândit iertare. Deci Ioan, prin botezul lui, deschidea cale celuilalt botez.
De aceea şi Pavel spunea: „Ca să creadă poporul în Cel ce vine după el” (Fapte 19, 4), punând cu cele spuse şi o altă pricină botezului lui Ioan. Că nu era cu putinţă ca Ioan, luându-L pe Hristos de mână, să meargă din casă în casă şi să le spună: „în Acesta credeţi!”, ci ca în faţa şi în văzul tuturora să se pogoare acel glas fericit şi să se săvârşească toate celelalte. Din pricina asta a venit Iisus la botez. Faima Botezătorului şi noutatea faptei atrăgeau şi chemau la Iordan tot Ierusalimul. Malurile Iordanului ajunseseră un mare teatru. Pe cei veniţi acolo Ioan îi făcea să se smerească, convingîndu-i să nu se mai creadă grozavi; le arăta că sunt vinovaţi de cele mai mari păcate şi că vor putea primi pe Cel ce vine, dacă se vor pocăi, lăsând pe strămoşi în pace, nemailăudîndu-se cu ei.
„Nu te teme, le grăieşte Ioan Botezătorul; dar, mai bine spus, teme-te, dar nu deznădăjdui! Mai ai încă nădejde de schimbare; nu-i dată sentinţa şi nici securea n-a venit să taie – pentru că ce-ar opri-o să taie cînd stă lîngă rădăcină? -, ci ca prin frica de secure să te facă mai bun şi să te pregătească să aduci rod!” De asta a şi adăugat: „Orice pom care nu face rod bun se taie şi în foc se aruncă”. Când spune „orice pom”, le scoate iarăşi din minte gândul că au vreun merit pentru că au strămoşi de bun neam. „Dacă rămîi fără rod, spune Ioan Botezătorul, vei suferi o îndoită osândă, chiar dacă eşti nepotul lui Avraam, chiar dacă poţi număra printre strămoşii tăi patriarhi nenumăraţi!” Cu aceste cuvinte îi înfricoşa şi pe vameşi şi zguduia şi sufletul ostaşilor; nu-i împingea la deznădejde, dar îi scăpa de o viaţă petrecută în nepăsare. Cuvintele „care nu face rod bun” şi înfricoşau, dar aduceau şi multă mângiiere; arătau că acela care face rod scapă de orice pedeapsă.
Apoi, ca să nu socoteşti că a vorbit aşa numai din smerenie, aduce dovada deosebirii dintre ei întemeiat pe fapte, spunând: „Acela vă va boteza cu Duh Sfânt si cu foc”. Ai văzut cât de mare este înţelepciunea Botezătorului? Când predică, înfricoşătoare-i sânt cuvintele, insuflă neliniştea în sufletele celor ce-l ascultau; dar când îi trimite la Hristos, cuvintele-i sânt potolite, în stare să câştige suflete. Nu mai vorbeşte de secure, nici de pom tăiat, ars şi aruncat în foc, nici de mânia viitoare, ci de iertare de păcate, de înlăturarea pedepsei, de dreptate, de sfinţenie, de răscumpărare, de înfiere, de frăţietate, de participarea la moştenire, de dăruirea cu îmbelşugare a Duhului Sfânt. Că pe toate acestea le-a lăsat să se înţeleagă prin cuvintele: „Vă va boteza cu Duh Sfânt“, arătând prin însăşi metafora cuvântului bogăţia harului; că n-a spus: „vă va da Duh Sfânt”, ci: „ vă va boteza cu Duh Sfânt“; iar prin cuvântul următor: „şi cu foc” scoate la iveală tot puterea şi belşugul harului”.
“Si s-a iscat o neintelegere intre ucenicii lui Ioan si un iudeu, asupra curațirii. Si au venit la Ioan si i-au zis: Rabi, Acela care era cu tine, dincolo de Iordan, si despre Care tu ai marturisit, iata El boteaza si toti se duc la El. Ioan a raspuns si a zis: Nu poate un om sa ia nimic, daca nu i s-a dat lui din cer. Voi insiva îmi sunteti martori ca am zis: Nu sunt eu Hristosul, ci sunt trimis inaintea Lui. Cel ce are mireasa este mire, iar prietenul mirelui, care sta si asculta pe mire, se bucura cu bucurie de glasul lui. Deci aceasta bucurie a mea s-a implinit. Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez.
Cel ce vine de sus este deasupra tuturor; cel ce este de pe pamant pamantesc este si de pe pamant graieste. Cel ce vine din cer este deasupra tuturor. Si ce a vazut si a auzit, aceea marturiseste, dar marturia Lui nu o primeste nimeni. Cel ce a primit marturia Lui a pecetluit ca Dumnezeu este adevarat. Caci cel pe care l-a trimis Dumnezeu vorbeste cuvintele lui Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu nu da Duhul cu masura. Tatal iubeste pe Fiul si toate le-a dat in mana Lui. Cel ce crede in Fiul are viata vesnica, iar cel ce nu asculta de Fiul nu va vedea viata, ci mania lui Dumnezeu ramane peste el (Ioan 3, 25-36).
„A doua zi iarăşi stătea Ioan şi doi dintre ucenicii lui. Şi, privind la Iisus, Care trecea pe aproape, a zis: Iată Mielul lui Dumnezeu!” (In 1, 35-36)
“Fericitul Botezător L-a arătat şi mai înainte pe El ca atare (In 1, 29). Dar, repetând acelaşi cuvânt, îl arată pe Iisus ucenicilor săi şi-L numeşte Mielul lui Dumnezeu, aducând aminte ascultătorilor de Cel ce grăieşte prin Prooroci: „Eu sunt Cel ce şterg fărădelegile tale şi nu Mi le voi aminti” (Is. 45, 25). Botezătorul, repetând aceasta cu folos, dă aceeaşi descoperire despre Mântuitorul. Căci e o faptă a virtuţii învăţătoreşti să întipărească în sufletele ucenicilor cuvântul încă nepriceput, nepregetând să-l repete cu răbdare spre folosul celor pe care îi învaţă. De aceea şi fericitul Pavel zice: „Ca să vă spun aceleaşi lucruri, mie nu-mi este spre oboseală, iar vouă vă este spre folos” (Filip. 3, 7).
„Şi l-au auzit pe el cei doi ucenici grăind şi au urmat lui Iisus” (In 1, 37)
Iisus îsi începe activitatea. Va reamintim faptul ca din punct de vedere al perioadelor liturgice acum ne aflam in perioada Octoihului, iar din 9 februarie (Duminica Vamesului si Fariseului) vom intra in perioada Triodului – un rastimp de 10 saptamani, care cuprinde si Postul cel Mare. Pana atunci insa nu trebuie sa ne luam vacanta duhovniceasca, ci trebuie sa ramanem in trezvie, participand la slujbele Bisericii, spovedindu-ne regulat si impartasindu-ne cat mai des cu Sfintele Taine.Amin (postat pe fb de ioan monahul)