Oamenii sunt chemaţi la bucuria deplinătăţii rodirii lor
Banul, bogatia ofera euphoria puterii. Care este sensul crestin al bunurilor pamantesti, materiale primite in dar de la Dumnezeu si ce atitudine trebuie sa avem fata de ele? Daruri ale iubirii lui Dumnezeu si dovezi ale purtarii Sale de grija, mijloace ale relatiei noastre de iubire si de fratietate cu semenii nostri. Dar sunt doar un adaos fata de cel mai important dar al lui Dumnezeu: Imparatia Sa? Darurile primite de la Dumnezeu trebuie sa le inmultim si sa le intoarcem tot la Dumnezeu, insutit, prin raportarea la aproapele. In darurile lui Dumnezeu trebuie sa vedem un prilej de crestere duhovniceasca, sa devina scara duhovniceasca, prilej de smerenie, de apropiere de ceilalti, iar nu de egoism, de mandrie, de dispret si detasare de altii. “Cei care nu au ne sunt inferiori”. Ii dispretuim pe cei carora le facem milostenia. Prin bunurile materiale ni se pare ca “suntem cineva”.
Tentatia bogatiei pentru a hrani in noi viermele acesta al mandriei care nu este altceva decat iadul, care inseamna separare de ceilalti: “Stii tu cine sunt eu? Stii tu ceea ce am?” A fi si a avea. Dar, Cei care au nu sunt, nu adauga nimic fiintei lor launtrice. Monahii scapa de ispita posesiunii prin votul saraciei de bunavoie. Acesta este un semn profetic al detasarii fata de toate bunurile care ne inlantuiesc in aceasta lume. Nimic din ceea ce savarsim nu atrage in fata lui Dumnezeu merite. Mantuirea noastra tine de mila lui Dumnezeu. Noi, in fata lui Dumnezeu, oricate fapte bune credem ca am savarsi, “slugi netrebnice suntem” si nu avem vreodata vreun merit in fata lui Dumnezeu. La catolici se vorbeste despre “teoria meritelor si suprameritelor“. Nu exista asa ceva, exista doar o continua cautare a Imparatiei, a vietii vesnice!
Tanarul, implinind poruncile Legii, nu se simtea multumit, nu gusta Imparatia lui Dumnezeu. “Gustati si vedeti ca bun este Domnul”. Ca sa “gusti”, trebuie sa te incrdintezi pe deplin voii lui Dumnezeu. Cum fac monahii? Monahii, intr-o lume care cauta bogatia cu orice pret, care cauta sa se invesniceasca si sa se mandreasca prin bogatie, monahul declara saracia de bunavoie. Intr-o lume atat de desfranata, in care “desfranarea este bauta ca apa“, prin toate mijloacele si canalele, monahul declara castitatea. Intr-o lumea in care nimeni nu mai asculta de nimeni, monahul declara ascultarea neconditionata.
Toti suntem impatimiti, patimile par ca ne dau sensul vietii, iar prin patima avem un punct vulnerabil, prin care cel-viclean ne tintuieste in veacul acesta si prin care ni se hraneste tot ceea ce inseamna urat, “culcusire in vremelnicie”. Noi avem multe “cutremure” in viata noastra, dar, din pacate, nu intelegem aceasta. Nu avem sentimentul prezentei si al lucrarii lui Dumnezeu, constiiinta ca ne intalnim cu El in timpul sfintelor slujbe. Daca am avea acest sentiment al prezentei lui Dumnezeu, am avea mai multa rabdare si nu ne-am mai imprastia in timpul slujbelor prin alte preocupari si vorbe desarte sau judecand slujitorii si fratii.
Oare suntem aşa de rupţi de împătimiri, încât putem spune că suntem gata inoriceclipă să facem tot ce va cere Domnul? Daca nu, să ne îngrijim a ridica ruperea noastra de impatimiri la această treaptă. Pentru că principalul este să aducem totul jertfă voii lui Dumnezeu. Cand se săvârşeşte în noi o asemenea cotitura, intoarcerea noastră este deplină şi nu vor fi piedici din nici o parte atât ca noi să ne arătăm desăvârşiti cât şi ca Domnul să ne recunoască astfel.
Pasărea care nu este nici legată, nici închisă in colivie, zboară fără împiedicare pe intinderea vazduhului: şi cel care s-a dezlegat din toate părţile de împătimirile lumii lucrează slobod, fara impiedicare, pe tărâmul voii lui Dumnezeu. Iar cine lasă în sine vreo împătimire este slobod doar până când se aduce atingere împătimirii respective.
Indată ce Domnul va cere sa fie jertfită şi aceasta, omul se tulbură, se simte strâmtorat si asemenea tânărului din Evanghelie, se depărtează de Dumnezeu, deşi o face cu mahnire. Păcatul, care trăieşte în noi – sau, mai bine zis, vrăjmaşul, care lucrerază prin el – este viclean foarte şi se pricepe sase ascundă sub măştile cele mai luminoase. Toti ştiu că fiecare dintre noi poate avea o mulţime de dispoziţii şi înclinări reprobabile, insa intotdeauna sunt între ele una sau două dominante în jurul cărora se grupează toate celelalte. Cand se aprinde dorinţa mântuirii, conştiinţa cere sa dezrădăcinăm tot ce este nedrept, fără să ne cruţăm pe noi înşine şi fără să luăm în seama nici o durere a inimii noastre. Incepe munca lăuntrica. Cel de bună credinţă e gata să aducă totul jertfa Domnului, pe când sufletele care şchioapata de amândouă picioarele şi suferă de autocompatimire, deşi se leapădă de multele lucruri pe care nu pun preţ, păstrează totdeauna în ele ceea ce nutreşte cu precădere egoismul lor, şi prin aceasta strică totul. Ele cred că au făcut mult, insa in fond n-au făcut nimic; cred că la asemenea fapte ale lor nu contează prea mult că ai o trăsatura a iubirii de păcat sau faţă de lume, în timp ce pentru ei personal în acest puţin stă totul – tot pacatul şi toată lumea.
Vedem, aşadar, deodată, principiul proporţionalităţii în cultivarea darurilor primite şi principiul plinătăţii în retribuţia pentru osteneală. Prin urmare, ajunge la bucuria deplinătăţii rodirii atât cel care a primit mai puţin, cât şi cel care a primit mai mult, întrucât cel care a primit mai mult are datoria să ofere mai mult. Deci, responsabilitatea omului creşte în raport cu darurile primite. De aceea, nu trebuie ca oamenii să îi invidieze pe semenii lor care au daruri multe, pentru că aceştia au o răspundere mai mare decât cei care au daruri mai puţine. În această privinţă, Hristos Domnul spune: „Oricui i s-a dat mult, mult i se va cere, şi cui i s-a încredinţat mult, mai mult i se va cere“ (Lc 12, 48).
Deci, prima învăţătură din Evanghelia este aceea a dreptăţii lui Dumnezeu şi a înţelepciunii Lui, întrucât El nu cere omului ceea ce nu poate face, adică nu cere nimănui peste măsură, ci El cere ca omul să facă roditor după posibilităţile sale talanţii sau calităţile pe care le-a primit. Prin urmare, bucuria Stăpânului este aceeaşi şi pentru cel care din doi talanţi a făcut patru, şi pentru cel care din cinci a făcut zece. El se bucură de hărnicia fiecăruia, dacă hărnicia lui este totală, adică fără umbră de lene şi de viclenie.
Dar ar putea afla cineva si in alte Scripturi multe spre invinovatirea patimilor ascunse in suflete. Si asa de rele sint acestea si de greu de vindecat si atata tarie au castigat in adancul sufletului, incat nu e cu putinta sa fie smulse si desfiintate numai prin sarguinta si virtutea omeneasca, de nu va primi cineva ca ajutor, prin rugaciune, puterea Duhului, ca sa biruiasca asupra rautatii ce-l stapaneste inauntru. Aceasta o invata Duhul insusi, folosindu-Se de glasul lui David: “De cele ascunse ale mele curateste-ma si pazeste pe robul Tau de cele de alt neam” (Ps. 18, 13-18). Caci doua fiind cele din care se alcatuieste omul cel unul, sufletul si trupul, si cel din urma imbracandu-l, iar cel dintai ramanand inauntru in timpul vietii, cel dintai trebuie supravegheat ca o biserica a lui Dumnezeu si pazit, ca nu cumva, venind in el vreunul din pacatele aratate, sa-l clatine si sa-l strice. Despre cel ce nu-si pazeste sufletul vorbeste si Apostolul cu amenintare: “Cel ce strica biserica lui Dumnezeu strica-l-va pe el Dumnezeu” (I Cor. 3, 17). Iar pe cel dinauntru trebuie sa-l pazim cu toata strajuirea, ca nu cumva, pornind vreo ceata inarmata a raului din vreun adanc de undeva si stricand gandul vietuirii binecredincioase, sa robeasca sufletul, umplandu-l de patimile ce-l atrag pe ascuns. Drept aceea omul trebuie sa strajuiasca cu mare veghe, inconjurand des sufletul, strigand ca un conducator de oaste si indemnand: “Omule, tine in toata paza inima ta! Caci din aceasta sunt iesirile vietii“. Iar straja sufletului este gandul vietuirii binecredincioase, intarit de frica de Dumnezeu, de harul Duhului, de fapte bune. Caci, cel ce si-a inarmat sufletul sau cu acestea respinge usor atacurile tiranului, adica viclenia si pofta, mandria, mania, pizma si toate miscarile viclene ale rautatii dinauntru. Acela care cultiva virtutea trebuie sa fie simplu si neclintit, plugarind numai roadele vietuirii binecredincioase si neabatandu-si niciodata viata spre caile rautatii si nedespartindu-si gandul de la vietuirea bine-credincioasa a credintei, ci sa fie de un singur fel, drept si necercat de patimile ce se afla in afara drumului sau.
Sa nu-ti inchipui, deci, ca avand harul bogat si imbelsugat al Duhului, nu mai ai nevoie de nimic pentru desavarsirea ce-ti poate veni prin darurile Aceluia. Si cand vine la tine bogatia darului, fa-te sarac cu cugetul, neincrezandu-te niciodata in tine si asteptand dragostea in suflet, ca pe o temelie a vistieriei harului, si luptand cu orice patima, pana ce vei ajunge la varful vietuirii bine-credincioase, la care a ajuns apostolul si la care urca pe ucenici prin rugaciune si invatatura. Iar de pe acesta le arata celor ce-L iubesc pe Domnul prefacerea si harul mai inalt la care au fost ridicati, spunand: “Caci nici taierea imprejur nu este ceva, nici netaierea imprejur, ci faptura noua. Si cati vor umbla dupa dreptarul acesta, pace peste ei si mila peste Israelul lui Dumnezeu” (Gal. 6, 15-16). Si iarasi: “De este cineva in Hristos, e faptura noua; cele vechi au trecut” (II Cor. 5, 14). Faptura noua este dreptarul apostolic. Iar aceasta este ceea ce a lamurit in alta parte, zicand: “Ca sa-si infatiseze El insusi Lui Biserica slavita, neavand pata sau zbarcitura sau altceva din acestea, ci ca sa fie sfanta si fara prihana” (Ef. 5, 27). “Faptura noua” a numit locuirea Sfantului Duh in sufletul curat si neprihanit si eliberat de toata rautatea, viclenia si rusinea. Caci, cand va uri sufletul pacatuirea si se va face casnic al lui Dumnezeu, dupa putere, prin vietuirea intru virtute, si va primi, dupa prefacerea vietii, in sine harul Duhului, s-a facut faptura noua si a fost zidit din nou(…)”.Sfantul Grigorie de Nyssa
„Omul” care-Si „imparte avutia Sa” este Dumnezeu, Care numeste „talanti” diferitele daruri cu care Isi inzestreaza slujitorii, adica pe noi. Si, ceea ce ne frapeaza inca de la inceput este faptul ca Stapanul nu este la fel de „darnic” cu toti, caci nu-Si imparte avutia cu aceeasi generozitate. Dar, deopotriva fiecare dintre slujitori este chemat sa-si cultive aceste daruri, punandu-le in slujba celorlalti, caci cel ce „l-a ingropat”, se intelege, l-a tinut doar pentru el, traind in egoism si refuzand sa foloseasca vreodata pe cineva cu ceva din ceea ce primise.
Cand „a venit Stapanul”, fiecaruia dintre cei trei li s-a cerut socoteala si si-au primit, in mod corespunzator, rasplata: primii doi pentru lucru, iar al treilea pentru „viclenie si lene”. Ceea ce ne uimeste, insa, de data aceasta, este faptul ca talantul nelucrat, fiind luat pentru totdeauna de la cel viclean si lenes, nu a fost incredintat celui ce primise doi, ci tot celui cu cinci talanti, finalizandu-se evanghelia de astazi cu cuvintele: „caci tot celui ce are i se va da si-i va prisosi, iar de la cel ce n-are, si ce are i se va lua”.
Asa spune Evanghelia: a dat fiecaruia dupa puterea lui. Unuia dintre noi i-a dat cinci talanti. Presupunem ca acesta e summum-ul de calitati pe care Dumnezeu poate sa-l ofere cuiva, la limita noastra omeneasca. Altuia i-a dat doi talanti, mai putin, altuia i-a dat un talant. Dar fiecare a primit ceva. Nu e nimeni in lumea aceasta care sa nu fi primit ceva de la Dumnezeu. Oricat ne-am socoti, ne-am umili si am spune noi ca n-avem nici un fel de har ori dar de la Dumnezeu, totusi daruri avem. Iar un talant nu inseamna un singur dar, pentru ca un talant era o moneda de o valoare foarte mare. Adica fiecare are un dar destul de mare. Sigur, unii au mai mult, altii au mai putin.
Ce inseamna inmultirea talantilor? Acolo, in parabola spune sa-i fi negutatorit, sa fi luat dobanda. Aceasta inseamna a folosi darul tau pentru treburile pe care Dumnezeu ti le-a incredintat tie.Fiecare dintre noi traieste intr-o societate, intr-o biserica. Fiecare dintre noi face ceva pentru biserica, pentru comunitate, pentru aproapele sau. Aceste actiuni pe care le facem cu darurile pe care Dumnezeu ni le-a dat, ne castiga noua dublu.
Fiecare a primit un talant si Dumnezeu iti cere sa folosesti talantul acesta spre inmultirea faptelor bune, spre sporirea ta duhovniceasca, spre inaltarea ta, spre mantuire, ca sa castigi iubirea lui Hristos, Care a venit in lume si S-a rastignit pentru noi. De aceea, va cer tuturor sa contribuiti la bunul mers al Bisericii cu fapta, cu cuvantul, cu prezenta la rugaciune, cu propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu in afara Bisericii, cu lupta impotriva sectelor care cauta sa distruga adevarata Biserica a lui Hristos, cu iubirea fata de ceilalti si cu harul unitatii intre noi. Sa lasam deoparte vrajba! Sa lasam deoparte ura! Sa lasam deoparte critica! Fiecare este criticabil si fiecare este laudabil, dar noi nu cautam nici lauda, nici critica. Noi cautam sa-L slujim pe Hristos intr-o unitate deplina pentru ca, asa cum spune Sfantul Apostol Pavel, Biserica este Trupul mistic al lui Hristos. Capul Bisericii este Hristos si noi suntem madularele. Daca un madular sufera, tot Trupul sufera. Daca un madular se bucura, intreaga Biserica se bucura.
Acesta este talantul nostru, acestia sunt cei cinci talanti pe care i-am primit de la Mantuitorul si pe care trebuie sa-i inmultim. Biserica este a dumneavoastra, nu este a preotului, si va cer sa jertfiti pentru Biserica, sa folositi talantul pe care Dumnezeu vi l-a dat ca aceasta Biserica sa sporeasca, sa creasca, sa se afirme in fata lumii ca o Biserica in care Duhul lui Dumnezeu salasluieste, faptele bune rodesc, credinta se inalta si noi toti ne mantuim.
darurile pe care oamenii le-au primit de la Dumnezeu se înmulţesc prin dăruirea de sine faţă de semenii lor. De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind această pildă a talanţilor, a spus: „Ai văzut că cel care a primit doi a făcut patru talanţi, cel care a primit cinci a înmulţit şi a obţinut zece, adică îndoit. Iar acest îndoit înseamnă eu şi semenul meu: eu înmulţesc talanţii numai când ofer darul priceperii mele pentru semenii mei, pentru oamenii din jurul meu“. Aceasta înseamnă „i-a înmulţit îndoit, i-a dublat“, adică nu i-a păstrat numai pentru sine, ci i-a pus în slujba aproapelui său. De pildă, talentul şi vocaţia de a fi mamă sau de a fi tată se arată prin dăruirea jertfelnică de sine a părinţilor în creşterea copiilor; nu doar în creşterea biologică, ci şi în creşterea lor spirituală şi culturală, în educaţia dată lor. Prin analogie, în viaţa duhovnicească din mănăstiri, un părinte duhovnicesc care formează ucenici sau fii duhovniceşti ai credinţei în Hristos înmulţeşte darul povăţuirii şi al rugăciunii pentru ei, darul cuvântului ziditor şi pilda faptei bune pentru cei din jurul său. De asemenea, un preot de parohie care înmulţeşte darul cuvântului ziditor de suflete şi al păstoririi duhovniceşti pe calea mântuirii credincioşilor intră în bucuria comuniunii cu Dumnezeu împreună cu păstoriţii săi.
În concluzie, reţinem că cea mai mare bucurie binecuvântată de Dumnezeu este înmulţirea darurilor primite de la El. Iar această înmulţire a darurilor presupune smerenie şi hărnicie, nu mândrie şi lenevire, dar mai ales iubire de Dumnezeu şi de aproapele. Dacă talanţii cuiva sunt înmulţiţi în folosul comunităţii umane, cel talentat aduce bucurie lui Dumnezeu şi semenilor lui. Aşadar, bucuria din Evanghelia de astăzi este bucuria hărniciei şi a dărniciei, bucuria rodirii prin dăruirea de sine, bucuria celui care a făcut mult bine altora, asemănându-se astfel cu Dumnezeu Cel Multmilostiv. Numai această bucurie a rodirii este bucuria deplină în viaţa unei persoane şi a unei comunităţi umane.
Cel ce voieste sa-si daruiasca sufletul si trupul lui Dumnezeu, potrivit legii dreptei credinte, si sa-I aduca Lui jertfa cea fara de sange si curata, trebuie sa-si ia drept calauza a vietii credinta cea dreapta pe care ne-o graiesc glasurile sfintilor prin toata Scriptura. Pe temeiul acesteia conducandu-si sufletul bine ascultator si bine strunit pe caile virtutii si dezlegandu-se pe sine in chip curat de lanturile vietii acesteia si eliberandu-se de robia celor de jos si desarte, pe de alta parte predandu-se intreg credintei si vietii dupa Dumnezeu, va cunoaste limpede ca acolo unde este dreapta credinta si viata neintinata, acolo este si puterea lui Hristos, iar unde este puterea lui Hristos, de acolo pleaca si orice patima si moartea care ne fura viata. Caci nu au cele rele in ele puterea sa se impotriveasca puterii Domnului, ci ele se pot ivi numai prin calcarea poruncilor. E ceea ce a patit cel dintai om plasmuit, iar acum toti cei ce imita prin hotarare de bunavoie neascultarea aceluia. Dar pe cei ce vin cu voia nevicleana la Duhul si au credinta intru toata adeverirea, neavand nici o pata pe constiinta, aceasta putere a Duhului ii curateste, potrivit celui ce a zis : “Ca Evanghelia noastra cea catre voi nu s-a vestit numai in cuvant, ci si intru putere si intru Duh Sfant si intru adeverire multa, precum bine stiti” (I Tes. 1, 5) si iarasi: “Intreg duhul si sufletul si trupul vostru sa fie pazite fara pata intru numele Domnului nostru Iisus Hristos” (I Tes. 5, 23), care a daruit prin baie celor vrednici mireasma nemuririi, ca talantul incredintat fiecaruia sa aduca bogatia nevazuta, prin Lucrarea celor incredintate.
Caci mare este, fratilor, mare este sfantul botez spre dobandirea bunurilor duhovnicesti de catre cei ce-l primesc cu frica. Pentru ca din Duhul cel bogat si imbelsugat curge pururea harul in cei ce-l primesc. De acest har umplandu-se, sfintii apostoli au aratat Bisericilor lui Hristos rodurile plinatatii si ale adeveririi. Acest Duh ramane salasluit in cei ce au primit darul Lui, impreuna-lucrator, dupa masura credintei fiecaruia din cei ce s-au impartasit de El, zidind in fiecare binele spre sarguinta sufletului in faptele credintei, dupa cuvantul Domnului, Care zice ca cel ce a primit talantul l-a primit spre lucrarea a ceea ce i s-a dat (Lc. 19, 13), adica harul Sfantului Duh i s-a dat fiecaruia, spre sporirea si cresterea lui. Caci sufletul care s-a nascut din nou prin puterea lui Dumnezeu trebuie sa creasca pana la masura varstei duhovnicesti in Duhul, adapat neincetat cu sudoarea virtutii si cu darnicia harului. Pentru ca, precum firea trupului pruncului nou nascut nu ramane in varsta frageda, ci hranit cu mancarile trebuitoare sufletului, dupa legea firii, inainteaza spre masura ce-i este randuita, asa se cuvine si sufletului nascut de curand. Impartasirea de Duhul, nimicind boala intrata prin neascultare, reinnoieste vechea frumusete a firii. De aceea, el nu mai ramane pururea prunc, nici nemiscat in nelucrarea si in lipsa de curatie, adormit in starea nasterii, ci se hraneste pe sine prin mancari potrivite lui si creste spre marimea pe care o cere firea prin toata virtutea si ostenelile, ca sa se faca prin virtutea sa, cu puterea Duhului, neprimejduit de nevazutul talhar ce pregateste sufletelor multe uneltiri ascunse.
Deci trebuie sa ne conducem pe noi, dupa Apostol, pururea spre barbatul desavarsit, “pana ce vom ajunge toti la unirea credintei si a cunostintei Fiului lui Dumnezeu, la barbatul desavarsit si la masura varstei plinatatii lui Hristos, ca sa nu mai fim prunci, invaluiti si purtati de tot vantul invataturii, cu mestesug, spre uneltirea inselaciunii, ci intarindu-ne in adevar, sa crestem in toate intru El, Care este capul, Hristos” (Ef. 4, 13-15) si in alta parte, acelasi zice: “Nu va asemanati chipului veacului acesta, ci va schimbati la fata intru innoirea mintii voastre, ca sa cercati care este voia lui Dumnezeu cea buna si bineplacuta si desavarsita” (Rom. 12, 2). Iar voia lui Dumnezeu cea desavarsita este, dupa el, a-si intipari cineva in suflet chipul vietuirii binecredincioase. Pe acest suflet il duce la inflorirea celei mai inalte frumuseti harul Duhului, care lucreaza impreuna cu ostenelile celui ce-si intipareste acest chip.
Cunoscand Stapanul mai dinainte ca puterile si ravna oamenilor sunt diferite, de vreme ce ne-a lasat liberi si nu ne-a „programat” viata ca unor roboti, ne-a daruit fiecaruia talanti dupa aceste puteri si dupa ravna fiecaruia. Si pentru a nu incapea urma de suspiciune aici, cum ca Dumnezeu ar fi nedrept, luati aminte ca nu a cerut 10 talanti de la cel ce primise doar doi, si nici nu a pretins patru de la cel primise doar unul. Nu! Domnul a judecat cu dreptate, pe fiecare dupa cat a primit. Dar, nu se poate chiar nimic!… Cel viclean si lenes, si care nu si-a facut catusi de putin datoria, pentru nelucrare, ba inca si suspiciune si rautate, a fost „aruncat in intunericul cel mai dinafara”.
De ce? Pentru ca Dumnezeu ne-a creat pentru impreuna-lucrare, iar nu pentru decor, ori pentru simpla trebuinta a cuiva. Pentru decor a creat firea lucrurilor inconjuratoare si florile, dupa felul si frumusetea lor, iar pentru hrana si trebuinta omului a creat verdeata cea hranitoare si animalele. Pe om, insa, l-a creat „sa creasca, sa se inmulteasca…. sa umple pamantul, sa-l supuna si sa-l stapaneasca” (Fac. 1,28), dar nu cu viclenie si lene, ori ingropandu-si talantii… Dumnezeu ne-a conceput impreuna-partasi la opera Sa de creatie a lumii, atunci cand a daruit femeii capacitatea de a fi „mama”, iar barbatului prerogativa de a putea deveni „parinte duhovnicesc”, daruri prin care si unul si altul se aseamana lui Dumnezeu — prin postura de creatori si proniatori — pentru aceasta si inzestrand pe fiecare dupa puterile si ravna dovedite.
Oricum, desi „darurile sunt felurite, (este) acelasi Duh” (I Cor. 12,4). „Cand va veni Fiul Omului intru slava Sa”… (Mt. 25, 31), pe niciunul nu-l va lasa necercetat si nerasplatit: pe cei buni „peste multe ii va pune” (stapani), iar „pe cei rai cu rau ii va pierde, iar via o va da altor lucratori, care vor da roadele la timpul lor” (Mt. 21, 41). Cat priveste soarta talantului dezgropat, acesta a fost incredintat celui cu zece talanti, ca cel ce a fost mai de incredere inca de la inceput, lucru pentru care a si fost harazit cu mai mult.
Cei care într-un colţişor de taină al inimii ascund vreun idoluţ al iubirii de lume şi al iubirii de păcat cred, poate, că viclenia lor nu se va face cunoscută nimănui. Ce-i drept, Rahela a izbutit să ascundă de căutările tatălui său idolul pe care i-l furase. Dar cum să ne ascundem de atotcercetătorul şi atotvăzătorul ochi al lui Dumnezeu? Trăim şi lucrăm înaintea feţei lui Dumnezeu. Sau poate că socoate cineva că ceea ce pastrează el din împătimirile lumeşti şi din deprinderile păcătoase nu are însemnătate? Dar să se puna fiecare, în conştiinţa sa, înaintea lui Dumnezeu şi să judece fără răstălmăciri şi fără ascunderi după deget: dacă nu vrem să renunţăm la ceva de dragul Domnului, e ca şi cum I-am spune: „Asta e pentru Tine, cealaltă – pentru mine”. Dar cum se poate una ca asta, de vreme ce stim limpede că El cere de la noi totul, cere şi ceea ce păstrăm pentru noi înşine? Oricât de putin insemnat ar fi ceea ce păstrăm din lume în inima, îndată ce din pricina acelui lucru intrăm in dispută cu Dumnezeu, ne punem contra lui Dumnezeu, ne împotrivim Lui, suntem luptători impotriva lui Dumnezeu în toată regula. Şi nu numai atât: dacă de dragul împătimirii de ceva Ii refuzăm lui Dumnezeu supunerea noastra inseamnă că obiectul împătimirii noastre ne e mai drag decât Dunnnezeu. Dacă ne e mai drag decat Dumnezeu, înseamnă că el este dumnezeul nostru, pentru că dumnezeul inimii este ceea ce-i e mai drag decât orice. Aşadar, dumnezeul nostru este ceea ce nu-i Dumnezeu, şi noi suntem nişte închinători la idoli… Oare acesta este un lucru de nimic?
A treia slugă nu a vrut să lucreze și să înmulțească talantul primit și s-a întors la stăpânul său scuzându-se:Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat. Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău. Sluga netrebnică a spus că stăpânul său este aspru dar, cu toate acestea, a neglijat să-l slujească ca să-i aducă câștig, spunând că s-a temut să investească argintul pentru a obține profit, când el ar fi trebuit să se teamă să nu aducă înapoi stăpânului fără profit ceea ce acesta i-a încredințat. Mulți oameni din Biserică se aseamănă cu această slugă. Să tem să viețuiască într-un chip mai folositor, dar nu se tem a zace în nelucrare. Când li se spune că sunt păcătoși, sfatul de a urma căile sfințeniei îi mișcă dar nu simt nici o teamă de a rămâne în răutatea lor.
Petru este cel mai bun exemplu. Pe când încă era slab în cele duhovnicești, a văzut minunea prinderii peștilor și a spus: Ieşi de la mine, Doamne, că sunt om păcătos (Lc. 5, 8). Dacă te privești și vezi că ești păcătos, drept este să nu alungi pe Dumnezeu de la tine! Dar cei care văd că sunt slabi și pentru aceasta nu vor să facă viețuirea lor pe acest pământ una folositoare sunt ca acei oameni care recunosc că sunt păcătoși, dar în același timp, alungă pe Dumnezeu. Ei Îl alungă pe Cel care ar trebui să-i sfințească; nici și în agonia morții nu știu unde să se îndrepte și să se agațe de viață. Domnul a răspuns: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat. Trebuia să dai argintul meu schimbătorilor de bani ca la întoarcerea mea să primesc cu dobândă ceea ce ți-am dat. Sluga s-a legat pe sine cu propriile cuvinte când stăpânul său confirmă: Da, secer unde nu am semănat și adunat de unde nu am împrăștiat. Aștept de la tine ceva ce nu ți-am dat. Aștept mai mult decât ceea ce ți-am dat cu care să faci negoț. (Sf.Grigorie Cel Mare)
Convertirea darurilor e un mare talent. Inzestrările lui Dumnezeu nu ne sunt date ca simple ornamente, de care să ne bucurăm numai noi. Talentele sunt înzestrări cu energie divină, spre scopurile ei anumite, energie pe care lumea nu o cunoaşte: aceasta dă îndrăzneala mucenicilor, răbdarea pustnicilor, darul cunoştinţei, curajul adevărului, nebunia pentru Hristos, interpretarea vieţii în perspectiva Luminii divine. Dar zice pilda că „cetăţenii Săi îl urau şi au trimis solie în urma lui, zicând: «Nu vrem ca Acesta să domnească peste noi!»”
Aceştia sunt cei ce nu vor să primească peste ei domnia lui Hristos, ci domnia lui Antihrist. Dacă Iisus a suflat suflet viu, viaţă spirituală în Adam, în temeiul căreia Adam vedea pe Dumnezeu; dacă a suflat Duh Sfânt peste Apostoli şi toţi urmaşii lor, pentru iertarea păcatelor, spre reînvierea spirituală a oamenilor, şi dacă s-a întărit această reînviere prin „suflarea de vifor” a Duhului Sfânt în ziua Rusaliilor, a mai rămas totuşi şi o suflare a Duhului Sfânt, pe care Iisus n-a împărtăşit-o omului.
Pilda talanţilor vorbeşte de tăierea vrăjmaşilor acelora care n-au vrut să domnească Iisus peste ei. La Cartea Isaiei Proorocul, unde se înşiră darurile sau puterile lui Mesia, ultimul e suflarea de moarte, cu care va sufla pe cel fară-de-lege. (Isaia 11,4). Deci de două ori Duhul Sfânt a suflat spre viaţă: primului om şi la plinirea vremii, tuturor oamenilor, spre reînvierea lor spirituală; iar a treia oară va sufla Duhul Sfânt spre moarte spirituală în faţa unui singur om, omul fără-de-legii.
Lui Dumnezeu Ii pasa de creatia Sa si nu o poate lasa de izbeliste. L-a creat pe om din iubire si nu-Si poate uita atat de usor propria dragoste. De aceea, cauta atat catre cei ce si-au implinit cu sarg misiunea, rasplatindu-i ca atare, cat si spre cel ce nu si-a asumat destinul si nu si-a facut datoria, dezbracandu-l de har: „Luati dar de la el talantul si dati-l celui ce are zece talanti”.
Desi ne daruieste in mod inechitabil cu daruri, Domnul ne cheama pe toti la impreuna-lucrare si rasplata. Aceasta este, pe scurt, concluzia evangheliei de astazi. Si, pentru a intelege foarte clar mesajul ei, trebuie s-o spunem foarte raspicat ca Dumnezeu nu este nedrept, chiar daca imparte in mod inegal daruri oamenilor, deoarece o face potrivit puterilor lor. Nu este nici „lacom”, “neintelegator” ori „aspru” — cum L-a numit „sluga vicleana si lenesa” —, de vreme ce Se multumeste cu lucrul inmultit dupa dreptate. Si, cu atat mai putin este rau sau nedrept, atata timp cat lasa, totusi, si celui de pe urma vreme de lucrare si de pocainta ca si celui dintai. Da! Dumnezeu procedeaza cu noi si intelept, si drept, si dovedeste aceeasi bunavointa si rabdare si cu cel lenes, ca si cu cel lucrator si harnic.
Stăpânul este de fapt Creatorul și Domnul a toate. Cuvântul compară timpul petrecut de stăpânul din pildă departe fie cu înălțarea lui Hristos la cer, fie cu caracterul nevăzut și invizibil al naturii divine. Acum, slugile stăpânului sunt cei din fiecare țară și oraș, care cred în El, dar îi numesc slugi ale Sale pe cei pe care îi încununează cu cinstea preoției. Despre aceasta, Sfântul Apostol Pavel scrie: nimeni nu-şi ia singur cinstea aceasta, ci dacă este chemat de Dumnezeu (Evr. 5, 4). Dă pe mână (avuția sa) celor care sunt în stăpânirea sa, fiecăruia dându-i un dar duhovnicesc ca să aibă calități și aptitudini. Considerăm că această împărțire a talanților nu este făcută într-o egală măsură slugilor pentru că fiecare este diferită după felul său. Și Hristos spune că ei se-ndreaptă de-ndată la munca lor și că, exceptând amânarea muncii de câte unul dintre ei, toți ceilalți sunt potriviți pentru a îndeplini această slujire a lui Dumnezeu. Cu siguranță, cei care sunt cuprinși de teamă și lene vor sfârși prin a săvârși numai răutăți, pentru că, spune Iisus, a îngropat talantul primit în pământ. A ținut ascuns darul, făcându-l neroditor pentru alții și nefolositor pentru sine. De aceea, talantul este luat de la el și dat celui care are deja mai multe. Sfântul Duh, împreună cu darul darurilor, se depărtează de la unii ca acesta. Iar celor care sporesc cele primite li se va da un dar și mai mare(Sf. Chiril al Alexandriei)
“Se poate zice, intr-un fel, ca dobandirea Duhului Sfant este untdelemnul ce le lipsea fecioarelor celor nebune. Au fost numite nebune doar pentru ca uitasera rodul trebuincios al virtutii, harul Duhului Sfant, fara de care nimenea nu este si nu poate fi mantuit. Untdelemnul din candelele fecioarelor intelepte putea sa arda cu tarie multa vreme. Deci aceste fecioare, cu candelele lor aprinse au putut sa-si intalneasca Mirele, care venea la miezul noptii. Impreuna cu El, au putut intra in camara de nunta a bucuriei. Insa cele nebune, desi s-au dus sa mai cumpere untdelemn atunci cand li s-au stins candelele, nu s-au putut intoarce la timp si au gasit usa deja inchisa. Piata este viata noastra; usa de la camara de nunta care s-a inchis si impiedica drumul catre Mire este moartea omeneasca; fecioarele intelepte si cele nebune sunt sufletele crestinilor; untdelemnul nu este fapta buna, ci harul Prea Sfantului Duh dobandit prin fapte bune si care preschimba sufletele dintr-o stare la cealalta – de la starea stricacioasa la starea nestricacioasa, din intuneric la lumina, de la staulul existentei noastre (unde patimile sunt legate precum animalele fara de minte si ca fiarele salbatice) in templul Dumnezeirii, in luminoasa camara de nunta a vesnicei bucurii intru Hristos Iisus, Domnul nostru, Ziditorul, Izbavitorul si vesnicul Mire al sufletelor noastre.
Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: “Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20), intelegand prin “usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! “In ceea ce va voi afla, in aceea va voi judeca,” graieste Domnul. “Vai noua daca El ne gaseste prea-incarcati de grijile si necazurile acestei vieti! Caci cine va putea sa duca supararea Sa, cine va suporta mania fetei Sale? De aceea s-a spus: “Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita.” (Marcu 14:38), adica sa nu va lipsiti de Duhul lui Dumnezeu, caci privegherea si rugaciunea ne aduc harul Sau. Amin (postat pe fb de ioan monahul)