Oameni care fug de Dumnezeu și de Biserica, oameni sub pacat
Evanghelia ne vorbaște de minui vindecari, învieri. Dumnezeu are puterea să vindece, să ierte pacatele omului, să mântuiască pe om, numai că omul nu mai aparține lui Hristos, ci lumii și vieții lumesti pentru care și-a parasit Creeatorul.
A venit Creatorul in mijlocul fapturilor Sale, indeosebi pentru om si L-au cunoscut mai bine creaturile care s-au conformat voii Domnului, apa și viețuitoarele ei, cerul și pasarile, pamântul cu animalele și mineralele sale, toate au facut voia Lui, insa omul, in virtutea libertatii cu care a fost inzestrat, a avut neîncredere, a facut comentarii, a câttit, a avut impotrivire fata de adevar, fata de cuvantul lui Dumnezeu l-a îndepartat de la sufletul lui și L-a hulit pe Dumnezeu. Oare intalnesti vreo pasare care sa se fi repezit la El, sau vreun animal sa fi sarit la El, vreo insecta sau vreo planta? Toate au ramas in firea lor minerala sau vegetala, pasari, animale, numai omul, aceasta faptura aleasa dupa chipul lui Dumnezeu, s-a impotrivit, a ras, a lovit, a scuipat, a rastignit, L-a ucis pe Mantuitorul Hristos.
A venit Înainte mergatorul Ioan și a spus Pocaiți-vă! Așa si-a început Cuvântul învațatura Sa.
Ei bine, problema pocaintei, am spus ca e legata de intoarcerea omului la Dumnezeu, la Dumnezeu ca Adevar, ca Putere, ca Creator, ca Ziditor, ca si Mantuitor, ca si Rascumparator, ca si Biruitor. Este legata asadar de intoarcerea omului de la pacat la Adevar, la Dumnezeu.
Pocainta o intalnim de la primul om. Cand e vorba de pocainta inseamna ca e vorba de cadere, inseamna ca e vorba de cainta si de indreptare. De la Adam intalnim notiunea de pocainta. Acest minunat om, aceasta faptura facuta dupa chipul lui Dumnezeu, asezata intr-un loc atat de bine intocmit, Paradisul, atunci cand a calcat porunca lui Dumnezeu in urma ispitirii, intalnim in Scriptura cateva aspecte in legatura cu atitudinea sa. Cand a pacatuit Adam si Eva s-au cait: “Am gresit”. Adam a avut un gand de cainta pe care nu l-a mai avut pana atunci. A avut un simtamant de vinovatie: nu-i bine ce-am facut, vai ce-am facut! A simtit apoi, a realizat ca nu e bine ce a facut. A simtit vinovatie, ceea ce n-a simtit pana atunci, si s-a rusinat, s-a ascuns: e prima fuga de Dumnezeu. Pacatul indeamna la fuga de Dumnezeu. Asa o sa fie pana la sfarsitul lumii. Veti cunoaste oameni care fug de Dumnezeu, fug de Biserica. Acestia sunt oameni sub pacat.
Pocainta este tocmai atitudinea aceasta care presupune cainta, recunoasterea faptului, si lupta de indreptare a mea, a faptelor mele, a gandurilor mele, vizavi de ce? De adevarul in care am fost creat si alcatuit.
Intalnim sentinta lui Dumnezeu: Afara! L-a data afara din rai. Afara! Nu că să vezi, că daca te mai prind o data. Nu! Afara! Dumnezeu S-a manifestat ca dreptate si bunatate inca de la inceput. Afara! L-a dat pe usa afara cu blestem si cu consecintele pacatului.
I-a fagaduit însă pe Mantuitorul, data fiind starea lui Adam.
Iata, odata cu venirea Mantuitorului in lume, a aparut mai inainte Ioan Botezatorul. Si nu numai ca este Inaintemergator prin faptul ca cu cateva luni mai inainte a propovaduit venirea Mantuitorului, ci Inaintemergator prin misiunea si prin rolul pe care l-a avut in aceasta directie de a pregatit terenul pentru Legea Harului, pentru Intruparea Cuvantului si manifestarea Lui deschisa in fata oamenilor, ca sa primeasca Cuvantul lui Dumnezeu, pregatire mai ales in duh a oamenilor. Toata predica Inaintemergatorului a fost un indemn la pocainta: faceti pocainta si fapte vrednice de pocainta, asa numite fapte, adica conformarea vietii cu voia lui Dumnezeu. Era o predica pecetluita printr-un botez de curatire. Totusi problema iertarii, propriu-zis, care era precedata de aceasta cainta, avea sa o rezolve Mantuitorul definitiv: “Eu va botez cu apa, dar cel ce o sa vina dupa mine o sa va boteze prin Duh Sfant si cu foc“. Aceasta purificare care vine prin Duh Sfant si cu foc, adusa in lume de Domnul nostru Iisus Hristos este unica in ceea ce priveste puterea, lucrarea, Savarsitorul si consecintele.
Iata, de acum putem vorbi de pocainta ca Sfanta Taina. Mantuitorul Hristos pune pocainta ca hotar intre lumea pagana si lumea crestina, hotar intre lumea veche si lumea noua, iata, Noul Legamant care avea sa-l pecetluiasca cu scump Sangele Sau. Pocainta capata o valoare deplina acuma, pocainta evanghelica – “pocaiti-va si credeti in Evanghelie” –, in vestea cea buna care avea sa o duca si sa o plineasca. Iata, credinta in Evanghelie este legata de pocainta.
Deznădejdea nu-l lasă pe cel căzut să se scoale, iar trândăvia, delasarea îl culcă la pământ pe cel în picioare. Una ne lipseşte de bunătăţile ce le putem avea; cealaltă nu ne lasă să scăpăm de păcatele ce ne apasă. Trândăvia ne aruncă jos, chiar de-am fi în cer; deznădejdea ne pogoară în adâncul păcatului; dar îndepărtarea deznădejdii ne face să ne ridicăm repede din adâncul acela.
Să-ti spun câtă putere au şi una şi alta! Diavolul la început a fost bun; trândăvindu-se şi deznădăjduind a ajuns atât de rău, că nu s-a mai putut ridica din răutatea lui. Că a fost bun, ascultă ce spune Hristos: „Văzut-am pe satana ca un fulger căzând din cer”.(Luca 10,18)
Comparaţia cu fulgerul arată şi vieţuirea lui strălucită de mai înainte, şi iuţeala căderii sale.
Pavel a hulit, a prigonit, a ocărât; dar pentru că s-a sârguit şi nu a deznădăjduit, s-a ridicat şi a ajuns egal cu îngerii; Iuda a fost apostol; dar pentru că s-a trândăvit, a ajuns vânzător.
Tâlharul, iarăşi, după o atât de mare răutate, pentru că nu a deznădăjduit, a intrat înaintea tuturor celorlalţi în rai.(Luca, 23, 43) Fariseul, încrezându-se, a fost pogorât din înălţimea virtuţii lui; vameşul, nepierzându-şi nădejdea, aşa s-a îndreptat, că a lăsat în urmă pe fariseu.(Luca 18,10-14)
Vrei sa-ti arăt chiar un oraş întreg care a făcut asta? Aşa s-a mântuit întreg oraşul ninivitenilor; şi doar sentinţa pronunţată de Dumnezeu asupra ninivitenilor era de natură să-i ducă la deznădejde, că nu le spusese: „Dacă vă pocăiţi, scăpaţi!”, ci de-a dreptul: “încă trei zile şi Ninive va fi nimicită”.(Iona 3,4)
Indemnuri la pocainta sunt nenumarate. Si in Evanghelie gasim nenumarate indemnuri la pocainta. La fel, rugaciunea care se face la templu: cum se ruga cu pocainta vamesul, cum se ruga fariseul, la fel femeia care a venit si a spalat cu lacrimi de pocainta picioarele Domnului Hristos, si, iata, pana la talharul de pe cruce. Talharul de pe cruce, pironit fiind pentru pacatele sale, condamnat de acelasi sinedriu, iata-l in imposibilitatea de a-si mai smulge barba, de a mai bate matanii, de a mai face inchinaciuni. Acolo, iata din adancul sufletului striga catre Mantuitorul: “pomeneste-Ma cand vei veni intru imparatia Ta!“. Si lucrul acesta Mantuitorul il pecetluieste cu un raspuns extraordinar: “Astazi vei fi cu mine in Rai“. Ca sa ne arate puterea pocaintei. Primul care intra in rai e talharul, ca sa ne arate ce inseamna pocainta din inima, bineplacuta Domnului. Ea ne deschide portile Imparatiei Cerurilor. De altfel a si spus-o la inceput, dar iata ca pe cruce avea sa o pecetluiasca prin fapta, prin talhar. “Pocaiti-va si credeti in Evanghelie“, “Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor“. Cuvantul care S-a intrupat, Cuvantul care le graia, Cuvantul care le promitea, Cuvantul care savarsea avea o putere anume in inima omului. Pentru ca nici cunostintele, nici toti ceilalti nu puteau sa atinga inaltimea puterii cuvantului lui Iisus Hristos in inimile oamenilor. Si, in fond, asta este scopul intruparii: caci “n-am venit pentru cei drepti, sa-i chem la pocainta, ci am venit pentru cei pacatosi“. Interesant! De ce? Pentru ca oamenii gandeau intr-un fel, asteptau intr-un fel pe Mesia, iar El, Cel care a venit, Se prezenta intr-un chip in care ei nu se asteptau, si nu acceptau: intr-un chip de smerenie, de ascultare, invatand pe oameni pocainta intr-o maniera in care ei nu credeau, pe calea crucii. De negandit!
“Fiul Omului are pe pamant puterea ca sa ierte pacatele”, intr-un mod cu totul nou, nemaintalnit, pentru prima oara, si care i-a scandalizat pe toti. Iata scopul pocaintei: iertarea pacatelor. Pocainta este un mijloc, scopul este insa iertarea pacatelor.
Iata, asadar, pocainta evanghelica cum ne cheama pe noi la Adevar, printr-un proces de asimilare a cuvantului la nivel integral, launtric indeosebi, si o lupta permanenta cu noi. “Cine vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine.“ Pocainta inseamna lepadarea de modul meu de a gandi, de a face, de a intreprinde. E cam greu! Si trebuie lucrata toata viata noastra pamanteasca. Aicea apare marea problema. Pacatul a pervertit puterea de gandire a omului si a provocat o nesimtire a lui si atunci el a cautat alte carari de viata. Atunci au aparut conflicte si, omul fiind sub senzatii si cugete pacatoase, acestea cauta o satisfacere imediata: placerea – finalitatea tuturor acestor cautari in planul acesta de viata- sa mananc, sa ma imbrac, să am, să fiu s.a., asta imi doresc, asta sa imi satisfac, dupa mintea si dupa vointa mea. L-a facut Dumnezeu pe om cu vointa libera, dar i-a si spus: vezi cum iti orientezi aceasta vointa. Ei bine, aici este marea problema.
Asta ne cere Domnul Hristos: sa primim Adevarul. A venit sa-l smulga pe om din realitate si sa-l urce mai sus. Sa arate ca viata este si sa mananci, si sa te imbraci, si sa te odihnesti, si sa ajuti pe altul, dar nu asta inseamna Viata in pragul ei ultim, asta este numai realitatea vietii. Adevarul vietii este altul. Adica, ce vrei sa zici? Adica: trebuie sa lepezi modul tau de a fi si de a gandi ca sa-Mi urmezi Mie. A vrut precis sa-Si clarifice identitatea, cu autoritatea pe care o avea: ca El este peste ape si peste mari…
Se inchina lumea la idoli; a aratat ca si demonii Il ascultau – si nu ca i-a ingrozit si ca i-a facut praf si pulbere. Se temeau oameni de boli, sau aveau fel de fel de boli; a venit ca Doctor si Tamaduitor al bolilor. Se temeau oamenii de fel de fel de lucruri, neputinciosi si in fata mortii; a aratat ca e peste moarte. Deci oamenii nu mai aveau la ce sa se inchine mai maret ca El. Si nu cu groaza, a venit intr-un chip smerit si intr-o dragoste pe care o simteau cu totii. S-a facut simtit si perceput la nivelul tuturor, ca sa ne repare perceptia gresita si simtita. Numai “oamenii de vor voi.…
” S-a facut simtit si cunoscut tuturor. Nu exista: “eu n-am auzit, ca eram mai in spate“… Si atunci iata cum stau lucrurile. El s-a facut simtit si cunoscut intr-un anume fel si nu exista sa putem contesta acest lucru. Acum, in planul realitatii, da, fiindca omul e singura fiinta care in loc de da poate sa zica nu si in loc de nu poate sa zica da. Dar o sa vina momentul Adevarului. Insa la nivelul constiintei te framanti. Dar poti sa recunosti sau nu. Da sau nu?
Dar cu Mantuitorul, cu Dumnezeu n-o sa mearga asa! Si chiar daca tu crezi ca in planul vietii merge, tu ai o framantare, pentru ca Dumnezeu te-a alcatuit intr-un anume fel, iata in planul Judecatii n-o sa mai fie asa!
Oamenii simteau… De ce se ridica astfel de ganduri in inimile voastre? “Cine e fara de pacat, sa arunce primul piatra“. Toti au lasat bolovanul jos. Ce putere avea in cuvant, asupra constiintei, incat L-au simtit ca Domn si Stapan peste ei, dar nu cu o frica care sa-i paralizeze, ci care sa-i intoarca. Si au lasat bolovanul si au plecat. Toti, dar toti! Oameni porniti sa omoare! Vedeti?
Lucra altfel, cu alte energii, si nu magic, cum zic unii si altii: “linisteste-te, inchide ochii, inchide ochii, ochi-s de plumb, stai linistita“. Nu! Sa nu facem confuzii! “Ai vazut domnle ala l-a fript cu tigarea si n-a patit nimica“, “ai vazut ala i-a taiat limba si i-a pus-o la loc” …. Cu ce ar indrepta lumea cu chestiile acestea de circ?
Intre minunile Domnului Iisus Hristos, intre ceea ce a adus El si magia astora este o distanta uriasa. Dar pentru omul cu cercel in ureche ce conteaza? “Lasa, ma, ce conteaza? Sa iasa bani acolo!”. Numai ca Domnul Hristos a venit cu o seriozitate, nu numai cu smerenia si cu dragostea.
Fiul risipotor spune mustrat tot mai mult de conştiinţă, împins de boli şi înspăimântat de ceasul apropiat al morţii, se scoală din căderea sa, se uită întristat în zare, începe a lăcrima, îi pare rău de faptele sale, îl cuprinde urâtul de atâta străinătate şi apoi plânge cu amar. Se întoarce astfel către sufletul său, către conştiinţa sa, către Tatăl său, strigând: „Suflete al meu, suflete, scoală, pentru ce dormi..." (Din Canonul Mare). Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi (Luca 15, 18-19).
Am spurcat pământul cu păcatele mele, am cheltuit rău anii mei, sănătatea mea scumpă, tinereţile mele, averea mea; nu Te-am ascultat, am fugit din casa Ta, m-am lipsit de bucuria Bisericii Tale, mi-am întinat trupul meu, patul meu, casa mea; am omorât rodul trupului meu, am bătut-o pe soţia mea, am smintit o lume cu păcatele mele! Şi acum nu mai pot răbda, sunt flămând, mi s-au rupt hainele mele cele noi, bani nu mai am, bolile mă doboară, nimeni nu mă mai primeşte, nimeni nu mă vindecă, nimeni nu mă mai cunoaşte...! Primeşte-mă la Tine, Dumnezeul meu! Greşit-am la cer şi înaintea Ta, dar fă-mă ca pe cel mai de jos argat al Tău...!
O, ce rară şi scumpă este pocăinţa celui pacatos!
Pocainta asta inseamna intoarcere la nivel integral: minte, cuget, simtiri. Si in planul crestin pocainta inseamna cainta, recunoasterea pacatelor, marturisirea, ispasirea – adica stradaniile tale de a o rupe cu pacatul - .. si dezlegarea. Deci legatura cu Biserica, cu preotii, botezul, Sfintele Taine, deci, iata in planul crestin importanta, nu toate terapiile astea: linisteste-te, stai cuminte, yoga, reiki si altele, la nivel de gand… Nu, nu nu!
Altfel nu mai murea Hristos pe cruce. Numai Sangele lui Hristos sterge pacatul! Ti se iarta prin actul spovedaniei, dupa cainta si penitenta pe care o faci, dar stergerea lui propriu-zisa numai Sangele lui Dumnezeu o face! “Nimeni n-ajunge la Tatal decat prin Fiul”. Sunt lucruri serioase aici, nu putem trece peste ele. “De n-as fi grait cum nimeni altul n-a grait pacat n-ar avea. Cine Ma poate vadi de pacat?“. Buda, Mahomed, si cati or mai fi, astia n-au putut sa spuna lucrul acesta.
Si iata ce ne cere actul pocaintei in Legea cea Noua: sa lasi ale tale – ne pare greu, dar asta le-a cerut si la ucenici- cum gandesti, ce crezi, ce vezi, ce pipai, ce simti in mana, ceea ce auzi si mirosi, si sa te increzi in Cuvantul lui Dumnezeu mai mult decat in simturile tale, si in perceptia si cugetele tale. Primii Apostoli cand i-a luat Domnul ca ucenici, s-au chinuit o noapte intreaga sa pescuiasca – noaptea, cand era momentul prielnic pentru pescuit. In zori, Mantuitorul le-a spus sa arunce mreaja. “Invatatorule, toata noaptea ne-am trudit, dar dupa cuvantul Tau o sa facem“. Ce inseamna! Nu asa: “Adica ne inveti Tu pe noi, da ce esti Tu pescar, mai?“, “Unde mai? Pai n-am dat-o toata noaptea acolo?“. Auzi! Deci nu vii cu treburi de-astea. Dar dupa cuvantul Tau vom face. Si pentru ca au lasat, iata ca si Dumnezeu imediat a intervenit. Asta nu este o ascultare oarba in sensul ca sa nu gandesti, ci este o ascultare oarba in sensul ca: Doamne, toate le stii, toate le poti, in sensul acesta, al incredintarii; ca El a vrut mai intai sa ne incredinteze cine este El. Nimic nu ne-a pretins mai intai de a face El ceea ce ne-a cerut El noua. Si atunci in lumina acestui adevar, al jertfei Sale depline, al puterii Sale, noi venim. Pocainta noastra este in lumina invataturii lui Hristos: Pocaiti-va si credeti in Evanghelie. Iata cum sunt legate una de alta.
Pentru toate acestea, dar, să alergăm necontenit la Dumnezeu; în orice necaz să căutăm mângâierea Lui; în orice nenorocire, mila Lui, izbăvirea Lui; în orice încercare, ajutorul Lui.
Oricât de mare ar fi răul, oricât de mari nenorocirile, Dumnezeu le poate pune capăt, le poate îndepărta, nu numai atât, ci bunătatea Lui ne va da şi toată tăria, şi puterea, şi slava cea bună, şi sănătatea trupului, şi filozofia sufletului, şi bunele nădejdi, şi putinţa de a nu păcătui iute.
Să nu murmurăm, dar, ca robii cei nerecunoscători, nici să învinuim pe Stăpân, ci în toate să-I mulţumim şi o singură faptă să o socotim rea: păcatul fată de El.
Dacă vom fi însufleţiţi de astfel de gânduri fată de Dumnezeu, nu vor veni peste noi nici boala, nici sărăcia, nici necinstea, nici lipsa de roade, nimic din cele ce par a fi pline de tristeţe, ci vom avea necontenit bucurii curate şi sfinte şi vom dobândi şi bunătăţile cele viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, cu Care Tatălui slava, împreună cu Sfântul Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (postat pe fb de ioan monahul)