“O, neam necredincios si îndărădnic, până când voi fi cu voi, până când vă voi rabda?“
Duminica a 4-a din Postul Mare a Sf. Cuv Ioan Scararul, Vindecarea fiului lunatic și Fericirile.
Nu se poate să devenim desăvârşiţi fără suferinţă, mai ales atunci când boala survine pe neaşteptate, care ne smereşte în faţa celorlalţi tocmai prin faptul că avem nevoie de ajutorul lor, neputând trăi izolaţi. Aşadar, atunci când ne îmbolnăvim, să cunoaştem că aceasta este încercarea noastră, scara noastră către cer, şi că este necesar să ne „tocim” pe noi înşine şi, atât cât putem, să nu cerem ajutorul celorlalţi. Să ne asemănăm Domnului şi sfinţilor care nici mângâiere nu au căutat, nici uşurare în greutatea suferinţei lor. Era un urcus pe scara Raiului.
Scara Raiului depinde de tine. Daca postesc cu strapungere, cu evlavie, cu plans, cu lacrimi, si mai apoi intrerup acestea, iata, am inceput sa construiesc scara de la pamant la Ceruri si eu insumi am frant-o si am distrus-o. Tu deseori postesti, te infranezi de la orice hrana materiala. Dar, iata, ingadui ca in cursul postului sa-si faca salas in sufletul tau pacatul, sa ti se semene in suflet diverse ganduri, dorinte necurate. Al tau este sa le respingi de indata de la tine prin rugaciune, prin plans, prin citire, prin orice nevointa. Dar daca vei posti material, iar duhovniceste ti-ai hranit sufletul cu oarecari pacate, sau cu patimi ascunse, iata, scara postului pe care incepi sa o inalti de la pamant la Ceruri, singur o darami, singur o distrugi.
Totul este pregatit pentru tine si pentru mine: noua Fericiri, noua sfinte virtuti evanghelice, acesta este postul evanghelic, Evanghelia Sfantului Ioan Scararul. Virtutea, frate, marea virtute. Greaua nevointa a postului, rugaciunea, smerenia, Domnul a facut-o cunoscuta ca fericire.
Fericiti cei saraci cu duhul, ca a lor este Imparatia Cerurilor (Matei 5,3).
Prin aceasta Isi incepe Mantuitorul minunata invatatura de pe Munte, invatatura despre fericiri, invatatura despre sfintele virtuti. Smereste-te inaintea Domnului… Omul care crede despre sine ca reprezinta o maretie, o stralucire, ca toti trebuie sa priveasca la el, sa-l pretuiasca, sa-l cinsteasca, sa-l idolatrizeze, el trebuie sa se infranga, sa se biruiasca pe sine. Acest babilon pe care si l-a zidit, babilonul hulei impotriva lui Dumnezeu, trebuie el insusi sa-l darame. Cum? Sa se smereasca inaintea Domnului Hristos, inaintea omului, a neamului omenesc, a Bisericii lui Hristos, sa se biruie si sa proclame ca nu este nimic. Sa planga si sa se tanguiasca impreuna cu Apostolul Pavel:Iata astazi Sfanta Evanghelie despre nefericitul tata care isi aduce fiul posedat la Mantuitorul, ca sa il tamaduiasca de duhurile necurate (Marcu 9, 18). Atat de puternic si in chip atat de infricosator ii tulbura tanarului viata sa duhovniceasca, launtrica, duhul cel necurat (Marcu 9,19). Sarmanul tata a auzit despre Iisus din Nazaret, marele invatator si Facator de minuni si l-a adus pe fiul sau la El. Aflandu-i pe Sfintii Apostoli, ii roaga, caci a auzit ca inviaza mortii, curata orice pacat, vindeca de orice boala, ii implora:„indurare, tamaduiti-l de duhul necurat pe nefericitul meu copil”.
Aceasta este cea dintai simtire crestineasca acesta este inceputul credintei noastre, inceputul virtutii noastre, inceputul urcusului nostru catre Ceruri, aceasta este temelia scarii noastre. Doamne, eu nu sunt nimic. Tu esti totul! Eu – nimic, iar Tu – totul. Mintea mea nu este nimic inaintea Mintii Tale. Duhul meu nu este nimic inaintea Duhului Tau, inima mea, cunoasterea mea, o, nimic, nimic, fata de Cunoasterea Ta, Doamne! Eu, eu sunt un zero, zero… si dupa aceea un sir de alte zerouri. Acesta sunt eu inaintea Ta, Doamne. Smerenia – aceasta este intaia virtute sfanta, intaia virtute crestina. De la ea incepe totul. Fara ea nu se poate inainta mai departe si impreuna cu ea merg si alte sfinte virtuti: virtutea dragostei, virtutea postului, virtutea blandetii, virtutea bunatatii, virtutea curatiei inimii, virtutea facerii de pace si toate celelalte virtuti, tot ceea ce iti zideste scara cereasca.
Aceasta este asadar Evanghelia lui Ioan Scararul. Iar el este crestin, crestin desavarsit, incat si eu si tu sa privim la el ca la o sfanta icoana a desavarsirii si sa urmam lui. Astfel, fiecare virtute a mea si a ta este un mic Rai pentru tine si pentru mine, iar toate virtutile laolalta, iata, scara Raiului tau si al meu, de la iadul nostru pana la Raiul cel Ceresc.
Cautati mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si celelalte se vor adauga voua. Si de cumva Dumnezeu intarzie cu raspunsul la rugaciunea noastra, oare nu de atatea ori alergam la vrajitori, la descantatori, la psihologi, la bioenergeticieni si la fel si fel de vraci si descantatori, ca sa ne rezolvam problemele? Pentru ca nu avem incredere in Dumnezeul nostru, nu avem rabdare sa asteptam raspunsul, de fapt pe noi nu ne intereseaza voia lui Dumnezeu, ci ne intereseaza doar sa ne rezolvam problema. Este dureros acest lucru. Este un fel de desfrau spiritual, as zice. Pe de o parte, incercam sa fim si cu Dumnezeu si ne aratam evlaviosi si credinciosi, dar, pe de alta parte, la vreme de incercare, foarte repede renuntam si ne luam dupa cele ale lumii. Si cu siguranta ca Dumnezeu Se intristeaza. Si sunt atatea multe alte pilde de infidelitate, atatea pacate in sanul Bisericii, atata desfrau, atata rautate, atata lipsa de iubire.
A zis Iisus: prin ce se va recunoaste ca sunteti ucenicii mei? Prin iubirea care va exista intre voi. Apai facem noi dovada de iubire intre noi? Zice: Sa va iubiti unul pe altul asa cum si Eu v-am iubit pe voi. Dar noi suntem atat de egoisti, atat de insingurati, atat de izolati, fiecare cauta ale sale. Or, Sf Apostol Pavel zice ca dragostea nu cauta ale sale, ci pe ale altuia. Or, noi: intai problema noastra sa se rezolve si apoi a celuilalt, fie ce-o fi, nu ne intereseaza. Uneori suntem in stare chiar sa calcam in picioare. Nu ne ducem noi prin tribunale si ne judecam cu fratii nostri, cu parintii nostri, pentru cine stie ce, pentru o bucata de pamant sau pentru o mica mostenire, uitand cuvantul lui Dumnezeu care zice ca “cel ce vrea sa vina dupa Mine sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie“?
Pilda Domnului nu a fost una de razbunare, ci una de rabdare si de incredere in vointa Parintelui ceresc. Cand a fost prins in Ghetsimani, Apostolul Petru a scos sabia ca sa-L apere pe Iisus si a zis: “Baga sabia in teaca, [nu-i nevoie]. Nu crezi ca as putea sa am acum o legiune de ingeri care sa Ma apere? Tot cel ce ucide cu sabia, de sabie va pieri“. Iar noi? Ne aparam, ne indreptatim.
Domnului I s-a spus pe Cruce: Coboara-Te, dovedeste ca esti Fiul lui Dumnezeu si vom crede in Tine! Dar nu a facut acest lucru. Nu aceasta ar fi fost dovada atotputerniciei Sale si a dumnezeirii Sale, ci tocmai smerenia si rabdarea, iubirea pana la capat, dezinteresata, chiar daca omul L-a rastignit si L-a batjocorit si L-a scuipat, El n-a incetat sa iubeasca omul si sa-l apere. In fata Parintelui Sau a zis: Iarta-i, Doamne, ca nu stiu ce fac! Nu ne-a blestemat, nu ne-a osandit, ci ne-a aparat, chiar pe Cruce, rastignit si batjocorit de noi. Iar noi? Nu mai urmam aceasta pilda, ci, repet, ne aparam, ne justificam, ne indreptatim, osandim, samd. Si, prin toate acestea, aratam ca suntem foarte straini de Dumnezeul nostru si ca nu-I aducem nici un fel de bucurie ci ca, dimpotriva, Ii sporim ranile si chinurile. Ar trebui sa descoperim aceasta legatura profunda a noastra cu Mantuitorul Iisus Hristos, ca atunci cand am fost botezati, toti am devenit madularele Lui, viata Lui a inceput sa se scurga si in noi. Asadar intre noi si El este o legatura foarte stransa. A folosit la un moment dat Iisus o imagine. Zice: “Eu sunt tulpina, iar voi sunteti mladitele. Daca ramaneti in Mine, ramaneti in dragostea Mea, veti aduce multa roada“. Dar daca ne instrainam de aceasta tulpina care este Hristos, atunci ne vom usca si roade nu vom aduce. Deci sa descoperim legatura noastra profunda cu Mantuitorul. Credeti ca intamplator Fiul lui Dumnezeu Se face Om, se intrupeaza si accepta toata batjocura si toata umilinta din partea omului? Este semnul nemasuratei iubiri a lui Dumnezeu fata de om. E o iubire fara limita. Dar o iubire care nu constrange, o iubire care nu sileste, ci asteapta cu rabdare. Zice in Cartea Apocalipsei: Iata, stau la usa si bat. De va deschide cineva, voi intra. Daca nu, Domnul se duce mai departe, deci El nu sparge usa ca sa intre, asa cum ar face-o diavolul. Pentru ca diavolul insista, daca nu-l lasi sa intre pe usa, intra pe geam si tot gaseste el o portita. Domnul nu. El vrea ca noi sa-I deschidem de buna voie usa si sa-L primim si sa-L ospatam ca pe cel mai pretios musafir al nostru.
Evenimentul descris de Evanghelistul Matei – Vindecarea fiului Lunatic - (17, 14-23) este unul destul de cunoscut, această relatare se și citește în două duminici pe parcursul anului bisericesc: a patra din Postul Mare și a 10-a după Rusalii. Dincolo de familiaritatea sa, acesta descrie o stare de durere profundă, împreunată cu multă neputință omenească.
Boala este o consecinţă a căderii omului. Aceasta înseamnă că boala este legată de păcat şi nu de natura umană şi, ca atare, nu este „natural“ ca omul să se îmbolnăvească; în fapt, este ne-natural, este „contrar naturii“. Acum apar patimile înţelese ca boli ale sufletului, căci sufletul e sănătos când nu are patimi, iar sănătatea sufletului, spune Sfântul Vasile, este virtutea: „Fiecare rău e o boală a sufletului, în timp ce virtutea e însăşi sănătatea“.
Boala, precum păcatul, a devenit o realitate generală şi universală, pe care libertatea umană nu o poate restrânge, în ciuda faptului că apariţia şi consolidarea acesteia îi sunt atribuite. Şi motivul pentru aceasta este acela că prin moarte (care a intrat în existenţă şi dintr-o posibilitate naturală a devenit o realitate naturală), natura umană a fost segmentată şi nu a mai continuat să fie purtată de către fiecare persoană, în plenitudinea sa, în întregime. Omul fără cămin, nesigur şi scindat, caută neliniştit şi nerăbdător să-l întâlnească pe Dumnezeu „faţă către faţă“, spre a se întregi, dobândind sens şi ipostas real şi spre a se odihni lângă El. Şi aceasta denotă că locul omului în lume nu se stabileşte întâmplător sau fatal sau datorită vreunei necesităţi, ci din relaţia lui vindecătoare cu Dumnezeu. Scopul şi sfârşitul lui nu poate fi decât persoana iubită a Creatorului lui.
Astazi, avem de-a face cu chipul dragostei și al suferinței ce o urmează a unui părinte, care, atât cât omenește este posibil, se apropie de ceea ce înseamnă dragostea și suferința lui Dumnezeu pentru și împreună cu omul, copilul Său. Dragostea care însoțește acest eveniment, venind de la Dumnezeu, dar și dinspre om, face ca suferința provocată de rău să capete valențe pozitive – răul rămâne rău, dar, copleșit de suferința însoțită de dragoste, devine sursă de viață nouă. Iar ca stare a lumii, răul apare acolo unde te-ai aștepta mai puțin – tânărul lunatic era posedat de rău din pruncie (Mc 9, 21).
Tatăl copilului mijloceşte pentru acesta în faţa lui Dumnezeu, făcându-se exemplu de rugăciune pentru cei dragi ai noştri, care sunt la ananghie. Cu toate că impresia generală a creştinilor astăzi este că Mântuitorul considera astfel de solicitări fireşti, pericopa evanghelică de astăzi ne arată exact contrariul. Domnul se supără şi-i ceartă pe cei care-L înconjurau atunci pentru că, deşi ei ascultau permanent îndemnurile Lui spre o viaţă duhovnicească, lăsarea grijilor lumeşti şi urmarea unui mod de viaţă simplu, fără agoniseală, doar cu grija hranei zilnice şi a unui acoperiș deasupra capului, ucenicii tot rămâneau blocați în modele de viaţă şi credinţă nedemne de Învățătorul lor din Nazaret.
Expresia „O, neam necredincios! Până când vă voi răbda pe voi?” este deosebit de dură şi se referă inclusiv la noi, cei care trăim astăzi şi nu luăm aminte la miezul mesajului evanghelic. Viaţa Mântuitorului Hristos nu a fost lipsită de griji sau plină de bucurii pământeşti, ci dimpotrivă, ne apare ca o întreagă serie de dezamăgiri şi neînţelegeri. Cu puţin timp înainte de a merge pentru ultima dată la Ierusalim şi la scurtă vreme după înmulţirea pâinilor, Mântuitorul le reproşează mulţimilor care-L înconjurau că nu Îl urmează nici măcar pentru minunile pe care le săvârşea, chiar dacă şi acelea nu erau dorite de El, ci doar pentru că au mâncat pâinea înmulţită în pustie şi s-au săturat.
Mântuitorul insistă asupra postului şi rugăciunii care mişcă munţi şi popoare atunci când sunt făcute cu credinţă adevărată, nu de ochii lumii sau chiar de ochii propriei conştiinţe, pentru a o păcăli.
De câte ori nu ne confruntăm noi cu neputinţa de a cere lui Dumnezeu ceva cu tărie din cauza dorinţelor noastre contrare ascunse înlăuntrul inimii noastre? Tocmai acest lucru este condamnat de către Mântuitorul în Evanghelie: duplicitatea – încercarea de a plăcea oamenilor şi lui Dumnezeu în același timp, dar în planuri diferite sau chiar opuse. De aici şi nefirescul văzut uneori chiar în interiorul comunităţilor de credincioşi, ai căror membri îşi doresc lucruri total diferite, chiar dacă demonstrativ declară că au acelaşi scop. Piatra de încercare a oricărei comunităţi este rugăciunea smerită, atunci când oamenii nu se expun pe ei înşişi, ci-L lasă pe Dumnezeu să lucreze în inimile şi casele lor. Doar ca urmare a unei astfel de rugăciuni, în anumite perioade ale anului însoţite de post, Dumnezeu răspunde, mutând munţii obişnuinţelor şi ai tabieturilor noastre.
Terapia actuală – ca o eliminare completă a bolii – este imposibilă şi nu poate fi realizată de către natura umană şi nici de către libertatea umană. Deteriorarea şi mortalitatea sunt transmise biologic din generaţie în generaţie şi dimpreună cu ele este transmisă şi boala. Vindecarea firii umane nu este un atribut al omului şi astfel „drama persoanei sale îşi găseşte soluţia ei în întâlnirea cu Dumnezeu“. Pentru eliminarea bolii din existenţa umană, a fost necesară o intervenţie care, pentru noi, a fost realizată prin Persoana lui Hristos, în Care unirea naturii umane cu cea divină, care a fost prima chemare şi destinaţie a omului, a fost realizată fără trecerea prin naşterea biologică, care perpetuează stricăciunea şi moartea şi care este ceva imposibil pentru fiecare om de după cădere. „Dumnezeu nu poate pătimi, dar poate compătimi“.
Dumnezeu, adevărul şi iubirea în persoană, a voit să sufere pentru noi şi cu noi; s-a făcut om pentru a putea compătimi cu omul în mod real, în carne şi sânge. În orice suferinţă se răspândeşte acea con-solatio, consolarea iubirii părtaşe a lui Dumnezeu pentru a face să răsară steaua speranţei. Hristos este singura Persoană cu adevărat „sănătoasă“, nu din cauza faptului că este şi Dumnezeu, dat fiind că noţiunile de „sănătos“ şi „bolnav“ nu i se aplică lui Dumnezeu, ci din cauza naturii Sale umane, care nu este afectată de nici o deteriorare moştenită, şi permanent însoţită, voluntar şi liber şi mulţumită uniunii ipostatice, personale, cu Dumnezeu. El a transcens stricăciunea, boala şi moartea. „Prin Hristos a fost restaurată integritatea firii“, pentru că El „reprezintă în arhetip ceea ce noi suntem“ şi invers, în Hristos, noi devenim asemenea cu El. În consecinţă, nici o terapie, ca o eliminare adevărată şi radicală a bolii, nu poate fi imaginată fără de Hristos. Chiar şi înainte de întrupare, Dumnezeu este Cel ce vindecă toate bolile (Ps.102,3). Dar, prin prooroci, ca oameni aleşi şi trimişi de Dumnezeu, se manifesta puterea vindecătoare. Sf.Chiril al Ierisalimului spune că „au fost trimişi proorocii ca şi Moise, pentru a-l vindeca pe Israel; şi ei, vărsând lacrimi pentru el, l-au îngrijit, dar n-au putut să stăvilească răul care se întinsese, căci din creştet până în tălpile picioarelor nu rămăsese nici un loc sănătos; tot trupul îi era plin de răni necurăţate, neunse cu untdelemn şi nelegate“.
Părinţii Bisericii vorbesc despre mântuirea adusă de Hristos ca despre îngrijire şi tămăduire a neamului omenesc. Sf. Ignatie al Antiohiei scrie efesenilor că este „un singur doctor, trupesc şi duhovnicesc, născut şi nenăscut, Dumnezeu în trup, în moarte viaţă adevărată, din Maria şi din Dumnezeu, Iisus Hristos, Domnul nostru“. Sf. Ioan Damaschin, în Dogmatic vorbind despre venirea lui Hristos în trup pentru mântuirea noastră, intitulează capitolul: „Despre dumnezeiasca întrupare, despre purtarea de grijă, iconomia, de noi şi despre mântuirea noastră“; tot aici spune: „Hristos Se face supus Tatălui… vindecând neascultarea noastră“.
Biserica Ortodoxă a integrat acest mod de a-L privi pe Hristos ca doctor, ca şi conceperea mântuirii ca tămăduire, în ansamblul ritualurilor sacramentale şi al slujbelor liturgice. În însăşi miezul dumnezeieştii Liturghii a Sfântului Ioan Gură de Aur, Hristos este invocat ca „Doctorul sufletelor şi trupurilor noastre“. Terapia este posibilă numai ca un proces continuu de încorporare în Hristos, singurul Om cu adevărat sănătos. Nu este lipsit de semnificaţii faptul că Taina Sfintei Euharistii are o atât de centrală importanţă în terapie, iar încercările ascetice ale libertăţii umane nu sunt suficiente pentru ca cineva să se vindece. Cu toate acestea, libertatea umană continuă să fie cheia înţelegerii adecvate atât a sensului bolii, cât şi a terapiei. Ţinând seama că boala a intrat în existenţă prin exerciţiul autodeterminării, terapia şi vindecarea nu pot intra decât prin aceeaşi poartă. Aceasta a fost o taină pe care Părinţii ascetici ai Bisericii o cunoşteau bine, fapt pentru care au acordat atât de multă importanţă exerciţiului libertăţii umane ca o eliberare a unei persoane de propriile sale patimi.
Potrivit Sf. Maxim Mărturisitorul, chintesenţa bolii şi a mortalităţii se regăseşte în iubirea de sine. Iubirea de sine nu este o simplă patimă; este cauza generatoare a tuturor patimilor: „Vrei să fii liber de patimi? Atunci aruncă afară pe mama tuturor patimilor, iubirea de sine“. Precum Fotie analizează în mod fidel gândurile lui Maxim, iubirea de sine, care a înlocuit iubirea de Hristos, a dat naştere hedonismului; dar deoarece plăcerea a fost amestecată cu suferinţa, omul s-a văzut prins într-o interminabilă şi disperată încercare de a păstra plăcerea şi de a alunga suferinţa. Din interiorul acestei încercări agonizante, s-a născut „mulţimea patimilor“. Iar Fotie explică gândurile lui Maxim: „Adică, dacă renunţăm la hedonismul iubirii de sine, dăm naştere mândriei, avariţiei şi lucrurilor pe care hedonismul ni le pune la dispoziţie prin toate mijloacele; şi dacă fugim de suferinţă în iubirea de sine, dăm naştere mâniei, invidiei, urii, disperării şi oricăror altor lucruri care lipsesc predispoziţiei la suferinţă. Din amestecul celor două se nasc: ipocrizia, înşelătoarea flatare şi, în mod simplist, toate celelalte lucrurile rele care sunt produse ale acestor răutăţi combinate“.
Cu alte cuvinte, dacă renunţăm la hedonism, dar păstrăm iubirea de sine, provocăm mândria, avariţia şi orice altceva care oricum provoacă hedonismul; şi dacă renunţăm la plăcere şi ocolim suferinţa, dar totuşi păstrăm iubirea de sine, provocăm mânia, invidia, ura, disperarea şi orice altceva conţine o privare de hedonism. Din nou, dacă ar fi să le combinăm şi să le evităm (plăcerea şi suferinţa), dar păstrăm iubirea de sine, ajungem la ipocrizie, flatare etc.
Se dezvoltă două păreri, două convingeri separate, a trupului şi a sufletului, între ele începând lupta nepotolită, dialogul contradictoriu neîmpăcat. Fiecare element încearcă să atragă de partea lui pe celălalt şi de obicei trupul plăcerii trage sufletul către cele de jos. Se scindează chiar şi voinţa. Dilema alegerii, între ceea ce-i place sufletului şi ceea ce-i place trupului, e tragică, fiindcă puterea plăcerii e mare şi răul devine „a doua natură“. Atingem punctul de intersecţie, unde conversaţia interioară a omului cu fondul existenţial cel mai adânc constituie o trăire zguduitoare a întregii lui existenţe.
Sf. Vasile cel Mare spune: "Nici sănătatea trupească, nici floarea tinereţii, nici fericirea din casa noastră, nici bogăţia cealaltă a vieţii nu dăinuiesc mult, ci, dacă eşti pe calea cea liniştită în viaţa aceasta, vei primi totuşi şi vijeliile. Fiindcă va veni boala, va veni şi sărăcia, printr-un vânt care nu va fi totdeauna favorabil. Dar şi pe bărbatul vrednic de admiraţie şi de urmat în toate îl cuprind multe rele neaşteptate şi necazuri venite deodată tulbură toată fericirea lui ca nişte vârtejuri de vânt. Iar relele ce sosesc unele după altele neîncetat sunt ca valurile care vin unul după altul. Desigur, vei vedea că şi aceste rele au trecut odată şi viaţa ta o vei vedea că se va schimba în bucurie şi în linişte deplină şi veselie. În acelaşi fel în care nu este cu putinţă ca marea să rămână aceeaşi multă vreme, căci pe aceea pe care acum o vezi liniştită şi statornicită, o vei zări după puţin timp mâniată de puterea vânturilor. Iar marea pe care o vei vedea înfuriată şi fierbând de tulburarea apei se potoleşte în curând într-o linişte adâncă"
„Imediat ce vă treziţi, spune Sf. Antonie cel Mare, primul lucru pe care trebuie să-l faceţi este să cercetaţi pe cei bolnavi. Cel bolnav, pentru că trece printr-o situaţie deosebită, este împins mai lesne spre păcat, are ispite, întristare şi îi vin gânduri deşarte. Firea lui este mai neputincioasă, de aceea are nevoie de sprijin şi de mângâiere. Atunci când îl cercetezi de dimineaţă, va prinde curaj şi altfel va înfrunta greutăţile zilei”. Îndemnându-ne să îi vizităm pe cei suferinzi, Sfântul Antonie nu vrea să spună că trebuie să mergem şi să căutăm peste tot acolo unde există bolnavi, ci se referă doar la cei care se află în preajma noastră, aproape de noi.
Aşadar, nu pune o sarcină peste puterile noastre, ci stabileşte o rânduială după care să ne orientăm. Sfântul rânduiește acest canon de a-i vizita dis-de-dimineaţă pe cei bolnavi doar celor sănătoşi, nu şi celor suferinzi. Bolnavul trebuie să ştie că boala pe care Dumnezeu i-a trimis-o este pentru el un bun prilej de desăvârşire. Boala înlocuieşte rugăciunea, pe care nu o putem face, ţine loc de participare la slujbe, la care nu putem merge, înlocuieşte faptele credinţei, ale luptelor duhovniceşti, postul, atunci când bolnavi fiind trebuie să mâncăm. Atunci când suntem bolnavi, cu puţină anafură ne „achităm” toate datoriile noastre faţă de Dumnezeu.
Dacă citim viaţa Sfântului Antonie vom vedea că, prin cuvântul „bolnavi” îi denumeşte pe cei care suferă de boli trupeşti şi, mai înainte de toate, pe cei bolnavi psihic ori duhovniceşte, care nu pot să înfrunte încercările şi sănătatea lor şubredă. Boala noastră duhovnicească o reprezintă patimile, păcatele, gândurile deşarte, înşelările… Cel care are gânduri deşarte nu are echilibru sufletesc, are boli duhovniceşti. Iar cel care păcătuieşte nu este sănătos trupeşte.
De aceea, cei suferinzi sunt, de obicei, cei mai protejaţi în rândul unei obşti, fie că suferă de o boală grea precum cancerul, fie de o simplă durere de dinţi. Bolnavul are nevoie de îngrijire specială şi nu putem să trăim fără el, fiindcă Dumnezeu ne-a făcut părtaşi suferinţei lui. Obştea nu este ajutată atunci când cel aflat în suferinţă este tratat cu asprime şi nepăsare. Fiindcă bolnav nu este doar unul sau altul; în realitate, toţi suntem bolnavi. Poate că nu suntem bolnavi astăzi, dar mâine ori poimâine vom suferi şi noi la rândul nostru. Aşadar, toţi suntem bolnavi şi avem nevoie de medic, după cum spune Domnul Însuşi. De aceea, o veche şi frumoasă tradiţie în rândul monahilor este aceea de a-i vizita dimineaţa pe fraţii aflaţi în suferinţă.
În vindecarea lunaticului Mantuitorul ne este infatisat totusi fiind foarte bucuros, ci cu o profunda mahnire si amaraciune in suflet. A venit la el un tata care avea un copil demonizat si L-a rugat sa il vindece. Pentru ca a alergat in toate partile, nimeni nu a putut sa-l ajute, a fost chiar si la ucenicii Mantuitorului, nu l-au putut salva si, in cele din urma, a ajuns la Iisus si a zis: “de poti, fa ceva!”. Si l-a intrebat de cand sufera si i-a zis ca din copilarie si duhul acela rau adesea il chinuia si il arunca si in foc si in apa. Deci era o suferinta cumplita. Si atunci, Domnul a exclamat: “O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? Aduceti-l aici, la Mine!“. Si l-au adus si apoi iarasi l-a intrebat pe tatal copilului: “Crezi tu ca pot sa-l izbavesc, sa-l vindec?” Si el a cazut in genunchi si a zis: “Cred, Doamne, ajuta necredintei mele!” Si Domnul a poruncit duhului cu putere sa iasa din copil si indata s-a vindecat si s-a linistit, spre uimirea tuturor si, bineinteles, spre bucuria acelui tata necajit.
Poporul lui Israel a fost ales de Dumnezeu ca sa-I fie marturie printre neamuri si din sanul lui sa se nasca Mesia, rascumparatorul intregii lumi si Israel ar fi trebui sa-L arate pe Iisus intregii lumi, sa-L marturiseasca. Ceea ce a facut Ioan Botezatorul ar fi trebuit sa faca tot poporul lui Israel, sa spuna lumii intregi: Iata Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii. Dar, din nefericire, Israel L-a tradat pe Dumnezeul sau si adeseori s-a dedat la idolatrie. Preotii lui Israel erau foarte corupti. Zicea Dumnezeu prin gura unui profet: mancati pe poporul meu precum se mananca painea, iar Mantuitorul Iisus Hristos a avut cuvinte foarte aspre la adresa carmuitorilor spirituali ai poporului si a zis: “Vai voua, carturarilor si fariseilor fatarnici, pentru ca inconjurati marea si uscatul ca sa faceti un ucenic si daca l-ati facut il duceti viu gheenei indoit decat voi“.
Asadar, Israel s-a instrainat foarte mult de voia lui Dumnezeu si de aceea Domnul a fost atat de suparat. In loc sa fie purtator de Dumnezeu, a fost purtator de demoni. Din pricina necredintei, iata, se pare acest copil a ajuns sa fie indracit. A necredintei parintilor sai, cu siguranta. Sigur ca, in cele din urma, Domnul Si-a aratat bunatatea si milostivirea si l-a izbavit. Dar le-a mai spus un cuvant israelitilor. Zice: Se va lua Imparatia lui Dumnezeu de la voi si se va da neamurilor care vor aduce roade. Si asa s-a intamplat: Israel s-a lepadat, iar Domnul a deschis prin Apostoli poarta Imparatiei catre toate neamurile. Si cand i-a trimis pe Apostoli le-a zis: “Mergeti si propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel care va crede si va boteza se va mantui, iar cel care nu va crede, se va osandi”.
Acum noi facem parte din noul popor ales al lui Dumnezeu, din noul Israel care este Biserica. Gasim in cartea Faptelor Apostolilor ca Dumnezeu a ales din toate neamurile un popor care sa-i poarte numele. Si noi, crestinii, si Biserica suntem acel popor pe care Dumnezeu l-a ales. Ma intreb eu, insa, oare noi, noul popor, Ii aducem Domnului bucurie si mangaiere? Ca am inceput cu aceasta ca, de vreme ce suntem aici in aceasta seara, Domnul se bucura de noi. Dar facand o privire de ansamblu si gandindu-ne la intreaga Biserica, la toti cei care se marturisesc a fi crestini ortodocsi, oare aducem bucurie Dumnezeului nostru? Sau dimpotriva, si noi Il suparam si Il intristam? Oare nu ne inselam si nu ne tradam si noi Dumnezeul de-atatea ori?
Evanghelia de astazi ne aduce in fata ochilor nostri sufletesti minunea savarsita de Domnul Hristos asupra unui copil posedat de diavol si a carui boala se manifesta odata cu fazele lunii, fapt pentru care si este numit lunatic. Tatal sau, desi prea putin credincios ca sa dobandeasca vindecarea fiului sau, a venit, totusi, la Mantuitorul si, aratandu-si credinta sa indoielnica, I-a zis: „De poti face ceva, ajuta-ne” (Mc. 9, 22). Ba a mai si adaugat: „L-am dus si la ucenicii Tai si n-au putut sa-l vindece“, ceea ce L-a determinat pe Domnul Hristos sa rosteasca, poate, cele mai aspre cuvinte pe care le-a adresat vreodata: „O, neam necredincios si indaratnic! Pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“ (Mc. 9,19). Şi certand pe diavolul necurat care se salasluise in el, indata s-a vindecat copilul. Au venit si ucenicii nedumeriti si L-au intrebat: „De ce noi n-am putut sa-l scoatem? Iar Iisus le-a raspuns: Pentru putina voastra credinta. Caci adevarat graiesc voua: Daca veti avea credinta cat un graunte de mustar, veti zice muntelui acestuia: Muta-te de aici dincolo, si se va muta; si nimic nu va fi voua cu neputinta“.
Hristos este aspru si cu ucenicii Sai, pentru ca slabise puterea lor, in ciuda faptului ca primisera dar de la Dumnezeu ca, mergand, sa scoata demoni in numele Lui (Lc. 9,1). In sfarsit, a mai fost aspru Hristos in cuvantul de astazi si cu fariseii si carturarii care vesnic cautau sa-L prinda in cuvant, urmandu-L cu gand si ochi viclean nu ca sa-I vada minunile si sa creada in El, ci ca sa afle vreun gest sau vreun cuvant nepotrivit, sa-L poata apoi aresta si sa-L condamne la moarte, asa cum s-a si intamplat in cele din urma. Hristos, asadar, rosteste acest cuvant aspru pentru neamul necredincios din vremea Sa, pentru cei care, la modul general, nu credeau indeajuns in El, dar il rosteste, dragii mei, si pentru noi, cei de astazi, pentru ca, dintre noi cati se ridica la vrednicia credintei pe care a cerut-o Hristos omului aceluia si ucenicilor Sai? Cati intelegem sa dovedim atata credinta incat sa putem muta, nu muntii materiali, ci „pietroaiele” care atarna de sufletul nostru, diferitele pacate care ne trag si ne afunda in „marea vietii acesteia”?…
Cati dintre noi dovedim destula putere ca sa ne recuperam atunci cand cadem si sa traim in adevaratul duh al lui Dumnezeu, aratand ca I-am inteles invatatura, ba inca o si punem in practica in viata noastra?! Daca Mantuitorul Hristos ar fi sa caracterizeze si neamul nostru crestin de astazi, oare nu ar face-o in acelasi mod? Oare nu ar rosti aceleasi cuvinte si cu aceeasi amaraciune: „O, neam necredincios si indaratnic, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi suferi pe voi?“
Noi, crestinii de astazi, traim cu adevarat in duhul lui Dumnezeu, pastrand taria si darurile Sale impartasite noua la Sfantul Botez? Iar noi, slujitorii Bisericii, pastram cu tarie darul sfintei hirotonii, „ca sa calcam peste serpi si peste scorpii si peste toata puterea vrajmasului?” (Lc. 10,19) Intalnim astazi in lume oameni care-si parasesc Biserica, trecand la alte credinte si chiar la alte religii, oameni care nu mai gasesc de buna aceasta credinta ortodoxa. O gasesc „invechita”; o gasesc „perimata” sau, oricum, nepotrivita pentru vremurile acestea. De ce? Pentru necredinta sau pentru putina noastra credinta! Pentru ca ajungem noi, credinciosii, care de altfel ne afirmam „credinciosia” cu emfaza, sa nu o facem cu destula convingere, motiv pentru care nici nu suntem credibili. Ce daca vorbim frumos?! Am mai spus vorbim foarte frumos despre viata de dincolo, dar o iubim mai mult pe cea de aici!… Ne place sa vorbim despre aceea, dar ne agatam toate sperantele noastre de viata aceasta! Caci, cum sa convingi ca Il iubesti pe Dumnezeu daca, de fapt, te arati „indragostit” mai mult de cele de aici? Cum sa fim convingatori atunci cand vorbim de imparatia Cerurilor, daca ne construim cu atata meticulozitate „asternutul” si „culcusul” cald si placut pentru viata aceasta si ne pasa atat de putin de viata de dincolo?!
Mai intotdeauna Sfantul Ioan sta la baza unei scari, indrumand oamenii in sus pe scara. Iisus este reprezentat la capatul scarii, cu bratele intinse, gata sa-i primeasca pe cei care urca. Demonii ii ataca pe cei care se catara pe scara, incercand sa-i traga in jos, in iad. Mesajul este clar: pentru a putea urca spre cer este necesar sa ne atintim privirea spre Iisus, sursa si implinirea credintei noastre. Nu vom reusi niciodata sa ajungem la Dumnezeu daca ne atintim privirea la metoda, la treptele scarii. Aceasta nu ne va duce decat la deznadejde si/sau la un legalism rigid care ne va rapi toata bucuria. Trebuie sa privim spre Iisus! Trebuie sa ne atintim privirea spre imparatie si sa privim toate stradaniile noastre prin prisma Luminii ei nepieritoare.
Ca si crestini, noi nu suntem masochisti. Toata stradania noastra spirituala are ca tinta bucuria si sarbatorirea in adevar a legaturii cu Hristos. Am fost luminati prin darul lui Dumnezeu si astfel am ajuns sa intelegem ca bucuriile acestei lumi sunt trecatoare si de scurta durata. Tocmai de aceea ne infranam trupul si ii reorientam “directia”, de aceea postim si ne rugam. De aceea facem si milostenie. Ratiunea tuturor stradaniilor noastre ascetice este aceasta: sa reaminteasca trupului ca lumea aceasta e trectoare, sa ne reaminteasca noua ca fericirea adevarata se gaseste numai in imparatia vesnica a Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos”.
Iata astazi Sfanta Evanghelie despre nefericitul tata care isi aduce fiul posedat la Mantuitorul, ca sa il tamaduiasca de duhurile necurate (Mc 9, 18). Atat de puternic si in chip atat de infricosator ii tulbura tanarului viata sa duhovniceasca, launtrica, duhul cel necurat (Mc 9,19). Sarmanul tata a auzit despre Iisus din Nazaret, marele invatator si Facator de minuni si l-a adus pe fiul sau la El. Aflandu-i pe Sfintii Apostoli, ii roaga, caci a auzit ca inviaza mortii, curata orice pacat, vindeca de orice boala, ii implora:„indurare, tamaduiti-l de duhul necurat pe nefericitul meu copil”.
Prin aceasta Isi incepe Mantuitorul minunata invatatura de pe Munte, invatatura despre fericiri, invatatura despre sfintele virtuti. Smereste-te inaintea Domnului… Omul care crede despre sine ca reprezinta o maretie, o stralucire, ca toti trebuie sa priveasca la el, sa-l pretuiasca, sa-l cinsteasca, sa-l idolatrizeze, el trebuie sa se infranga, sa se biruiasca pe sine. Acest babilon pe care si l-a zidit, babilonul hulei impotriva lui Dumnezeu, trebuie el insusi sa-l darame. Cum? Sa se smereasca inaintea Domnului Hristos, inaintea omului, a neamului omenesc, a Bisericii lui Hristos, sa se biruie si sa proclame ca nu este nimic. Sa planga si sa se tanguiasca impreuna cu Apostolul Pavel:Doamne, eu sunt cel mai pacatos, cel mai mare pacatos dintre toti. Iisus Hristos a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi dintre care cel dintai sunt eu (1 Tim1,15). Aceasta este cea dintai simtire crestineasca acesta este inceputul credintei noastre, inceputul virtutii noastre, inceputul urcusului nostru catre Ceruri, aceasta este temelia scarii noastre.
Iata astazi, aflam din Sfanta Evanghelie despre nefericitul tata care isi aduce fiul posedat la Mantuitorul, ca sa il tamaduiasca de duhurile necurate (Mc 9, 18). Atat de puternic si in chip atat de infricosator ii tulbura tanarului viata sa duhovniceasca, launtrica, duhul cel necurat (Mc 9,19). Sarmanul tata a auzit despre Iisus din Nazaret, marele invatator si Facator de minuni si l-a adus pe fiul sau la El. Aflandu-i pe Sfintii Apostoli, ii roaga, caci a auzit ca inviaza mortii, curata orice pacat, vindeca de orice boala, ii implora: „indurare, tamaduiti-l de duhul necurat pe nefericitul meu copil”. Dar ei nu au putut face nimic (Mc 9,18).
Ce rusine ii cuprinde pe Sfintii Apostoli, ce rusine inaintea poporului! Nu, nu mai au in ei puterea de a face minuni, nu o mai au. Ce s-a intamplat, de ce se fac vinovati? Si este adus fiul, iar diavolul il arunca la podea. Ucenicii nu au putut sa-l vindece, nu au putut. Dar de poti Tu ceva, ajuta-ne. Aceasta mica credinta il arata ca si cum l-ar fi ofensat pe Mantuitorul, insa El, fiind Milostiv, spune: O, neam necredincios, pana cand voi fi cu voi? Pana cand va voi rabda pe voi? (Mc 9,19)
L-au adus pe tanar. Mantuitorul porunceste duhului necurat: Iesi din el si in el sa nu mai intri! (Mc 9, 26). Si duhul necurat il tranteste acolo, inaintea oamenilor, ca toti sa vada, incepe sa-l munceasca si sa-l zguduie, si copilul face spume la gura, aproape sa moara (Mc 9, 26). Gata este… Atunci Domnul ii intinde mana Sa… Se lasa tacerea, o tacere plina de uimire. Ucenicii sunt si rusinati si bucurosi. Rusinati pentru ca aceasta n-au facut-o ei, ci invatatorul lor a savarsit marea minune a vindecarii. Cu nerabdare au asteptat Sfintii Ucenici sa ramana singuri cu El ca sa-L intrebe: Pentru ce noi n-am putut sa-l izgonim? Iar Domnul le-a raspuns: Acest neam de demoni cu nimic nu poate iesi, decat numai cu rugaciune si cu post. (Mc 9,29).
Prin aceasta Domnul a rezumat intreaga Evanghelie. Ca sa ajungeti sa savarsiti o asa de mare minune, aveti trebuinta de rugaciunea neincetata si de marele post inaintea lui Dumnezeu, postul sufletului si al trupului. Sa aveti ganduri curate, sufletele sa va fie curate, desavarsite, inimile sa va fie curate, si atunci puterea necurata nu va ramane intru voi, nici nu se va lupta cu voi. Astfel se descopera taina Sfintei Evanghelii: cum putem sa alungam, sa indepartam orice putere necurata din noi, chiar si cea mai cumplita putere necurata, toti demonii, pe satana cu tot neamul lui diavolesc din iad. Pe acestia, pe toti, sa-i alungi cu rugaciune si cu post!
Iata puterea noastra, iata toate puterile noastre, iata atotputernicia noastra. Toate le pot intru Hristos, Cel ce ma intareste (Fil 4, 13), vesteste Sfantul Apostol Pavel. Si in Evanghelia de astazi ne spune aceasta Insusi Mantuitorul: Toate sunt cu putinta celui ce crede (Mc 9, 23). Aceasta este adevarata credinta. In neputinta ta, sa crezi ca Domnul va face aceasta dupa mare mila Sa, pentru smerenia ta. Spune Domnului: „Doamne, nu am nimic. Sunt neputincios si slab, cu totul slab, cu totul neputincios. Iar Tu, Tu ai totul! Tu toate le poti. Cred, ajuta necredintei mele!”. Asa cum s-a tanguit sarmanul tata nefericit: Cred, Doamne! Ajuta necredintei mele (Mc 9,24).
Impotriva fiecarei virtuti de-a noastre, fratilor, impotriva oricarei sfinte virtuti, duce razboi cate un viciu, cate o patima. Impotriva smereniei tale, va ataca mandria. Iata, savarsesti ba una, ba alta, si apoi te umilesti atat de mult. Si daca vei fi neglijent si nepasator si te vei incredinta duhului mandriei, demonului mandriei, el iti va sapa temelia de sub tine si te vei prabusi. Sau, postesti sfantul post evanghelic. El vine asupra ta cu diferite momeli, iti aduce in minte mancare buna, mancare gustoasa, iar tu chiar nu te opui. Hai sa gustam putin…
Putin cate putin, se indeparteaza postul tau, pleaca sfanta ta virtute. Si, tot astfel, impotriva fiecarei virtuti de-a ta: impotriva dragostei se napusteste ura, impotriva milosteniei tale se napusteste nemilostivirea, nesimtirea, mojicia, irascibilitatea, nerabdarea; toate acestea incearca sa tulbure in tine sfantul tau post, rugaciunea ta, sfintele tale virtuti. Si daca nu le vei apara, toate acestea vor distruge scara ta catre Rai. Asa cum sfintele virtuti inalta scara Raiului intre Cer si pamant, tot asa si pacatele tale construiesc scara catre iad. Fiecare pacat. Ia aminte, daca sunt pacate in sufletul tau! Daca tii dusmanie doua zile, trei, zece, indreapta-ti atentia in ce iad s-a transformat sufletul tau. Sau tii manie, iubire de arginti, lacomie… Si, ce faci? Tu insuti iti pregatesti coborarea in iad.
Sfintii Parinti invata despre opt sfinte virtuti de capatai si despre opt patimi de capatai. Leacul impotriva mandriei ca patima este smerita ta cugetare; impotriva lacomiei sta infranarea; impotriva iubirii de arginti sta iubirea de Dumnezeu si dispretuirea tuturor lucrurilor pamantesti. Asa cum invata Sfanta Biserica, noi cunoastem toate acestea din experienta, construind scara Raiului in noi. Tot astfel stim, si ne invata si Sfantul Ioan Scararul ca, traind in pacate si patimi, ne construim noua insine scara care ne coboara, ne pravaleste in iad.
Dar Bunul Dumnezeu ne daruieste o minunata pilda: in mijlocul postului, iata pilda Sfantului Ioan, cel maret, cel minunat, cel sfant; cu totul stralucind de sfintele virtuti evanghelice, il privim cum urca curajos si intelept scara Raiului, asezata intre pamant si Cer. El ne este pilda noua, crestinilor, ca invatator, ca o calauza sfanta de la iad la Rai, de la diavol la Dumnezeu. Iata-ne povatuitorul duhovnicesc, facatorul de minuni, marele nevoitor.
Pe drumul desăvârşirii duhovniceşti avem ca ghid lucrarea „Scara” a Sfântului Ioan Scărarul. În această lucrare, el înfăţişează învăţătura despre toate virtuţile creştineşti şi mijloacele de a urca pe treptele lor spre desăvârşire. Este un tratat ascetic despre părăsirea păcatului și învățarea virtuților, în vederea obținerii mântuirii. Scopul cărţii este de a fi un îndrumar în urmarea unei vieți închinate întru totul lui Dumnezeu. Metafora scării, asemănătoare cu cea din viziunea Patriarhului Iacov, este folosită pentru a descrie modul în care cineva poate urca spre Împărăția cerurilor, începând cu renunțarea la lume și sfârșind în Rai, împreună cu Domnul nostru Iisus Hristos. Lucrarea este împărțită în treizeci de capitole, fiecare ocupându-se de un păcat sau de o virtute anume. Inițial, capitolele erau numite „logoi”, dar astăzi sunt mai cunoscute ca `trepte”. Conținutul, ca și în cazul Legilor primite de Moise, nu cuprinde în primul rând reguli, reglementări de tot felul, ci mai ales observații asupra practicilor existente. Adesea, limbajul folosit este metaforic, pentru a ilustra mai bine natura păcatului sau a virtuții. În ansamblu, tratatul urmează o linie progresivă, pornind de la renunțarea la lume pentru a ajunge la viața trăită în iubirea lui Dumnezeu.
Chiar dacă vorbeşte despre lepădarea de lume şi de trup, teologia Sfântului Ioan Scărarul nu este îndreptată împotriva trupului, pentru că nu se poate face nimic în absența lui. Nu poți fi mântuit fără el, prin urmare, harul nu poate fi acordat decât în măsura în care este primit și de către trup. Virtutea sufletului se poate întipări în lucrarea cea din afară. De fapt, fiecare luptă ascetică nu este decât o reafirmare a Întrupării Domnului.
Fie ca milostivul si marele Sfant Parinte Ioan Scararul sa ne fie calauza sfanta in acest Post Mare; sfanta calauza in fiecare virtute, in rugaciune, dragoste si in toate celelalte virtuti evanghelice; ca fiecare dintre noi sa ne construim scara Raiului pe parcursul acestui post si sa ajungem la Sfanta Inviere a lui Hristos, la acea desavarsire a tuturor desavarsirilor, la bucuria tuturor bucuriilor, si sa ne inaltam sufletele in desfatarea Raiului.
De aceea, fratii si surorile mele, fie ca fiecare zi a vietii noastre, si acum si dupa ce vor fi trecut si Pastile, sa ne fie zi in care vom urma Sfantului povatuitor duhovnicesc, lui Ioan Scararul; ca el sa ne conduca si sa ne calauzeasca in luptele noastre impotriva tuturor pacatelor, spre dobandirea sfintelor virtuti; pentru ca, prin al sau ajutor, sa ne construim scara si, urmand lui, sa ajungem in Imparatia Cerurilor si in Rai, unde stralucesc toate desfatarile ceresti, toate bucuriile vesnice; ca acolo impreuna sa-L slavim pe Cel ce stapaneste peste toate aceste bunatati, pe Vesnicul Imparat al Cerestii Imparatii, pe Domnul Hristos, Caruia fie-I cinstea si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin (poatat pe fb de ioan monahul)