Numai Hristos ne va aduce mântuire
Noi în trăirea lumescului și proslăvirea materialului ne socotim săraci. Săracul este cel care se întreţine pe el si familia sa din munca cinstita, săracul este cel care nu are nici unde muncii și nu-şi poate câştiga pâinea cu demnitate, acela este sărac. Leneşul care sta și aşteaptă milostenie fiindcă nu vrea sa muncească nu este sărac, curva de la marginea drumului nu este săracă, cum nu este sărac nici cel pedepsit pe nedrept, el poate fi nenorocit, nedreptăţit, dar nu sărac.
,,Mântuieste-mă, Doamne, ca a lipsit cel cuvios, ca s-a împutinat adevarul de la fiii oamenilor”.
Limba este cea mai primejdioasa fiindcă este greu de stăpânit si ea loveşte perfid si cumplit, bârfa, înşelăciunea, mizeria morală, toate se revarsă prin cuvânt și transformă în faptă, deşertăciuni grăim, în deșertăciune trăim. ,,Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni”
,,Pentru necazul saracilor si suspinul nenorocitilor, acum Ma voi scula, zice Domnul; le voi aduce lor mântuirea si le voi vorbi pe fata”. Nenorocitul cel asuprit, urmărit, cel aflat într-o situație nedreapta, plina de inechitate si injustiție, cel căruia i se răsplăteşte cu strâmbate, este un alt fel de sărac.
,,Cuvintele Domnului, cuvinte curate, argint lamurit în foc, curatat de pamânt, curatat de sapte ori. Tu, Doamne, ne vei pazi si ne vei feri de neamul acesta în veac. Caci, atunci când se ridica sus oamenii de nimic, nelegiuitii misuna pretutindeni”. Dumnezeu nu este în slujba noastră și nu este obligat sa ne împlinească cererile când vrem noi si cum vrem noi. Noi spunem: abia acum? Daca nici acum, când? Dă, Doamne! Ce? Ce sa ne dea. Domnul Iisus Hristos ne îndeamnă sa cerem, dar nu avantaje, nici măcar pământeşti, pentru acestea trebuie sa zicem: facă-se voia Ta! Domnul Iisus Hristos ne spune ,,sa cerem mântuire, El ne spune, voi aduce lor mântuirea”.
Teologia ortodoxa afirma clar ca persoana umana este definita de catre binomul trup-suflet, inteles ca o creatie deosebita a divinitatii, fata de simpla viata biologica, intalnita si la animale. Sufletul este, in esenta, personificarea unei sume de insusiri nemateriale, care se afla in stransa legatura cu trupul, de care se foloseste pentru a interactiona cu lumea materiala. Sufletul este cel care pune in miscare trupul, printr-o tainica legatura. Ştiinta a reusit sa demonstreze ca toate informatiile preluate de simturi se centralizeaza in creier dar, de acolo, nu stie exact ce se intampla mai departe. Nu se stie unde se duc exact, nici cum. Aceasta deoarece domeniul sufletesc nu poate fi supus observatiilor stiintifice de tip empiric. Cel mult, aici, stiinta poate observa doar efectele manifestarilor sufletului, prin trup. De aceea, se face si eroarea de a crede ca totul se rezuma la creier. In schimb, noi insine stim foarte bine ca avem aceste insusiri nemateriale, in mod axiologic, adica fara a fi nevoie sa demonstram ca exista. Oricine are constiinta existentei propriei ratiuni, a propriilor sentimente, a propriei vointe, a propriului arbitru, adica o constiinta de sine. Dar originea acesteia nu se afla in om, deoarece puterile sufletesti incep sa existe odata cu el, nu mai inainte, omul nu este creat de ele, ci le poseda si nici dupa ele nu sunt creatia omului, ci insusiri ale sale.
Drept urmare, singurul loc de unde isi poate lua originea constiinta de sine este divinitatea creatoare. Persoana umana este creata “dupa chipul” ,icoana, divinitatii, adica existam in stransa legatura cu aceasta, fiind, cum spuneam, personificarea unor insusiri nemateriale, create de Dumnezeu. Datorita acestui “chip”, sufletul nostru dobandeste si caracteristica nemuririi. El ramane “chip” al divinitatii atata vreme cat exista divinitatea. Caci, cum ar putea ceva ce este creat de Dumnezeu, “dupa chipul Sau” sa dispara sau sa se transforme in altceva, prin propriile puteri? Este imposibil, moartea omului este o chestiune mult mai complexa decat simpla “incetare a vietii”. Ea este, de fapt, desfacerea temporara a sufletului de trup. Trupul inceteaza sa mai furnizeze informatii senzoriale sufletului, dar asta nu inseamna nicidecum incetarea existentei sufletului. “Parasim trupul” dar nu inceteaza existenta noastra. Este si motivul pentru care, in situatii limita, gen moarte clinica, sufletul tot este capabil sa inregistreze senzatii, subiectii percep lumini, culori, forme etc. O situatie oarecum similara gasim in somnul obisnuit. In somn, noi continuam sa existam, uneori chiar visam, semn al activitatii sufletesti intense, dar fara primirea informatiilor senzoriale de la trup, desi aceasta activitate il poate pune in miscare, tresar sau vorbesc destui in somn, chiar in timp ce viseaza. Este cea mai buna dovada ca sufletul poate exista si functiona fie independent de trup, fie interactionand cu el. Dar este si un fel de “chip” ,icoana, a somnului mortii. Ortodoxia numeste pe cei decedati mai sugestiv: adormiti. De fapt, ea urmeaza invataturii lui Hristos care spune despre o copila decedata, „n-a murit, ci doarme”, apoi vorbeste tanarului mort din Nain „Tinere, tie iti zic, scoala-te” iar cand aude de moartea prietenului Lazar spune „Ma duc sa-l trezesc”. Astfel, moartea este doar un somn mai special, in care sufletul se desparte temporar de trup.
De ce murim, adormim? Moartea pare multora absurda. Cam asa si este. Adancurile sufletului nostru nu concep nefiinta si nici stari temporare de desfacere a sufletului de trup, omul fiind “icoana” divinitatii in lumea materiala. Pentru a intelege cum a aparut moartea, va trebui sa intelegem starea omului dinainte si dupa caderea in pacat. Initial, dihotomia trup-suflet era nemuritoare, fiind sustinuta prin comuniunea omului cu Dumnezeu. Caderea in pacat a fost o incercare a omului de a ajunge ca Dumnezeu, nu “asemenea” Lui, prin sine insusi. In acel moment, comuniunea dintre om si Dumnezeu a fost alterata, ceea ce a dus si la alterarea felului in care omul exista. Ca exemplificare, sa ne imaginam un tata si un copil care isi propun sa parcurga un drum greu pentru copil, dar usor pentru tata. Cata vreme tatal il sprijina pe copil, iar copilul ramane langa tatal sau, greutatile drumului sunt aproape inexistente, puterea tatalui sprijinind si copilul. Dar ce se intampla cand copilul, parasindu-si tatal, crede ca poate parcurge singur drumul. Evident, greutatile il vor coplesi si ii vor ingreuia deplasarea, fiind posibila chiar si disparitia sa totala pe drum. Cam asa a facut si omul fata de Dumnezeu. “Copacul cunostintei binelui si raului” era, de fapt, simbolul inutilitatii separatiei de “binele” divin, ceea ce aducea “cunoasterea raului”, parasirea comuniunii era o practicare a raului, termenul biblic “cunoastere” , traire, insotirea cu ceva, nicidecum doar la o cunoastere ideologica.
Consecinta practicarii raului a fost pierderea nemuririi, alterarea firii materiale, “ingreunarea” ei cu boli si moarte trupeasca. Firea umana nu si-a mai luat energia existentiala din comuniunea cu Dumnezeu, ci din ea insasi, ceea ce, la un moment dat, duce la epuizarea acestei energii, la sfarsitul biologic, acest lucru este tot spre binele omului, caci pomul respectiv avusese un dublu rol: cel de jalon moral dar si cel de “siguranta preventiva”, ca la curentul electric, cand se depasesc niste parametrii, se arde un fuzibil, pentru a proteja sistemul, mai nou sunt sigurante automate. Asa si aici, cand a depasit norma morala, copacul si-a indeplinit acest rol, precizat dinainte de Dumnezeu, spre a nu se perpetua raul la nesfarsit: “din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, cu moarte vei muri!”. In acest fel, tragismul mortii se trasfigureaza in stopare a rautatii.
Cum ne pregatim pentru moarte? Prin pregatirea pentru Inviere.
Frica de moarte este oarecum fireasca, deoarece ea pleaca, din absurdul intalnirii noastre cu nefiinta, chestiune imposibil de acceptat in sufletul nostru nemuritor. Tocmai de aceea, trebuie inteles ca, cu cat fugim mai mult de moarte, cu atat ea va parea mai grea si mai chinuitoare, deoarece tot nu vom scapa. Dimpotriva, solutia benefica este infruntarea ei directa, intelegerea ei pana la capat si nimicirea ei prin...Invierea lui Hristos. Adica trecerea cu bine prin ea. Concret, ceea ce sperie in moarte este tocmai aparenta ei ireversibilitate. Mori si gata...end. Ei bine, nu este deloc asa. Din fericire, inca de la momentul caderii, Dumnezeu promite ca va trimite un Salvator, un Mesia, pe Hristos, care “va zdrobi capul sarpelui”, adica va surpa puterea mortii. Caci diavolul planuise folosirea puterii datatoare de moarte a copacului contra omului. Și partial reusise.
Prin faptul ca Dumnezeu se face si om, firea umana se uneste cu cea divina. Astfel, Hristos realizeaza “repararea” stricaciunii facute de Adam, refacerea comuniunii omului cu Dumnezeu in cel mai inalt grad, iar puterea ireversibila a mortii este desfiintata. Asa se explica posibilitatea nedescompunerii firesti a trupurilor anumiti sfinti, prin dobandirea energiilor harice ale Duhului Sfant. Rămane doar ca fiecare dintre noi, unindu-se cu Hristos, sa culeaga personal roadele acestei lucrari a lui Hristos, sa isi hraneasca fiinta sa din nou din izvorul nemuririi: cel ce Ma mananca pe Mine va via prin Mine. Desigur, ne referim aici la Trupul si Sangele Domnului: Cel ce mananca Trupul Meu si bea Sangele Meu are viata vesnica, si Eu il voi invia in ziua de apoi. In acest fel, intrarea in moarte nu mai este un chin, o agonie, o disparitie, ci este un somn odihnitor temporar, asemeni somnului care ne revigoreaza puterile in fiecare seara.
La capatul lui ne asteapta Invierea care, functie de faptele si de dragostea noastra spre comuniune, este fericire sau osanda vine ceasul cand toti cei din morminte Ii vor auzi glasul;si cei ce au facut cele bune vor iesi spre invierea vietii, iar cei ce au facut cele rele, spre invierea osandei. Iar daca de fiecare data cand ne ducem seara spre paturile noastre, avem nadejdea ca dimineata urmatoare ne vom trezi, oare de ce ne temem, in fata gropii, sa nu avem nadejdea ca ne vom trezi cu bine din somnul ce ne asteapta? Poate ca cititorul mai sensibil va detesta ceea ce scriu, dar il asigur ca o fac cu constiinta doctorului care prescrie o injectie suparatoare pe moment, pentru un efect benefic superior. Tocmai de aceea, stiind aceasta slabiciune a oamenilor, de a se teme de ceea ce n-ar trebui sa se teama. Sf. Ap Pavel are doua pasaje esentiale in care abordeaza somnul mortii.
In primul, se adreseaza contestatarilor Invierii, comparand ingroparea omului cu ingroparea bobului de grau: Dar va zice careva: Cum invie mortii? si cu ce trup vin? Nebun ce esti! Ceea ce semeni tu nu capata viata daca nu moare. Şi ceea ce semeni tu nu este trupul ce va sa fie, ci un bob gol-golut, fie de grau, fie de altceva din celelalte; iar Dumnezeu ii da un trup asa cum vrea El, fiecarei seminte un trup... Asa-i si cu invierea mortilor: Se seamana intru stricaciune, invie intru nestricaciune; se seamana intru necinste, invie intru slava; se seamana intru slabiciune, invie intru putere; se seamana trup firesc, invie trup duhovnicesc. Daca exista trup firesc, exista si trup duhovnicesc.
In cel de-al doilea, afirma ca un crestin nu deznadajduieste in fata mortii, asemeni celor ce nu cunosc ce-i moartea: Dar, fratilor, nu vrem ca voi sa fiti in nestiinta despre cei ce au adormit, ca sa nu va intristati precum ceilalti, care nu au nadejde. Pentru ca de credem ca Iisus a murit si a inviat, tot asa pe cei adormiti prin Iisus ii va aduce Dumnezeu impreuna cu El. Caci pe aceasta v'o spunem noi prin cuvantul Domnului: ca noi, cei vii, cei ramasi pana la venirea Domnului, nu le-o vom lua inainte celor adormiti. Ca la un semn poruncitor, la glasul arhanghelului si-n trambita lui Dumnezeu, Insusi Domnul Se va pogori din cer, si cei morti intru Hristos vor invia intai; dupa aceea noi, cei vii, cei ramasi, impreuna cu ei vom fi rapiti in nori ca sa-L intampinam pe Domnul in vazduh; si astfel pururea cu Domnul vom fi.
Asadar, cu aceste cuvinte mangaiati-va unii pe altii.Pasajul este util si astazi, mai ales celor ce sunt indurerati de pierderea cuiva apropiat. De altfel, toate cele amintite pana aici sunt recapitulate, intr-o forma cultica, in cadrul slujbei de inhumare, care are tocmai rolul de a reda nadejdea si speranta celor ce duc „pe ultimul drum pamantesc” pe cel apropiat, care isi incepe „drumul ceresc”.
Intreaga viata a celui intelept consta in cugetarea la moarte (Platon) Pentru ca sa nu te temi niciodata de moarte, asteapt-o intotdeauna (Seneca). Traieste in asa fel incat, in ceasul mortii, mai mult sa te bucuri decat sa te temi (Toma de Kemps) Dumnezeu a pregatit totul ca sa fii mai presus de moarte (Sf. Isaac Sirul) Multi vor sa traiasca timp indelungat; tu, crestine, doreste o moarte fericita cu Hristos (Sf. Tihon din Zadonsk) Eu sunt invierea si viata; cel ce crede in Mine, chiar daca va muri, va trai si tot cel ce traieste si crede intru Mine, in veac nu va muri! (Iisus Hristos).
Ortodoxia compatimeste pe cel suferind, dar nu-l omoara, ci se roaga la Cel ce a lasat moartea ca oprire a rautatii, spre a izbavi de chin pe cel suferind, dezlegand sufletul de trup. Rugaciunea este cuprinsa in randuiala de slujbe sub numele “Rugaciunea la iesirea cu greu a sufletului”, dar nu are tonul unei chemari mai grabnice a mortii, cum fals s-ar putea crede, ci roaga pe Dumnezeu sa ierte si sa aiba grija de sufletul celui suferind, mantuindu-l de chinurile de aici si de cele vesnice. Daca noi am fost adusi din inexistenta la viata aceasta, cum oare nu va fi posibila trezirea noastra din somnul mortii la viata cea viitoare?
Lipsa mântuirii, pe care n-o căutăm și n-o dorim, aceasta este marea noastră sărăcie. La om predomina interesul pentru acum si pentru azi, sclavi dependenţi de cele materiale, de traiul nostru lumesc si vremelnic, dar Dumnezeu are în vedere lucruri si daruri mult mai înalte. Domnul Iisus Hristos ne spune ce trebuie sa cerem, care este calea si problema noastră, ne învaţă să căutăm în primul rând Împărăţia cerurilor, mântuirea, viaţa veşnică si fericită, chiar daca suntem flămânzi, saraci, asupriţi, pentru ca numai așa Tatăl ne va da toate cele necesare noua. Dreptul cel credincios are pe Dumnezeu, are hrana si apa, Domnul ne promite pâine, apa, aer, lumina, dar niciodată comori, bogății, averi. Fariseul si vameşul s-au rugat, dar la sfârşit cel care se înalta pe sine va fi cel smerit în relaţia cu Dumnezeu, cel care se umileşte și fuge de laudele oamenilor va fi înălţat, pe el Dumnezeu îl va evidenţia și îl va scoate în fata, pentru el Dumnezeu are pregătită cununa veşniciei.
Scopul suprem este cunoaşterea lui Dumnezeu, iubirea lui Dumnezeu, avem libertatea de a le dobândi. Libertatea noastră exterioară este mediul în care acţionăm, trăim, dar mai avem si libertatea interioara, libertatea sufletului. Experimentăm exagerat libertatea fizica, ne lăsăm prada simţurilor si cutumelor societăţii, ale mediului, ele sunt scopurile noastre si uitam de cea interioara, subjugăm libertatea sufletului pe care-l facem robul libertăţii trupului.
Dorinţa de a le îmbina pe toate, de a le avea pe toate, de a le păcăli pe toate, la biserica suflet, în societate trup. Suntem superficiali si suficienţi. Nu ne aplecăm atent spre libertatea interioara, nu ne specializăm și nu ne asociem căutărilor sufleteşti, pentru a le face sa capete trăsături specifice, a imprima caractere speciale relaţiilor noastre spirituale si duhovniceşti, nu ne consacram pe prioritatea desăvârşirii interioare. Continuând așa devenim vase spoite si curăţate la suprafaţă, dar tare pângărite, întinate si necurate în interior, neprihănirea a devenit un cuvânt arhaic, care aparține sau este caracteristic unor vremuri extrem de îndepărtate, din trecut, foarte vechi si ieșit de mult din uz.
Pe cine mai interesează partea interioară, libertatea exterioară este robia noastră. Preţul libertăţii, ce este gratuit nu-l preţuim. Când nu ai libertate o doreşti, când ai libertate nu poţi înţelege ce înseamnă privarea de libertate spirituală la care ne auto condamnam.
Persoana căreia i s-a iertat mult nu a fost în stare sa ierte putin, fiindcă nu a realizat, nu a simţit, în insolența si insuficiența sa, libertatea de a ierta. Cel care nu lupta pentru ceva nu poate înţelege si conştientiza valoarea pe care a primit-o.
Ne comparam cu alţii material si vrem sa ajungem ca și ei bogaţi, dar niciodată nu ne comparam cu cei bogaţi spiritual, intelectual, religios, cu cei bogaţi în fapte umane, cu cei bogaţi ca valoare umană, iar în acest caz putem spune ca avem toată libertatea cea adevărată ca să o folosim roditor.
Cine nu face nimic pentru cei din jur nu poate înţelege ce a făcut Domnul Iisus Hristos pentru noi. Iertarea lui Iisus pentru noi, chiar în condiţiile în care noi nu l-am iertat si nu l-am menajat, ne-a dat noua libertatea. Iertarea precedata de sentimental de vinovăţie este greu de realizat. Când o dai cuiva care nu se simte vinovat iertarea, este ca si cum ai arunca o punga de mărgăritare în haos, ori la porci, are aceiaşi folosinţa, mai simţim noi ceva din iertarea iubitoare a Mântuitorului.
El, Hristos Iisus, cu siguranţă a simţi pentru noi iubirea divina, ne mai putem noi mângâia cu ea, sau dorim numai o iertare care sa ne scape de necazurile si belelele în care am intrat din cauza nepăsării si depărtării de Dumnezeu, fără să încercăm măcar să ne schimbăm?
Avem libertatea de a ne autocontrola, omul nu mai are percepţia realităţii fireşti, suntem permanent într-o lupta de comparaţie cu celalalt, cu ceilalţi, cine are mai mult sau mai putin, cine este sărac, cine este mai sus social. Dumnezeu dă cât avem nevoie, cele necesare, celelalte nu au importantă, nu folosesc, sunt statistic, sunt palmares.
,, Fiti desavârsiti asa cum Tatal vostru este desavarsit” De ce sa nu fie acesta scopul concurentei noastre care ne aduce bogăţia vieţii veşnice? Fariseul si vameşul. Stăpânul iertător si sluga neiertătoare, comparaţii obsedante, dar ele nu aduc decât evlavie. Vezi adevărata libertate, despre care vorbește toată lumea, dar foarte puțini o înțeleg. Iată, avem nestingheriți libertatea iertării, avem libertatea totală de a iubi toată lumea, câţi ne asumăm acest dar ceresc, câţi vrem sa fim mai vrednici si apropiaţi de sfinţenia modelului nostru, iertarea și iubirea Sa la Cruce? Câți mai vrem sa creștem duhovnicește mai presus decât ceilalţi, să fim cei mai umili, cei mai smeriți, cei mai iubitori, milostivi și iertători de pe pământ, ca să ajungem în ceruri încununați de cinstire?
,,Tu, Doamne, ne vei păzi şi ne vei feri de neamul acesta în veac”. Noi căutăm siguranţa și o confundam cu dragostea. Siguranţa este o găselniţa a societăţii lipsita de dragoste. Iubirea este siguranța ta. Daca toţi am iubi si toţi am fi iubit, daca am fi o societate definită și trăind în iubire, ar dispărea teama și nevoia de siguranţă. Daca ne caracterizează revanşa, ura, răzbunarea, apare teama si nevoia de siguranţă. Libertatea de conştiinţa începe din ce în ce mai putin să ne mustre ca sa ne facă să încercăm să ne eliberam de faptele rele, urâte, păcătoase. ,,Căci, atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni” Amin. (postat pe f.b de Ioan Monahul)