„Nu va temeti de cei ce ucid trupul, ci de cei ce ucid sufletul“
Azi, 26 octombrie, Biserica praznuieste un alt sfant al său, Sfântul Mare Mucenic Dimitrie- Izvoratorul de Mir. Ne rugam si-l cinstim pe Sfantul Dimitrie, martirul neînficat și purtatorul de chinuri, pentru că-l cunoastem, din viata și minunile moaștelor sale, dar si pentru ca vrem sa-l cunoastem mai mult, caci cu cat ii vom cunoaste mai bine pe sfinti, cu atat il vom cunoaste pe Hristos Domnul, pentru ca fiecare sfant este o icoana vie a lui Iisus Hristos in firea omeneasca, si prin fiecare sfant vedem si cunoastem o mărturie a modului în care Dumnezeu lucreaza mântuirea noastra, a oamenilor credincioși.
Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a trait pe vremea imparatilor Diocletian si Maximian Galeriu (284- 311) si era fiul voievodului cetatii Tesalonicului, botezat in taina de parintii sai, de frica cruntelor prigoane impotriva crestinilor. Si îl invatau parintii in camara cea ascunsa a palatului lor toate tainele sfintei credinte, luminandu-i cunostinta despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum si milostenia cea catre saraci, savarsind, adica, faceri de bine, celor ce trebuiau. Si asa, Dimitrie a cunoscut adevarul din cuvintele parintilor sai, dar, mai ales, a inceput a lucra într-insul darul lui Dumnezeu.
Ai lui, chemând în taină un preot şi pe câţiva creştini, prieteni ai lor, în acea ascunsă cămară de rugăciune, au botezat pe fiul lor în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Copilul, luând Sfântul Botez, a învăţat cu amănuntul Legea lui Dumnezeu. El creştea cu anii şi cu înţelepciunea, mergând cu fapte bune ca pe o scară, din putere în putere, şi era în el darul lui Dumnezeu care îl lumină şi îl făcea înţelept. După ce a ajuns la vârsta cea desăvârşită, părinţii lui s-au dus din vremelnica viaţă, lăsându-l pe Sfântul Dimitrie moştenitor nu numai al averilor, ci şi al faptelor lor cele bune.
Si tânarul crestea cu anii si cu intelepciunea, urcand ca pe o scara, din putere in putere. Si, ajungand la varsta cea mai desavarsita, parintii lui s-au dus din vremelnica viata, lasand pe tanarul Dimitrie mostenitor nu numai al multor averi, ci si al bunului lor nume, dar mai ales i-au lasat credința în Iisus Hristos și Maica Domnului. Sfantul Dimitrie a fost conducator al Tesalonicului si a fost martirizat pentru credinta, in perioada celor mai aspre persecutii din primele secole, si anume la inceputul secolului IV, pe vremea imparatilor Gaius Diocletian si Maximian Galeriu.
Orasul Tesalonic, cel de-al doilea oras ca marime din Grecia si principalul oras din regiunea veche a Macedoniei, a fost capitala unuia dintre cele patru districte romane ale Macedoniei. Numele locului vine de la sotia lui Cassander si sora lui Alexandru cel Mare, cel din urma fiind si cel care a fondat orasul. Copila Tesalonica a primit acest nume dintr-un motiv interesant: vestea nasterii fetitei l-a gasit pe tatal ei imediat dupa cucerirea Tesaliei („nike”, care inseamna „cucerire” + „tesalia”). Biserica Sfantului Dimitrie este unul dintre principalele puncte de atractie ale orasului Tesalonic, multime de pelerini venind aici sa se inchina moastelor sale izvoratoare de mir. Biserica face parte din sit-ul paleocrestin si al monumentelor bizantine din Tesalonic, fiind trecuta in lista Patrimoniului Mondial UNESCO inca din anul 1988.
Vechea comunitate crestina din Tesalonic a fost infiintata de catre Sfantul Apostol Pavel, in timpul celei de-a doua calatorie misionara, cand acesta a predicat in sinagoga evreilor din acest oras. Viata de zi cu zi a membrilor acestei comunitati, asa cum este prezentata de Sfantul Apostol Pavel in cele doua epistole catre Tesaloniceni, poate fi considerata un adevarat model, deoarece viata si slujirea celor din Tesalonic a determinat pe Sfantul Apostol Pavel sa aduca todeauna multumiri lui Dumnezeu pentru ei. „Multumim todeauna lui Dumnezeu pentru voi toti, pe care va pomenim necurmat in rugaciunile noastre.” (I Tes. 1, 2)
Sfantul Apostol Pavel si insotitorii sai au calatorit la Salonic in cea de-a doua calatorie misionara. Acestia au ajuns aici dupa ce au fost batuti si inchisi in Filipi pe motivul ca au deranjat linistea. Evenimentele petrecute in Salonic sunt relatate in Fapte 17:1-15. Este imposibil de precizat pentru cat timp au ramas Pavel si insotitorii sai in acest oras. Faptele Apostolilor spun despre Pavel ca a vorbit in trei sâmbete in sinagoga aflata aici, insa acest lucru nu trebuie inteles ca ar fi stat numai trei saptamani. Din scrierile ulterioare aflam ca a lucrat “zi si noapte” in Salonic pentru a se intretine pe sine si pe insotitorii sai. (I Tes. 1:9) De aceea, se crede ca Pavel a stat in Salonic vreme de cateva saptamani daca nu luni. Comunitatea iudaica a devenit iritata de aceasta situatie, nu numai din cauza prozelitismului misionarilor crestini, ci si din cauza ca se temeau de pedeapsa autoritatilor legata de predicarea loialitatii fata de alt “imparat”. In acel timp Salonicul avea statut de oras liber, ceea ce insemna ca romanii nu ocupasera birourile locale de guvernamant, chiar daca un procurator roman se afla stabilit in oras. Conducatorii locali erau cunoscuti ca politarhi. Exact acelasi cuvant pentru oficiali, politarhi, este intalnit in relatarea din Fapte 17:8. Ca si in Filipi, ucenicii lui Pavel l-au insotit in exteriorul orasului, intr-un loc pe care l-au considerat ca fiind mai sigur, Veria. Insa, dupa o vreme, cei care s-au opus misiunii crestine in Salonic au mers in Veria instigand populatia de acolo impotriva misionarilor. In consecinta, Pavel a parasit Salonicul si Macedonia pentru Atena, probabil pe mare. Sila si Timotei urmau sa se alature lui Pavel cât mai curand posibil.
Biserica Sfantului Dimitrie, a fost zidita pe locul unde a fost martirizat Sfantul, in prima jumatate a secolului V, de catre eparhul Iliricului Leontie, dupa ce a Sfantul l-a vindecat de o boala incurabila.
Mai precis, sub biserica se afla arena unde Nestor, credinciosul ucenic al Sf. Dimitrie, luptase si-l invinsese pe Lie, care ii persecuta pe crestini. Intregul parter al vechii bai unde fusese intemnitat Sf. Dimitrie, a fost pastrat si transformat in cripta bisericii, fiind pentru veacuri de-a randul un centru de cult.
De ce i se spune Sfântului Dimitrie Izvorâtorul de Mir? „Moaştele lui şi mirajul minunilor pe care le-a făcut, precum şi mirul care curgea din moaştele lui şi era strâns în nişte căzi de sub altar au adus cultului închinat sfântului o strălucire deosebită. La sărbătorile lui, dar şi în alte împrejurări era trecut peste moaştele sfântului uleiul care se scurgea în câteva vane de marmură aflate sub altar şi care căpăta un miros bun, frumos, în acelaşi timp devenind vindecător. Oamenii mergeau ca să ia acest mir în vase mai mici de lut sau de sticlă pentru vindecări. Prestigiul acestui mare sfânt a făcut ca împăratul Justinian să trimită o delegaţie acolo şi să ceară o parte din moaşte. Se relatează că delegaţia respectivă a făcut un tunel subteran pentru a ajunge la trupul lui şi în momentul în care s-au apropiat de acesta, o flacără puternică s-a ridicat de acolo, iar cei trimişi să ia din trupul sfântului s-au înspăimântat, oprindu-se din lucrarea lor. Au luat numai pământul care era ars de această flacără şi l-au dus împăratului spunând că nu este posibilă luarea moaştelor. Acest lucru se întâmpla în secolul al VI-lea.
Mai târziu, în timpul lui Mauriciu (582-602) a dorit şi el să aibă ceva din moaştele Sfântului Dimitrie, cunoştea tradiţia potrivit căreia sfântul era un apărător împotriva barbarilor, iar Mauriciu s-a luptat mult cu barbarii de la Dunăre, ţinând piept slavilor şi avarilor care nu au mai putut pătrunde mai departe în Peninsula Balcanică. Această uzură a armatei şi lipsa de hrană a trupelor au făcut ca Focas, un tribun ofiţer, să meargă la Constantinopol şi să-l omoare pe împărat. Mauriciu a cerut şi el fragmente din moaştele sfântului. I s-a răspuns că acest lucru este imposibil, aducându-se aminte de istoria cu trimişii împăratului Justinian. Această relatare arată puterea pe care o avea Sfântul Dimitrie în conştiinţa locuitorilor sud-estului european. Moaştele Sfântului Dimitrie au fost luate de la Tesalonic în timpul cruciaţilor şi duse în Italia. Au stat acolo sute de ani, până acum 30-40 de ani, când papa Paul al VI-lea, care prin anii ’60 s-a împăcat cu patriarhul ecumenic Atenagora al Constantinopolului, venind la Constantinopol şi retrăgând anatema pe care o dăduse în 1054. Atunci au avut loc nişte restituiri, între care şi moaştele Sfântului Dimitrie care au fost readuse la biserica închinată mucenicului. Mormântul exista acolo şi oamenii se rugau la el, neştiind dacă trupul sfântului era acolo sau nu. Dar se rugau pentru că era un loc sfinţit”.
,„Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-mi!” Ca pelerin, imediat ce intri în Biserică, pe partea dreaptă, se află icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus, asemănătoare cu icoana Maicii Domnului Ierusalimța. Pe partea stângă se găsesc moaștele Sf. Gregorius Callides, arhiepiscop al Herakleia și Redestos. S-a născut in anul 1844 și a murit in 23 iulie 1925 în Salonic. Pe 20 octombrie 1979 când s-a dorit mutarea rămășițelor sale din cimitirul Evangelistria din Salonic, în Biserica Sfantului Dimitrie, s-a observat că moaștele emană un miros parfumat.
De atunci multe minuni s-au întâmplat cu ajutorul Sfântului, facut oficial Sfant al Bisericii Ortodoxe pe 22 mai 2003. Și iată, tot pe partea dreaptă a Bisericii, mai în față, se află moaștele Sf. Dimitrie Izvorâtorul de Mir, patronul orasului Salonic, într-un acoperământ cu o structură hexagonală cu acoperiș de argint. Biserica lui Dimitrie din Tesalonic prezinta o particularitate interesanta, si anume modul si locul in care sunt pastrate sfintele moaste. Intr-o laterala a navei, pe partea stanga, o structura interesanta pastreaza sfintele moaste: numita „ciborium”, structura hexagonala este acoperita cu un acoperis de argint, are o usa si un pat de piatra pe care este asezata sfanta lacra. Structura este un fel de „biserica in miniatura”. Initial, trupul sfantului nu era gasit, deci locul a fost construit mai mult in chip simbolic.
Nu aveți cum să îl ratați, întreaga zonă din jurul moaștelor miroase puternic si plăcut a mir. O adevarată minune ce încă se petrece și în zilele noastre. Dacă se nimerește să fiți în Salonic în jurul dății de 26 octombrie, în prima duminică după sărbătoarea sfântului, seara la vecernie, se deschide racla în care se odihnește trupul sfântului și se ia tava în care se strânge mirul ce curge din trupul Sfântului. Acesta se amestecă cu ulei de la Sfântul Maslu și împărțit apoi credincioșilor.
Pe locul actualei structuri se regăsea înainte un ciborium (baldachin susținut de coloane, care acoperea altarul bazilicilor creștine). Se credea că sub această structură, se găsesc moaștele Sfantului, așa cum numeroși creștini, locuitori ai orașului, au visat. Ciboriumul a fost distrus de către sarazini în anul 904 d.Hr., iar mormântul a fost distrus de către normanzi în anul 1118. În apropierea ciboriumului se găsește și o fântână unde se crede că trupul Sfântului Dimitrie a fost aruncat de soldați după ce a fost omorât.
Tot mai în față și tot pe partea stângă, sunt moaștele Sf. Anyssia. Ea a trăit în Salonic în perioada marelui persecutor de crestini, Maximilian, la fel ca și Sf. Dimitrie. S-a născut într-o familie înstărită, iar după moartea părinților săi, Anyssia a cedat toată averea oamenilor săraci și și-a dedict viața lui Iisus. Într-una din zilele în care se ducea la Biserică, s-a întâlnit cu un soldat păgân ce a îndemnat-o să Îl renege pe Hristos. Aceasta a mărturisit adevarata credință și soldatul a omorât-o. Trupul său a fost îngropat multă vreme într-un loc necunoscut, până la 4 iulie 1980, când în timpul unor lucrări, mormântul său a fost descoperit, iar moaștele au fost luate și depuse în Biserica Sfantul Dimitrie. De atunci și până în prezent Sf. Anyssia săvârșește numeroase miracole și vindecări oamenilor ce își pun credința în ea.
Biserica mai găzduiește și o criptă de asemenea descoperită în urma marelui incendiu din 1917. Aici sunt ruinele băii romane și locul în care Sf. Dimitrie a fost ținut prizonier, ulterior martirizat in anul 303 d.Hr.
In decursul istoriei sale, biserica a suferit de doua ori mari catastrofe, din cauza incendiilor din secolul al VII-lea si din anul 1917. De asemeni a suferit deteriorari si a fost jefuita la cucerirea Salonicului de catre sarazini in anul 904 si de catre normanzi in anul 1118. Intre anii
1493-1912 biserica a fost transformata in geamie de catre turci.
Marele incendiu din 1917 aproape ca a schimbat locasul istoric in ruina, iar lucrarile de restaurare i-au redat aspectul initial si au durat pana in 1948. In acelasi an biserica a fost redeschisa pentru serviciile religioase. Biserica reprezinta unul dintre cele mai frumoase monumente de arta crestina din rasaritul elen si totodata este cea mai mare biserica din Grecia. In biserica intalnesti moastele Sfantul Dimitrie, moastele Sfanului Grigorie Kallidis si moastele Sfintei Anisia.
Biserica Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, dateaza inca din perioada in care Tesalonicul era cel de-al doilea mare oras din Imperiul Bizantin. Prima biserica zidita pe acest loc a fost construita la inceputul secolului al IV-lea, la scurt timp dupa anul 313, aceasta inlocuind o baie romana existenta in acea zona. Un secol mai tarziu, un prefect numit Leontios – Leontie, avea sa inlocuiasca mica bisericuta cu una mult mai mare, rezultatul fiind o basilica cu trei abside. Biserica lui Leontie avea sa cada prada mai multor incendii pana in anul 629, cand un nou proiect avea sa ia nastere. Intre anii 629 si 634, biserica cu trei abside avea sa fie reconstruita, rezultatul fiind o basilica cu cinci abside, probabil chiar mai mare decat catedrala orasului. Aceasta biserica, aproape identica cu cea pe care o vedem astazi, avea sa devina rapid cel mai important locas de cult din oras.
Basilica este renumita si in lumea artei bizantine, in aceasta pastrandu-se sase panouri cu mozaic, pastrate de undeva din perioada dintre ultima reconstruire a bisericii si inaugurarea politicii iconoclaste, in anul 730. Aceste mozaicuri murale, infatisandu-l pe Sfantul Dimitrie, alaturi de cei responsabili cu restaurarea bisericii – ctitorii, reprezinta un exemplu rar de acest fel din perioada de trista amintire ce a urmat mortii imparatului bizantin Iustinian. Una dintre inscriptiile gasite sub aceste mozaicuri da slava lui Dumnezeu pentru izbavirea orasului Tesalonic din calea unui atac al slavilor pagani, din anul 612.
Restul de mozaicuri ce impodobeau interiorul bisericii au disparut, fie in vremea celor patru secole in care cladirea a functionat ca moschee (1493-1912), fie in urma marelui incendiu din anul 1917, care, alaturi de acoperisul si partea superioara a peretilor, a distrus si o mare parte din oras. Exista o serie de fotografii alb-negru ce indica valoarea nepretuitului monument bizantin ce a pierit in urma marelui incendiu.Pentru a restaura si a repara daunele cauzate de marele incendiu din anul 1917 a fost nevoie de mai bine de cateva decenii.
Excavatiile, efectuate intre anii 1930-1940, au scos la lumina mai multe broderii in piatra si obiecte vechi, expuse astazi in muzeul din cripta subterana a bisericii. Restaurarea completa a bisericii s-a incheiat abia in anul 1949. In coltul sud-estic al bisericii se afla Capela Sfantului Eftimie – Euthymios. Biserica cu cinci abside si un pronaos pastreaza o cripta subterana, unde, conform traditiei, a avut loc martiriul marelui mucenic. Excavatiile au scos la lumina si ruinele baii romane, unde se crede ca Sfantul Mare Mucenic Dimitrie a fost tinut prizonier si, mai apoi, executat de catre soldati. Tot aici a mai fost gasita si o fantana antica; se crede ca aceasta este fantana in care soldatii au aruncat trupul martirului Dimitrie.
Cripta Sfantului Dimitrie este considerata drept sit arheologic inca din anul 1918, cand a fost descoperita. Intre anii 1985-1988, o serie de excavatii au avut loc in partea nordica a acesteia, restaurandu-se astfel inca o latura a criptei.
Sfântul Mare Mucenic Dimitrie ne dă o lecție importantă și ne îndeamnă la un lucru esențial: să ne fundamentăm viața pe Hristos. Și în acest sens putem spune că da, suntem “fundamentaliști”, cei mai “fundamentaliști”, căci ne fundamentăm viața pe ceea ce este esențial, pe Dumnezeul Cel viu, Care a biruit moartea, pe Hristos. Căci noi suntem oameni vii, oameni ai vieții, ai creației și ai procreației. Fără Hristos nu avem un fundament real, trăim în ”aer”, în iluzie, în păcat, în patimă. Căci patima nu are nimic real în sine, nimic consistent, este înșelare a simțurilor sufletești și trupești. Dintotdeauna Satana a dus această luptă și această rebeliune împotriva lui Dumnezeu prin cea mai iubită creatură a Sa, adică prin om. Și a găsit, de-a lungul istoriei, cozi de topor prin care să-și împlinească gândul Său. Când omul este înlăturat de la traiectoria Sa, când nu mai crede că este chipul lui Dumnezeu, când nu-și mai îndreaptă viața spre sfințenie, atunci este capabil de cele mai mari mârșăvii, de cele mai mari orori și atunci poate să transforme orice în rău prin ideologiile sale, poate să facă și din credința lui cel mai mare rău din lume, când nu mai vede viața lui ca drum spre sfințenie.
Spunea cineva că veacul care va veni nu va fi ateu, ci va fi idolatru.
Și vedeți, ca în timpul Sfântul Dimitrie sau, poate, mai grav decât atunci, lumea se îndreaptă către aceasta. Se întâmplă în lume deschideri, inaugurări de tuneluri prin ritualuri satanice. Magia şi vrăjitoria sunt puse la loc de cinste şi sunt promovate ca alternativă la un mod de viaţă. Şi, mai ales, sunt ambalate frumos, ca să dea bine la public, să fie atrăgătoare.
Lumea de azi este noua arenă în care este nevoie de stăpâni, de sclavi şi de spectatori; pentru aceasta trebuie desfiinţate legile care-i asigură omului libertatea şi demnitatea. Căci nu suntem departe de vremurile Romei antice. Şi nimic nu este nou sub soare, istoria se repetă sub alte forme, dar mijloacele de tortură sunt aceleași, dar poate, mai sofisticate. Ele includ manipularea, modificarea sensului cuvintelor şi facilitarea accesului la plăceri uşoare.
Persecuţia din zilele noastre, care se desfăşoară pe toate planurile, nu este mai puţin agresivă decât cea din timpul Sf. Dimitrie, ba, din contră, e mai subtilă, mai rafinată. Nu mai suntem [doar] momiţi cu funcţii sau cu plăceri uşoare ca să ne lepădăm de credinţă, ci, dimpotrivă, eşti desconsiderat, anulat ca persoană socială, pus la zid ca retrograd, fundamentalist, intolerant, tradiţionalist sau homofob.
Oare, iubiţi credincioşi, vom rezista şi noi ca Sf. Dimitrie?
În Vechiul Testament vedem că profeţii falşi nu erau martirizaţi, nu erau omorâţi. Aşa şi astăzi. Vedem că falşii păstori, falşii învăţători, falşii fraţi, aceia nu suferă prigoană. Aceia rămân în afara arenei martirice și de aceea nu pot rodi sfinţenia. De multe ori aceia folosesc un limbaj pacifist, având ca fundament o dragoste, dar o dragoste falsă, care nu este ancorată în adevăr şi în jertfă, pentru că dragostea este tot timpul răstignită, e jertfelnică. Aceşti falşi profeţi spun Pace, pace! şi numai pace nu este – cum zice, prin gura profetului Ieremia, Domnul. Părintele Stăniloae spune şi el că creştinii cei adevăraţi primesc crucea, iar hristoşii mincinoşi și aderenţii lor impun [altora] crucea, nu o primesc sau râd de ea.
Hristos este pricina luptei în toată istoria. Şi tocmai pentru că prin primirea ei a învins Hristos moartea, prin ea vor învinge și credincioşii Lui. Acesta e paradoxul: pe de o parte slăbiciune, pe de alta puterea lui Dumnezeu. Crucea a apărut atunci când s-a întâlnit dragostea lui Dumnezeu-făcut-om cu ura oamenilor. Aşa se întâmplă până la sfârşitul veacurilor. Crucea creştinilor apare atunci când se întâlneşte dragostea lor, izvorâtă din dragostea lui Hristos, cu răutatea celor din jur. Şi mai spun sfinții părinți că, atunci când Hristos S-a apropiat de patima Sa, a început să vestească despre aceste pătimiri, despre Cruce, dar şi despre unirea cu Tatăl – şi vă aduceţi aminte de rugăciunea arhierească – aşa şi creştinii de la sfârşitul istoriei, cu cât se apropie acest sfârşit, li se va mări crucea, dar vor fi şi mai uniţi cu El şi, prin El, cu Tatăl. Căci în suferinţele lor Însuşi Hristos Îşi retrăieşte patima Sa.
Fără credinţă iubirea nu are fundament. Fără Hristos iubirea degenerează, se perverteşte, devine doar o mască a egoismului uman. Numai prin credinţă dragostea îşi poate atinge plenitudinea până la iubirea de vrăjmaşi. De aceea, omul care nu-L iubeşte pe Dumnezeu fuge de durere şi se aruncă în braţele plăcerii. Dimpotrivă, cel care-L iubeşte pe Hristos, acela înfruntă durerea cu răbdare şi curaj, ca pe o mărturisire a iubirii lui. Din unirea lui cu Hristos, de acolo i-a venit putere Sfântului Dimitrie. Căci din adâncul sufletului vin puterile noastre.
Bucuria, mai întâi, se simte în adânc. La fel şi durerea, este mai întâi izvorâtă din adânc şi apoi se manifestă prin trup. De aceea a putut să rabde Sf. Dimitrie durerile cele de suprafaţă ale trupului. Pentru că în inima lui avea o relaţie strânsă cu Hristos, izvorâtorul bucuriei. Și prin aceasta a reuşit să îmbrăţişeze şi să depăşească toate aceste dureri. Hristos este repetat în fiecare sfânt. Și Hristos poate fi repetat în fiecare dintre noi, atunci când suntem uniţi cu El, când cu El împreună purtăm durerile, când cu El împreună iertăm, iubim, răbdăm, aşteptăm: Vie, Doamne, Împărăţia Ta!
Curajul Sfantului Dimitrie aminteste si trimite catre Mantuitorul Iisus Hristos, despre care Sfantul Pavel a spus ca in numele Lui tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Fermitatea in fata mortii a unui mucenic este o marturie a cuvantului Domnului: “Nu precum Eu voiesc, ci precum Tu voiesti” – adresat Tatalui inainte de rastignire. Netemerea de moarte a sfantului s-a facut si ea martora a cuvantului Domnului: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, ci de cei ce ucid sufletul“. Blandetea lui sta cumva ascunsa in spatele neinfricarii; o vedem din smerenia lui, caci tot ceea ce face, el face prin Hristos. Credinta fata de supusii lui tesaloniceni, si fata de tot crestinii pe care ii ocroteste, este martora a credinciosiei Domnului: “Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacurilor“. Asadar o intiparire in chip duhovnicesc a lui Hristos in fiinta unui mucenic.
Sa nu ne miram, deci, ca cei care nu i-au cinstit pe sfinti nu le-au cinstit nici icoanele si cei care nu cinstesc icoanele nu cinstesc pe sfinti. Din pacate pentru ei insa, daca nu recunosc chipul lui Hristos in sfinti, in icoane, ei nu-L recunosc pe Hristos de fapt, caci nu cinstesc modelul dupa care au fost facute aceste icoane – vii sau pictate pe lemn. Cel care traieste in El, Il traieste pe Hristos, acela il recunoaste si in rugaciune, si in icoana, si in vietile sfintilor si in viata oamenilor. Cand omul insa nu-L mai traieste pe Hristos, atunci nu-L mai recunoaste, nici in rugaciune, nici in icoana, nici in faptele sfintilor, nici in oamenii din jurul lui, nici chiar in copiii lui, al carui chip poarta si chipul lui Dumnezeu, dar si trasaturile trupesti ale lor. Si atuncea omul traieste intr-o orbire sufleteasca, ce vine din lipsa de smerenie si care naste lipsa de dragoste, iar lipsa de dragoste nu este altceva decat ura. De aceea cand Mantuitorul a spus: “Cei ce va urasc pe voi, M-au urat mai intai pe Mine“, arata adevarata cauza a urii care exista pe pamant. Se face datorita departarii celui care uraste de Hristos, Domnul. Si odata departat de El, omul care ajunge sa urasca, ajunge la cele mai cumplite faradelegi, caci nu mai vede in celalalt chipul lui Dumnezeu si ii neaga pana si dreptul la viata, dreptul la fericire.
Daca pe Mine M-au prigonit, si pe voi va vor prigoni. Daca au pazit cuvantul meu, si pe al vostru il vor pazi”, cuvintele acestea le-a rostit Domnul cu putin timp inainte de sfintele Sale patimiri, amintindu-le celor care-L urmau si Il ascultau, mai ales ucenicilor, ce cale aveau de strabatut ca sa fie din nou impreuna cu El intru Imparatia Sa cea fara de sfarsit. Si cuvintele Domnului s-au adeverit la putin timp dupa ce au fost rostite, pentru ca ucenicii Mantuitorului, apostolii si ceilalti care i-au urmat au inteles ca Domnul a avut intru totul dreptate. Cetatea Ierusalimului a cunoscut martiriul primilor crestini, asa cum a fost Stefan, arhidiaconul, sau cum a fost Iacob cel drept, intaiul episcop al Ierusalimului. Si numarul martirilor a crescut permanent, iar sangele lor s-a asezat la temelia Bisericii.
Sfantului Dimitrie ca, desi era tanar si era persoana publica, adica dregator, a preferat sa isi trimita toate bucurile in ceruri din vreme, pentru ca atunci cand a auzit de dorinta imparatului de a organiza la Tesalonic sarbatori care aveau sa marcheze victoria lui impotriva gotilor in anul 306. El a incredintat toata averea unui slujitor credincios, rugandu-l sa o imparta la saraci. Cati dintre noi mai fac asemenea gesturi? Cati se mai gandesc sa isi trimita din vreme averea, bunurile pe care le au, in ceruri? Le tinem langa noi si parca credem ca nu vom mai muri niciodata.
Mai invatam din viata Sfantului Dimitrie ca fiind inchis, aruncat in temnita, a considerat temnita ca un locas imparatesc, camara imparateasca, spune acatistul Sfantului Dimitrie, a considerat mucenicul spatiul stramt al temnitei, asa cum odinioara Iov considera gunoiul palat si ranile margaritare.
Aproape toţi, dreptmăritori creştini, suntem vinovaţi astăzi de un păcat greu pe care nu-l mărturisim şi anume, apostazia tacită. Ce înseamnă acest lucru? Foarte simplu. Ne lepădăm de Hristos şi nu găsim timp să mărturisim. Nu găsim timp nici măcar să cinstim sfinţii aşa cum este Sfântul Dimitrie şi ceilalţi împreună cu el. Avem timp pentru orice, dar numai pentru lucruri esenţiale nu găsim timp. De aceea, modelul mărturisirii şi dragostea fără de margini a Sfântului Dimitrie ne cheamă iară şi iară să ne aducem aminte de cuvintele Mântuitorului: Cine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor şi eu voi mărturisi pentru El înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri. Şi cine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu Care este în Ceruri.
Experienta il mantuieste pe om, nu cuvintele, ideile sau intelesurile”. Experienta este rodul impartasirii personale cu Dumnezeul cel viu. Esti uimit de maretia descoperirii dumnezeiesti. Cuvintele puternice ne introduc in spatiul experientelor. Astazi, din pacate, s-au inmultit cuvintele si s-au imputinat experientele. Odinioara Il traiam pe Hristos in tacere. Astazi vorbim intruna despre Hristos fara sa-L traim.
Primele secole au oferit milioane de Sfinti. Insa aceia si-au dat propria lor viata pentru Hristos, au jertfit tot ce aveau mai scump. Acum ne e greu sa daruim un ceas nou sau o haina semenului nostru si ne intrebam de ce nu izbutim in viata. Ce om „duhovnicesc” da apartamentul lui cu trei camere unei familii cu multi copii pentru ca el sa inchirieze o garsoniera? Acestea par lucruri nebunesti sau exagerate. Totusi, sunt cu totul neinsemnate pe langa ce au jertfit martirii credintei. Tineri frumosi, cu cariera, cu perspectiva, nu s-au lepadat doar de casa lor, dar si de insasi viata lor. Asa au scris istoria. N-ar fi putut Sfantul Dimitrie sa-si implineasca scopul vietii printr-o cariera militara? Insa cine ar fi mai stiut astazi de el? Cui i-ar fi dat putere?
Puterea nu este ceva care exista pur si simplu intr-un spatiu diferit si separat total de noi. Ea nu poate functiona decat daca are complicitatea noastra, sau sprijinul nostru direct sau implicit. Asa si cu puterea criminala. Ea nu se poate exercita decat daca gaseste “sol” fertil pentru semintele otravitoare ale sale.Decat daca gaseste complici si perpetuatori. Sunt atatia care s-au eschivat de responsabilitatea complicitatii la nedreptati sau crime, justificandu-se “cu nevinovatie”: “Nu am putut sa fac altceva, acesta a fost ordinul… Nu mi-am facut altceva decat datoria fata de superiori, fata de tara, pana la urma“. Parintele Nicolae Steinhardt spunea concesiv, ca, in astfel de cazuri, pentru oamenii lumesti si necredinciosi, daca nu se poate evita ordinul, atunci macar sa nu se depuna zel in executarea lui. Insa de cele mai multe ori ordinul se executa, si inca cu mare placere. Placerea demonica pe care ti-o da puterea exercitata asupra celuilalt.
Dar pentru cel credincios ordinul nu poate prima inaintea constiintei, care ne va fi “paras” aspru la Judecata… Pentru crestin raspunsul este jertfa, nobletea, asumarea riscului si infruntarea suferintei ori a mortii. Crestinul trebuie sa stie sa spuna nu ademenirilor spre ucidere, spre tradare sau nedreptate ale oricarui stapanitor – mai mare sau mai mic – stiind ca, desi se poate “spala pe maini” prin indreptatiri omenesti, nicio apa nu-l poate spala (afara de cea a lacrimilor de pocainta, daca va mai primi timp pentru ele) de petele de sange pe care le lasa pe constiinta raul savarsit aproapelui sau.
Sfantul Dimitrie, asadar, a raspandit credinta in Hristos in Tesalonic, aratand ca nu functiile foarte inalte, nici averea sa mare, nici bogatia orasului sau cinstea imparatului celui mai puternic al lumii de atunci nu erau mostenirea primita de la parintii sai. Nu, mostenirea de pret pe care sfantul a primit-o au fost o credinta si cele doua icoane, cu Iisus si cu Maica Sa. Sfântul Dimitrie a schimbat dregătoriile lumeşti cu valori duhovniceşti neclintite, în timp ce noi, astăzi, renunţăm la orice valoare pentru o dregătorie înaltă.
Sfântul Dimitrie a fost ostaş al lui Hristos. Grija sa principală a fost tineretul. Un mozaic din biserica Sa din Tesalonic îl înfăţişează între doi tineri. Într-o epocă, precum cea de azi, este nevoie de misiune iubitoare pentru a-i conduce pe tineri la Hristos. Într-o epocă în care ateismul şi corupţia spirituală îi îndeamnă pe tineri să trăiască o viaţă licenţioasă, e nevoie de creştini, următori lui Pavel şi Sfântului Dimitrie, care prin cuvântul lor şi prin exemplul lor de viaţă să-i cheme pe tineri la viaţa cea adevărată.
Sfântul Dimitrie, chiar dacă a fost ofiţer al armatei romane, a fost în esenţă ostaş al grupării lui Hristos. A fost creştin într-o epocă în care costa mult să fii creştin. Asta înseamnă că, orice demnitate ar avea cineva, poate fi în acelaşi timp ostaş al lui Hristos şi al Bisericii Sale. Ocupaţia şi demnitatea cuiva nu constituie impediment al vieţii şi al credinţei creştine. Într-o ţară în care s-a instalat un regim ateu s-a întâmplat să moară subit o persoană importantă din aparatul de stat. Lângă el a fost găsită o valiză. Au deschis-o. Şi ce credeţi că s-a găsit în valiză? Veşminte preoţeşti! Acest om era preot, iar statul ateu nu cunoştea acest lucru, întrucât slujea în vremea nopţii, pe ascuns. Credeţi că în zilele noastre nu se descoperă noi mucenici? În ţările din Orientul Mijlociu sabia necruţătoare a islamului seceră creştini autentici pe care-i aşează în aceeaşi oştire cu a Sfântului Dimitrie, „Mare apărător te-a aflat întru primejdii lumea, Purtătorule de chinuri, pe tine cel ce ai biruit pe păgâni…”
În viaţa Sfântului Dimitrie se oglindeşte puterea lui Hristos. Sfântul Apostol Pavel ne lămureşte în legătură cu această putere: „întăreşte-te cu harul cel în Iisus Hristos” (2 Tim. 2,1). Avem nevoie de puterea harului divin. Singuri vom fi învinşi. Să cerem aşadar mijlocirile Sfântului Dimitrie astfel încât în aceste lupte duhovniceşti să ne facem şi noi precum Nestor şi să-l învingem pe Lie al pătimirilor, al încercărilor, al ateismului şi al diavolului. Să le amintim dregătorilor lumeşti care se perindă din timp în timp prin lume că Biserica este o instituţie dumnezeiască ce nu poate fi învinsă. Şi de aceea, prezenţa simbolică a Catedralei Mântuirii Neamului în apropierea monumentului faraonic al Casei Poporului ne aminteşte unul din cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Nimic nu e mai puternic decât Biserica, omule. Opreşte războiul împotriva Bisericii pentru a nu-ţi distruge puterile tale. Nu transpune acest război în ceruri. Dacă te vei lupta cu un om, ori îl vei invinge, ori te va învinge. Dacă, însă te lupţi cu Biserica, îţi va fi imposibil să învingi, întrucât Dumnezeu este mai puternic decât toţi”
Atunci cand omul are duh de jertfa nu murmura, nu se ingreuiaza, ci se bucura. Lucrul cel mai important este ca cineva sa aiba duh de jertfa, aceasta bucurie a jertfei, astazi n-o gusta oamenii. De aceea sunt chinuiti. Nu au idealuri in ei insisi, se ingreuiasa sa traiasca. Nobletea duhovniceasca, lepadarea de sine sunt puterea care il pune in miscare pe om. Daca nu exista aceasta putere, omul se chinuieste. Binele este bine, dar numai atunci când cel ce îl face jertfeşte ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: “din sărăcia ei…”Dar dacă sunt obosit şi fac o jertfă ca să ajut pe cineva, simt o bucurie paradisiacă. Atunci mă bombardează binecuvântarea lui Dumnezeu! Orice ar face cineva, s-o facă cu toată inima sa. Altfel nu se schimbă duhovniceşte. Orice se face din
inimă, nu oboseşte. Pentru un om sensibil este mai de preferat să moară din dragoste, ca să-l protejeze pe aproapele său, decât să stea nepăsător sau să-i fie frică şi după aceea să fie înjunghiat mereu de conştiinţa sa toată viaţa. Cel care se jertfeşte şi are credinţă în Dumnezeu, nu se pune la socoteală pe sine însuşi. Atunci când omul nu cultivă duhul de jertfă se gândeşte numai la sine şi vrea ca toţi să se jertfească pentru el.
Spune Hristos:Iată, vă trimit pe voi ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Şi vă spun vouă: fiţi blânzi ca porumbeii şi înţelepţi ca şerpii. Pe cei răi îi compară cu lupii, şi lupii nu sunt numai oamenii, ci vorbeşte mai ales de duhurile necurate, pentru că, cum zice Sfântul Pavel, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor necurate care sunt în văzduh. Şi, în două versete, ne vorbește de patru animale şi-l compară pe om cu acestea: pe cei răi îi compară cu lupii, şi lupii nu sunt numai oamenii, ci vorbeşte mai ales de duhurile necurate, pentru că, cum zice Sf. Apostol Pavel, lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva duhurilor necurate care sunt în văzduh. Şi atunci şi la lupul cel înţelegător de care citiţi în rugăciunile de la împărtăşanie Se referă Mântuitorul.
Dar aş vrea să ne gândim puţin la aceste trei asemănări cu care Mântuitorul vrea să ne asemene şi cu care ar trebui să ne asemănăm: cu mieii sau cu oile, cu porumbeii şi cu şerpii – în înţelepciune.
În primul rând ne aseamănă cu mieii, cu oile. Primul lucru la care trebuie să ne gândim nu este că ceilalţi sunt lupi, ci lupii cu care trebuie să ne luptăm sunt în primul şi în primul rând în două direcţii la care ne gândim prea puţin. Prima direcţie este diavolul, el este lupul cel înţelegător, iar a doua direcție suntem noi înşine. Cel mai teamă să ne fie de noi înşine şi de puterile întunericului care sunt în noi, hrănite de noi mult timp, care par la prima vedere blânde, care par de-ale noastre, dar să ştiţi că, atunci când încercăm să le dezrădăcinăm, devin lupi. Și nu se lasă.
Comodităţi, mici plăceri pe care ni le facem şi o să vedeţi că, dacă pentru Hristos va trebui să le scoatem, cât de tare o să ripostăm şi cu câtă învârtoşare, n-o să vrem să ne lăsăm de nişte nici lucruri despre care am socotit că nu e nimic rău în ele, dar, de fapt, devenim dependenți de ele. Vă daţi seama, dacă la nişte lucruri micuţe abia [sau nu] renunţăm, ce să mai zicem de cele mai mari? Aşa încât este în noi o parte întunecoasă, pe care noi o socotim luminoasă, dar ea e întunecoasă, un fel de vistierii ale morţii
Viata unui sfant, in general, am spus, este o icoana a lui Hristos, intiparita in firea omeneasca. Sfintii au fost diferiti, cu slujiri si voactii diferite. Am vorbit astazi despre un mucenic si caracteristica mucenicilor, dintre virtutile credinta, nadejde si dragoste, este virtutea dragostei. In ei, intr-un mucenic, vedem modelul dupa care este pictat chipul lui Hristos, Hristos care a spus ca mai mare dragoste ca aceasta nu este decat sa-si puna cineva viata pentru aproapele sau, il vedem oglindit in martiriul Sfantului Dimitrie, care-si pune viata pentru Dumnezeul sau si pentru aproapele sau. Caci din iubire pentru oameni se lasa martirii martirizati, si din iubire pentru oameni, nu numai din iubire pentru Hristos. Si astfel, acea iubire rodeste si din sangele lor se cladeste – cum au spus Sfintii Parinti – Biserica.
Curajul Sfantului Dimitrie aminteste si trimite catre Mantuitorul Iisus Hristos, despre care Sfantul Pavel a spus ca in numele Lui tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamantesti si al celor dedesubt. Fermitatea in fata mortii a unui mucenic este o marturie a cuvantului Domnului: “Nu precum Eu voiesc, ci precum Tu voiesti” – adresat Tatalui inainte de rastignire. Netemerea de moarte a sfantului s-a facut si ea martora a cuvantului Domnului: “Nu va temeti de cei ce ucid trupul, ci de cei ce ucid sufletul“.
Blandetea lui sta cumva ascunsa in spatele neinfricarii; o vedem din smerenia lui, caci tot ceea ce face, el face prin Hristos. Credinta fata de supusii lui tesaloniceni, si fata de tot crestinii pe care ii ocroteste, este martora a credinciosiei Domnului: “Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacurilor“. Asadar o intiparire in chip duhovnicesc a lui Hristos in fiinta unui mucenic.
Sa nu ne miram, deci, ca cei care nu i-au cinstit pe sfinti nu le-au cinstit nici icoanele si cei care nu cinstesc icoanele nu cinstesc pe sfinti. Din pacate pentru ei insa, daca nu recunosc chipul lui Hristos in sfinti, in icoane, ei nu-L recunosc pe Hristos de fapt, caci nu cinstesc modelul dupa care au fost facute aceste icoane – vii sau pictate pe lemn. Cel care traieste in El, Il traieste pe Hristos, acela il recunoaste si in rugaciune, si in icoana, si in vietile sfintilor si in viata oamenilor.
Cand omul insa nu-L mai traieste pe Hristos, atunci nu-L mai recunoaste, nici in rugaciune, nici in icoana, nici in faptele sfintilor, nici in oamenii din jurul lui, nici chiar in copiii lui, al carui chip poarta si chipul lui Dumnezeu, dar si trasaturile trupesti ale lor. Si atuncea omul traieste intr-o orbire sufleteasca, ce vine din lipsa de smerenie si care naste lipsa de dragoste, iar lipsa de dragoste nu este altceva decat ura.
De aceea cand Mantuitorul a spus: “Cei ce va urasc pe voi, M-au urat mai intai pe Mine“, arata adevarata cauza a urii care exista pe pamant. Se face datorita departarii celui care uraste de Hristos, Domnul. Si odata departat de El, omul care ajunge sa urasca, ajunge la cele mai cumplite faradelegi, caci nu mai vede in celalalt chipul lui Dumnezeu si ii neaga pana si dreptul la viata, dreptul la fericire.
Ce putem noi face? In primul rand – fata de aproapele – sa-L marturisim in primul rand pe Hristos viu si lucrator in sfinti, in icoane, in vietile noastre, in vietile copiilor nenascuti si care vor sa vada si ei lumina zilei si sa apuce apa si harul botezului, si vom fi si noi marturisiti inaintea Tatalui de catre Fiul.
Exemplul Sfantului Dimitrie este covarsitor. Cine mai stie peste secole de conducatorii Tesalonicului? Mai nimeni, nici macar locuitorii lui nu-i mai stiu. Pe cand Sfantul Dimitrie, cata vreme vor exista crestini in lume va fi cunoscut, si pentru ce? Pentru ca a slujit nu numai in cele vazute, ci si in cele nevazute, marturisindu-L pe Hristos.
Sfântul Dimitrie şi toţi sfinţii se roagă pentru noi. Însă de la o vreme, dacă nu ne îndreptăm viaţa noastră, şi Dumnezeu şi sfinţii Lui ne părăsesc. Să tragem concluzii, fraţilor, şi să luăm aminte! Şi noi suntem ţară creştină, şi noi ne închinăm Stăpânului Hristos şi Prea Sfintei Treimi şi Maicii Domnului, şi noi cinstim pe Sfântul Dimitrie şi avem atâtea moaşte sfinte dragi, întregi, în ţărişoara noastră, iar sfinţii, ale căror moaşte păzesc ţara, ne ajută cu sfintele lor rugăciuni, spre slava lui Dumnezeu în Treime, Căruia se cade cinste, mulţumită şi închinăciune de la toată făptura, în veci. Amin. (postat pe fb de ioan monahul)