Nu trebuie sa se duca oamenii de la voi; dati-le voi sa manince! (Mt.14,16)
In Sfanta Evanghelie vedem cum Domnul nostru Iisus Hristos a hranit peste cinci mii de oameni numai cu cinci piini si doi pesti. Caci mergind prin Galileea, vestea tuturor cuvintul mântuirii, fiind inconjurat de o mare multime de oameni, barbati, femei cu copii in brate, batrâni si bolnavi de tot felul. Toti cautau pe Dumnezeu si erau insetati dupa cuvintele de invatatura ale Mântuitorului. Toti suspinau dupa Mesia si aveau nevoie de pastori duhovnicesti care sa-i învete Sfinta Scriptura, sa-i hraneasca cu cuvinte de mântuire, sa-i scape de robia patimilor si sa-i calauzeasca spre Hristos.
Vazând Domnul popor mult, I s-a facut mila de ei si a tamaduit pe toti bolnavii lor (Matei 14, 14). Iata ca Fiul lui Dumnezeu are mila si de trupurile oamenilor nu numai de sufletele lor. El se milostiveste si de suferintele noastre trupesti si le vindeca, uneori chiar înaintea tamaduirii sufletelor, stiind ca prin aceasta oamenii se întorc mult mai usor la pocainta.
Dar facându-se seara, au venit la Dinsul ucenicii Lui si I-au zis: Locul este pustiu si vremea a trecut; deci da drumul multimilor, ca sa se duca prin sate sa-si cumpere hrana (Matei 14, 15). Ucenicii, vazând poporul obosit, flamând si insetat, si soarele asfintit, au cerut Mintuitorului sa inceteze cuvântul de invatatura si sa lase multimea sa se intoarca in satele lor ca sa mănince si sa se odihneasca.
Oare au gresit ucenicii cu ceva prin aceasta? Nu, nicidecum. Numai ca ei cugetau mai mult omeneste decât duhovniceste. De aceea Mintuitorul a respins propunerea ucenicilor Sai prin aceste cuvinte: Nu trebuie sa se duca! adica: Nu îndepartati oamenii de la voi, ca nu au unde se duce. Iata, sunt ca niste oi fără pastori. Sunt obositi, bolnavi, flamânzi si insetati trupeste si sufleteste si au nevoie de pastori buni, de cuvinte de mângiiere, de hrana duhovniceasca. Nu trebuie sa se duca de la voi! Dati-le voi ca sa manânce!
Auzind ucenicii aceste cuvinte, au spus Mintuitorului Hristos: Nu avem decit cinci pâini si doi pesti! Iar Domnul a poruncit: Aduceti-le pe acestea aici la Mine. Apoi Iisus Hristos, privind spre cer, a binecuvintat pâinile, iar ucenicii, dupa ce au asezat poporul pe iarba, le-au impartit multimilor pâinile si pestii. Dupa ce s-au saturat toti cei ce mâncasera, ca la cinci mii de barbati, afara de femei si de copii, ucenicii au strâns ramasitele de fărâmituri, douasprezece cosuri pline (Matei 14, 17-21). Aceasta mare minune a inmultirii pâinilor, s-a savârsit in Galileea, aproape de lacul Tiberiadei. In amintirea ei s-a zidit aici o mânăstire mica, ce dainuieste pâna astazi.
Deschidem dumnezeiasca Evanghelie (Matei 14, 14-22) si ne impartasim din ea, rugand pe bunul Dumnezeu sa simtim si astazi cuvantul dumnezeiesc, asemenea unei impartasanii. De aceea a si zis Mantuitorul: “Nu numai cu paine va trai omul, ci cu tot cuvantul care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4,4). Si, iata, ne impartaseste astazi si cu paine si cu al Sau cuvant: “In vremea aceea, Iisus a vazut multimea de oameni si I s-a facut mila de ei...” – mila Lui dumnezeiasca, unica. Faca Domnul sa ne impartasim si noi dintr-o asemenea mila. Mila care cuprinde pe toti; in mila suntem cuprinsi noi, cei pacatosi – asa cum invata o rugaciune a Bisericii: “Dumnezeu pe cei drepti ii iubeste si pe cei pacatosi ii miluieste” (e o nuanta).
Si Iisus – ne descopera Evanghelia –, are mila, vazand multimile si tamaduieste pe bolnavi. Si iata, graindu-le cuvantul, vindecandu-le bolnavii, a trecut vremea si s-a facut seara. Atunci s-au apropiat de Dansul ucenicii si I-au zis: “Locul este pustiu si, iata, vremea e tarzie. Da drumul, deci, multimilor, sa mearga in sate sa-si cumpere de hrana”.
Dar hrana, intr-un loc pustiu, de unde sa fie? Doua taine parca se deschid aici, deodata: pe de o parte – taina cu adevarat dumnezeiasca – in loc pustiu Dumnezeu a scos apa din piatra, iar de data aceasta – paine va inmulti. Iar spiritual, sufleteste, te rascoleste acest gand: in loc pustiu sa dai hrana… Uneori te cuprinde aceasta neliniste, durere, simtind parca pustiul acestei lumi; si, in golul sufletesc al omului, in pustiul lui, sa dai, de la Hristos, impreuna cu El, paine; pustiului sufletesc al nostru, al fiecaruia. N-as indrazni niciodata sa vorbesc de pustiul cuiva, de nelinistea cuiva, fara sa am in vedere mai intai pustiul din sufletul meu, experienta acestui pustiu interior, pe care o facem fiecare. De aceea, una din intrebarile cele mai adanci aceasta este: cum sa hranesti pustiul din tine ca sa-l faci roditor?
Poate aici se potriveste acea marturie: un european, mergand prin pustiul Nubiei, in Africa si, calauzit de un localnic, undeva, in adancul pustiului, aude un geamat, ca un suspin. Si il intreaba pe localnic: ce inseamna acest geamat? I-a raspuns: noi spunem ca e suspinul pustiului, care vrea sa devina gradina.
Oare nu e adevarat acest lucru pentru orice pustiu sufletesc din lume? Suspinul nu e absent, nu e desfiintat. Nu poate fi desfiintat pentru ca pleaca din eternitatea lui Dumnezeu, din suflarea divina originara cu care a fost inzestrat omul; suflare divina care e din eternitatea lui Dumnezeu, nu din lumea aceasta.
In acest pustiu si in acest suspin se aflau atunci multimile in jurul lui Iisus. Ucenicii evoca pustiul (“locul e pustiu”); ucenicii evocă si timpul (“vremea e tarzie”). Sunt evocate deopotriva cele doua categorii existentiale – spatiul si timpul. Si in acest spatiu pustiu si timp tarziu ucenicii se intreaba ce sa faca, ce sa raspunda suspinului multimilor.
“Slobozeste-i, da drumul multimii sa mearga sa-si caute pâine” – spun ucenicii. Mantuitorul le raspunde: “Nu trebuie sa se duca”; poate mai adanc: nu trebuie sa plece; sa nu plece nici de langa Mine, nici de langa voi. Cand cineva pleaca de langa Dumnezeu sau pleaca de langa un om al lui Dumnezeu, ce se poate petrece!
Daca pleaca de langa Dumnezeu inseamna ca omul vrea sa ramana in pustiu; caci fara Dumnezeu n-ai alternativa. Nu exista alternativa la Dumnezeu. Cineva a spus: “Sau Dumnezeu sau neantul”. Daca pleaca de langa mine, cauza poate sa fie dubla: pleaca poate pentru ca eu nu-i dau paine.
Dar, cum spune Mantuitorul: “Care este omul acela care, de-i va cere fiul lui paine, oare ii va da piatra?”. Poate ca, totusi, eu in loc de paine, ii dau uneori piatra. Sau pleaca de langa mine pentru ca il izgonesc prin cuvintele mele care cad asupra lui ca o ploaie de pietre. Sau sufletul lui, sarmanul, n-a ajuns inca sa se cutremure de pustiul din el, si sa doreasca fierbinte ca pustiul lui sa devina gradina…
Atunci, Mantuitorul spune: “Sa nu plece. Dati-le voi sa manance”. Ii pregatea pe ucenici pentru misiune. Aceasta avea sa fie menirea lor sa hraneasca; sa implineasca cuvantul profetului Amos, de odinioara “Va veni vremea cand va fi foame in lume. Dar nu numai foame de paine, ci si foame de cuvantul lui Dumnezeu”. Cuvant si pâine. Nu trebuie sa le separam niciodata. Cel putin in veacul de acum nu pot fi separate pâinea de cuvant si cuvantul de paine. De aceea Mantuitorul a si instituit Impartasania: pentru ca in El sa fie totodata si cuvantul Lui (prin Evanghelie) si trupul Lui (painea). Caci El este Pâinea care S-a pogorat din cer. Cuvant si pâine: Evanghelie si Imparasanie.
“Dati-le voi...!”, le spune Mantuitorul. Dar, Doamne, “n-avem aici decat cinci paini si doi pestisori”. De unde agonisisera? Nu erau de la ei, le primisera, cum ne incredinteaza Sfantul apostol si evanghelist Ioan, de la un baietel din cei care venisera cu multimea. Caci, asa cum citim mai departe, erau de fata atunci cinci mii de barbati, pe langa femei si copii. Cat despre acel baietel, maicuta lui avusese grija si-i pusese in traista cinci painisoare de orz. Mereu ne intampina smerenia (painisoare de orz). Si unul din ucenici – Sfantul Andrei – a luat legatura cu baietelul si a marturisit Mantuitorului: “Iata, este un baietel aici, care are cinci painisoare de orz si doi pestisori. “Aduceti-Mi-le aici”. Si au adus la Mantuitorul painile si pestisorii.
Pestele are un inteles deosebit in Scriptura. De aceea in catacombe e infatisat chipul Mantuitorului, precum stiti; si pentru faptul ca cele cinci litere ale cuvantului grecesc ihtis = peste (de aici si o stiinta: ihtiologia) sunt initialele expresiei: Iisus Hristos Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul. Au adus asadar la Mantuitorul painile si cei doi pestisori. Si El a poruncit multimilor sa sada pe iarba. Tot Sfantul Ioan ne spune ca i-a asezat in cete de cate cincizeci. Si luand cele cinci paini si cei doi pesti, Si-a ridicat ochii spre cer, a binecuvantat si, frangand, a dat ucenicilor, iar ucenicii, multimilor.
Aici se dezvaluie o taina negrait de adanca: in ziua Invierii, Mantuitorul, intrand la ucenici, le va spune, intre altele: “Precum M-a trimis pe Mine Tatal, si Eu va trimit pe voi. Si acestea zicandu-le, a suflat asupra lor si le-a zis: Luati Duh Sfant! Carora veti ierta pacatele, li se vor ierta, carora le veti tinea, tinute le vor fi”. Retinem cuvantul care mereu se savarseste sub alte chipuri in Evanghelie. Acum Mantuitorul priveste la cer, Isi inalta ochii si se roaga; binecuvinteaza, frange si da ucenicilor, iar ucenicii – multimilor.
La fel: “Cum m-a trimis pe Mine Tatal, Eu va trimit pe voi”. Anticipa ziua invierii. Si ucenicii impartasesc; si, de atunci, neincetat, urmasii apostolilor au sarcina aceasta: ca, de la Hristos, si de la Tatal, catre Care El Si-a indreptat privirea, inima, adancul din El, si L-a invocat, sa primeasca darul si sa-l dea aproapelui. Cineva intreba: avea nevoie Iisus sa Se roage? Dar nu asa se pune intrebarea, pentru ca Iisus e neincetat in legatura cu Parintele Ceresc; si ca sa ne arate noua, in iconomia mantuirii, ca el e Mijlocitorul. Nimeni nu vine la Tatal decat prin El. Si atunci, El Se indreapta catre Tatal, caci toate, cum spun Parintii, s-au facut de Tatal prin Fiul in Duhul Sfant. In acest moment se va savarsi un act ziditor si mantuitor. Pentru ca cele cinci paini se inmultesc, se rezidesc neincetat; asa cum in fiecare an, din bobul de grau se rezideste spicul si se face holda.
Asadar, acum, de la Tatal prin Fiul, in Duhul Sfant, painile capata o noua viata, un nou botez, daca vreti; si trec in mainile ucenicilor parte cu parte, iar de la ei la multimi, si se hranesc multimile. Cat am dori sa simtim taina aceasta, permanent savarsindu-se in Biserica! Permanent sa simtim cum Hristos e in fata Tatalui, Se roaga, invoca, apoi, El, pe altar, binecuvinteaza, frânge, si preotii impartasesc multimile. Si toti alcatuim una – Biserica, familia divina. Din acest belsug al înnoirii zidirii, cu fiecare moment al impartasaniei se innoieste actul creator originar. E atat de adevarata marturia Evangheliei: Ca “toate prin El – prin Dumnezeu-Cuvantul, Fiul lui Dumnezeu – s-au facut. Si fara de El nimic nu s-a facut din ce s-a facut”. Atunci, in Impartasanie, hotarat ca e El, caci prin El s-au facut toate. Si de la El vine trezirea sufletului nostru, ca un act dumnezeiesc de zidire, de innoire, de nastere din nou a painii si vinului in Trup si Sange dumnezeiesc.
Si cat belsug, Doamne, ai adus in locul acesta pustiu, caci, iata, au ramas douasprezece cosuri, pe care le-au strans ucenicii. Astfel e belsugul harului dumnezeiesc – nesfarsit; nesfarsire din nesfarsirea lui Dumnezeu. Retineti si reganditi acel moment. Sa ne simtim acum, aici, in fata lui Hristos. Asadar ne-am hranit. Ce a urmat, ce urmeaza? Urmeaza alte taine tot atat de adanci, daca nu si mai adanci. Anume: in jur e pustiu; dar in acel pustiu e o oaza de paradis, in care Hristos impartaseste multimile; transforma pustiul in gradina a Edenului. Si multimile, cum ne incredinteaza iar Sfantul Ioan, s-au gandit atunci sa-L proclame pe Mantuitorul, imparat. Isi ziceau: cine vorbeste mai dumnezeieste decat El? Cine ne vindeca bolile? Cine ne hraneste trupurile? El e vrednic sa fie regele nostru. Sa-l proclamam! Mantuitorul insa n-a venit sa seduca; n-a venit doar sa satisfaca sentimente si dorinte desarte, ori sa flateze setea de miracol a lumii.
Cum vom vedea, in seara aceea, dupa ce S-a retras, s-a petrecut umblarea pe mare. Prin urmare, a doua zi, seara, multimile nevazandu-L pe Mantuitorul cu ele, au luat cum au putut, corabii, barci, si s-au întors in Capernaum. L-au cautat pe Mantuitorul: unde esti? “Ma cautati nu pentru ca ati vazut semn, ci pentru ca ati mancat painile si v-ati saturat”. Semn si paine. Semn, mai bine zis decat minune. Minunea te arunca in uimire, in miracol, in ceva neobisnuit, care uneori te tulbura; in care nu stii sa deslusesti. Si demonul e in stare de asemenea fapte. Semnul dumnezeiesc e altceva: iti transmite un mesaj dumnezeiesc. Or, ati dorit paine, sa va saturati; doriti sa va vindec bolnavii; sa va spun cuvant care sa va mangaie. Dar prin semn ce intelegeti? Sa intelegeti ceea ce vreau sa va invat si cum vreau sa va inalt la chemarea voastra de chip al lui Dumnezeu, de asemanare a lui Dumnezeu, de fii ai lui Dumnezeu!
Multimea atat intelegea atunci, in acea seara; si sa-L proclame pe Mantuitorul imparat. Adeseori si noi suntem asemenea multimii: ne dorim sa avem pe cineva care sa ne tuteleze, sa ne dea de toate: si cuvant, si vindecare, si sanatate, de toate. Iar daca nu ne da, sa protestam. Dar ce se petrece? Mie mi se pare de o adancime negraita ceea ce face Mantuitorul atunci. Asadar simte ca ei vor sa-L proclame imparat, iar El sa le dea de toate, urmand ca ei sa fie, daca s-ar putea, intr-un fel de azil universal. Mantuitorul insa vrea altceva. Sfantul Pavel numeste aceasta lume o arena de lupta: “Ma lupt nu ca si cum as arunca cu pumnul in vazduh”, adica in gol, in pustiu. Nu exista pustiu inaintea lui Dumnezeu, ca sa ramana pustiu. Exista pustiu ca noi sa-l transformam in gradina.
Si atunci, Mantuitorul porunceste mai intai ucenicilor sa plece. Ucenicii merg la malul marii, se suie in corabie si pleaca pe mare; si cum? – sa infrunte marea. Pentru ca in noaptea aceea va fi furtuna; iar Dumnezeu (Mantuitorul) ii trimite sa infrunte furtuna. Iar, pe masura ce umbrele inserarii Il fac mai putin vizibil – trupeste – pe Mantuitorul, El se retrage, se urca pe muntele din preajma si se roaga. Si eu cred ca neincetat Mantuitorul e in stare de rugaciune, de mijlocire intre noi si Tatal. Evanghelia spune ca la inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu – fata in fata (in greceste: pro ston Theon ).
Deci Mantuitorul, in munte, se roaga, retras. Jos, la poalele muntelui – multimile; pe mare – ucenicii. Nu simti, parca, aici, o stare de retragere tainica a lui Dumnezeu, a lui Hristos? In fata Tatalui, dar in rugaciune pentru noi. Iar noi, multimile, aici; ucenicii, deodata, in plina furtuna, printre valuri care sunt gata-gata sa inece sarmana corabie. Ce taina se dezvaluie aici! Nu simtim noi – in viata particulara dar si in viata comunitara, in ziua de azi, a neamului nostru, a valurilor ce ne bantuie, a incercarilor la care suntem supusi – ca, parca, undeva, Dumnezeu se retrage?
Nu-i mai simti, parca, prezenta, dar simti ceva tot atat de adanc, si mai sfasietor, anume: prezenta absentei. Pentru ca stii ca El exista. Nu e lucru mai dureros decat sa induri si sa simti ca induri, sa ai constiinta ca induri prezenta absentei Lui; pe care si multimile si ucenicii o simteau adeseori.
Sa meditam impreuna: pentru omul credincios marea problema, iubitilor, nu este – mai ales pentru noi, rasaritenii – existenta lui Dumnezeu. Pentru ca numai cel nebun, sarmanul, poate sa tagaduiasca existenta lui Dumnezeu, evidenta evidentelor. Cu lacrimi o spun, pentru ca trebuie sa-l plang pe nebun. Dar in Apus se pune problema aceasta, din nefericire. Dar ce vreau sa spun acum? Problema pentru credincios nu este aceasta. Dumnezeu exista indiferent daca eu Îi dau sau nu “certificat de existenta”.
Toata faptura Il marturiseste pe Dumnezeu. Deci, la noi, nu aceasta problema se pune; Dumnezeu exista. Cealalta problema este de cea mai mare adancime pentru noi: a relatiei mele cu Dumnezeu. Aceasta e adevarata problema: cum stau eu in fata lui Dumnezeu; cum Il simt eu pe Dumnezeu.
In seara aceea Mantuitorul S-a retras. Avem aici dialectica legaturii cu Dumnezeu, dialectica harului lui Dumnezeu. Totul e cum stau eu in fata lui Dumnezeu, nu cum sta Dumnezeu fata de mine. Sa retinem aceasta idee: Dumnezeu exista, dar cum stau eu in fata Lui? Eu pot fi deschis sau inchis in fata Lui; libertatea mea, libertatea pe care mi-a dat-o Dumnezeu, uneori se retrage. Or, ce fac eu atunci, in incercarile, in durerile mele?
Viktor Frankl distinge trei dimensiuni de manifestare a omului: homo faber (omul lucrator, care realizeaza valori si isi gaseste in ele un sens al vietii); homo amans (omul iubitor, care isi gaseste implinirea in iubire; in iubirea obisnuita, fata de semeni. Iar cineva spune atat de adanc: eu imi verific iubirea, fundamental, prin legatura cu Dumnezeu, in raport cu implinirea poruncilor Lui. Din acea masura trebuie sa stiu ca iubesc cu adevarat: daca implinesc poruncile Lui; atunci El vine si mi se arata. Cum a spus Mantuitorul: “De ma iubiti, paziti poruncile Mele; cel ce iubeste poruncile Mele, iubit va fi de Tatal Meu, la el vom veni, locas la dansul vom face”); si homo patiens (omul suferintei). Frankl sustina ca, in suferinta mai degraba, se descopera cel mai adanc sens al existentei. Daca in celelalte doua situatii existentiale – a prestatiei creatoare (spirituale si materiale) si a iubirii – iti poti gasi implinirea prin ele, dar in lumea aceasta, singura suferinta te inalta mai presus de lume. In suferinta vezi cum se destrama totul in jurul tau. Si depinde de tine sa descoperi sensul – care exista – si sa suspini in aceasta durere a prezentei absentei, in adancul tau, si sa-l cauti. Dumnezeu se cere cautat; sensul se cere cautat. Sensul nu-l produc eu, spune Frankl; ceea ce produc eu e ceva subiectiv sau un non-sens. Sensul este unic. Si numai suferinta ma inalta, ma ridica din platitudinea lumii. Pentru ca in suferinta vad cum se prabuseste totul in jurul meu; in lipsuri, in necazuri, intr-o boala in care faptura mea e sfasiata, asa cum spune un mitropolit: numai in boala eu simt ca una e sufletul si alta e trupul, si atunci eu strig.
De aceea Dumnezeu lasa uneori loc unui fel de absenta, in care eu trebuie sa simt si sa vad prezenta Lui. Iar prezenta Lui sa o resimt ca o nastere a mea.
Intr-un chip desavârsit minunea inmultirii pâinilor se repeta pe pamânt de la începutul zidirii si pâna astazi, ca o liturghie permanenta a creației. Oare nu hraneste Dumnezeu astazi cu pâine si hrana peste cinci miliarde de oameni, cât numara tot pamântul? Si aceasta nu este o minune a inmultirii pâinilor, cel putin tot atât de mare ca cea din Galileea, de acum aproape doua mii de ani?
Omul fiind format din doua parti, adica trup si suflet, are in viata si bucurii sufletesti si bucurii pamântesti, are si ispite sufletesti si ispite trupesti. Are nevoie pe pamint de hrana sufleteasca pentru mintuire si de hrana trupeasca materiala pentru a-si mentine viata in trup. Pentru hrana materiala avem parinti care se ingrijesc de copii si le asigura cele necesare vietii. Iar pentru hrana duhovniceasca necesara mântuirii sufletelor, avem parinti duhovnicesti, episcopi, preoti si duhovnici care se ingrijesc de mântuirea credinciosilor incredintati lor de Hristos.
Iata pentru ce a poruncit Mântuitorul ucenicilor Sai: Nu trebuie sa se duca oamenii de la voi; dati-le voi sa manince! (Matei 14, 16) Si care este hrana cu care episcopii si preotii hranesc pe credinciosi? Cea dintii hrana cu care păstorii Bisericii sunt datori sa hraneasca pe credinciosi este invatatura de credinta ortodoxa. Credinta dreapta apostolica este pâinea vietii noastre, este temelia Bisericii lui Hristos, este cuvântul viu si neschimbat propovaduit de Fiul lui Dumnezeu si de Sfintii Apostoli si scris cu litere de foc in Sfânta Evanghelie. Credinta curata in Dumnezeu, Cel in Sfinta Treime inchinat si marit, este cuprinsa pe scurt in Crez, este marturisita de doua mii de ani de Biserica Ortodoxa si de sfintii ei slujitori si este aparata cu jertfa a milioane de martiri si cu invatatura tuturor Sfintilor Parinti si Cuviosi.
Fara credinta dreapta, adica ortodoxa, nu putem face nici fapte bune si deci nu ne putem mântui. Credinta adevarata, vie, pe care o marturisim prin cuvânt si prin viata noastra, impreuna cu sângele mucenicilor stau la temelia Bisericii si a mântuirii noastre. De aceea, cine cauta sa schimbe cu ceva dogmele credintei ortodoxe, sa rastalmaceasca Sfânta Scriptura, sa semene neghina in ogorul semanat si lucrat de Hristos, acela incearca sa puna alta temelie Bisericii. Dupa cuvintele Sfântului Apostol Pavel, unul ca acesta este fiu al gheenei si este dat anatema, adica dat satanei, de Biserica.
Printre acestia se numara atât necredinciosii care neaga pe Dumnezeu si urăsc Biserica Lui, cât si toti sectantii rupti din sânul Bisericii apostolice care isi fac “bisericutele” lor si se leapada de dreapta credinta, de Sfintele taine, de Cruce, de icoane, de Maica Domnului, de sfinti si rastalmacesc Sfinta Scriptura.
Ierarhii si preotii, ca urmasi directi ai Sfintilor Apostoli, au marea datorie sa apere dreapta credinta si pe credinciosii ortodocsi incredintati lor, ca sa nu fie amagiti de prozelitismul sectar si sa fie târiti in orice fel de grupari sectare. Preotii, mai ales, au datoria sa faca lectii de catehizare in Duminici si sarbatori, in cadrul sfintelor slujbe, atât la Liturghie si la vecernie cât si in toate ocaziile, sa explice credinciosilor nostri invatatura de credinta ortodoxa, Crezul, Tatal nostru, Fericirile, cele sapte Taine ale Bisericii. Apoi sa combata orice fel de prozelitism sectar, adunarile religioase în afara de biserica, vizitele neortodoxe in casele enoriasilor, ca si raspândirea si citirea cartilor anticrestine si sectante, care amagesc pe crestinii slabi si neinformati duhovniceste.
Mai ales astazi, când sectele de tot felul asalteza Biserica Ortodoxa si pe fiii ei, preotii trebuie sa fie la datorie, sa cunoasca bine Sfinta Scriptura, sa fie modele vii in ochii tuturor, sa propovaduiasca Evanghelia “cu timp si fara timp”, sa faca vizite misionare in casele enoriasilor, sa formeze comitete de credinciosi buni ca sa-i ajute in misiune si sa hraneasca poporul lui Dumnezeu cu invatatura curata a Bisericii Ortodoxe. Oricit ar parea de greu, preoti buni sunt destui chiar printre cei tineri care, cu ajutorul lui Dumnezeu, fac mult, opresc prozelitismul sectar si intaresc cu cuvântul si fapta dreapta credinta.
A doua hrana duhovniceasca, de aceeasi valoare cu credinta curata, este viata morala in rândul credinciosilor nostri. Dumneavoastra crestinilor, ca fii adevarati ai Bisericii lui Hristos aveti mari datorii sa pastrati cu sfintenie credinta ortodoxa pâna la moarte, chiar cu pretul vietii. Apoi sa traiti, adica sa puneti in practica invatatura Sfintei Evanghelii, stiind ca si credinta fara fapte bune este moarta (Iacob 2, 17-20). Adica sa fiti oameni de rugaciune, sa traiti in pace cu totii, sa mergeti permanent la biserica, de unde primiti adevarata hrana duhovniceasca; sa faceti milostenie, sa fugiti de desfrânare si de beție, doua grele pacate care stăpânesc astazi aproape toata lumea si sa va cresteti copiii in frica si dragostea de Dumnezeu.
Aveti grija de tot si mai ales de fiii si de familia dumneavoastra sa nu cada in cursele cele de multe feluri ale diavolului. Acum s-au inmultit avorturile, certurile in familie, desfrâul si divortul. Ba in ultimul timp s-au raspindit la noi mijloace pornografice care cad in miinile tinerilor si copiilor nostri si trag pe multi la desfrânare. Parintii in familie, batrânii intelepti si crestinii buni impreuna cu preotii din parohii sunt datori in fata lui Dumnezeu sa ajute generatia tinâra, pe cei slabi in credinta si lipsiti de educatie crestina, ca sa nu cada in aceste cumplite patimi ce corup societatea noastra.
Credinciosii nu trebuie sa lase totul in grija preotului. Ei trebuie sa ajute pe preot, sa-l intrebe, sa colaboreze, sa-i ceara sfatul ori de câte ori este nevoie si sa asculte cu sfintenie cuvântul lui. Iar daca au vreo indoiala, sa mearga la preotii batrini, la mânastiri si la nevoie, chiar la episcopul lor. Viata morala exemplara a preotului si a credinciosilor, ca si colaborarea lor la evanghelizarea parohiei, formeaza un puternic zid de rezistenta impotriva tuturor ispitelor si furtunilor.
Sfintele slujbe facute la timp, dupa rânduiala, cu evlavie si fara graba, hranesc cel mai mult pe credinciosii din satele si orasele noastre. Si daca exista coruri si cântari frumoase la slujbe si predici bune, calde, inspirate din trăire, pe intelesul tuturor, slujbele îi intaresc in credinta pe toti, umplu bisericile de credinciosi, atrag la ortodoxie chiar si pe cei ce s-au rupt de Biserica si ii apropie de Hristos pe toti. Fericite sunt asemenea parohii, care au preoti buni, cu slujbe si predici frumoase, izvorite din credinta; cu pastori model si mame evlavioase care se jertfesc pentru Dumnezeu si pentru copiii lor. Acolo nu pot fi dezbinari religioase si de familie, nici secte, nici betii, nici alte grele pacate, ci toti vor fi cu un cuget si o inima in sânul Bisericii lui Hristos și asta o simțiti și voi dupa fiecare slujbă.
Predica vie este ajutata in parohie si de citirea cartilor ortodoxe. De altfel s-au tiparit numeroase carti de catre Biserica Ortodoxa Romana. Se recomanda sa functioneze la fiecare parohie o biblioteca cu cele mai bune carti de invatatura ortodoxa, care sa se dea enoriasilor la citit, dupa nevoie, cu binecuvintarea preotului. Cele mai bune carti pentru intarirea credintei sint: Sfinta Scriptura sau Biblia, Vietile Sfintilor pe fiecare luna, Despre credinta ortodoxa, Filocaliile, Catehismul, Mântuirea Pacatosilor, Convorbiri duhovnicesti, Pelerinaj la Locuri Sfinte, Patericul Romanesc, carti de explicare a credintei, precum si multe alte scrieri ortodoxe alese și care acoperă foamea duhovnicească.
Iar din casele noastre, ale credinciosilor sa nu lipseasca sfintele icoane, Sfânta Cruce, Noul Testament, Ceaslovul, Psaltirea sau macar o carte de rugaciuni. Toate acestea sporesc credinta in casa si in inimi si hranesc mult pe credinciosii nostri. Iar daca lipsesc slujbele frumoase, predica vie, cartile sfintele si exemplele preotului, indata patrund sectele si dezbinarea in casa si in parohie si nimic nu este mai greu decât sa indreptezi o parohie dezbinata si tulburata.
Credinciosii trebuie sa se spovedeasca, fericiți pentru a se putea hrani cu Sfinta Impartasanie care este Trupul si scump Sângele lui Hristos, mai ales in cele patru sfinte posturi, iar bolnavii, batrânii, vaduvele si copiii sa se impartaseasca mai des, dupa sfatul preotului. Nu trebuie sa fugim de Sfintele Taine, fie de frica osândei, fie din nepasare, dar nici sa cerem prea des Sfânta Impartasanie ci sa tinem regula Bisericii, calea de mijloc, stiind ca extremele, excesele, adica nepasarea si indrazneala, sunt ale vrajmasului.
Iata câteva cai prin care pastorii Bisericii lui Hristos isi hranesc enoriasii, dupa porunca Domnului: Dati-le voi sa manince. Ele sunt mai multe, dar acestea sânt recomandate intii de Sfintii Parinti. Insa nu este de ajuns numai sa avem preoti buni la sate si orase. Toți credinciosii sântem datori să colaboram cu preotii la intarirea ortodoxiei in parohie, la hranirea celor flamânzi si insetati, la ajutorarea, cercetarea si miluirea saracilor, a orfanilor, a vaduvelor, a copiiilor si a celor greu bolnavi. Sa nu uitam ca de multe ori credinciosii reusesc sa atraga multe suflete si sa intre acolo unde nu poate patrunde preotul. Nu lasati pe preot sa lupte singur. Ajutati-i la biserica, la slujbe, la curatenie, la cercetarea bolnavilor, la indrumarea celor din jur sa vina la Hristos.
Deci Dumnezeu ne-a dat painea, vindecarea de boli, cuvantul, totul. Dar, deodata, Se retrage; pentru ca, repet, Dumnezeu nu vrea sa faca din lumea noastra un azil de neputinciosi; ci o arena de osteneala, de nevointa.
Noi traim astazi asemenea incercari. Simt insa ca se naste o lume noua. Suntem la sfarsit de lume si inceput de lume. Or, noi invatam, din chiar incercarile care ne sunt date astazi, cum se naste aceasta lume.
Cineva observa: ne-am ocupat foarte mult de moarte. Cine insa este preocupat de nastere? Nu numai de nasterea trupeasca, evident. Mai mult: daca la moartea noastra incercam fel de fel de mijloace pentru a o indeparta, sau pentru a o face benefica (vezi Doamne, euthanasia), atentatele la viata insasi se inmultesc. E o tragedie aceasta, de proportii fara precedent.
Si parintele Ioanichie Balan avea dreptate cand semnala ca intr-o maternitate, la o suta de sarcini, abia trei-patru daca vin pe lume, restul sunt ucise. Simtim oare? Cu noi se naste astazi o lume noua! Nu numai in tara noastra. Se naste in lume un nou eon, o noua perioada in istorie, cu noi. Daca nasterea fireasca se face fara noi (cum scria Heidegger: “Suntem aruncati in lume fara sa fim intrebati”), nasterea duhovniceasca o primim la botez; si aceasta nastere nu se face fara noi, ci cu noi. Si in masura in care suntem constienti de aceasta nastere din nou a lumii de astazi, in acea masura participam la propria noastra nastere si crestere.
Aceasta vrea Dumnezeu de la noi: sa infruntam incercarile, greutatile; sa socotim acest timp, de lucru, in care Dumnezeu ne cheama, asa cum a chemat atunci multimile, sa nu le dea totul de-a gata; asa cum a chemat pe ucenici, ca ei sa infrunte valurile; sa sporeasca in fiecare dintre noi constiinta participarii la nasterea noastra din nou; a lumii de aici si a lumii intregi.
Pretutindeni in Europa si in lume e aceasta mare trecere pascala catre o arvuna a invierii, a veacului viitor. O simt si o traiesc cu toate fibrele fiintei mele. Dar in care noi toti suntem chemati. Dar in fata greutatilor, la marile noastre incercari, in orice stare a valurilor ar fi corabia noastra, nimeni sa nu cada in deznadejde.
Dumnezeu ne cheama ca, si in momentele in care simtim ca cerul e de arama si nu ne raspunde, sa simtim ca e timpul sa se trezeasca in noi chipul Lui dumnezeiesc, asemanarea cu El; nevointa noastra, credinta noastra, nadejdea noastra, iubirea noastra, pazirea poruncilor Lui, cu constiinta ca El Se roaga. Nu uitati, cand corabia e gata sa se inece (asa li se parea ucenicilor), El apare pe valuri si rosteste: “Eu sunt, nu va temeti”. Eu exist; Eu sunt cu voi; si impreuna biruim si ne nastem din nou.
Acesta e mesajul Evangheliei. Iisus vegheaza, dar vrea sa vada ca noi ostenim pentru salvarea noastra. Ca noi, mai ales, stim ca El, Iisus, Fiul lui Dumnezeu, El care a hranit multimile (si poate ca o parte din aceste multimi, impreuna cu fariseii, L-au pus pe cruce) e trimisul Parintelui Ceresc. Si, ca Fiu al Parintelui Ceresc, ne stie pe noi toti, inradacinati in aceeasi obarsie, a Lui, ca frati ai Lui. El sufera impreuna cu noi si noi suferim impreuna cu El si biruim impreuna cu El, stiind ca pe El, Fiul lui Dumnezeu, L-a trimis Tatal, pentru noi oamenii si pentru a noastra mantuire. Sa ne hraneasca, dar sa ne si creasca pe noi, prin suferinta, prin incercari si prin iubire si, mai mult, prin nevointa sa biruim. Cum a spus El: “In lume incercari veti avea; dar indrazniti! Eu am biruit lumea”. Cu El biruim orice incercare, orice lipsa, orice nevoie, stiind ca atunci cand e nevoie, El intervine și rosteste: “Eu sunt cu voi si nimeni impotriva voastra” Amin (postat pe fb de ioan monahul)