Nu mai vreau să păcătuiesc, vreau să trăiesc cu Tine, Doamne!

25.02.2019 07:21

In a treia Duminica din perioada pregatirii pentru Post, auzim parabola Fiului Risipitor (Luca XV, 11-32). Impreuna cu imnurile cantate in aceasta zi, parabola ne dezvaluie timpul pocaintei ca fiind intoarcerea omului din exil. Fiul risipitor, ni se spune, a plecat intr-o tara indepartata, cheltuind toti banii pe care ii avea. Un om avea doi fii. Omul este Dumnezeu, Care întru smerenia Sa se numeşte astfel, iar fiii sunt oamenii. Şi a zis cel mai tânăr dintre ei tatălui său: Tată, dă-mi partea ce mi se cuvine din avere. Şi el le-a împărţit averea. Şi nu după multă vreme, adunând toate, fiul cel mai tânăr s-a dus într-o ţară depărtată şi acolo şi-a risipit averea, trăind în desfătări.

Pilda fiului risipitor este povestea vieții fiecăruia dintre noi, a tuturor, pentru că absolut toți avem momente în viață în care ascultăm de glasul sirenelor, ademenitoare spre plăceri, mai mult decât de glasul conști­inței noastre, care ne avertizează asupra pericolului lor; avem momente în care, conștient sau involuntar, alegem să gustăm din „otrava” păcatului, mascată sub forma plăcerilor; clipe în care ne îndepărtăm și ne lepădăm de ceea ce cunoaștem deja, căutând călătoria și aventura, chiar dacă acestea vor duce la naufragiu. Ne îndepărtăm de familia de prove­niență, ne lepădăm credințele, convingerile și crezurile personale, înlocuindu-le cu altele noi, dar nu totdeauna mai bune, doar din dorința schimbării.

Asa cum remarca si Sfantul Isaac Sirul, omul 'nu invata decat prin incercari. Şi fara incercare nu cunoaste smerenia'. Iar Diadoh al Foticeii spunea ca 'stralucirea smereniei' nu o putem atinge 'daca nu ne-ar inmuia harul, aducand asupra noastra patimirile povatuitoare, ca sa lamureasca voia noastra cea sloboda'. Pentru a dobandi smerenia, nu ajunge sa citim carti sau sa chemam in mintea noastra ganduri smerite. Este nevoie sa cunoastem intru simtirea inimii ca nu putem face nimic bun fara Dumnezeu. Dar intai trebuie sa trecem prin 'cuptorul' necazurilor, sa ne simtim neputinta si sa inmultim rugaciunile de cerere a ajutorului divin. 'Iar cand cineva cunoaste ca este lipsit de ajutorul lui Dumnezeu, face multe rugaciuni si cu cat le inmulteste pe acestea, cu atat se smereste mai mult in inima sa. Caci, observa Isaac Sirul, nimeni, rugandu-se si cerand, nu poate sa nu se smereasca. Iar 'inima zdrobita si smerita Dumnezeu nu o va urgisi' (Psalmul 50, 19). Mai departe pe acest lung drum duhovnicesc, inima se smereste prin dureri si parasiri povatuitoare din partea lui Dumnezeu, ceea ce are ca rezultat si oprirea mintii din vagabondarea gandurilor: 'Caci smerenia aduna inima'. Asadar, omul smerit la inima este un om concentrat, 'adunat', care se roaga cu mintea neimprastiata.

Îndepărtarea lui de casa părintească și de dragostea Părintelui nostru echivalează cu apropierea și trăirea în proximitatea întunericului, a păcatului și a răului. Îndepărtându-se de Dumnezeu, omul ajunge să trăiască pe marginea prăpastiei existen­ței sale, cu iluzia plinătății. Experiază păcatul, săvârșește mecanic patimile, crezând că acestea îi vor aduce adevărata împlinire. Drama căderii sau golul ființial pe care îl instalează păcatul în firea și sufletul uman de aici decurge: din minciuna lui.

Până să gustăm din el, ne promite, ne minte și ne ademenește cu iluzia deplină­tății, a fericirii desăvârșite și veșnice. Ne face să credem că atunci când vom consimți la el, „cuiele” conștiinței vor fi adormite de gustarea și înfruptarea din plăcerile lumii, prin fiecare por din ființa noastră. Însă, după săvârșirea păcatului sau a patimii, omul se simte străin și îndepărtat de propria sa fire, trăind exterior chiar luiși. Iar prăpastia care se cască în sufletul său și pe care o experiază sub forma sentimentului zădărniciei, a ratării țintei vieții sale, a pierderii sensului ei autentic, a vidului existențial și a golului ontologic, toate „sfâșiindu-i” făptura, izvo­răște din discrepanța dintre ceea ce păcatul i-a promis și ce i-a oferit în fapt. I-a promis totul, sau aproape totul, dar nu i-a dat în schimb nimic, sau aproape nimic!

Într-o pildă totul are o semnificaţie; prin cel mai tânăr a vrut să zică cel mai fără de minte, adică cel mai păcătos, pentru că lucrurile păcatului sunt copilăreşti şi nebuneşti, iar faptele bune sunt „bătrâneşti”, adică înţelepte. Ce-a vrut să zică prin ţară depărtată? Dacă este vorba de Dumnezeu, ce altceva este departe de Dumnezeu decât păcatul, deci a plecat în ţara păcatului, depărtându-se de la împreună vieţuirea cu Dumnezeu. O tară îndepărtată! Această definitie a conditiei noastre umane, pe care trebuie să ne-o asumăm si să ne-o impropriem atunci când începem să ne apropiem de Dumnezeu, este unică. Un om care nu a trecut niciodată prin acesta experientă, fie ea chiar si foarte scurtă, care nu a simtit niciodată că este înstrăinat de Dumnezeu si de adevărata viată, nu va întelege niciodată care este esenta crestinismului. Si acela care se simte perfect “acasă” în această lume si în viata ei, care niciodată nu a fost atins de dorinta după altã Realitate, nu va întelege ce este pocăinta.

Ispita intunecata ne orbeste si ne tulbura mintea, constiinta, gandurile, ne pune inainte ignoranta si uitarea infricosatoare. Aceasta ne face sa nu ne mai aducem aminte de scopul mantuirii sufletului si vietii noastre. Toti stim foarte bine, si mai intai eu, ca viata noastra este foarte ieftina si trecatoare. Vedem oameni care mor si sunt inmormantati, trecem prin cimitire si stim foarte bine ca acolo vom merge. Sfintele Scripturi ne descopera ca vom intalni intreg adevarul Evangheliei noastre, dar insistam sa ramanem departe de Dumnezeu. Este ceea ce ne aminteste intelepciunea Patericului, ceea ce spune ingerul omului, cand cere in ultimul moment iertarea: „Cand soarele stralucea pe cer in miezul zilei, tu unde ai fost ca sa te pregatesti? Acum, cand e la apus si merge spre alta lume, tu te-ai gandit sa te ingrijesti si sa pazesti sufletul tau? Ce-ai facut cu timpul care a trecut? Unde ai cheltuit scumpetea atat de folositoare a timpului?”.

Si vom fi loviti de realitate, de adevar, dar va fi prea tarziu si nu vom mai putea sa indreptam nimic. Acum sa facem ceea ce putem, cand avem timpul in mainile noastre, sa nu-l lasam sa ne scape. N-avem nevoie de multe lucruri, Dumnezeu nu vrea nimic, El nu cere nici osteneli, nici dorinte, nici bani, absolut nimic. Vrea doar sa dispunem de putin timp, ca sa punem inainte pacatele noastre si sa ne dea iertarea, si apoi sa mergem pe drumul cel drept care este cel fericit. Nu este o cale care aduce amaraciune, disperare, care aduce raul asupra omului, ci drumul lui Dumnezeu este plin de lumina, bucurie, sanatate trupeasca si sufleteasca, pace, seninatate, pentru ca Hristos este fericirea cea necuprinsa. Acestea toate le daruieste, in timp ce diavolul este sarac lipit, n-are nimic bun sa ofere pe cale celor care asculta de sfaturile lui, de ceea ce-i indeamna si, ca un nefericit ce este, poarta cu el nefericirea. Sa ascultam de Dumnezeu, caci El ne da tot ceea ce are si, fiindca este lumina, paradis, iertare, viata, fericire vesnica, El ni le daruieste pe toate.

"Sunt doua feluri de a risipi. Exista risipa celui care, intocmai fratelui cel mic, cheltuieste fara sa fi strans (caci tot ceea ce avea fiul cel mic era un dar). Dar exista si risipa celui care, intocmai fratelui cel mare, strange fara sa poata aduna. Fratele fiului risipitor asa face. El strange ascultare dupa ascultare si fapta buna dupa fapta buna, iar in ultimul ceas, cand nu poate intelege si nu poate ierta dragostea tatalui pentru cel ce a risipit, pierde el insusi tot ce a adunat... La ce bun atata supunere si atata cumintenie, daca n-a putut intra in inima sa și nițică dragoste?“(C. Noica)

De ce sa nu dobandim toate aceste bunuri, sa ne uram pe noi insine si sa-L facem pe El nefericit? Nu ne trebuie nimic altceva decat o mica iluminare, un mic efort ca sa ne schimbam modul de viata, sa ne urcam in trenul vietii care are ca destinatie finala Poarta cea de aur, care se numeste Imparatia Cerurilor, adica inima lui Hristos. Si daca sufletul nostru va avea trasaturile Parintelui ceresc, ca fiu al lui Dumnezeu, el va intra neimpiedicat in inima lui Dumnezeu, in aceasta fericire mare, necuprinsa si de negrait. Deci sa ne ajutam pe noi insine in aceasta problema a intoarcerii, ca sa fim fericiti, sa traim o bucurie necuprinsa, atunci cand putem in toata vremea sa ne curatim sufleteste si deplin. Iar cand Dumnezeu ne va chema la aceasta frumoasa curatire, sa ne indreptam catre tronul Lui. De asemenea, prin iluminarea pe care o dobandim, avem datoria fata de Dumnezeu si fata de aproapele nostru sa-l ajutam pe cel de langa noi, sa-l aducem la pocainta, la Sfanta Spovedanie, si acest mare bine este vrednic de rasplata. Mare lucru este sa aduca cineva pe fratele lui la pocainta si la marturisire.

Din nefericire, am cheltuit-o pe aici si pe acolo, ingrijindu-ne si taraganindu-ne cu multe. Cand cineva invata pe ceilalti cele pe care le spunem, trebuie mai intai sa se invete pe sine insusi. Nu va faceti multi invatatori, spune Apostolul Iacov, stiind ca noi, invatatorii, mai mare osanda vom lua (Iacov 3, 1).

Din nefericire, nu-mi ajung pacatele mele si atunci ii invat pe ceilalti. Bunul Dumnezeu sa verse mila si lumina, ca sa ne trezim. Cat este devreme si cat avem suflare de viata, sa ne pocaim, sa nu ne lenevim, ca sa nu fim lipsiti dupa aceea de mila si indreptare. Pentru ca daca se va intampla acest lucru, atunci va fi tarziu si purtarea de grija nu va mai aduce nici un folos. In acel ceas vom zice: „Le dau pe toate ca sa ma intorc, ca Dumnezeu sa-mi daruiasca doar cateva momente de pocainta si intoarcere”.

Omul va da toate pentru un ceas, ca sa se impace cu Dumnezeu. Acum, insa, cand avem inainte ani, atata perioada de timp, n-o facem. Avem atatia bani, ca putem sa cumparam toata imparatia lui Dumnezeu, dar suntem atat de avari, atat de zgarciti, ca nu dam nimic pentru Acesta si pentru sufletul nostru. Dispunem de atata timp, de atatea lucruri, de atat pacat si pierzare, de atata zbucium, iar pentru Imparatia lui Dumnezeu, care inseamna interesul nostru personal, suntem foarte nepasatori. Aceasta este izbanda diavolului. Aici ne biruieste, ne imbrobodeste, ne convinge, ne castiga timpul, ne pune capac, si maine, cand se va apropia ceasul, le va descoperi pe toate, le va arata peste tot in mod vizibil.

După ce a cheltuit totul, s-a făcut foamete mare în ţara aceea, şi el a început să ducă lipsă. Foamea aceasta mare este pierderea harului. Şi ducându-se, s-a alipit el de unul din locuitorii acelei ţări, şi acesta l-a trimis la ţarinile sale să păzească porcii. Adică s-a făcut slugă a diavolului, păzind cele ale lui; porcul reprezintă păcatul pentru că porcul mănâncă şi doarme toată ziua, iar din lăcomie şi lenevie izvorăsc toate relele, mai ales desfrânarea; când spunem să păzească cele sfinte, adică cele ale lui Dumnezeu: faptele bune; iar când spunem să păzească porcii, adică cele ale păcatului. Şi dorea să-şi sature pântecele din roşcovele pe care le mâncau porcii, însă nimeni nu-i dădea. Roşcovele sunt nişte poame care la început îndulcesc gura, apoi gura devine vâscoasă şi amară, ele închipuiesc păcatul care la început este dulce, iar la sfârşit totul devine dezamăgire şi amar. Nimeni nu-i dădea, adică nimeni nu-l sătura, pentru că păcatul nu satură pe nimeni, ci, dimpotrivă, pe măsură ce-l practici, parcă devii tot mai înfometat, nimeni nu ajunge la saturaţie în desfrânare sau lăcomie, ci este din ce în ce mai aţâţat de pofte, adică din ce în ce mai flămând de păcat.

Momentul schimbarii este hotararea sa de a se intoarce acasa. Calea intoarsa catre tatal a fost posibila pentru ca si-a venit in sine. Acesta este punctul de plecare de la pacat spre Dumnezeu. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Pacatosul doarme adanc. A-ti veni in sine inseamna a te destepta din somnul pacatului. Simtind primejda ramanerii in pacat, Fiul Risipitor spune: "Sculandu-ma voi merge”. Deci, nu este de ajuns sa te trezesti, trebuie sa lasi in urma pacatul. Sa nu uitam ca cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc. Insa, cel care s-a hotarat sa paraseasca pacatul, daca nu primeste Spovedania si Sfanta Impartasanie, nu are putere sa faca un lucru bun. Venindu-şi în sine, a zis: Câţi argaţi ai tatălui meu sunt îndestulaţi de pâine, iar eu pier aici de foame! Sculându-mă mă voi duce la tatăl meu şi-i voi spune: Tată, am greşit la cer şi înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argaţii tăi.

Pocăinta este adesea identificată cu o însiruire rece si “obiectivă” a păcatelor si a greselilor, ca un act de pledoarie pentru vinovătie în fata unei acuzatii juridice. Spovedania si dezlegarea de păcate sunt privite ca fiind de naturã juridică, dar ceva esential este omis, ceva fără de care nici spovedania si nici dezlegarea de păcate nu au nici o semnificatie sau putere reală. Acest “ceva” este chiar sentimentul de înstrăinare de Dumnezeu, de bucuria comuniunii harice cu El, de la adevãrata viatã creatã si datã de Dumnezeu. Este usor, într-adevăr, să mă spovedesc că nu am postit în zilele rânduite, că nu mi-am făcut rugăciunile sau că m-am mâniat. Este un lucru diferit, totusi, acela de a realiza dintr-o dată că am pângărit si că mi-am pierdut frumusetea sufletească, că sunt departe de adevărata mea viată, de adevărata mea casă, si că ceva pretios, frumos si curat a fost rupt fără sperantă în structura intimã a existentei mele. Aceasta si numai aceasta este pocăinta, dorinta adâncă de a te reîntoarce, de a te înapoia, de a recăpăta căminul pierdut.

Eu am primit de la Dumnezeu bogătii minunate: mai întâi viata si posibilitatea de a mă bucura de ea, de a o umple de sens, de dragoste si cunoastere; apoi – în Botez – noua viata a lui Hristos Însusi; darul Sfântului Duh, pacea si bucuria Împãrãtiei vesnice. Am primit cunoasterea lui Dumnezeu si, prin El, cunoasterea întregii Creatii si puterea de a fi Fiul lui Dumnezeu. Si pe toate acestea le-am pierdut, pe toate acestea le risipesc în tot timpul, nu numai prin “păcatele”, “greselile” personale, ci prin păcatul păcatelor: îndepărtarea dragostei mele de la Dumnezeu, preferând “tara îndepărtatã” în locul minunatei Casei a Tatălui. Şi, sculându-se, a venit fiul la tatăl său. Şi încă departe fiind el, l-a văzut tatăl său şi i s-a făcut milă şi, alergând, a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat.

Prin încă departe fiind el, vedem iubirea tatălui care l-a iertat fără să-i ceară socoteală, fără să facă vreun canon de fapte bune, pentru că smerenia şi pocăinţa iartă multe păcate. Cine nu ştie ce bucurie are un părinte când un fiu pierdut se întoarce? Stă la gard cu ochii lungiţi să vadă: nu cumva vine? Aşa ne aşteaptă Dumnezeu să ne întoarcem la gardul dintre lumea aceasta şi cealaltă, la gardul dintre păcat şi bine.  Biserica este aici ca să îmi amintească de ceea ce am părăsit si am pierdut. Si asa cum ea îmi reaminteste, îmi amintesc si eu: “de la părintească slavă a Ta depărtându-mă neîntelepteste“, spune Condacul acestei zile, “întru răutăti am risipit bogătia care mi-ai dat. Pentru aceasta glasul desfrânatului aduc tie: Gresit-am înaintea Ta, Părinte Îndurate!“. Si atunci, când îmi amintesc, găsesc în mine dorinta si puterea de a mã reîntoarce: “mă voi întoarce la Tatăl Meu, plângând cu lacrimi: primeste-mă ca pe unul din slujitorii Tăi“. O particularitate liturgica a acestei “Duminici a Fiului Risipitor” trebuie mentionata aici in mod special. La utrenia de Duminica, dupa solemnul dar veselul Psalm al Polieleului, cantam tristul si nostalgicul Psalm 136: La râul Babilonului, acolo am șezut și am plâns, când ne-am adus aminte de Sion. În sălcii, în mijlocul lor, am atârnat harpele noastre. Că acolo cei ce ne-au robit pe noi ne-au cerut nouă cântare, zicând: „Cântați-ne nouă din cântările Sionului!”Cum să cântăm cântarea Domnului în pământ străin? De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea! Să se lipească limba mea de grumazul meu, de nu-mi voi aduce aminte de tine, de nu voi pune înainte Ierusalimul, ca început al bucuriei mele. Adu-ți aminte, Doamne, de fiii lui Edom, în ziua dărâmării Ierusalimului, când ziceau: „Stricați-l, stricați-l până la temeliile lui!” Fiica Babilonului, ticăloasa! Fericit este cel ce-ți va răsplăti ție fapta ta, pe care ai făcut-o nouă. Fericit este cel ce va apuca și va lovi pruncii tăi de piatră.

Acesta este Psalmul instrainarii. El era cantat de evrei in captivitatea lor babilonica, pe cand se gandeau la orasul sfant al Ierusalimului. El a devenit totdeauna cantecul omului atunci cand realizeaza indepartarea sa de Dumnezeu si, realizand aceasta, devine om din nou: ca unul ce nu poate fi niciodata deplin satisfacut de nimic in aceasta lume cazuta, care prin structura si vocatie este un pelerin al Absolutului. Acest Psalm va fi cantat inca de doua ori, in ultimele doua Duminici, inainte de inceperea Postului. El ne infatiseaza Postul insusi ca pelerinaj si pocainta – ca reintoarcere”.

Cât de mare este dragostea unui părinte pentru fiul său şi ce nu ar face pentru el! Aşa şi Părintele ceresc, în căutarea omului pierdut, a lăsat toată slava cerească. Şi-a dat coroana jos, porfira împărătească, a luat chipul umil al robului şi S-a dus în ţara aceasta depărtată, în ţara păcatului, în căutarea celui pierdut. Însă câtă durere este atunci când cel cu care ai fost împreună odată, cu care ai împărţit pâinea, pentru care ai dat ceva din tine, să nu te mai cunoască. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit (Ioan 1, 11). Te ţine în prag şi nu te invită în casă, într-o clipă îţi aduci aminte toate acele clipe când le-aţi petrecut împreună. „Nu-ţi aduci aminte, îi spune; atunci, odată… Nu-ţi aduci aminte, îi spune Dumnezeu omului, atunci când te-am făcut cu mâna Mea din ţărână, când am rupt ceva din Mine şi ţi-am dat viaţă, când ne bucuram împreună în rai, când din coasta ta am făcut-o pe Eva ca să te bucuri cu dânsa?”

Nu, oamenii nu-şi mai aduc aminte, au uitat de Dumnezeu. Asta a fost durerea lui Hristos pe cruce, să te vezi bătut, batjocorit, răstignit de cel pe care odată l-ai iubit. De ce oamenii ucid dragostea?

Vedem din familiile noastre: pentru ambiţii, pofte, dorinţă de a fi mai mare sau de a căuta ceva nou, îl părăsim pe cel de lângă noi pentru că suntem târâţi de pofte şi căutăm aventuri noi, plecăm într-o ţară îndepărtată a păcatului şi zburdăm de parcă ne-am elibera de ceva; oare cel drag a devenit o povară? Vrem să fim liberi, dar, vai, ne facem robi păcatului, intrăm într-o lume necunoscută, care ştie doar să profite, care este foarte bună atunci când ia ceva de la tine, apoi, când nu mai ai ce să-i oferi, când te apropii de neputinţe, îţi întoarce spatele. Atunci ne vom aduce aminte şi noi cum, odată, cuiva şi noi am întors spatele, poate atunci ne vom aduce aminte şi de Dumnezeu, pe Care de mult L-am uitat. Poate atunci vom înţelege deşertăciunea poftelor şi a dorinţelor noastre şi ni se va face dor, ni se va face foame de ceea ce a fost odată. Cât de emoţionantă este reîntâlnirea!

Deşi ai suferit pentru cel drag, niciodată nu vei rămâne deşert. Deşi totul părea pierdut, atunci când nimeni nu se aştepta, totul s-a întors, durerea lui Hristos a mers până la sfârşit şi S-a făcut pierdut până la capăt, până ce a ajuns pe cruce. Acolo, când toţi L-au părăsit, când părea să fie ceea ce se zicea prin proorocul: în zadar m-am trudit, am născut vânt, atunci a venit biruinţa. Atunci s-a dat iertare lumii, atunci s-a făcut împăcarea; a dat Hristos tot ce a avut mai bun; când propovăduia, oamenii stăteau încremeniţi; citeam că înainte de minunea cu înmulţirea pâinilor în pustie oamenii au stat trei zile nemâncaţi ascultându-L pe Hristos. Mă gândeam: oare ce le-o fi spunând?

Oamenii mă ascultau şi stăteau fără grai şi aşteptau să audă sfatul meu. După ce le vorbeam eu, ei nu mai spuneau nimic şi cuvântul meu cădea asupra lor picătură cu picătură. Mă aşteptau precum aştepţi ploaia şi căscau gura lor, ca pentru bura de primăvară. Dacă le surâdeam, nu-şi credeau ochilor şi surâsul meu nu-l lăsau să se piardă. Le arătam care este dreapta cale şi stăteam mereu în fruntea lor, stăteam ca un împărat între ostaşii săi şi, oriunde-i duceam, ei veneau după mine. Iar acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decât mine; cel ce şi-a deznodat ştreangul robiei mă asupreşte şi tot aşa cel ce şi-a scos zăbalele din gură. Prietenii mei îşi bat joc de mine, dar ochiul meu varsă lacrimi înaintea lui Dumnezeu. Chipul meu s-a înroşit de plânset şi umbra morţii s-a sălăşluit în pleoapele mele. Cât aş vrea ca vorbele mele să fie scrise, cât aş vrea să fie săpate pe aramă. Fraţii mei s-au arătat înşelători şi sunt uimiţi că au avut încredere; când sosesc lângă uscatele puhoaie sunt uimiţi (Iov 29, 21-25; 30, 1-11; 19, 23; 16, 16-20; 13, 14).

Acesta este Cel din care curgeau izvoarele înţelepciunii, ziceau ei, Cel care ridica morţi? Să Se izbăvească acum pe sine însuşi, să se dea jos de pe cruce. Părea să fie la capătul puterilor, şi copiii orfani îşi pierdeau orice nădejde. Pentru aceştia mă voi scula, zice Domnul, îmi voi lua în dinţi carnea mea şi viaţa mea o pun în mâna mea. Iar învinuirea scrisă de potrivnicii mei, voi purta-o pe umărul meu, voi înnoda-o în jurul capului meu, ca o cunună (Iov 31, 35-36).

Şi-a făcut Dumnezeu din ocară cunună, batjocura a dus-o pe umăr ca pe o pradă, a ridicat-o sus şi a arătat-o la toată lumea. Priviţi, acesta este rodul ostenelilor Mele, am slujit oamenilor şi ei Mi-au răsplătit. Dacă atunci, odată, curgeau pentru voi izvoarele înţelepciunii, acum, la capăt, curg tot pentru voi izvoarele durerii. Iată că nu s-a uscat izvorul, tot mai are ceva de dat, şi nu vă întristaţi că e durere, ci vă bucuraţi că vine din dragoste. Din dragostea Lui pentru om, Dumnezeu a dat tot ce-a avut şi, de aceea, scăpat de chinurile sufletului Său,va vedea rodul ostenelilor Sale şi de mulţumire se va sătura. Pentru aceasta Îi voi da partea Sa printre cei mari şi cu cei puternici va împărţi prada, ca răsplată că şi-a dat sufletul Său spre moarte şi cu cei făcători de rele a fost numărat. Că El a purtat fărădelegile multora şi pentru cei păcătoşi Şi-a dat viaţa (Isaia 53, 11-12).

Când totul părea să se îndrepte spre un deznodământ amar, din acele ultime puteri, din sângele care curgea, a izvorât viaţa, iertarea lumii.Câtă osteneală pentru căutarea fiului pierdut şi câtă emoţie la întâlnirea dintre Dumnezeu şi om! De dorul acesta, măruntaiele mele tânjesc în mine, spunea Iov (19, 27).Dacă toată lumea se bucură pentru regăsirea fiului pierdut, iată că se găsesc şi din cei care să se întristeze de această întoarcere. Puţin lucru ar fi dacă s-ar întrista diavolul, cel care l-a pierdut pe fostul său slujitor. Tristeţea adevărată este că însuşi fratele celui întors s-a mâniat de întoarcerea şi mai ales de buna primire a celui pierdut. Şi în zilele noastre se aude: fratele meu îmi poartă duşmănie pentru că vrea să-i rămână casa. Şi asta este o răutate fără de minte ca să strici ceva veşnic şi atât de frumos, adică dragostea dintre fraţi, pentru un lucru care peste câţiva ani o să se dărâme şi nicidecum nu-l poţi lua cu tine în veşnicie.

Invidia şi răutatea fratelui care a stat tot timpul în preajma tatălui sunt acelea ale fariseilor şi cărturarilor care, spuneau ei, tot timpul au stăruit în legea Domnului şi de ce acum Iisus nu-i laudă, ci-i laudă pe cei păcătoşi care se întorc; este răutatea iudeilor care nu se bucură de întoarcerea neamurilor la credinţă, şi astăzi, spun ei: noi iudei am fost de la început, de ce veniţi voi goimii (păgânii) să spuneţi că Dumnezeul lui Israel este Dumnezeul vostru?

Este răutatea poate şi a unora dintre noi care, ducând o viaţă căldicică, adică mai ne dăm cu Dumnezeu, dar nici de cele deşarte nu ne lepădăm, mai mergem la Biserică, dar ne plac şi confortul, petrecerile sau serialele TV, deci noi, care de mici spunem că am trăit oarecum cu Dumnezeu, ne mirăm cum vin unii care se convertesc de la alte religii sau de la păgânism şi devin mult mai buni ca noi şi chiar adevăraţi stâlpi ai bisericii: Sfântul Apostol Pavel, care la început era prigonitorul creştinilor, Sfântul Ciprian, care fusese vrăjitor, Sfânta Maria Egipteanca, care fusese mare desfrânată, Fericitul Augustin şi câţi alţii.

Şi în zilele noastre, mulţi întorcându-se de la alte credinţe sau de la o viaţă destrăbălată devin adevăraţi mărturisitori ai Ortodoxiei. De ce? Pentru că ei, după ce au gustat din roadele amare ale vieţii în întuneric, când dau de această comoară a adevărului, ştiu să o aprecieze, pe când noi nu ştim să apreciem ceea ce de mici avem şi suntem nepăsători faţă de credinţa noastră. Ei, cei ce se întorc când dau de această comoară, lasă toate şi-şi dedică viaţa acestei bogăţii pe care au descoperit-o. Noi am îngropat această bogăţie în poftele noastre lumeşti, ne ducem la spovedanie pentru a curăţa această bogăţie a sufletului, haina botezului, iar apoi ne întoarcem iarăşi în ţări îndepărtate, adică în ţara păcatului, până ce ni se face iarăşi foame, când pierdem Harul şi devenim zbuciumaţi şi neliniştiţi.

Nu se vorbeşte despre două întoarceri ale fiului risipitor, ci de una singură, pentru că cine gustă cu adevărat din Dumnezeu, moare pentru lumea aceasta, „nimeni nu poate să-L vadă pe Dumnezeu şi să rămână în viaţă”, să rămână în viaţa pe care a petrecut-o în desfrâu, ci el moare pentru această viaţă trecută şi învie pentru Dumnezeu într-o viaţă nouă. Dacă noi după ce ne spovedim ne întoarcem iarăşi la cele vechi, înseamnă că dacă nu am murit pentru cele vechi încă nu am văzut faţa lui Dumnezeu; în momentul în care Îl vezi pe Dumnezeu, te contopeşti cu El; noi dacă nu ne-am unit cu Dumnezeu înseamnă că încă ne ţinem departe de El, adică că încă nu ne-am dăruit lui Dumnezeu.

Trebuie să ne dedicăm viaţa lui Dumnezeu, în zadar aducem la spovedanie doar păcatele, trebuie să ne dăruim pe noi;„nu mai vreau să păcătuiesc, vreau să trăiesc cu Tine, Doamne, ajunge cât am mâncat roşcovele dulci ale păcatului, acum m-am amărât, ajunge cât am slujit în ţara îndepărtată a dezmăţului şi desfătărilor porceşti, niciodată nu mă satur din acestea, vreau acum să rămân cu Tine, Doamne, să-Ţi slujesc Ţie oricât ar fi de greu”.  Aceasta este întoarcerea fiului risipitor: mort a fost şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat.

Pilda despre întoarcerea fiului risipitor  se referă în mod direct la noi toţi, întrucât în ea este descrisă istoria iconomiei lui Dumnezeu cu privire la mântuire; căderea omului în robia patimilor, experienţa omului care cunoaşte puterea pierzătoare a păcatului. Păcatul este moarte, iar pocăinţa este întoarcere la viaţă. Împreună cu imnurile cântate în această duminică, parabola ne dezvăluie timpul pocăinţei ca fiind întoarcerea omului din exilul păcatului.

Duminica Întoarcerii Fiului risipitor sporeşte încrederea în bunătatea lui Dumnezeu, care aşteaptă întoarcerea acasă a fiecărui fiu rătăcit. Ea dezvoltă în principal învățătura despre pocăinţă, dar și despre iertarea dumnezeiască, care duce la restaurarea omului în demnitatea sa originară de „fiu”.

Parabola Întoarcerii fiului risipitor este una a pocăinţei, care ne arată că iubirea dumnezeiască este atotputernică. Tatăl are milă şi îndelungă răbdare. Iubirea Tatălui aşteaptă drept răspuns iubirea noastră, nelipsindu-ne de libertatea alegerii în viaţă. Nu există păcat care să biruiască milostivirea şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu.

Pentru ca oamenii să-şi dea seama cât de limitate sunt lucrurile trecătoare şi cât de nestatornice sunt averile şi bogăţiile acestei lumi. Foametea şi lipsurile materiale impun omului o înfrânare şi postire de nevoie, din lipsă. Aceasta este îngăduită de Dumnezeu pentru ca foamea materială să fie transformată în foame după Dumnezeu, iar nesiguranţa şi însingurarea, întristarea şi singurătatea să se transforme în dor după comuniunea cu Dumnezeu Cel Milostiv, izvorul vieţii şi sensul ultim al existenţei umane“

Întoarcerea omului la Dumnezeu este o venire în fire pentru că este nefiresc să ne înstrăinăm de Dumnezeu şi este firesc să ne apropiem de Dumnezu. Braţele părinteşti ale Tatălui Ceresc care primeşte pe păcătosul pocăit reprezintă toate lucrările Bisericii-mamă, care doreşte să arate lumii iubirea lui Dumnezeu Tatăl, ca recuperare a celor păcătoşi. Braţele părinteşti arată iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de oamenii care se pocăiesc, care doresc să revină la comuniune în iubirea Preasfintei Treimi şi în casa Tatălui, care este Biserica lui Hristos Domnul plină de lucrarea Duhului Sfânt“.Nemângâiat în tânguirea sa şi însetând doar după slăvită veşnicie a lui Dumnezeu, omul se poate întoarce cu toată fiinţa sa către Dumnezeul cel viu şi din adâncul inimii înalţă strigare către „Cel Ce stăpâneşte peste viaţă şi peste moarte şi pogoară până la porţile locuinţei morţilor şi iarăşi ridică” (cf. Înţel. 16,13). Acesta este un moment de cotitură în viaţa noastră, pentru că acum Dumnezeu-Mântuitorul îşi începe lucrarea de rezidire a omului.

Când omul cade în păcat, mintea i se îndreaptă spre cele din afară, risipindu-o în cele zidite. Însă, când omul se întoarce în sine, conştient de pierzania sa şi căutând mântuirea, atunci mintea i se îndreaptă spre cele dinlăuntru, încercând a afla calea de întoarcere spre inimă. În cele din urmă, când toată fiinţa i se adună în împreunarea minţii cu inima, are loc o a treia mişcare, prin care omul se întoarce cu toată fiinţa către Dumnezeu-Tatăl. Şi numai acela care înfăptuieşte această întreită mişcare circulară poate ajunge la desăvârşire.

Parabola fiului risipitor e o concentrare a iconomiei mântuirii. Graba tatalui care vine in intampinarea fiului sau pocait intinzandu-i bratele, simbolizeaza plecaciunea Cuvantului Care "vine in intampinarea" omului cazut prin intrupare. Hristos isi intinde bratele Sale pe Cruce pentru a strange intreaga umanitate si a o aduce la sanul Tatalui îndumnezeind-o, asa cum tatal parabolei isi intinde bratele ca sa primeasca cu drag pe fiul sau. Hristos este de asemenea reprezentat si de vitelul cel gras junghiat, obiect al bucuriei vesnice a invitatilor la banchetul eshatologic.

Sa ne rugam pentru fratii nostrii crestini ca sa afle drumul mantuirii si, in afara de cererile noastre pe care le facem in rugaciune, sa avem o parte de cereri si pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu. Acesta este un gest real de iubire fata de aproapele. Si cand iubim pe fratii nostrii savarsim lucrarea lui Dumnezeu, Il avem in noi, pentru ca Dumnezeu este iubire si cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el (I Ioan 4, 16). Amin (postat pe fb de ioan monahul)