Acasă > ,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20)

,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20)

15.07.2020 11:09

Bine v-am gasit prieteni, Dumnezeu a vrut să pot începe iar să scriu.

Duminica a 5-a dupa Rusalii – Vindecarea celor doidemonizați din ținutul Gararei

,,În vremea aceea, trecând Iisus dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizați care ieşeau din morminte, atât de cumpliți, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Şi, iată, au început să strige şi să zică: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Departe de ei era o turmă mare de porci, păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, lasă-ne să intrăm în turma de porci. Atunci El le-a zis: Duceţi-vă! Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Și îndată toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă. Iar păzitorii au fugit şi, ducându-se în cetate, au spus toate cele întâmplate cu demonizații. Și, iată, toată cetatea a ieşit în întâmpinarea lui Iisus şi, văzându-L, L-au rugat să plece din hotarele lor. Iar Iisus, intrând în corabie, a trecut marea şi a venit în cetatea Sa”(Mt.8,28-34;9,1)

Şi trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizati, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea(Mt 8, 28) Hristos, mergând împreună cu ucenicii, ajunge într-un loc în care oamenii nu mai aveau curaj să mai treacă, căci acolo doi semeni de-ai lor, care-şi pierduseră propria stăpânire de sine şi erau posedați de cel rău, înfricoşau pe toţi ceilalţi cu lucrurile grozave pe care le făceau. Și spune Evanghelistul Marcu: au încercat cei din cetate să-i lege cu lanţuri, dar nicio legătură pusă asupra lor, omenească, nu putea să-i ţină.(v.Mc 5,1-20)

Şi trecând, aşadar, Mântuitorul în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat, au iesit în întâmpinarea Lui, doi demonizaţi care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea. Așadar cei doi demonizaţi, deşi nu mai aveau stăpânire asupra trupului lor, asupra minţii lor, asupra personalităţii lor, totuşi Evanghelia ni-i prezintă ca mergând în întâmpinarea lui Hristos.

Şi iată, au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu? Ai venit aici mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? (Mt.8 29,30) Așadar nu doar din curiozitatea de a vedea un om pe cale, de vreme ce de atâta timp nu mai văzuseră un semen de-al lor care să treacă prin acea parte a cetăţii, ci iată au început să strige şi să zică: Ce ai Tu cu noi, Fiul lui Dumnezeu? Deci nu doar că se apropie de Hristos, dar recunosc în El pe Fiul lui Dumnezeu. Nu atât cei doi demonizaţi, pentru că Evanghelia nu ne prezintă în această primă parte vreun cuvânt de-al lor, ci diavolii, cei mulţi la număr, legiunea care pusese stăpânire pe aceste două fiinţe ale lui Dumnezeu. Diavolul I se adresează Stăpânului lumii acesteia, a celei nevăzute și a celei văzute, întrebându-L:De ce ai venit mai înainte de vreme ca să ne chinuieşti? Aşadar, el ştie că este o vreme în care i s-a dat puterea de a lucra în lumea aceasta. După cum și omul ştie că este o vreme în care i s-a dat posibilitatea de a lucra în lumea aceasta. Şi vremea aceasta se termină o dată cu viaţa fiecăruia dintre noi, iar pentru lume, o dată cu sfârșitul lumii și cu venirea Judecăţii. Şi la această Judecată făcea trimitere duhul cel rău şi spune că până atunci el sperase că va avea libertate în a pune stăpânire pe lumea cea văzută, pe creaţia lui Dumnezeu.

La un moment dat, dacă ne aducem aminte din Evanghelie, vin slujitorii și întreabă pe stăpân:Ce să facem cu grâul în care neghina s-a înmulţit? Să mergem să plivim neghina? Şi atunci li se spune: Nu, ci lăsaţi până la vremea secerişului. Înseamnă că până la acea vreme voia să lucreze în cei doi şi în semenii lor, prin ei, duhul cel rău. Însă Hristos vine înainte de vreme pentru a pune limită lucrării răului în lume. Şi, dacă vă aduceţi aminte, şi încercaţi să pătrundeţi mai adânc, rugăciunile de dinaintea Sfintei Împărtăşanii, vom vedea că este o rugăciune, a patra ca număr, rugăciune izvorâtă din trăirea unui sfânt al Bisericii, Simeon Metafrastul, care arată că şi pentru noi există aceeaşi posibilitate şi anume de a pune stavilă lucrării celui rău. Şi spune: Mai înainte de a veni vremea şi a fi înaintea Sfântului Tău Jertfelnic, Doamne, aduc înaintea Ta toate păcatele mele şi Te rog să mă slobozeşti de toată lucrarea celui rău. Evanghelia de astăzi relatează minunea vindecării a doi oameni posedaţi de duhuri necurate, sau îndrăciţi, demonizați, cum mai sunt numiţi ei, minunea slobozirii lor de toată lucrarea celui rău.

Domnul vine în ţinuturile Gherghesenilor şi Gadarenilor, două localităţi vecine de altfel, de aceea textul paralel de la Sfântul Luca face pomenire de ţinutul Gherghesenilor (Lc.8,26), în timp ce pericopa evanghelică de astăzi vorbeşte de Gadara şi aici este întâmpinat de doi demonizaţi care locuiau în morminte şi care îi îngrozeau adeseori pe localnici şi pe toţi cei ce treceau prin ţinuturile acelea. Nu întâmplător a trecut Domnul pe acolo, pentru că, precum spune Sf. Apostol Pavel, toată puterea diavolului a înăbuşit-o şi a oprit-o din viaţa omului. Şi acum, în mod vădit arăta oamenilor și prin minunile acestea şi nouă astăzi puterea deplină a acestor duhuri ale răutăţii pe care de multe ori noi nici măcar nu ştim să le identificăm, nu ştim să înțelegem lucrarea lor în lume sau chiar în sufletele noastre.

Domnul i-a tămăduit pe toţi îndrăciții pe care i-a întâlnit în cale şi acolo unde ei nu se manifestau în mod vădit, de exemplu, în cazul femeii gârbove tămăduite în zi de sâmbătă, încât s-au scandalizat cei care au văzut aceasta, pentru că sâmbătă de obicei nu se lucra. Şi Domnul îi ceartă, spunând: Făţarnicilor! Fiecare dintre voi nu dezleagă, oare, sâmbăta boul său, sau asinul de la iesle, şi nu-l duce să-l adape? Dar aceasta, fiică a lui Avraam fiind, pe care a legat-o satana, iată de optsprezece ani, nu se cuvenea, oare, să fie dezlegată de legătura aceasta, în ziua sâmbetei? Boala ei nu avea o cauză organică, nu era cauzată de bătrâneţe sau de o artroză, ci era o lucrare a diavolului, care a avut putere asupra trupului ei.

În Gadara, Diavolul îi stăpânea in aşa măsură pe cei doi oameni, incât ei nu erau in stare să gândească drept şi firesc, normal, nici să simtă, nici să lucreze. Nimeni nu indrăznea să treacă pe calea aceea (Mt 8,28) unde erau ei. Erau oameni posedați care au viețuit în morminte, oamnei înfricoşători, oameni cumpliţi pentru toţi care îi intâlneau, oameni plini de energii demonice, oameni care au ieșit înaintea Sa și strigau catre El. Nu grăiau demonizatii, ci demonii prin gura lor, aşa cum se întâmplă la persoanele pe care le vedeţi astăzi care au duh necurat; nu vorbeşte omul, ci demonul care s-a încuibat în trupul lui. Nu în suflet, că demonul nu poate intra în sufletul omului, niciun demon nu se atinge de suflet, numai în trup pentru anumite păcate ale lui, ale părinţilor lui, ale bunicilor lui, până la al patrulea neam. Şi strigă diavolii din acei oameni: Ce ai cu noi, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui viu? Ai venit aici să ne chinuieşti? De nimic nu se tem diavolii decât numai de chinurile cele veşnice.

Fiecare luptător împotriva lui Dumnezeu se află de fapt într-o călătorie către aceasta, către demenţă, către nebunie. Astfel, diavolul s-a făcut din Arhanghel demon. Cum a devenit din cel dintâi inger al lui Dumnezeu, diavol? Cu mândria s-a înălţat cel dintai Arhanghel al lui Dumnezeu, purtătorul de lumină, ca să-L poată substitui pe Dumnezeu, ca să ocupe locul lui Dumnezeu (Is 14,12-15); şi când aceste gânduri au împărăţit întru el, au stăpânit fiinţa sa, și el s-a prăvălit din inalţimile Cereşti in adâncul iadului. Intru el totul s-a dat peste cap, totul şi el a devenit duh intunecat al răului, duhul negru al morţii, stăpânul iadului intunecat şi groaznic.

Dacă omul urmează aceeaşi cale, aceasta conduce la acea nebunie, la acea ieşire din minţi. Când în om, în sufletul său, dă buzna mândria, şi când ea incepe să se manifeste in forţă, atunci se intâmplă ceva cumplit in sufletul omului mândru şi arogant, atunci el se desparte de Dumnezeu, stă impotriva lui Dumnezeu şi treptat innebuneşte, treptat devine nebun.

Se spune în Sfânta Evanghelie: Zicând că sunt inţelepti, s-au făcut nebuni (Rom 1, 22). Aceasta este important pentru toţi oamenii, pentru fiecare dintre noi. Prin faptul că ai inceput să te socoteşti inţelept în această lume, să nu-L recunoşti pe Dumnezeu, o, tu eşti deja nebun. Priveşte la tine, priveşte la sufletul tău ce se intâmplă cu tine? Priveşte cum intunericul se strecoară intru tine, cum noaptea dă buzna intru tine. Si tu începi să trăieşti o altă viaţă, nu vrei nimic dumnezeiesc, nu ai nevoie de Dumnezeu: „Pot şi fără Dumnezeu, am minte, am inimă, nu am nevoie de Hristos!”

Dumnezeu a venit in această lume, Dumnezeu S-a făcut om pentru că diavolul era in lume şi numai Dumnezeu este mai puternic decât el. Omul era rob diavolului. Atunci când Domnul Hristos a venit această lume vedem din Evanghelia de astăzi împotriva Sa s-au ridicat toţi oamenii, s-au ridicat toţi nebunii, s-au ridicat toţi infumuraţii, şi impreună cu ei s-au ridicat şi toţi demonii. Aţi auzit astăzi cum au strigat diavolii din cei doi oameni la Domnul Hristos:De ce ai venit ca să ne chinuieşti? (Mt8, 29) De ce ai venit aici, ce cauţi pe pământ, ce cauţi printre oameni? Noi suntem stăpâniii lor. Dar, neputincioşi inaintea Sa, tot ei Îl roagă pe Mântuitorul Hristos: Dacă ne scoti afară, trimite-ne “in turma de porci” (Mt 8,31), trimite-ne în ei.

Diavolilor, de unde atâta neputinţă in voi în fata Fiului lui Dumnezeu? Voi puteţi face minuni. Nimeni nu indrăznea să treacă pe acea cale unde se aflau ei,demonii cuibariți în oameni, iar acum voi il rugaţi pe Iisus din Nazaret. Și spune în continuare Evanghelia, nelăsându-ne pe noi să înţelegem dacă Hristos le-a răspuns sau nu, că departe de ei era o turmă mare de porci păscând. Iar demonii Îl rugau, zicând: Dacă ne scoţi afară, trimite-ne în turma de porci. Și El le-a zis: Duceţi-vă. Iar ei, ieşind, s-au dus în turma de porci. Și iată, toată turma s-a aruncat de pe ţărm în mare şi a pierit în apă.(Mt 8.30-31).

Hristos nu stă, aşadar, la discuţie cu cel rău. Şi cel rău ştie lucrul acesta, pentru că el nu doar cunoştea Persoana lui Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu, ci cunoştea şi lucrarea lui Hristos. El ştia de ce a venit Hristos în acel loc, de ce Hristos S-a întâlnit cu doi oameni asupra cărora ei puseseră stăpânire. Pentru că Hristos Cel iubitor de oameni și milostiv, venise ca să-i slobozească pe aceştia de tirania celui rău, sub care, de bună seamă, ei intraseră prin libertatea pe care ei o dăduseră celui rău să lucreze în viaţa lor. Spun Sfinţii Părinţi şi Părinţii care au ostenit în pustie că diavolul nu face decât să ne dea nouă fire de aţă sau de cânepă, din care noi, mai apoi, împletim funii prin care ne legăm pe noi înşine, prin modul că noi, luând ispita şi lucrând-o în viaţa noastră, ajungem la patimă şi ajungem să fim stăpâniţi de cel rău.

Bine v-am gasit prieteni, Dumnezeu a vrut să pot începe iar să scriu.

Duminica a 5-a dupa Rusalii – Vindecarea celor doidemonizați din ținutul Gararei

De aceea spun Sfinţii Părinţi că diavolii nu stau în iad, decât o mică parte; ei stau în văzduh. De aceea sunt atâtea crime, nenorociri, desfrânării, urgii, păcate, războaie – pentru că sunt atâtea miliarde, cine ştie câţi or fi, de diavoli între cer şi pământ. Este plin văzduhul de duhuri necurate. Ei fug de iad, numai noi nu ne prea temem de iad. Şi pe unii îi aţâţă, pe împăraţi îi pornesc la războaie, pe cei care guvernează ţări îi fac atei, pe alţii îi pun să chinuiască pământul, oamenii, fel de fel, aşa cum citim în istorie.

Foarte bine ar fi, după Sfânta Evanghelie, să mai citiţi istoria lumii și a neamului românesc, să vedeţi câte necazuri au fost. În toate au fost implicați demonii, cei care nevăzuţi stau în văzduh şi aşteaptă Judecata de Apoi şi sufletele celor care mor nepregătiţi ca să-i prindă şi să-i tragă în adânc, acolo unde se vor chinui în veci diavolii. Ăsta e scopul lor: stau în văzduh să vâneze sufletele oamenilor. Toţi Sfinţii Părinţi spun la fel: sufletul, când se înalţă, are nevoie de multă rugăciune, pentru că nenumărate cete de demoni îi ies înainte, iar îngeri sunt doar îngerul său păzitor şi alţi câţiva, depinde de faptele lui.

Iată ca adesea ne întrebam de unde sunt oamenii nebuni in această lume, de unde vine nebunia in această lume? Raspunsul este clar: de la diavol. Și oare, cine vindecă de această straşnică nebunie? Raspunsul este unul singur: numai Domnul Care a devenit om, Domnul Iisus Hristos. Iată Buna-Vestire de astăzi, iată Evanghelia de astăzi, care s-a petrecut in ţinutul Gadarenilor atunci când Domnul a pus piciorul pe meleagurile lor. Și Domnul a izgonit diavolii din aceşti oameni şi cum ei şi-au revenit din nebunia lor, din posedarea lor diavolească.

Ce este diavolul? Diavolul este demenţa desăvârşită, nebunia desăvârşită, căci diavolul este luptător impotriva lui Dumnezeu. Se scoală impotriva lui Dumnezeu, se luptă cu Dumnezeu. Iată, acesta este diavolul. Din Arhanghel devine diavol. Nu vreau Adevărul dumnezeiesc veşnic, vreau să fiu independent de Dumnezeu, vreau să fiu independent de Adevărul Său, vreau să fiu independent de Dreptatea Sa, vreau să fiu independent de Legile Sale!

Iată, diavolul nu este nimic altceva decât in intregime nelegiuire, in intregime independenţă de Dumnezeu şi aceasta inseamnă independenţă de Dreptate, independenţă de Adevărul dumnezeiesc, independenţă de Veşnicie, de toate bunătăţile dumnezeieşti. Iată, în diavol totul este contrar: ceea ce este cel mai de seamă în viaţă şi in lume – şi acesta este Dumnezeu ceea ce este cel mai important -, diavolul a proclamat ca cel mai puţin important. Diavolul a proclamat Dreptatea dumnezeiască ca nedreptate şi Adevărul dumnezeiesc ca minciună. Iată cum diavolul Bunătatea dumnezeiască a proclamat-o ca rău. Iată cum diavolul a dat la o parte tot ceea ce este dumnezeiesc şi prin aceasta a devenit diavol, iar noi, oamenii din această lume, atunci când începem să respingem tot ceea este dumnezeiesc, ne umplem treptat de energii diavoleşti. Iată cum diavolul reașește ca treptat omul se transformă in demon.

Asa a fost și cu gadarenii, iar mulți dintre noi astazi suntem urmașii lor, deși au vazut ce înseamnă denomizare și de spaimă, locuitorii i-au legat de mai multe ori în lanţuri, dar cu putere diavolească aceştia au rupt de fiecare dată legăturile şi nimeni nu-i putea stăpâni, și totuși Iisus Hristos în loc să fie admirat şi ovaţionat pentru minunea săvârşită, pentru minumile care le face în fiecare zi cu noi, uneori fara șă știm așa cum a facut cu demonizații, este poftit „politicos” să plece din ţinutul Gadara, din casele noastre!

Locuitorii Gadarei au preţuit mai mult paguba provocată de pierderea animalelor, decât minunea săvârşită de Hristos asupra celor doi demonizaţi. Orbiţi de faptul că au rămas fără porci, nu au mai putut vedea puterea lui Dumnezeu prin care cei doi, „oameni” ca şi ei, au fost vindecaţi. Acestora le-au fost scoase duhurile necurate şi au ajuns din nou oameni, cărora Hristos le-a şi cerut — şi de aceea evanghelia de astăzi nu este deloc eşec, ci biruinţă — să spună ei, vindecații, ceea ce L-au împiedicat gadarenii pe El să spună, rămânând ei predicatori şi propovăduitori în locul Lui.

Nu este de ajuns ca traind intr-o lume plină de pacat să-L cunoaștem de Iisus, trebuie să-L marturisim în cetate. În acest fel, venirea Domnului aici nu a fost zadarnică şi neroditoare, pentru că în locul Său au rămas să dea mărturie despre „cât bine a făcut acolo Dumnezeu” chiar cei ce mai înainte fuseseră demonizaţi. Şi de fapt, chiar de ar fi tăcut, potrivit evanghelistului, „pietrele ar fi strigat” (Lc.19,40). Gadarenii au regretat porcii mai ceva ca evreii în pustie cărnurile egiptenilor (Ieş. 16, 3) şi n-au ştiut să se bucure de vindecarea celor doi îndrăciţi care au devenit şi ei astăzi din nou „oameni”. De ce credeţi că a ales Hristos porcii spre a fi „nimiciţi” în adâncurile mării? Pentru că sunt simbolul mizeriei şi al mocirlei în care le şi place acelora să petreacă. Al păcatului, adică, al decăderii, al „nesimţirii”, ca să ne arate nouă unde duce păcatul şi respingerea lui Dumnezeu, aşa cum L-au respins gadarenii de atunci și de astăzi.

Ce ai cu noi, Fiul lui Dumnezeu Cel din slăvi? Iată ceva foarte tulburător. Diavolii sunt cei care recunosc divinitatea Mântuitorului. De ce este tulburător? Pentru că și noi spunem Cred întru Unul Dumnezeu Tatăl Atotţiitorul. Asta înseamnă că şi demonii cred în Dumnezeu.

O învăţătură în acest sens ne dă cuviosul Sofronie, un ucenic al Sfântului Siluan Athonitul. El ne spune: A crede în Dumnezeu e un lucru, a-L cunoaște pe Dumnezeu e cu totul alt lucru. Bineînțeles, demonii cred în Dumnezeu, ştiu că este atotputernic, însă demonii nu-L cunosc pe Dumnezeu. Însă voia lui Dumnezeu și planul lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi este să-L cunoaştem. Şi nu vorbim aici despre o cunoaştere raţională, intelectuală, sau o cunoaștere din afară.

Suntem chemaţi să fim locaşurile în care se sălăşluieşte Dumnezeu, temple ale lui Dumnezeu cum spune Pavel, suntem toţi chemaţi să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze în noi, şi lucrul acesta este imposibil diavolului. Dar această recunoaștere pe care diavolul o face lui Dumnezeu trebuie să ne pună pe gânduri. Şi noi înşine spunem că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel viu. Dar spunem noi lucrul ăsta din toată fiinţa, cu toată inima sau doar cu buzele? Suntem cu adevărat în stare să-L cunoaştem pe Dumnezeu? În stare suntem, dar chiar vrem lucrul ăsta?

,,Fraţilor, bunăvoinţa inimii mele şi rugăciunea mea către Dumnezeu, pentru Israel, este spre mântuire. Căci le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar sunt fără cunoştinţă, deoarece, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să statornicească dreptatea lor, dreptăţii lui Dumnezeu ei nu s-au supus. Căci sfârşitul legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede. Căci Moise scrie despre dreptatea care vine din lege, că: «Omul care o va îndeplini, va trăi prin ea». Iar dreptatea din credinţă grăieşte aşa: «Să nu zici în inima ta: Cine se va sui la cer?», ca adică să coboare pe Hristos! Sau: «Cine se va coborî întru adânc?», ca să ridice pe Hristos din morţi! Dar ce zice Scriptura? «Aproape este de tine cuvântul, în gura ta şi în inima ta», – adică cuvântul credinţei pe care-l propovăduim. Că, de vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat pe El din morţi, te vei mântui. Căci cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturiseşte spre mântuire”(Rom 10,1-10)

A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă o cunoaştere intimă, lăuntrică. Ştim că mulţi părinţi şi multe maici întru Domnul au avut această experiență, L-au cunoscut pe Dumnezeu aşa cum este El. Cunoaşterea Lui nu este rezervată unei elite. Planul lui Dumnezeu, pronia lui Dumnezeu ne invită pe toţi să-L cunoaştem. Diferenţa dintre cei care L-au cunoscut, cei care au văzut lumina necreată şi noi este că cei care au văzut această Lumină şi-au închinat toată viaţa lui Dumnezeu. Şi că noi tot amânăm această întâlnire cu Dumnezeu pentru că este o întâlnire tulburătoare şi ne este oarecum frică. Spunem: “Nu acum, nu acum… Mai târziu…” Această amânare continuă ne conduce spre moartea duhovnicească.

Noi, oare, îl primim pe Hristos în inima noastră, sau îl respingem şi îl poftim să şadă undeva, cât mai departe? Mulţi cred în El aşa, teoretic. Că Dumnezeu este undeva, nu ştim unde? Sunt oameni care cred că locul lui nu este în sufletul nostru şi nu îl interesează, spun ei, chiar fiecare lucruşor pe care îl săvârşim noi; nu ne monitorizează până şi fiecare gând murdar care ne stăruie în minte ori în inimă, Îl izolează undeva departe, pentru a nu Se „lega” prea în amănunt de viaţa lor. Alţii Îl tratează ca pe o „piesă de muzeu”, frumos expusă într-o vitrină, admirat din când în când, eventual cât mai rar şi atât!

Nu trebuie să fie aşa! Pe Hristos trebuie să-L poftim să intre și nu să iasă din viata noastră! Trebuie să-L chemăm să Se sălăşluiască în noi, convinşi de faptul că El oricum cunoaşte fiecare cuvânt nepotrivit al nostru, fiecare gând murdar ce stăruie în minţile noastre şi fiecare faptă reprobabilă pe care o săvârşim. De aceea S-a întrupat şi a venit la noi, ca să locuiască în sufletele noastre şi să rămână acolo, fiind prezent permanent, sălăşluindu-se înlăuntrul fiecăruia dintre noi şi dorind să guverneze de acolo fiinţa noastră. Să nu cădem, aşadar, în păcatul în care au căzut gadarenii, acela de a-L socoti pe Hristos „nepotrivit” pentru noi, chiar dacă viaţa cu El presupune luptă, sudoare şi osteneală.

E adevărat, El nu ne rezervă tocmai concedii, vacanţe, distracţii, slujbe cu salarii grase, bogații lumești etc… El ne cheamă la biserică: să postim, să ne rugăm, să facem milostenie, să ne înfrânăm până şi gândurile, nu doar faptele şi cuvintele, ochii şi urechile. Viaţa în Hristos poate părea la un moment dat „corvoadă”, luptă, strădanie şi efort şi, de aceea s-ar putea să ni se pară uneori şi incomodă.

Gadarenii au trăit-o astăzi pe pielea lor! S-au simţit păgubiţi, aşa după cum şi astăzi mai privesc unii la Creştinism ca la o religie păguboasă, care nu cultivă bunăstarea şi relaxarea, ci abstinenţa şi lupta. Propovăduieşte renunţarea până şi la unele lucruri ce par fireşti şi chiar sunt în anumite condiţii şi până la un punct dar, oricum, ne cere să ne trăim viaţa în cumpătare şi cu înţelepciune, iubind pe toţi cei din jurul nostru, iubindu-ne şi pe noi înşine, dar, mai presus de toate, iubind pe Dumnezeu ca pe nimeni altcineva: „nici pe mamă, nici pe tată, nici pe fiu sau pe fiică” (Mt. 10,37).

De ce li s-a facut frica de Hristos locuitorilor Gadarei (Gherghesei) dupa ce Acesta le-a facut asa o mare si minunata binefacere de a le vindeca doi confrati chinuiti de Legiuni de demoni? De ce le este si astazi multor frati ai nostri frica de Hristos, încât prefera să nu Îi deschida decat cel mult un coltisor de usa sau nici macar atat? Raspunsul la aceste intrebari ni-l dau Sfantul Teofan Zavoratul si Fericitul Parinte Sfantul Arsenie Boca in cuvintele ce urmeaza si ce pot fi sintetizate astfel: Pentru că oamenii nu vor să se schimbe, nu vor să iasă din ale lor, pentru că aleg confortul obisnuintei cu raul (‚rau cu rau, dar mai rau fara rau) decat sa faca efortul sa iasa la limanul Binelui. Pentru ca e de preferat sa se scalde în mocirla patimilor împreună cu porcii și să sufere jugul robiei drăcesti decât să întindă mâna Celui care a venit sa le redea libertatea și demnitatea. Precum ii zicea lui Hristos, in „Fratii Karamazov”, Antihristul zugravit de Dostoievski prin figura Marelui Inchizitor: „Ai uitat ca omul prefera linistea si chiar moartea, libertatii…?”

,,Omul căzut ajunge să-și iubească în mod pervers temnița, să se îndragostească de miasmele propriei putreziciuni, să găsească cea mai mare desfătare în secrețiile purulente si putroase ale patimilor proprii…

Nu vrea vindecare, vrea doar să-și plângă de mila. Nu vrea să fie salvat, ajutat, schimbat, eliberat… vrea numai să se simtă o victimă neconsolată a unui Creator nemilos și a unei societăți ingrate. Vrea să spună cu glas mare și tânguitor tuturor cât este el de bolnav, de nedreptățit si de neajutorat, cât de mult ii lipseste iubirea celorlalți, cât de părăsit și singur se află… Iar când bate la ușa lui Omul care îi poate dărui și vindecare, și iubire, și dezlegare de toate chingile răutății, când i se întinde mâna mântuitoare, atunci el o zvârle cât colo și o ia la fugă mâncând pământul… Ca în „Povestea unui om lenes”: „Mai bine la spânzuratoare”… Mai bine cu porcii și cu demonii decât cu Hristos la Bucuria cea nestricăcioasă?! L-a cuprins o frică nelămurită, care-l facea sa doreasca doar atât: “Pleaca unde stii, doar lasa-ne in pace ” .

Acesta este chipul oamenilor care traiesc linistiti din avutul lor. In jurul lor, lucrurile s-au rânduit nu prea rău; ei s-au obisnuit cu aceasta rânduială; nu au nici un gând, nici trebuința s-o schimbe, ori s-o înlocuiasca si se tem sa faca vreun pas nou. Simtind totusi ca daca va veni porunca de sus, frica de Dumnezeu si constiinta îi vor sili sa lepede cele vechi si sa primeasca cele noi, ei fug din rasputeri de astfel de prilejuri, asa încât, luând ca îndreptățire nestiinta, sa poate vietui linistiti cu vechile lor obiceiuri.

Asa sunt cei care se tem sa citeasca Evanghelia si cartile Sfintilor Parinti, precum si sa poarte convorbiri duhovnicesti, de frica sa nu-si zgandare constiinta, care daca se va trezi, va incepe sa-i sileasca a lepada unele si a primi altele. Cei ce nu urmaresc in viata aceasta nimic mai mult decat sa fie fericiti in lume si tihniti in trup, acestia n-au razboi cu diavolul: pe acestia ii are fara razboi. Caci cata vreme umbla dupa tihneala si fericire desarta, n-au sa se trezeasca din vraja vrăjmasa, care-i tine bine inclestati in lumea aceasta sensibila, prin care-i duce pe nebagate de seama la pierzare sigura. De aceea a zis un Sfant Parinte ca cea mai primejdioasa temnita e aceea in care te simti bine: nu vei iesi din ea niciodata! ”

Diavolii Il recunosc pe Iisus Hristos şi I se adresează cu cuvinte: „Venit-ai aici mai înainte de vreme, ca să ne chinuieşti?” „înainte de vreme…” Oricând ar fi venit Mântuitorul, ar fi fost înainte de vreme pentru dânşii! Răul se vrea înveşnicit şi reacţionează cu multă potrivnicie la vestea sfârşitului. Dacă oamenii nu reuşesc să vadă dumnezeirea lui Hristos, diavolii o văd şi simt sfârşitul, spre deosebire de oameni, diavolii, duhuri fiind, au cunoştinţă, ei se adresează lui Iisus, invocând calitatea Acestuia de Fiu al lui Dumnezeu: „Ce ai Tu cu noi, Iisuse, Fiul lui Dumnezeu?” (Mt 8,29). Prezenţa lui Hristos îi făcea să sufere chinuri groaznice, erau biciuiţi în chip nevăzut, spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Tot el consideră că demonii se gândeau că a sosit vremea osândei lor veşnice şi înfricoşătoare! Exegeza modernă propune mai multe erminii. Unii exegeţi cred că demonii sunt surprinşi de ameninţarea venită din partea lui Iisus, deoarece ei ştiau că sfârşitul puterii lor avea să vină numai odată cu sfârşitul acestui veac. Alţii spun că expresia „înainte de timp” se referă la timpul propovăduirii Evangheliei la neamuri, care nu sosise încă. Ne aflăm, într-adevăr, în afara spaţiului iudaic, din moment ce populaţia de aici creştea porci, animale necurate pentru iudei. Este interesantă reacţia diavolilor, diferită de a oamenilor care fac rău: ei nu încearcă să se justifice, să spună că nu au făcut rău sau că l-au făcut din cauza altora, ci încearcă numai să îndepărteze momentul osândei. „Foarte probabil demonii voiau, pur şi simplu, să mai trăiască!”

In Evanghelia de astazi demonii nu sunt importanţi prin ei înşişi, „funcţia” lor este aceea de a pune în evidenţă puterea lui Iisus, Fiul lui Dumnezeu, puterea cuvântului Său. Problema era că a venit şi că pune capăt puterii pe care diavolul o exercita asupra oamenilor. De ce pune capăt? Pentru că Mântuitorul Hristos, prin trimiterea Duhului celui Sfânt, înarmează pe om cu putere dumnezeiască în vederea luptei cu răul, cu păcatul, cu diavolul şi cu moartea, cu propriile sale patimi. Acesta este marele dar, pe care omul îl dobândeşte prin întruparea Fiului lui Dumnezeu.

Părinţii duhovnicești avansaţi din punct de vedere al simţului duhovnicesc, al vederii duhovniceşti şi mai ales al simţirii, văd acum lucrarea diavolului în mai toate cazurile în care omul nu mai are controlul propriei sale existenţe, controlul mental, controlul sentimental, parţial sau total. Părinţii duhovnici identifică la originea oricărei rătăciri, oricărei alunecări, oricărei devieri, un anume duh rău. Spovedania este de mare folos, pentru că Însusi Hristos este present și activ la rezolvarea situației noastre spirituale. Din păcate, chiar şi în lumea teologică, s-a renunţat să mai vorbim mai mult despre duhuri, deşi Sfântul Apostol Pavel ne spune că „lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii, care sunt în văzduh.” (Ef. 6,12). In sensul că în zona spirituală, duhovnicească se dă lupta omului cu răul, cu anumite tendinţe, ispite, obsesii, patimi. Astfel de aspecte și psihologia începe să le studiaze din ce în ce mai mult. Este foarte bine că o face, dar izolându-le sau autonomizându-le de sfera duhovnicesc-dumnezeiască, riscă o interpretare greșită, se poate întâmpla ca ştiinţa să excludă complet prezenţa şi lucrarea duhurilor rele şi a diavolului, iar teologia şi duhovnicia să excludă cealaltă parte, adică patologia medicală. Ce ramâne clar pentru noi creștinii este că numai puterea dumnezeiască este în măsură să vindece şi stăpânirea de demoni şi bolile cauzate de o patologie firească, naturală, la limita trupului sau a chimiei organismului. Mântuitorul nu a vindecat numai demonizaţi, ci a vindecat paralitici, orbi din naştere, surdo-muţi, etc. Mântuitorul a vindecat lepra boală pe care știinta nu o poate face nici astazi, ca să nu mai vorbim de învierile din morți. Biserica noastră creștin ortodoxă ne învaţă totuşi că la rădăcina tuturor stărilor de cădere de la normalitate, de nesănătate, este păcatul.

Fiecare dintre noi a avut, probabil, macar un moment in care sa se simta stingherit de atotprezenta lui Dumnezeu si stanjenit de chemarea Sa blanda si iubitoare. Poate ca I-am raspuns usor jenati si agasati, cu o politete glaciala, la fel ca locuitorii Gadarei, rugandu-L sa nu ne tulbure intimitatea si “randuiala” vietii noastre. Anesteziindu-ne constiinta, pe Insusi Domnul, Care a facut cerurile si pamantul – dar si inima noastra, mai cuprinzatoare decat toate -, l-am rugat ca deocamdata sa ne lase in “pace” si sa se duca “acasa” la El. Iata cum, prin dorinta de a ne păstra patimile, ne putem dovedi mai înlanțuiți decât demonizatii ferecati în obezi și lanturi de fier. Căci, pâna la urmă, singura robie din care nici Domnul nu ne poate izbavi, este aceea în care ne complacem, este mamona nostră. Sa nu indragim tara indepartata, in care ne aflam instrainati ca paznici grijulii si, totodata, prizonieri ai porcilor nostri launtrici, ci sa ne intoarcem cu pocainta catre Tatal, acceptand “incomoditatea” dragostei Sale smeritoare.

Vedem și de la gadareni că oamenii au preluat lucrarea celui rău. Şi I-au spus: Doamne, depărtează-Te de cetatea noastră, nu ne chinui! Deja avem o pagubă însemnată, dar de care nu ne putem plânge, pentru că ştim că noi am lucrat împotriva legii și s-a vădit nedreptatea noastră. Dar nu ne chinui pentru a vădi şi mai multe nedreptăţi care s-au sălășluit în sufletul nostru. Și atunci vorbește cel care până atunci se aflase sub stăpânirea celui rău și se spune în Evanghelia după Marcu că Hristos, întrând în corabie, cel demonizat Îl ruga ca să-l ia cu El. Iisus însă nu l-a lăsat, ci i-a zis: Mergi în casa ta, la ai tăi, și spune-le câte ţi-a făcut ţie Domnul şi cum te-a miluit. Deci Hristos îi spune acestuia: Du-te în casa ta. Nu-ţi este ţie de folos și nu este de folos celor din jurul tău să mergi cu Mine. Pentru că în momentul în care vor stărui asupra întâlnirii cu Hristos, chiar dacă acum au reacţionat aşa, în timp, văzându-te pe tine, auzind mărturia ta, îşi vor da seama cât este de bun şi de frumos să locuieşti în prezenţa lui Hristos, să trăieşti în prezenţa lui Hristos, să ai toate gândurile tale în prezenţa lui Hristos.

Noi, pentru că nu vrem să avem toate gândurile în prezenţa lui Hristos, sau pe Hristos prezent în gândul nostru, pentru că nu vrem să avem cuvântul de binecuvântare al lui Hristos către cel de aproape al nostru, faptele bineplăcute lui Hristos, de multe ori procedăm ca cei din Evanghelia de astăzi. De aceea Hristos nu vrea de la noi astăzi şi nicicând ca noi să venim și să vizionăm cu ochii minţii una din minunile pe care le-a făcut El, ci vrea ca noi să participăm la minunile pe care le face El, pentru că minunile acestea nu le face doar asupra celor de atunci, ci minunea pe care vrea Hristos s-o săvârşească astăzi este minunea lucrării Sale în sufletul nostru, pentru a ne dovedi nouă de câte ori şi când am încălcat Legea lui Hristos și cum ne putem apropia de Hristos. Și totodată pentru a face din noi nu oameni care spun: Doamne, depărtează-Te de sufletul nostru, de cetatea noastră, de viaţa noastră, ci oameni care Îl cheamă pe Hristos prin rugăciune neîncetată în mănăstire sau în lume în viaţa lor, în cuvântul lor, în gândul lor. De aceea Biserica ne pregăteşte in fiecare moment pentru a primi cuvântul Evangheliei, pentru a primi minunea lui Dumnezeu în viaţa noastră.

În cursul săptămânii trecute aţi văzut că Biserica ne pregăteşte pentru Evanghelia aceasta. Și în Evangheliile care s-au citit în zilele de peste săptămână, la Liturghie, Hristos Domnul ne-a adus în faţă imaginea aceasta a modului în care diavolul vine să lucreze în viaţa noastră. Și într-una din Evanghelii s-a istorisit cum, aflând sufletul măturat, curățat, diavolul venind să locuiască într-un loc în care îi era familiar să stea, într-un suflet în care îi era familiar să lucreze, văzând curăţenie făcută, prin post, prin rugăciune, s-a dus şi a adus alte şapte duhuri.

O altă Evanghelie ne spune că Mântuitorul Iisus Hristos, trimiţând la misiune pe ucenicii Săi, şi întâmpinându-i după ce aceştia au propovăduit în numele Său, temperează bucuria ucenicilor în lucrarea lor cu cel rău şi le spune: Nu vă bucuraţi că duhurile se pleacă vouă! Sau Nu vă bucuraţi că aţi curăţit casa, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt înscrise în ceruri! Aşadar, nu este o biruinţă a omului când şi-a curăţit casa sufletului său şi când diavolul, cel care era obişnuit până atunci să lucreze în gândul său, să lucreze în fapta sa, vine şi găseşte situaţia altfel și se duce și aduce mai multe duhuri. Sensul este că diavolul nu trebuie să găsească casa curată, măturată, ci trebuie să-L găsească pe Hristos în casa curată şi măturată! De aceea spune Hristos: nu vă bucuraţi de biruinţa voastră asupra duhului celui necurat, ci treceţi de la starea aceasta acelor doi demonizaţi, care nu mai aveau nici puterea să vorbească ei, ci vorbea diavolul folosindu-se de graiul lor, la starea aceea pe care o prezintă Sfântul Apostol Pavel când spune: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine. Nu mă rog eu, ci Hristos se roagă în mine. Nu vorbesc eu, ci gândul cel adus la Hristos este cel pe care i-l prezint fratelui meu în cuvânt și în faptă.

De aceea Evanghelia de astăzi vine să ne atenţioneze pe noi că lupta noastră este aceea de a înscrie în ceruri numele noastre, de a-I pregăti în suflet casă lui Hristos, de a-I lăsa loc lui Hristos să lucreze în viaţa noastră şi astfel să restrângem puterea celui rău în viaţa noastră. Acum, acesta este mesajul. Însă, pentru ca să înţelegem acest mesaj, viaţa Bisericii ne arată că trebuie o frământare a sufletului nostru. Părinţii pustiei se luptau cu duhurile acestea rele. Și prin post, prin rugăciune, prin Crucea lui Hristos, şi, mai ales, prin smerenie, biruiau orice ispită. Şi vorbind ei cu diavolul, unuia din părinţii pustiei Egiptului diavolul îi spune cum îl poate birui omul pe cel rău. Diavolul îi spune: De postit, postesc mai mult ca tine – nu mănânc niciodată. De cunoscut cuvântul lui Dumnezeu, îl ştiu mai bine ca tine, pentru că atât în parte istorică a Evangheliei, eu am fost prezent în fiecare moment, de la începutul lumii şi până astăzi, cât am auzit cuvântul din gura Sa. Și îngerii, asemeni mie, care vi l-au transmis vouă, mi l-au făcut cunoscut. Şi eu, ca înger l-am cunoscut. Dar prin ce mă biruiţi voi pe mine? – adică prin ce-l biruiește omul pe cel rău – Prin smerenia gândurilor și a faptelor omului.De aceea să primim Evanghelia aceasta, cu smerenie, ca pe o lucrare a lui Dumnezeu în viaţa noastră. Să primim Evanghelia aceasta ca pe o încurajare în lupta noastră cu lucrarea celui rău. Şi să conştientizăm prin Evanghelia aceasta că nimic nu poate birui voia cea liberă a omului.Prin voia sa omul se mântuieşte, și tot prin voia sa omul Îi spune lui Dumnezeu: Depărtează-Te de mine! Depărtează-Te de locul în care muncesc eu, de locul familiei mele, de locul în care vieţuiesc eu în fiecare zi!

De aceea să-L rugăm pe Hristos să lucreze în viaţa noastră, să-L rugăm pe Hristos ca noi cât mai des să fim alături de El şi să se vădească toate neputinţele noastre. Nu pentru a ne face de ruşine, ci pentru a şti unde avem de lucrat în viaţa fiecăruia dintre noi. Pentru că rușinea aceasta pe care o simţim bunăoară la spovedanie, este rușinea cea mântuitoare. Există şi o altă rușine, pe care ne-o dă cel rău, pentru a nu mărturisi păcatele, însă aceea este ruşinea care păgubeşte sufletul. De aceea, să nu lăsăm mintea noastră să vorbească cu Dumnezeu în sensul de a căuta argumente pentru trăirea noastră păcătoasă. Ci să lăsăm mintea noastră să asculte de Dumnezeu. Să fie o convorbire în sensul de ascultare, aceea a fricii de Dumnezeu. Pentru că în momentul în care Dumnezeu a vorbit cu Petru, Petru I-a zis: Doamne, eu toată noaptea, împreună cu ceilalţi apostoli cu care mă aflu, am căutat să pescuiesc. Şi am încercat în stânga, în dreapta, pentru a prinde peşte, şi nici măcar unul nu am prins. Dar pentru că Tu zici să arunc mreaja în partea dreaptă a corabiei, după ce eu m-am ostenit o noapte întreagă fără rezultat, atunci pentru cuvântul Tău eu fac aceasta!

Atunci și noi, conştientizând că toate cele ce la oameni sunt cu neputinţă, la Dumnezeu sunt cu putinţă, să avem în rugăciunea noastră gândul acesta:“Doamne, Tu îmi ceri să-l iert pe fratele meu. Dar eu nu pot” sau „Doamne, Tu-mi ceri să fac ascultarea aceasta, dar eu nu pot. Dar pentru cuvântul Tău eu voi face lucrul acesta!” De aceea, să-L rugăm pe Hristos să ne ajute să lucrăm în viaţa noastră mântuirea, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin” (postat pe fb de ioan monahul)

Înapoi

Căutare site

,,Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. 2,20)